EUL, ŢARA ŞI ISTORIA PRIN FEMEI
Sună
oarecum emfatic titlul acesta, dar el se vrea evident o replică a trifolierii
din titlul cărţii lui Dan C. Mihăilescu Castelul,
biblioteca şi puşcăria – Trei vămi ale feminităţii exemplare. Editura
Humanitas, 2013. Cartea impune de la început o dificultate de abordare comentatorului:
cum să scrii despre un text compus în cea mai mare parte din citate? Să citezi
citatele, cum ne îndeamnă ludic autorul? Numai că eseul istorico-psihologic al
lui Dan C. Mihăilescu are un nivel adânc de coerenţă, o construcţie „cu
skepsis” care îl face să nu fie deloc
o simplă însumare de portrete (fie ele şi creionate cu nedezminţit talent şi
frenezie sym-phatetică) ale unor femei excepţionale cărora „trepte osebite
le-au ieşit din urna sorţii”, de la Regina Maria la Aniţa Nandriş. Miza
majoră a cărţii e în altă parte. Cel mai confesiv dintre criticii şi istoricii
noştri literari dintotdeauna are un şart aparte, alegând personajele, montând
citatele şi cimentându-le cu abile comentarii contextuale, el ne oferă nu numai
o altfel de istorie, ci un text palimpsestic în care toate nivelurile se scriu
simultan. De ce a ales aceste Doamne ne-o spune limpede: pentru a ne oferi
modele. „Acelaşi triptic – castelul,
biblioteca, puşcăria – l-am păstrat pentru acest volum de glose care nu se vrea
decât o suită de plecăciuni în faţa unor feminităţi de mai multe ori
pilduitoare. Adică intens iradiante, sper eu, în cuprinsul neisprăvirii,
nemerniciei şi netrebniciei postmoderne”. Dar meritul constă nu numai în a
colecţiona aceste imagini, cât a le impune prin ardenţa descrierii. La sfârşitul
lecturii, cititorul deduce cu uşurinţă care este modelul de feminitate la care
aderă autorul. „Baie de afecte, capricii
şi învolburări orgolioase, structurate de sagacitatea captării umanului”
(despre Maruca), „…gingăşia, calmul
imperial, puritatea simţirii şi nobleţea fiinţei” (despre Zoe Cămărăşescu);
„Feminitatea nărăvaşă, nestăpânită şi întreprinzătoare,
avidă de experienţe şi obsedată de libertate, aventură, mişcare….”(despre Pia
Pillat). „Însă pentru cititorul obişnuit,
ca mine, strălucitoarea, acaparanta ei feminitate imperială reprezintă în clipa
de faţă, alături de Carol I, cel mai fecund (şi mai urgent de urmărit şi
asimilat) model uman din istoria noastră (despre Regina Maria). Acesta este
primul strat. Anima expusă cu fervoare şi precizie farmaceutică.
Al
doilea nivel este cel „etnosofic”, al înţelepciunii native, al portretului identitar,
nu sunt doar portrete de femei, ci
portrete ale românităţii prin femei. S-a
spus că un popor este mare prin calitatea femeilor sale, mai degrabă decât prin
cea a bărbaţilor. Cartea de faţă este o demonstraţie implicită. Femininul
exprimă acest portret identitar mai acut, mai esenţializat, mai stabil în
datele sale fundamentale. Şi astfel trecem la cel de-al treilea nivel: al
sensului istoric. Plonjăm în plină meditaţie existenţială: cum afectează
cicloanele istoriei nu „omul” abstract în general ci atotvulnerabila feminitate,
în corporalul şi sufletescul ei?
Dan C. Mihăilescu spune de mai multe
ori că nu-l interesează aici în primul rând arcanele istoriei, ci nepătrunsul
psihologic dezvăluit în textele confesive ale acestor personaje exemplare. Şi,
mai ales, dibuirea unui fel de numitor comun, căci oricât de diferite ar fi
Maria Cantacuzino Enescu şi Jeni Acterian, Pia Pillat şi Aniţa Nandriş, Annie Bentoiu şi Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu
ceva se insinuează a le fi tuturora
în comun. Să fie aerul indicibil al acelei Românii din „vremurile apuse”, mereu
evocată în scrierile acestui paseist neobosit şi insaţiabil în a descoperi, ca
un Anteu livresc, noi şi noi motive de supravieţuire într-un trecut trăit nu
doar la modul intelectual sau afectiv ci de-a dreptul senzorial.
(senzorialitatea fiind o dimensiune cheie a aprecierii de care se bucură
oamenii în viziunea cândva călătorului la Athos, unde tot pe acest aspect insista euforic).
„Osmoza cultură-senzualitate-natură” (p.132) nu este doar o caracteristică a dinastiei
Pillat, ci o amprentă a unei şlefuiri educative pe distanţa de generaţii, caracteristică
oricărui om de calitate. Alice Voinescu spune amar, şi folosesc aici citatul
pentru ultimele două cuvinte: „Atâta
ratare mă face să cred că am fost totuşi o stofă bună” (p.98). Stofă bună
sunt toate aceste suflete nobile, indiferent de extracţia socială, portretizate
aici. Iată două citate ceva mai lungi care surprind toate aceste raze
convergente: „Faţă de actuala domnie a
vulgarităţii, prostiei, fărădelegii şi mârlăniei (post)comuniste, lumea
Bucureştilor lui Carol I şi Ferdinand, al lui Claymoor, Frédéric Damé şi Ulysse
de Marsillac, I.C. Bătianu şi Marghiloman, P.P.Carp şi Eugeniu Carada, Titu
Maiorescu şi Mitiţă Sturdza, oraşul Expoziţiei de pe dealul Filaret din 1906,
în România Peleşului, Cotrocenilor, şi
„trenurilor de plăcere” către Sinaia „anilor nebuni”, adică de pe la 1900 până la Marele Război – ne covârşeşte
cu un peisaj (geografic, uman, istoric, economic, politic şi cultural) de-a
dreptul zdrobitor prin firescul bunului-simţ, al eleganţei, rafinamentului
hedonist, cultului slujirii şi ierarhiei bine chibzuite. Pe scurt: o Românie
aristocratică, emanând înţelepciune, temeinicie statală, armonie socială (cel
puţin până la 1907…) elan constructiv şi măsură în toate. Pentru o dată, în
istoria noastră hărţuită şi hărtănită sistematic, aliajul de republicanism francez
şi monarhism german a dat rezultate strălucitoare, aproape halucinante dacă le
privim retrospectiv. În lumea presei şi artelor, sau în organizarea armatei, a
transporturilor, a poştei şi serviciului meteorologic, în sfera financiară,
academică, parlamentară, medicală, a sistemului legislativ, guvernamental şi
electoral, în organizarea armatei, bisericii şi serviciului sanitar, în
învăţământul liceal-universitar, ca şi în filatelie, viticultură, muzeografie,
istoriografie, agricultură, aviaţie, arheologie, speologie ş.a.m.d.
pretutindeni aliajul ideii germane cu ideea franceză (y compris la nivel
masonic) a funcţionat stupefiant. Şi exemplar. Dincolo, fireşte, de multele,
inerentele, derapaje în orice clivaj de civilizaţii, în speţă
Orient-Occident….”(p.58) Şi, în altă parte, prezentând împlinirea prin eşec
în cadrul Generaţiei `27, „Realizarea în
social-politic impunea edificarea prealabilă, cu orgoliu dictatorial, a unei
individualităţi cât mai pregnante. Biografia se întemeia pe experimentul
livresc, iar cultura se forja la flacăra despotică a senzualităţii. Romantică
în substanţă şi baroc-flamboaiantă în expresivitate, fibra intelectuală a
generaţiei `27 nu se putea încorda altcum decât între paranteze contradictorii:
idealismul reclama angajarea politică; pofta de erudiţie se degaja de
pulsiunile carnale, fiziologia alimentând filozofia şi sexul mistica, după cum
tentaţiile ereziei fecundau elanul religios; europenismul deriva din
naţionalism ş.a.m.d. Până şi cele mai ascunse detalii se supun acestei logici
contradictorii, întru care, deci, ratarea se trăieşte ca împlinire şi unde
celebritatea poate foarte bine să fie sinonimă eşuării în frivolitate
gazetărească, dar şi în sicitate academo-universitară. Lucrurile se vor lămuri
şi etaja cumsecade atunci când toate aceste destine vor fi puse faţă în faţă,
urmărite în trista, uneori tragica lor cronologie. […] Prinsă între euforia
tulbure a ieşirii dintr-un război şi ameninţarea tot mai pregnantă a intrării
în altul, generaţia `27 şi-a consumat utopiile într-o combustie delirantă. A
trăit aproape isteric istoria, cu o lust of life pe cât de
feeric-maniacală, pe atât de sumbru şi sinucigaş deschisă la armură. S-a cheltuit
în zece ani cât alte generaţii în cincizeci, cu nepăsare şi turbare, arzând
etape într-un soi de somnambulism, de turment luxuriant şi adamic: început de
lume ce consună cu propriul său sfârşit. Nu e act, nu e pagină, nu e destin, în
cazul ei, care să nu aibă întipărite, sub masca entuziastă a începutului de
rai, grimasa căderii” (p.111)
Cum să nu înţelegi
mai bine meandrele şi complexele câte unui destin individual prin astfel de
fascinante contextualizări! Cele două citate, alese înadins pentru că nu se
referă nemijlocit la subiectele cărţii, dau seama şi despre ceva extrem de
important în cazul autorului nostru. Dan C. Mihăilescu este un atlet al
enumerării, nu cunosc în literatura noastră un alt autor care să o utilizeze
mai insistent şi cu mai multă dibăcie în a obţine un efect de volumetrie, într-o
frază arborescentă, în care enumeră orice, de la nume proprii sau titluri de
opere la atribute sau complemente, strângându-le
brusc în pumnul câte unei idei de forţă, care apare astfel gata înarmată cu
toată argumentaţia faptică necesară. Este
nota sa stilistică fundamentală. Exprimând cel mai direct insaţiabila sa bucurie cu care se apropie de subiectele
sale. De altfel, ca să mă joc puţin cu etimologiile care atâta ne plac
amândurora, ce înseamnă altceva euforia
de care vorbeşte în atâtea rânduri în cărţile sale decât acest mod esenţial de
a fi purtător de bucurie?
Avem
deci în această suită de (auto)portrete feminine deopotrivă un autoportret, un
portret al României esenţiale sau „cum ar trebui să fie”, un roman tragic al
feminităţii în luptă cu vicleniile şi dezastrele istoriei. Trebuie să le vedem toate
acestea simultan prin transparenţa acestor straturi pentru a înţelege miza unei
cărţi care nu este doar nostalgic evocatoare a unor chipuri de altădată. Aş
remarca în trecere coerenţa fundamentală a programului cultural al criticului,
indiferent că dă un interviu-carte, că face o recenzie scrisă ori televizată,
că scrie despre Athos sau mahalaua copilărei, el urmăreşte aceleaşi idei-forţă
despre om şi locuirea sa în lume. Este o pedagogie implicită în tot ce scrie.
Pedagogie prin modele. Cine sunt, deci, în această carte? Regina Maria, Maruca
Enescu Cantacuzino, Zoe Cămărăşescu, Cella Delavrancea, Alice Voinescu, Jeni
Acterian, Pia şi Cornelia Pillat, Annie Bentoiu, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu,
Lena Constante, Adriana Georgescu, Oana Orlea, Aniţa Nandriş. Aş extinde
observaţia Monicăi Lovinescu, citată de autor apropo de Aniţa Nandriş: în faţa
acestui catalog de aristocraţie esenţială a caracterului se cuvine să ne plecăm
frunţile şi să ne exorcizăm complexele. Cartea este a unui moralist neadormit, mereu
obsedat de firea omului şi a omului românesc în speţă, admiratorul lui Cioran
are, ca şi acela, capacitatea de a reconstitui o epocă prin arta portretului. Dan
C. Mihăilescu este unul dintre cei mai pătrunzători portretişti, alături de
Andrei Pleşu, pe care-i are scrisul nostru tot mai pauper, dar aici se
exersează totuşi cu economie, exerciţiile sale de admiraţie sunt făcute însă printr-o smerită retragere
în spatele citatului abundent, personajul este lăsat să vorbească el însuşi
prin scrierile sale confesive. Conţinând fragmente publicate iniţial în alte
circumstanţe, cartea este şi un implicit jurnal al receptării, pentru că
autorul îşi analizează cu sagacitate dispoziţiile aperceptive în funcţie de
contextul istoric în care a luat cunoştinţă de un text sau altul, care, în
luminile schimbătoare ale istoriei şi psihologiei, îşi dezvăluie mereu alte
faţete.
Cititorul
poate fi atras fie de galeria de portrete, fie de glosele istorice, pe mine
unul m-a interesat tocmai ceea ce am cutezat a numi grundul metafizic, mozaicul
Feminităţii majusculate, supusă timpurilor şi vitregiilor dar marianic
biruitoare. Precum şi „humusul” etno-istoric din care s-au putut zămisli aceste
exemplarităţi mişcătoare. Castelul, biblioteca, puşcăria sunt spaţii de
elecţiune, spaţii istorificate, grădini în care au înflorit (sau au fost
distruse pentru ultimul dintre ele) modele pentru o lume care astăzi execrează
însăşi noţiunea normativă de model moral. Sunt vămi, cum pe dreptate le spune
autorul, prin care s-a petrecut purificarea unor destine aparte. Iată un
excerpt din capitolul despre Jeni Acterian: „Între frenezia trăirii, febricitatea experienţei, cultul autenticităţii,
patosul narcisiac al exprimării nude şi patima faptei decisive –
de-o parte, iar de cealaltă: spectacolul ratării „cu orice preţ”, al „căderii
în timp” şi „realizării în eşec” – relaţia e departe de-a fi (fost)una
antagonică. Era una de fatală complementaritate” (p.109) atrag atenţia
cuvintele subliniate de autor, ele sunt borne ale acestor vămi, nu numai pentru
generaţia blestemată, ci, într-un sens mai larg, pentru toate aceste destine
excepţionale. Experienţă, trăire, autenticitate, faptă, exprimare….vămi. Plus
„complementaritate”, termen cheie în opera DCM-ului, fiinţă prin excelenţă a
lui „concordia discors”.
O
carte exemplară, parte dintr-un program nu numai estetic, mai cu seamă
paidetic, a cărei urmare o aşteptăm, pentru că, din fericire, lista modelelor
nu este epuizată. Una dintre cărţile de care te poţi agăţa pentru a rămâne cu
nările deasupra mlaştinii care stă să ne înghită. Sau, cu vorbele autorului,: „Ce lume deplină s-a dus, ce nimic ne-a rămas”!
