vineri, 22 iulie 2011

prefaţă

CANA DE LUT
Sunt zilele… Este uşor de observat, miezul acestui volum de versuri – unul dintre cele mai bune, mai dense pe care le-am citit în ultimii ani – este trăirea feminină a iubirii ca suferinţă. Dar mai sunt şi zilele, cărora trebuie să le dăm atenţie, începând încă de la titlu. Pentru că ele formează canavaua poveştii în care eşuează sau triumfă orice iubire scrisă. Este, mai întâi, ziua în care se petrec toate naşterile, ziua de vineri 13 (poemul annuit coeptis), este apoi „un ceas cu orele furate una câte una pentru a fi omorâte cu pietre” (există o metaforă obsedantă a lapidării în acest volum), pentru că „timpul mă înfăşoară în jurul trupului până la sufocare”. Apoi timpul „săptămânii patimilor”: joi este ziua începutului („m-am atins de buzele poetului într-o joi”), vineri este ziua trăirii (Iubita poetului, se cheamă una dintre poezii, cu subtitlul definitoriu starea de vineri) şi ni se atrage atenţia că „poemul acesta nu se va termina niciodată”, după care urmează imediat poemul O sâmbătă care nu a existat. Trei zile şi nici un sfârşit. Căci ultimul poem, „apocalipsa după tine”, închide cercul neputinţei. Trei zile care închid spaţiul unei reducţii metonimice şi mitice a vieţii de femeie. Mereu exilată într-un viitor improbabil. Într-o existenţă travestită în poezie. Acest decupaj este suficient pentru a ne da o idee despre coerenţa volumului. Nu există, autoarea experimentează asta cu fiecare imagine, „nicio ieşire din iadul neştiut al femeii”. Vers emblemă. Avem de-a face cu un volum unitar, tematic dar mai ales la nivelul imageriei. Un volum puternic, în care poezia este conţinută, nu adăugată după reţete prefabricate. Nu originalitatea interesează aici în primul rând, cât acuitatea rostirii. Infernul de a fi femeie, de a iubi şi de a fi iubită, de a pierde iubirea, patimile trupului îndrăgostit care iubeşte prin suflet (sau invers?), blestemul timpului, toate îşi află o caligrafie foarte exactă în universul imaginar al acestei poezii. Liliana Filişan scrie cu naturaleţe, nu are acea emfază a procedeelor care le pare unora „poetică”, şi acesta mi se pare un merit important într-o epocă literară în care reducerea literaturii la permutări textuale, dez-umanizarea ei în fond, înseamnă, paradoxal, tocmai eviscerarea ei, eliminarea cărnii şi a sângelui (uneori e o eliminare prin abuz de utilizare, dar asta este altă poevste). Or, dacă nu scrii despre trupul îndrăgostit, despre ce poţi să scrii? Dacă nu scrii despre cuvântul – trup, despre ce poţi să scrii? De aceea mi-a plăcut lipsa de încrâncenare a acestor poezii, tensiunea este lăsată să izbucnească din elementele existenţei, nu din vane jocuri de imagini şi cuvinte şocante. O poezie a vortexului feminin care absoarbe totul, inclusiv pe sine însuşi. Poeta cultivă o poezie a vizualului, a imaginilor puternice, memorabile: „sunt puţini cei care ştiu că inima mea este o pâine mare şi neagră/din care ciugulesc păsările cerului în fiecare dimineaţă”. sau „în mâinile mele cartea/ca semn al neînţelesei caligrafii a destinului”. Absenţa verbului, de exemplu, în această din urmă construcţie asigură picturalitatea imaginii. Procedeele poetice merg înspre această admirabilă plasticitate bine controlată.
Fiziologicul ocupă, firesc, un loc important în poeme, fără ca asta să însemne o facilă aducere la un numitor (prea) comun, abundent în poezia actuală, blocată în acte şi secreţii. Conservator trimbulind, voi prefera totdeauna „poemele disperării de a fi femeie” „poemelor vaginului”. Dar, ştim din clasici, carnea e tristă. Carnalul înseamnă aici, ca în orice feminitate adevărată, nerobită modei şi ideologiilor, kenoză, dăruire integrală, sacrificiu, disperare. „mă spăl pînă la sînge de bărbatul care mi s-a impregnat în piele” dar şi „doar eu am rămas adînc impregnată în pielea bărbatului ca o pată de singurătate”. E tot ce mai rămâne uneori din dragoste: această pată de parfum al trecutului. „orchestra roşie a sîngelui” sau „tragedia cărnii” nu pot lipsi din inventarul de imagini, dar al unui trup de o senzualitate blestemată, iubită şi asumată. Căci „mintea este cheia de boltă a templului femeii”. Iar „frumuseţea nu este o promisiune de fericire, ci o certitudine de dezastru”. Acest mod, i-aş spune răspicat, de rostire este semnul poeziei care vine de profundis. Ecorşeul trupului sufletesc, autoscopia, ex-punerea în piaţa publică sunt etape premergătoare descărcării poetice. Poezia stă sub metafora clasică a crisalidei „ce ştie că nu va avea niciodată aripi”. Este zbor invers, spre înlăuntru. „tristeţea se strecoară între zidurile spitalului de urgenţă/ca umbra unei femei părăsite între cearceafurile bolnave de tăcere/rece şi goală îi simt buzele pe buze pe sâni/fac dragoste pentru ultima oară în trupul acesta//singurătatea cu esenţe de tămîie şi măr încălzite cu lemn de santal/nu-şi dezminte desăvărşirea barocă”. Desăvârşire barocă, da, avem de-a face cu o plăcere evidentă a rostirii, a căutării şi şlefuirii imaginilor, un calofilism discret ca un parfum de calitate. Trimiterile culturale arată aceeaşi grijă a colecţionarului avizat de rarităţi, poezia nu are un caracter livresc, deşi citatul culturalo-poetic este mereu invocat. El nu are însă decât rolul de lentilă amplificatoare a strigătului netrucat: „sunt tristă”! Semnul exclamării îmi aparţine, poeta îi dă doar sensul unei constatări reci. Un poet are un fel de milă faţă de cuvinte, numai aşa le poate spăla de zgura cotidianului. Nu ai cum să construieşti metafore cu vorbe pline de rugină.
Descoperim un traseu liric al singurătăţii (în-singurării) femeii. „între o absenţă şi altă absenţă cineva şterge toate semnele zilei de mâine/învăţ să trăiesc fără teamă de margini/binecuvântare sau blestem în religia umbrelor totuna//între încheieturile pietrelor se înfige ţăruşul/ între gând şi cuvânt mintea care nu cunoaşte smerenia/între o lume şi cealaltă lume pâinea cu miros de tămâie şi sânge împietrit”. Poezia Lilianei Filişan are ceva din melancolia, delicateţea, durerea conţinută, tristeţea discretă, eleganţa (da, eleganţa, este o dimensiune capitală, o ignorăm vinovat) unui film de dragoste alb negru franţuzesc de prin anii 60. („locuiesc într-o fotografie alb-negru” spune ea însăşi). Până şi imaginile cearceafurilor tăvălite, dimineţilor gri, recipisa de la casa de bagaje („sentimentele care nu se mai înapoiază”) ţin tot de această plastică a delicateţii. Care, atenţie, înseamnă putere, o astfel de poezie nu poate fi în fond decât urlet, tortură, autoflagelare. Nimic „retro” în această comparaţie, dimpotrivă, este o provocare de cea mai bună calitate estetică. Cu atât mai interesant oximoronul ei constitutiv al unei delicate picturi impresioniste în acuarelă exprimând însă urletul mut al lui Munch . „cer dimineţii să arunce lumina ca o piatră/în tâmpla în care mi se sinucid gândurile/e o lapidare necesară/când te prosternezi cu veneraţie lanţului/când îţi prinzi în umeri braţe de lemn/le înveţi tot ce nu au ştiut mâinile tale/şi le laşi libere să umble prin lume/fără teama că vor prinde rădăcini în umbra bărbatului//între mine şi mine însămi moartea îşi adună înfrigurată genunchii la piept”. Moartea este ca un fetus cu care suntem dintru început însărcinaţi, este eşecul inevitabil al oricărui zbor cu braţe de lemn, nu ai niciodată, niciunde scăpare, şi dragostea ca pseudonim al morţii, cum spunea un mare poet, te antrenează pentru finalul calendarului.
Rolul poeziei este fundamental ambiguu: pe de o parte ea vrea să exorcizeze patima prin uleiul liniştitor al cuvintelor, dar, în acelaşi timp, amplifică suferinţa prin chiar funcţia lor anamnetică. „într-o zi mă voi prăbuşi în abisul propriilor mele cuvinte/şi moartea mă va privi cu chip de operă neterminată”. E un silogism liric simplu, dar atât de pătimitor: a scrie=a-ţi aminti=a suferi=a te mântui. Erosul, este când exprimat cu o sfruntare dureroasă: „nu mi-a plăcut prea tare să îmi desfac picioarele/dar toţi bărbaţii au vrut să intre mă rog după un timp a început să-mi placă/asta sunt o târfă/«obiect pentru o noapte şi dacă a fost frumos şi pentru următoarea»/dar să ştiţi, viaţa asta e cea mai mare curvă/zadarnic mi-am deschis sufletul nimeni n-a vrut să intre acolo”; când sugerat într-o diafanitate ceţoasă: „nicio iubire nu se îngroapă cu ochii închişi/doar cu o privire în noi înşine”. Sau: „inocenţa de a arunca toate gândurile spre lume indiferent ce lume/mă vede uneori indecent de goală de mine şi-mi spune/iubito te vor lega cuvintele la stâlpul infamiei şi vor arunca piatra spre tine”. De aceea nu am notat titlul poeziilor, avem de-a face în fond cu un singur poem cursiv, desenând ca o electrocardiogramă starea unei bolnave de (lipsa de) iubire. „pielea mea tremură în siajul privirilor tale/diluviu de carne valuri înalte de sare şi viciu”., „vor fi mereu trupuri de iubit femei şi târfe/singura diferenţă e că uneori târfele sunt gratis”. Macularea, iubirea care maculează apar ca una dintre teme, trebuie să cauţi purificarea, dar şi să te murdăreşti de sarea iubirii, ca după o baie în mare. Carnea are propria ei amintire a iubirii, cu gust sărat pe buze arse de dorinţă. „era linişte frig şi linişte/de parcă cineva lăsase toate uşile întâmplărilor deschise”. „scriu cu sufletul despuiat de ultimul veşmânt/fără să-mi pese că rămân goală în piaţa publică/nuditatea e doar o monedă de schimb”. Dar toată această experienţă ajunge să dea senzaţia că spaima se insinuează între vertebre (am parafrazat una dintre imaginile percutante ale volumului), hieratizând atitudinile personajului liric.
De ce „cana de lut”? Este unul dintre poeme, cu un titlu lung ambiguu „cana de lut şi profesiunea de femeie (de-a râsu’ plânsu’)”. Pentru că mi se pare, din multe puncte de vedere, o metaforă atotcuprinzătoare a condiţiei de femeie. Începând de la ulciorul - femeie al lui Ommar Khhayam în care beţia vinului, a morţii şi a erosului se unifică. Trecând prin problema insolubilă a plinului şi golului dintr-un vas, care dintre ele este mai important? Şi tot în acest context ne putem gândi şi la imaginea însetatului şi a ostoirii setei, a perisabilităţii, a morţii care ne readuce în lut şamd. Este şi un fel de umilitate în biata oală de lut, un fel de lecţie implicită a acestui abstrus simbol al feminităţii. Dacă mântuirea prin poezie este posibilă, traduc pentru contextul de faţă, sau e doar un paliativ pentru rana existenţială, iată, până la urmă dilema fondatoare a acestei poezii.
Volumul O sâmbătă care nu a existat este poezie autentică. Anatomie lirică a feminităţii trăite la o insuportabilă intensitate, această poezie transmite emoţiile cu o sinceritate (în sensul estetic al cuvântului) care provoacă la o lectură sim-patetică, după regula de aur a literaturii bune. „se face dragoste după ce terminăm de murit vertical în noi înşine/în genunchi se verifică reflexele/în oamenii mici instinctele primare sete foame sex/nu există îngeri nu există diavoli nu există simplu doar zbor în sens invers/am ales de atunci să rămân femeie/în semnele acelea cineva mă înşeală în fiecare noapte cu mine/uneori dimineaţa găsesc uşile dulapului deschise un copil plângând şi o pereche de aripi”.

sâmbătă, 16 iulie 2011

interviu

Christian Crăciun: „Scrisul, pentru mine este o operaţie chirurgicală, de spintecare a lăuntrului sufletesc”
Scris de Redactie Cultura Mai 23, 2011
Christian Crăciun s-a născut în 1953, localitatea Floreşti din judeţul Prahova. A absolvit liceul „I. L. Caragiale din Ploieşti, a urmat facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti, după care a devenit profesor la Moreni, regăsindu-se şi azi în aceeaşi postură. Fiind un împătimit al scrisului încă din vremea când era elev de liceu, continuă să colaboreze, de-a lungul timpului, la diverse publicaţii, prin eseuri, recenzii şi critică literară, fiind recunoscut ca un important critic literar, eseist şi publicist, ce abordează o varietate de subiecte privind viaţa culturală, literară, socială sau politică.
Reporter: De unde această dorinţă de a scrie? E patimă?
Christian Crăciun: Este. E patimă! Nu ştiu…M-am născut cu ea. În primul rând, a cititului! După ea, aproape, a venit, inevitabil, şi cea a scrisului. Mama era o cititoare înrăită. Cu siguranţă, de la ea am moştenit plăcerea de a citi. În privinţa scrisului, nu. După câte ştiu, nu am ascendenţe în zona asta. Scrisul a venit oarecum, de la sine. Vorba lui Caragiale, nu-i român, care să ştie să citească, să nu vrea să scrie. Am scris poezie, în adolescenţă. Din fericire, mi-am dat seama destul de repede că nu e pentru mine. Nu aveam originalitate şi am trecut, după destule dibuieli, încercări, am mers într-o chestiune mai moluscoidă, cum îi spun eu, adică, fără formă, fără reguli, care este eseul. Mă simt eu mai bine şi practic.
Reporter: Ce fel de subiecte v-au atras?
Christian Crăciun: Prima mea carte are un aspect mai fragmentar, este chiar o culegere de fragmente, unele de câteva rânduri, altele de câteva pagini, fiind axată, în special, pe tema limbajului. E vorba de comunicare, de ceea ce înseamnă limba, analiza unor expresii româneşti, mai ciudate. A doua carte este cea despre Eminescu are, în centru, problema timp, mai de ordin filozofic, să spunem. Timpul şi moartea se găsesc aproape, în fiecare text eminescian. Am analizat în această lucrare, care a fost şi teza mea de doctorat, timpul, într-un singur poem, de fapt, în Memento Mori. Poate că este cel mai mare, şi la propriu şi la figurat, cel mai mare poem eminescian. Am încercat să-l abordez, nu din punct de vedere filozofic, ci din punct de vedere poetic. Care sunt metaforele, imaginile asupra timpului, care apar. Pentru că, se ştie: nu poţi defini timpul. E un indefinibil! Şi-atunci, poetul, obsedat de curgerea asta, „vreme trece, vreme vine”, prin meserie, ca să zic aşa, e obligat, să găsească nişte imagini, pentru a sugera curgerea timpului. Aşa m-am oprit la acest poem despre curgerea timpului, care duce, inexorabil, spre moarte, fiind totul, cea mai teribilă cascadă, avalanşă, tsunami, cum vreţi să-i spuneţi, de imagini din poezia eminesciană. Eminescu îşi dă drumul la capacitatea lui imaginativă, atingând, probabil, maximumul în poem. Nu mai are nici un fel de cenzură, de limită! Vede flori cât stejarii, vede poduri din pânză de păianjen…Totul capătă nişte dimensiuni fabuloase. Cercetate cu atenţie, se văd a fi mânate tot de această obsesie a ieşirii din timp. Ca să vezi ce este, să vezi ceva, trebuie să fii în afara acelui ceva! Ca să vezi Pământul, trebuie să fii undeva în cosmos. Ca să vezi Timpul, trebuie să fii undeva dincolo de Timp. Or, nu poţi să fii dincolo de Timp! Şi, din contradicţia asta, se naşte, am zis eu, toată poezia eminesciană.
Reporter: Când aţi simţit că v-aţi împlinit, ca scriitor?
Christian Crăciun: A, nu! Nu m-am simţit, deloc, ca scriitor! Pentru mine, scrisul e doar un exerciţiu de auto-limpezire. N-am deloc orgoliul auctorial şi, prietenii îmi spun că asta e un păcat, o greşeală. Am mii de texte neadunate în carte. În cărţi am eseuri şi recenzii, prezentări de carte cu sutele, de-a lungul atâtor ani, pe care nu le consider demne de… sau poate sunt onorabile, dar nu am făcut efortul de a le aduna într-o carte. Scrisul, pentru mine, este o operaţie chirurgicală, de spintecare a lăuntrului sufletesc, şi-atunci, trebuie să fii mai econom cu el.
Reporter: Ce cărţi aţi publicat?
Christian Crăciun: Practic, am trei cărţi. Este vorba de „Intrări în labirint”, cea de eseuri, în 2005. Am ieşit foarte târziu. Am mai avut o carte înainte de ’89, dar a fost un volum colectiv despre Rebreanu, unde am avut un studiu despre Pădurea spânzuraţilor. A fost o carte îngrijită de profesorul Mircea Zaciu, de care sunt mândru, pentru că mai apar în ea Mircea Eliade, o grămadă dintre autorii noştri celebri. Faptul că am fost admis în acea antologie despre Rebreanu, sigur, nu poate decât să mă onoreze. A treia carte este „Ucronia eminesciană”, despre care v-am vorbit. De ce, Ucronia? Toată lumea întreabă. E un termen care vine de la Cronos – timp – şi format după modelul „utopie”. Dacă utopia este un teritoriu imaginar, ucronia este un timp imaginar, acel timp după care Eminescu râvneşte să-l poftească şi care să nu-l ducă la moarte, ceea ce, evident, este imposibil. Timpul, de aceea, curge într-un singur sens, pentru că duce la moarte. Or, el, în toată poezia lui, râvneşte acest, în ghilimele, „timp”, pentru că, de fapt, nu e timp.
Reporter: Cum vedeţi condiţia scriitorului, în zilele noastre?
Christian Crăciun: Aici, în România? Foarte proastă, cumplită! S-au întâlnit două boli, deodată. Cum se spune că, de obicei, un om nu se îmbolnăveşte dacă are tuberculoză, şi de cancer. La noi, asupra scriitorului, au venit două boli deodată: capitalismul, condiţia economiei de piaţă, ca să-i spunem elegant, care trebuie să fie, fără îndoială, dar scriitorul român nu era pregătit mintal şi fizic pentru o concurenţă, pentru sistemul editorial şi, a doua, partea ideologică. E vorba de ruperea de trecut, de care ne despărţim greu, de mentalităţi. Cred că ar mai fi şi a treia, anume criza lecturii. Nu se mai citeşte. Toată lumea se plânge de asta! Unii sunt optimişti, crezând că ne vom reveni. Eu fac parte, din păcate, dintre pesimişti. Lucrând în învăţământ, ştiu că cititorul de mâine se pregăteşte azi. Pentru literatură, trebuie să-l învăţ din clasa a treia, a patra să-i placă să citească, indiferent că citeşte pe calculator sau altfel, nu mă interesează pe ce suport, dar să citească. Mă rog, să citească orice, măcar romane poliţiste, pe care eu le devoram în adolescenţă. De toate acestea, cei mai atinşi sunt scriitorii foarte tineri, deşi, paradoxal, ei s-au adaptat bine la economia de piaţă. În ultimii 7-8 ani, s-a tradus în Occident mai multă literatură decât s-a tradus de când e literatură română. Sunt sute de titluri traduse la edituri mari. S-au tradus scriitori buni, numai că, aici, ţine iar de o anume mentalitate a noastră. Noi vrem să intrăm în literatura lumii cu cei mari, Caragiale, Creangă, Blaga. Or, nu se poate! Eminescu sau Creangă sau Caragiale sunt intraductibili. Sunt scriitori idiomatici, legaţi mult de limba română, încât, dacă-i traduci, nu rămâne nimic de ei. Pe de altă parte, ei sunt scriitori ai secolului XIX. Trebuie să intri cu scriitorii de acum. Şi avem pe Dan Lungu, dintre cei mai traduşi, Cărtărescu, probabil cel mai mare scriitor român din zilele noastre. A plăcut literatura română, are ceva de spus. După ce „bagi piciorul în uşă” cu această literatură tânără, după aceea poţi începe să-i traduci şi pe cei mari.
Reporter: Ce aveţi pe masa de lucru în acest moment?
Christian Crăciun: Nu e zi să nu scriu. Acum am un eseu despre căutare, ce înseamnă a căuta. Spre ce bat? Grea întrebare. Caut ziua de ieri, cum zice românu’. Încerc să definesc starea asta a omului, care nu trebuie să se oprească niciodată. E ca atunci când eşti pe câmp şi vezi orizontul. Faci un pas şi vezi că şi el face un pas mai departe. Cam asta e căutarea. Dacă ai găsit ceva, să nu te opreşti, să începi să cauţi altceva mai departe. Fiecare răspuns găsit, la rândul lui, mai trezeşte zece întrebări, zece subiecte de căutări. Asta vreau să încerc să descriu, să abordez, pornind şi de la cunoştinţe filozofice, această stare a omului de a căuta, de a nu se opri, de a nu sta pe loc. Dacă am vreun regret, e legat şi de ceea ce îmi reproşează mulţi dintre prietenii mei, scriitori şi mari oameni de cultură. E vorba de retragerea mea provincială şi refuzul de a ieşi în faţă. Uneori o regret, uneori o binecuvântez ca o bună alegere, care m-a ferit de a intra într-o anume mocirlă, care nu-mi place. Nu sunt făcut să înot prin ea, trebuie să ai o anume dexteritate, care mie îmi lipseşte. Mai regret că nu am făcut, la timp, pasul către învăţământul superior, cu toate că poate fi bine şi că am rămas la liceu. Nu ştiu… sunt regrete inerente oricărei biografii.
Reporter: Ce vă doriţi cel mai mult?
Christian Crăciun: Cum zice românul, în primul rând sănătate, să am putere să citesc mult. Am planuri mari de lectură! Poate o să-mi adun şi eseurile risipite prin reviste, de zeci de ani, să mai scot o carte şi să mai ţin conferinţe pe diferite teme, cum fac de ceva timp şi a început să-mi placă, şi poate să reuşesc să mă mai plimb prin Europa.
Carmen NEGREU

luni, 4 iulie 2011

portița

LA PORTIŢĂ
Îmi cer iertare de a veni în faţa Dvs. ca un neofit, în calitate de literat, mai degrabă pentru a vă împărtăşi o experienţă, atribuindu-mi simpla calitate de martor al transformărilor prin care a trecut un spaţiu rural în ultima jumătate de veac. Nu m-am avîntat deci în fortificări bibliografice sau armături filosofice, ci m-am mărginit să vă prezint rodul unor observaţii de trăitor. M-am născut şi trăiesc încă într-o localitate cu statut ambiguu în care, deşi era adunată în jurul unei întreprinderi foarte mari de care depindeau practic toţi locuitorii, totuşi formele rurale erau încă foarte prezente. Oamenii creşteau vaci, oi, capre, păsări, lucrau la CAP, îşi cultivau asiduu grădinile. Bunicul meu mai avea cai şi căruţă, vaci, iar tatăl meu era funcţionar la uzină. Această dihotomie era reprezentativă pentru structura satului de la sfîrşitul anilor 50 şi mai tîrziu în anii 60.
Astăzi acest sat s-a destructurat complet. De fapt, stă sub semnul lui nici, nici. Nici sat, nici oraş, nici mahala. Nu ştiu dacă există un nume adecvat pentru asemenea adunări umane (fenomenul am impresia că este generalizat în ţară) lipsite de coloană vertebrală. Inodorul şi abstract - administrativul „localitate” este singurul apelativ ce-i poate fi acordat. Şi care nu spune nimic. Alcătuirea aceasta de case şi locuitori nu mai are osatură fermă, este moluscoidă. Generaţiile vechi s-au dus, locul s-a umplut de nou veniţi din patru vînturi, puţini mai ştiu istoria mitologică sau mitologia istorică a locului, adică lipseşte exact cimentul care dă identitatea unei comunităţi. Este o localitate compusă din străini. Daţi-mi voie să ilustrez cu un fenomen ce poate părea periferic dar care îmi pare plin de semnificaţii, vorbitor despre faliile dintre aceste grupuri umane. Oamenii nu îşi mai dau bineţe, decît cel mult pe categorii, cei care se cunosc între ei. Dimensiunile localităţii nu s-au schimbat, nici populaţia nu cred că s-a modificat numeric în mod semnificativ, dar localitatea nu mai este o unitate. chestiunea are, dacă vreţi, şi implicaţii adînci social politice, în măsura în care cei care recită cu ochii închişi catehismul democraţiei vorbesc plini de evlavie despre interesele şi valorile comunităţii locale. Or, tocmai comunitate locală cu identitate bine definită nu mai avem în astfel de localităţi. Este şi una dintre explicaţiile unor rezultate electorale care îi aiuresc pe observatori.
Acest tablou schiţat în cîteva linii îmi foloseşte doar pentru cîteva meditaţii în legătură cu un obiect mărunt care a dispărut de multă vreme din arhitectura publică a satului meu, ca și a multor altora: băncuţa de la poartă. O ştiu bine toţi cei care au trăit într-un sat mai aproape de vechime. În copilăria şi adolescenţa mea acest „obiect” era încă destul de prezent, la cîteva porţi găseai o băncuţă. Nu pot fixa, din păcate, nici momentul din care au început să dispară, nici cauza. Pot face doar supoziţia că au început să dispară pe măsură ce tot mai mulţi gospodari au înlocuit gardul vechi, de şipci, cu gardul metalic, eventual cu postament de beton. La gardul cel nou nu se mai asorta băncuţa. Şi, pe de altă parte, un rol important trebuie să fi avut răspîndirea, după cea de-a doua parte a anilor 60, a televizorului care a răpit timpul „portiţei”. Funcţia practică şi simbolică a acestui ustensil merită cercetată cu atenţie. El ţine, mai întîi, de o anume percepţie tradiţională a realităţii, de anumite raporturi umane specifice, avînd o funcţie reglatoare şi mediatoare. Să le luăm pe rînd...
Spaţiul tradiţional al gospodăriei rurale este un spaţiu îmblînzit, continuu, fără rupturi, nu separaţia este importantă, ci medierile succesive, asigurînd un fel de trecere osmotică între ceea ce azi numim spaţiul public şi cel privat. Fereastra, pragul, prispa, pridvorul, ograda, poarta, marchează succesive integrări în diferite calităţi ale spaţiului. În această trecere succesivă băncuţa de la poartă reprezintă, dacă vreţi, avanpostul spaţiului privat în inima spaţiului public şi locul privilegiat prin care cele două fac schimb de informaţii. Instanţă reglatoare, spuneam, pentru că aici îşi avea punctul de informaţie „gura satului”. Şi punctul de control. Băncuţa (un diminutiv pentru care trebuie recitită întreaga fenomenologie propusă de Noica, eu unul nu am auzit vreodată spunîndu-i-se „bancă”, diminutiv care indică limpede „îmblînzirea” spaţiului, umanizarea lui) era apanajul femininului, în genere al bătrînelor. Gospodinele în putere sau bărbaţii o foloseau mai rar, după un orar al muncilor casnice, în clipele de răgaz. De aici, ochiul lor vigilent scana tot ce mişcă. Băncuța se instituia astfel ca un fel de centru al cosmosului rural, punctul nemișcat în jurul căruia se desfășoară întreaga ceremonie cotidiană a vieții. Prin fața ei treceau nunțile, înmormîntările, oamenii la treburile lor zilnice. Aici se petrecea un fel de judecată de acum, cum zicea un scriitor foarte legat de satul tradițional, premergătoare celei de pe urmă, un fel de necesară pregătire a ei. Băncuța introducea un principiu de ordine în imprevizibilul vieții.
Adică era un semn al unei lumi centrate. Nu are importanță că sunt mai multe centre (vatra de exemplu), cu valori și statute diferite, oamenii le dis-cern de cele mai multe ori fără greșeală. Importantă este ideea de ierarhie, de adaptare la imu(t)abil. Băncuța reprezenta eleatismul funciar al oricărei lumi tradiționale. Nu vreau să insist prea mult asupra faptului că este unul dintre locurile privilegiate în care se nasc poveștile. Geografia epică a satului aici își căpăta relieful. Realitatea secundă a mitologiei locale aici se construiește. Principiul etico-estetic: ceea ce nu se poate povesti, nu există, își găsea o adeverire absolută în ceasurile de taclale de la portiță. Și tot în acest ambalaj de poveste, băncuța însemna și trista scîndură a așteptării. Aici era așteptată pe înserat vita întoarsă de la pășune, dar și băiatul sau soțul să vină de pe front, bărbatul de la tîrg sau de la ibovnică. De pe băncuță se crea „lungul drumului”. Pe acest spațiu de graniță, așteptarea însăși devenea mai suportabilă.
Două erau întrebările cheie cu care trecătorul era chestionat de către agentul de control de pe băncuță. Insist în special asupra primeia. Dacă bătrîna nu mai avea ochii aşa de buni sau dacă erai din altă parte a satului, după ce dădeai obligatoria bineţe (voi reveni) primeai următoarea chestionare: tu al cui eşti, maică? O adevărată secantă prin psihologia populară. O fenomenologie a identităţii, aşa cum este ea percepută în spaţiul tradiţional rural. Deci nu cine eşti interesa, ci al cui eşti. Neamul, speţa şi nu individualitatea erau văzute ca definitorii. Am spune o definire prin genul proxim, fără ca, în primă instanţă cel puţin, să intereseze şi diferenţa specifică. Neamul îţi era paşaportul de trecere şi caracterizare la prima vedere. Literar, asemenea patternuri comportamentale mai găsim încă, de exemplu, în Moromeţii. Statul pe stănoagă şi întrebarea „al cui e ăsta, măi Cocoşilă?” sunt acte fundamentale pentru un spaţiu în care fiecare individ era un observator-observat. Funcţia reglatoare a băncuţei stă tocmai în această clasificare a oamenilor în funcţie de neam. Certificat de nobleţe. Se configurează astfel o lume verticală, ierarhizată, ordonată, unde familia, neamul oferă baza identităţii. Era, implicit, această simplă şi delabrată băncuţă şi un spaţiu privilegiat al comunicării. Între cei care treceau şi cei/cele care stăteau se stabilea un scurt ritual specific. Informaţia circula. Deschid aici o mică paranteză, pentru că am amintit de la început chestiunea lui „a da bineţe” şi n-aş vrea să pierd ocazia unei rapide treceri prin prezent. Unde observ o ciudată ruptură. Mă întîlnesc de pildă cu foşti colegi/colege de şcoală generală din copilărie. De multe ori cu copii, nepoţi, adolescenţi mai încoace, alături. Dau ziua bună, normal, colegul îmi răspunde, la fel de normal, dar copilul de şcoală sau adolescentul aproape niciodată. După cum n-am auzit niciodată ca maturul să-i atragă atenţia. Lipsită de instanţe reglatoare, comunicarea s-a rupt. Pentru ei, cei tineri, generaţia noastră locuieşte pe o planetă paralelă, tocmai pentru că nu mai suntem identificabili. Întîmplarea s-a repetat de prea multe ori pentru a fi o simplă întîmplare, ea are toate datele unui fenomen social deplin semnificativ, al unui simptom caracteristic pentru destructurarea unei comunităţi, pentru enclavizarea ei în grupuri izolate. Asta implică, la alt nivel, şi pierderea memoriei identitare. Băncuţa este şi un loc privilegiat al memoriei. Acolo se năşteau poveştile cotidianului. Am mai prins, legat de această chestiune capitală a memoriei identitare, bătrînele care povesteau cimitirul. O plimbare prin ţintirim cu o asemenea călăuză devenea o fabuloasă expediţie în timp. Tot după criteriul neamului. Cunoşteau fiecare cruce, povestea fiecărui om îngropat şi toată încrengătura complicată de rubedenii, relatau fapte demne de povestit ale biografiei sale, de multe ori chiar în cheie comică, un fel de Săpînţă orală.
Mă întorc după acest ocol care m-a ajutat să fixez spinoasa problemă a pierderii identităţii prin pierderea memoriei. Locul învestit a devenit fadă localitate. (o altă întrebare cu miez: de unde eşti de loc?). Foişorul de observaţie reprezentat de băncuţa de la poartă era deci creator de identitate. Loc al memoriei, al clasificării şi al judecăţii morale. Instanţă. Băncuţa îşi avea şi orele ei. Dimineaţa, după ce puneau oalele cu mîncare la foc, gospodinele ieşeau pentru o primă inspecţie, primul „breaking news” al zilei. Mai fugeau din cînd în cînd să mestece în oale, dacă se întîmplase ceva important şi se luau cu comentariile se întîmpla să se afume fasolea sau să dea laptele în foc. Bătrînele ieşeau mai târziu să se sorească. Mai târziu pe înserat era ceasul torsului (eu n-am mai prins decît o bătrînă care ieşea cu fusul). Mai în noapte băncuţa era a tinerilor, pentru întîlnirile specifice. „A chema pe cineva la poartă” avea un înţeles clar. Sigur că băncuţa mai avea o mulţime de alte funcţii secundare: supravegherea copiilor mici care se jucau pe stradă, păzirea bobocilor de pe şanţ, locul unde se întindeau covoarele la uscat, sau fânul...etc.
Spuneam că mai exista şi o a doua întrebare la care erai supus cînd treceai prin dreptul acestei vămi: unde ai fost? Sau: de unde vii? Aici aveam două variante de răspuns, în funcţie de dorinţă, dacă erai sau nu interesat să intri în vorbă. Dacă nu voiai să dai informaţii concrete spuneai simplu: „de la vale” sau „din sus” (ceea ce oricum era evident). Dacă erai disponibil pentru un schimb de vorbe mai lung, dădeai informaţia mai exactă, permiţînd interogatoriului să continue cu alte întrebări. Îl citez iar pe Moromete „răspunzînd cu multe cuvinte la salut”, semn că are chef de vorbă. Nu întîmplător romanul chiar se încheie cu această frază în care el nu mai foloseşte acest ceremonial bogat al salutului, ceva se rupsese iremediabil şi ţăranul nu mai iese pe stănoagă să observe lumea. Băncuţa era loc al adăstării, al unui ritm specific al vieţuirii, al negrabei. Era, deci, nu numai loc ci şi timp specific. Este locul de unde, ca să citez în cheie uşor derizorie o vorbă adesea prost înţeleasă a lui Blaga, ţăranul sabotează istoria. Pentru a construi o infinitate de istorii locale.
Scandarea spaţiului în universul rural tradiţional trece prin acest prag de vorbe, de poveşti care se nasc pe băncuţa de la poartă. Aici se desfăşoară cinematograful cotidian, spectacolul lumii, comedia umană. Nu avem o oglindă purtată de-a lungul unui drum, ci un drum defilînd prin faţa unei oglinzi. Deloc obiectivă, deloc rece, dimpotrivă. Băncuţa era centrul acestei imense şi străvezii pînze de păianjen care este reţeaua relaţiilor sociale dintr-o comunitate tradiţională. Dispariţia acestui loc învestit înseamnă mai multe lucruri: a) izolarea, enclavizarea, nu mai există o structură fermă, bazată pe un set limpede de valori ale comunităţii, avem acum categorii izolate, îm funcţie de vîrstă, sex, educaţie, religie, ocupaţii, origine etc. care nu mai comunică între ele. b) lipsa de proiecte.. Nefiind o unitate, nu se pot face proiecte pentru comunitatea respectivă care pur şi simplu nu îşi percepe interesele comune. Idealismul politico-social care mizează sforăitor pe descentralizare în favoarea „intereselor comunităţii” nu ţine seama că multe alcătuiri administrative nu sunt nicidecum, nu mai sunt sau n-au fost niciodată în unele cazuri comunităţi în sensul tare al termenului. De aceea şi este în cea mai mare parte un eşec.
Nu ştia, evident, coana Lenuţa, vecina mea, ce rol sociologic important juca ea supraveghind vigilent tot ce mişcă de pe băncuţa ei. Dar întrebarea ei pluteşte încă neliniştitor în aerul european în care ne mişcăm: noi ai cui om fi, maică?