LUNA AMARĂ
de toamnă
Evenimentul literar al toamnei și, desigur, al anului a fost apariția Istoriei lui Manolescu, cum i se spune familiar, și e foarte semnficativ că i se spune așa. Vânzările la târgul Gaudeamus au depășit toate aștepătările editorilor încă din prima zi, trecându-se la liste de așteptare. Vom citi și vom da seamă, subsemnatul nefiind printre norocoșii care au „apucat” (vă mai aduceți aminte verbul?) cartea. Pentru că mă preocupă în aceste note de temperatură mai ales reflectarea mediatică a culturii, observ că televiziunile noastre, deși în lipsă acută de subiecte din cauza reglementărilor (aici beep, urma un adjectiv) CNA-ului pe timpul campaniei electorale, nu s-au grăbit deloc să acorde spațiul necesar acestui moment rar. Înmulțiți cu o mie (e o cifră modestă) numărul de posibili telespectatori care ar fi urmărit un talkshow de două ore cu Nicolae Manolescu la o oră de vârf, cu numărul de Istorii vândute și veți obține un rating mult mai mare chiar decât emisiunile cu Becali ( iertată fie-mi alăturarea, ea dovedește numai imbecilitatea mediei noastre, televiziunea națională y compris).
*
Altfel Gaudeamusul a avut aceeași organizare anostă ca și emisiunile Radioului care îl organizează. Spațiul din pavilionul central este mult mai impropriu decât cel din pavilioanele laterale unde se desfășoară târgul de vară. Lipsesc în primul rând locurile de întâlnire și de discuții, esențiale pentru o astfel de manifestare. Cafenele, restaurante, ceainării, cofetării ar trebui să condimenteze manifestarea. Aici se află un singur restaurant cu aspect de cârciumă de sat, cu servire exemplară de tip ante - 1989 (trei sferturi de oră pentru o apă și-o cafea) dar prețuri de 2008. Lipsesc spațiile unde să-ți poți lăsa copiii pe care nu-i poți căra după tine (târgul e și o probă de rezistență a picioarelor), prea puține locuri pentru conferințe și lansări. Cu ani în urmă exista un spațiu central pentru lansări, acum sunt acolo două mari edituri care se întrec în stații de amplificare. Astfel, în timp ce vorbea Ana Blandiana alături, ca din întâmplare se făceau probe de sunet care evident bruiau totul.
*
O fi pitorească trompeta lui Daian, dar ar trebui un sistem mai eficient de anunțare a manifestărilor. De ce nu unul electronic, de tip Gara de Nord, derulat pe spațiul dintre etaje, să poată fi văzut de toată lumea? De ce nu ecrane pe care să putem urmări lansarea care ne interesează?
*
Dacă tot este dedicat „cărții de învățătură” e de mirare de ce lipsește dintre organizatori Ministerul Învățământului, de ce nu se organizează dezbateri despre calitatea manualelor, despre criza acută a lecturii (să nu ne lăsăm înșelați de afluența de public, din urmă vine pustiul), despre raporturile scriitor - editor – librar – cititor etc. În genere, târgul a intrat într-un stand by pernicios. Nu se poate plăti cu cardul, nu se pot urmări DVD-urile cumpărate, lipsește chiar și un spațiu pentru lectură, sunt cozi mari la locurile în care profesorii trebuie să-și completeze complicatele facturi pentru decontarea sutei de euro. Simplul bon de casă nu e suficient pentru arhaicul nostru sistem contabil.
*
Nu există un stand al Uniunii Scriitorilor (o mare absentă) în care să vedem, de pildă, cărțile care au fost premiate în anul precedent, după cum nu există un stand unde să găsești presa culturală din țară. Atât de prost distribuită. Ziarul Adevărul a dat lovitura cu cărțile sale frumoase care se vindeau foarte bine, la fel și Cotidianul cu deja clasica sa serie, doar Arhipelagul Gulag era de negăsit. Lumea se bucură pentru că este un eveniment rar și cu tradiție, dar îi lipsește mult pentru ca să fie cea ce ar trebui vremii noastre. Un fel de îndrăzneală provocatoare, de dinamism. Unde sunt poeții care să-și împartă foi cu poemele lor printre vizitatori? Unde happeningurile care să ne atragă la o editură sau alta? Câteva fete îmbrăcate în costume de epocă și atât. Aceleași lansări cu un invitat, doi trei, patru plus autorul și atât. Nu merita cartea lui Eugen Negrici, recent laureată ca fiind cartea anului 2008, Iluziile literaturii române o dezbatere la târg? Cu siguranță.
*
S-ar putea spune că imaginea pe care o schițez aici este mai degrabă a unui festival cultural decât a unui târg de carte care ar trebui să fie o afacere editorială, o stabilire de contracte, de copyright etc. și nu neapărat un loc unde publicul cumpără cărți. Dar, pentru spațiul nostru balcanic ar fi, mi se pare, modul cel mai potrivit. Apropo, n-am văzut marile firme de publicitate, panouri în toate stațiile de metrou, autobuze cu chipul cutărui prozator sau cutărui poet care au făcut eveniment la târg. Cartea n-a ajuns încă la noi o marfă. Am văzut edituri mici care tipăresc lucruri excelente, autori și oameni de cultură de mare valoare pe care nu-i recunoaște nimeni pentru că nu sunt vedete Tv., scriitori care își împart între ei cărțile altfel intruvabile în sistemul nostru mortificat de librării șamd. Târgul încearcă să acopere toate aceste găuri dintr-un sistem cultural nefuncțional ca sistem.
*
Lăsăm târgul și mai vedem ce mai e prin ogradă. O ceartă urâtă se desfășoară de ceva vreme între Mircea Martin și Mihail Șora, în publicațiile Timpul și Observator cultural. Mărul discordiei: editarea operei lui Benjamin Fondane în România. S-a ajuns de la argumente la insulte. N-are rost să încerc a rezuma aici o chestiune irezumabilă. Păgubiți sunt evident cititorul român și cultura română, lipsită de posibilitatea de a avea opera completă a unui scriitor valoros și foarte puțin cunoscut la noi.
*
Foarte interesantă pagina de jurnal publicată în Bucureștiul Cultural de Matei Călinescu. Gheara scriitorului adevărat se vede din câteva propoziții.
*
Tot de jurnal fiind vorba, de citit neapărat jurnalul Constanței Buzea, apărut în două numere din România Literară. Firește că personajul principal este Adrian. Cum care Adrian? Acela. Exact. Penibil este că unii s-au grăbit să interpreteze politic apariția jurnalului, fără să acorde nici o atenție dramei povestite cu o mare simnplitate, detașare, seninătate. „Încet repovestită de o străină gură” drama acestei mari poete este impresionantă.
*
În numărul 46 al României Literare începe publicarea unor documente ce vor apărea în vol. II al Anexelor la Raportul Tismăneanu (despre punerea în discuție a acestuia de un grup autohton de tineri neo-marxiști care au băut apă numai de pe malul stâng al Senei, cu o proximă ocazie). Mi-a atras atenția aici o fotografie. Reprezintă evident o plenară de partid (poza nu are explicație, dar după textul lozincă din fundal este o plenară cu „activul” din cultură). Este luată dinspre sală spre prezidiu. Oamenilor din sală, - „oameni de cultură”, nu?- nu li se văd decât cefele. Nu au chip. Nu reprezintă literalmente Nimic. Massă anonimă. Numai cei din față, din prezidiu contează. Lor li se vede chipul. Dar și ei sunt mici prin raport cu Lozinca din spate „Aveți în fața voastră o perspectivă largă, puneți talentul și măiestria de care dispuneți în slujba unei arte închinate poporului, cauzei socialismului și a comunismului în patria noastră!”. Este o expresie grafică involuntară dar exemplară a dezumanizării la care duce ideologia.
*
În același număr, iese din întunerciul arhivelor „Depoziția Martorului Tudor Arghezi”, la procesul demnitarilor guvernării Antonescu din 1946. Este chemat în apărarea acuzatului Dumitru Popescu. Arghezi evocă cele două arestări ale sale, și în special cea din lagărul de la Tg. Jiu. Două amănunte ne atrag atenția. Arghezi mărturisește (să fi ascuns sub aceste amănunte o cruntă ironie la adresa anchetatorilor?) că primea vizita unui prieten bogătaș, care îi aduce în dar de Crăciun (în lagăr!) fripturi și un purcel. Și mai spune că avea foarte multe cărți acolo în lagăr. Să ne gândim că, încă din vremea în care vorbea Arghezi, lagărele începuseră să arate cu totul și cu totul altfel. Și în ele oricum nu se mai citi și nu se mai mânca friptură adusă de prieteni și nu vor mai fi plimbări prin curte.
*
Din inventarul de stricăciuni ale limbii române. Un tânăr scriitor de succes și editor (cu accentul pe o) repetă cu insistență pe parcursul unei întregi emisiuni culturale rostirea incultă editor (cu accentul pe i). Faptul că unii tineri scriitori au o cunoaștere precară a limbii și a literaturii române este o bănuială care îmi dă de ceva vreme fiori. Dar pe care o analiză atentă a textelor o dovedește, din păcate. La radioul național, care ar trebui să fie un exemplu de bună folosire și bună rostire a limbii române, aflăm zilnic stâlciri de tot felul, de la accentuări aiuiritoare la exprimări absurde.
*
