NICHITA

ÎNNODAREA SEMNELOR

-          fragmente -

Cât o fi de când am citit ultima oară Noduri şi semne? În memoria afectivă îmi rămăsese ideea că „nodul” ar fi însemnat în acest volum ceva legat de memorie, aducerea aminte, aducerea în prezent, recuperarea trecutului. Recitind acum volumul mă întreb de unde mi se insinuase această idee. Nu că ar fi complet greşită, dar nu e deloc principală. Ce faci când aţa se rupe? O înnozi. „A lumii cîntu cu jale cumplită viiaţa,/Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa/Prea subţire şi-n scurtă vreme trăitoare./O, lume hicleană, lume înşelătoare!”(Miron Costin). Acesta e sensul cel mai simplu al acestui din urmă volum. Tragic volum. Luate în parte, poeziile nu sunt agreabile unei analize. Sensul lor e „cutia” întreagă, cu toate resturile de aţe, nasturi desperecheaţi, ace tocite şi papiote încurcate. Remember. E cel mai tragic dintre volumele acestui poet, altfel atît de solar. Ce face poetul sub iminenţa marii rupturi? Încearcă să facă noduri la o ață putredă. E volumul unei salvări imposibile. Nu întîmplător primul poem este căutarea tonului. Ca la începutul unui concert, în acea dizarmonie de instrumente, cîntînd fiecare în legea lui şi pentru el. Numai că, la Nichita, dirijorul nu mai apare în scenă, concertul nu se mai desfăşoară, suntem deja într-o eră post-poetică, (sau pre-poetică? Există aşa ceva?) în care ţăndări disparate, asteroizi buimaci de imagini poetice obsedante colindă de capul lor un univers lipsit de gravitaţia sensului. Volumul acesta este în întregime lui o ultimă Elegie la moartea poeziei. Căci firea îi era prea discretă pentru a scrie una la pre-simţirea morţii poetului.

„Animal monstruos, - înţelesul- /s-a oprit, şi începe să se vadă…” Da, acesta este momentul. Şocul iniţial. Big bangul poetic. Există atîta puritate în felul în care Nichita trăieşte entropia sensurilor, încît teoria poeziei moderne pare scrisă pentru el [de dezvoltat] Mi-a atras atenţia acum geometrismul rectangular al desenelor lui Sorin Dumitrescu, aparent cu totul opus fluidităţii care caracterizează volumul. Pictorul a privilegiat piatra, unghiul sfîşietor al tălpii călătorului. Pelerinului? Noduri de drum, rătăciri printre ruinele unei poezii dărîmate. Grecie solară, disperată şi tragică în solaritatea ei, mereu fugind după nimfe, dar trăind din ruine.

            Mircea Eliade are un eseu cunoscut în Imagini şi simboluri,  în care vorbeşte despre Zeul legător şi simbolismul nodurilor. Acesta este legat de ideea imobilizării. Ceea ce căuta poetul, prins el însuşi într-un vîrtej descensional, opus celui tineresc din „Du-mă, fericire în sus”. Totul este legat de tot în „marele lanţ al Fiinţei” încă de la început la Nichita, de aici metamorfoza care este una dintre figurile principale ale poeticii sale. Iar acum, cînd zalele ruginite ale sensurilor s-au rupt, magia poetică (textele au de multe ori aspectul unor invocaţii, incantaţii absurde, precum descîntecul arhaic, reminiscenţe ale unui proto-limbaj uitat). Legatul, spune Eliade, este pentru om „un fel de arhetip al propriei sale situaţii în lume”. Verbele a lega, respectiv a dezlega au în limba noastră şi un context de folosire strict magic, de descîntec malefic sau benefic, şi în felul acesta cercul se închide. Roland Barthes, într-un celebru articol din 1968, publicat în Communicatios nr.11, analiza l`effet du réel (efectul de real). „La désintégration du signe – qui semble bien être la grande affaire de la modernité – est certes présente dans l`entreprise réaliste, mais d`une façon en quelque sorte régressive, puisqu`elle se fait au nom d`une plénitude référentielle,alors qu`il s`agit au contraire, aujourd`hui de vider le signe et de reculer inifiniment son objet jusqu’à mettre en cause, d’un façon radicale, l’esthétique séculaire de la «représentation»” [Dezintegrarea semnului – care pare a fi marea problemă a modernităţii – este cu siguranţă prezentă în alcătuirile realiste, dar într-un mod  oarecum regresiv, pentru că ea se înfăptuieşte în numele unei plenitudini referenţiale, în vreme ce este vorba dimpotrivă, astăzi, de a goli semnul şi de a lărgi la infinit obiectul său pînă la a-i pune în cauză, într-un mod radical, estetica seculară a «reprezentării»]. Ceea ce unii au blamat ca incoerenţă a textului nichitian, bîlbîire daimonică, înseamnă tocmai această abolire a „reprezentării” şi jocul haotic cu semne goale. Golite. Dar „situaţia” nu este simplu semiologică, poetul nu face „experimente” de vocabular (necuvintele sunt altceva!), ci ontologică. Volumul este ultima elegie – funerară - a lui Nichita.

„Sîngele nu cîntă”!(Nod 20)  Da! Hemografia era posibilă în vremea mai de demult. Acum trebuie „să cînţi” (ca într-un exerciţiu Zen) cu gura închisă, după ce sîngele a amuțit, ca să se audă numai îngerul care te locuieşte. Este de făcut (poate nu doar în cazul acestui volum) o comparaţie între metaforă şi metamorfoză. Aş spune că principala figură poetică a acestui poet lipsit de loc este tocmai metamorfoza. Fluiditatea, trecerea formelor ectoplasmatice dintr-una în alta. Fenomen terifiant şi stupefiant. Prezenţa frecventă a mineralului în recuzita sa poetică e tocmai o încercare disperată de a pune lest, de a stabiliza această curgere. „Tu nu-nţelegi că cel mai greu e sentimentul?/Tu nu-nţelegi că sentimentul unei pietre-o smulge şi-o zboară şi-o atîrnă/şi-o pluteşte?”. Marele lanţ al fiinţei este rupt în discontinuitatea fundamentală a simţurilor. Exemplara expunere o avem în Elegia X.  Abstract Luceafăr nichitian. Aici, în Noduri şi semne,  iată un poem, Semn 6, lipsit de orice valoare în afara celei indiciale: „Pauză de gândire”. Da, poemele de aici sunt un fel de arătări, nu construcţii: „vulturoaica se rupe-n două/în cuib peste ouă”. Imaginea are valoare în sine, şi are valoare, i-aş spune, sintactică: trebuie raportată la Tot pentru a-i percepe sensul. Semnul înnodat al imaginii. În Nod 7, de exemplu, este descrisă aproape didactic încercarea de reconstituire a totului de reunificare a privirii cu ochiul a sunetului cu urechea. Poemul nu mai are acel impact vizionar din Elegia X, dar sensul mişcării poetice este strict acelaşi. „…poate mai faci din nou din peşte piatră/poate mai faci din nou din piatră/naştere de rîuri reci!”. Regăsirea unei funcţii pierdute – oraculare -  a limbajului, despre care noi, astăzi, nu mai putem da seamă cu bietele noastre organe de înţelegere. Iată, de exemplu Nod-ul 11 „Ce simte peştele spintecat,/ce simte căprioara împuşcată,/ce simte boul la tăiere tăiat,/ce simte piatra sfărîmată,/ce simte musca tercită/ce simte şarpele în două,/ce simte iarba veştejită,/ce simte floarea ruptă,/ce simte puiul fiert,/ce simte oul răscopt,/ce simte stejarul retezat,/ce simte trădătorul decapitat,/e lumina văzută”. Lumina văzută este cea din tunelul oranj. Ce spune enunţul simplu: tema acestui volum este moartea? Moartea sensului. Sau ne-naşterea lui, acelaşi lucru. Cuvîntul este „un cimitir fără morţi”. Mitologia romantică a „inspiraţiei” are la Nichita o antifrază perfectă. Lupta lui Iacob cu Îngerul este la el lupta cu daimonul. „Daimonul meu vine de departe/în gazda făpturii mele,/eu ştiu cînd vine căci mă izbeşte/ cu ploi de stele,/…/şi pleacă mai falnic decît tot universul/şi mie îmi lasă ca amintire doar versul/ţi cuvînt aurit/şi se duce şi mă lasă/şi de mine nici că-i pasă/de mine care-i sunt casă,/bărbat ţeapăn şi zîmbit” (Nod 28) Dar: „Ei bine, mi-am zis,/dacă tu eşti pretutindeni,/arată-mi-te!//el mi s-a arătat./Urla”. Este locul aici să acordăm atenţie mottourilor volumului: primul, cel cu A murit Enkidu, este cea mai veche numire a momentului acela în care moartea se revelează. Al doilea (surprinzător trecut de cenzura vremii) este din Ieşirea, momentul în care Moise sfărîmă de piciorul muntelui tablele legii cele scrise de însuşi Dumnezeu. Inclusă într-un volum, ne întrebăm dacă scena este un nod sau un semn. Căci avem profetul, avem scrisul, dar un scris extramundan, scrisul absolut, dar şi distrugerea acestui scris dinaintea nevredniciei ticăloase a oamenilor. Brusc, mi se vădeşte că volumul poate avea şi acest înţeles: o spargere voită,  a înţelesurilor. Demiurgie inversă, disperare, dizarmonie, dispersie a lumii și a sensurilor.

Citind acest volum ai senzaţia că eşti în posesia unui vechi vas delicat de porţelan chinezesc, spart, şi cu ale cărui cioburi se joacă serios şi indiferent şi mirat un copil. Încă din iconica Elegie X apărea această imagine a nenomabilului căci neperceptibilului, adevărată black holle care atrage obsesia poetului. Divinul era acolo accesibil numai unui suprasimţ, capabil să perceapă distanţa infinitezimală dintre cuantele universului.  Nichita renunţă însă aici la sintaxa imaginilor, volumul este, într-un fel, o recapitulare (şi o capitulare, din altă perspectivă, desigur). Ca un numismat ce era, observă moneta veche (id est imaginea), aducînd-o aproape de ochi, preţeluindu-i valoarea, datînd-o, îl interesează imaginea, nu construcţia. De aici poetica autocitării din poemul iniţial, Căutarea tonului. Cuvîntul fundamental, cuvîntul care numeşte absolutul nichitian este înger. Cuvîntul care numeşte identitatea poeziei cu divinul. Cuvîntul care nu (mai) poate fi rostit. Este un act adamic aici, ultimul probabil din volum, căci primul şi singurul! De numire a lucrurilor. Numai că…numirea devine imposibilă, totul a mai fost spus, intri într-o repetiţie de sine însuţi. Un text infinit, de fapt unicul, acelaşi text. Nod-ul 11: „Toţi vulturii stăteau înţepeniţi în aer,[…]Stam rege fix, de piatră şi de stea/ţinînd oprit cuvîntu-n gura mea,/necîntător”. E un fel de oprire a cuvîntului, de abstragere de la emisia lui, printre detrisurile existenţei şi ale imaginii… este lăsată să comunice tăcerea, celălalt nume al morţii. Cuvîntul care a rămas este doar o carcasă goală, o sosie de cuvînt, o reproducere ieftină, o contrafacere… este cuvîntul nepoetic, neziditor, necîntător..

„Puterea, dacă e dorinţă de dominaţie, e ambiţie stupidă. Dar dacă e act de creator şi exerciţiu al creaţiei, dacă merge împotriva tendinţei naturale, care este ca materialele să se amestece, ca gheţarii să se topească şi să devină mlaştini, ca templul să se macine de timp, ca lumina şi căldura  soarelui să se risipească într-o încropeală leneşă, ca paginile cărţilor  să se încurce, atunci cînd uzura le desprinde una de cealaltă, ca limbile să se amestece şi să degenereze, ca puterile să se egalizeze, ca eforturile  să se echilibreze şi ca orice construcţie născută din nodul divin ce leagă lucrurile să se desfacă în morman incoerent, atunci această putere o slăvesc”[Antoine de Saint Exupéry, Citadela, ed. Junimea1977, trad. Şerban Florea, p. 210] Nodul divin care leagă lucrurile… iată ceea ce părea a fi ţinta finală a căutării poetice nichitiene, precum la Eminescu, de exemplu, acel număr secret pe care se sprijineau „lumea şi vecia”. Se poate citi acest tablou de apocalipsă a desfacerii nodului divin în paralel cu Daimonul meu către mine, tulburătorul poem din Epica magna:„Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul/şi-o să vezi cu ochii pietrele înmuindu-se/şi pe caprele negre de stâncă înecându-se/în moalele stâncii./Marea, pe dânsa chiar o s-o vezi/suptă de fluviu şi pe acestea/supte de izvoare şi pe ele/absorbite de setea unei făpturi alergând./Ai să vezi, îmi spuse Daimonul meu,mie,/ai să vezi cum se usucă peştii//şi cum se împuţesc balenele/cum se evaporă meduzele,/căci îţi zic ţie, vine focul, mă auzi?/- Te aud şi ce să fac eu,/chiar dacă te aud ce să fac eu,/eu ce pot să fac eu?…/- Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,/repede, cât mai poţi să te schimbi!/Schimbă-ţi ochiul în cuvânt/nasul şi gura/organul bărbătesc al facerii,/tălpile alergătoare,/părul care-a început să-ţi albească/prea des încovoiata şiră a spinării, -/schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp!/I-am spus Daimonului: – Tu nu ştii că/vorba arde,/verbul putrezeşte,/iar cuvântul/nu se întrupează ci se destrupează?/Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta/şi a fiert din pricina luminii soarelui./Am dat un nume unui copil/şi numele s-a spart de timp şi de vrăbii./- Ştiu asta, mi-a spus Daimonul./Schimbă-te în cuvinte precum îţi zic!/”

            Pînă la urmă, poetul rostește înspăimîntătorul de care s-a ferit de-a lungul întregului volum: Pe cine trebuie să pedepsesc eu prin moartea mea? (39). Oare nu acesta este rostul fundamental al poeziei, pare a fi concluzia acestui volum, de a rosti înspăimîntătorul, cel care în-cremenește, îm-pietrește?

GÂND

MĂ  BATE  GÂNDUL…

Mă bate gândul să scriu tocmai despre această expresie. Este o sintagmă vie. Evident construită prin analogie cu  a bate vântul. Mă bate gândul înseamnă că, în obscuritatea aglomerată a cotidianului, mi s-a ivit un sens. Adică pe neașteptate m-am intersectat cu el. Se făcu lumină. Duhul a strigat prezent. Gândul controlat de Duh nu este simplă preocupare existențială, grijă,  ci are o libertate care include firesc minunea neprevăzutului. Nu știi când vine, cât de tare (te) bântuie, când se potolește, pierzându-se în calm plat, sau în agitația sterilă a vijeliei cotidiene. „Vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul, dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine născut din Duhul”. Ioan 3.8.

E ca și cum, brusc, ți se deschide un orizont. E rău să stai în bătaia vânturilor. E bine să stai în bătaia gândurilor. Mai ales unui anume gând. Nu e obsesie, e dinamica fixă a gândirii. Este Ideea. Cea care te formează, te articulează, îți dă tăria, căci te-a bătut în pământ. „Trestie clătinată de vânt” (Matei 11.7), dar și trestie gânditoare (Pascal). Asta este bătaia gândului peste fragilitatea fragilităților, toate sunt fragilitate… (Eccleziast). „Mă bate gândul” este revelația neodihnită. Căci el nu încetează să (te) bată, chiar atunci când nu-l simți. E un simplu „curent”. Unul dintre versurile trans-lingvistice eminesciene ne vorbește tocmai despre această meteorologie sacră a gândirii: „Adormind de adormirea codrului bătut de gânduri”. Un poet banal ar fi construit doar o imagine melancolic-romantică, simplu frumoasă, scriind „bătut de vânturi”. Ar fi fost atunci doar un fel de comparație descriptivă: muzica frunzișului agitat de vânt ar fi produs acea stare de somnolență care îi cuprinde pe cei doi îndrăgostiți, purtându-i în lumea visurilor izbăvitoare. Eminescu avea însă acces la un alt nivel al imaginii și cunoașterii trans-noetice și, în ciuda perfectei similarități prozodice, nu scrie „vânturi” ci „gânduri”. Aruncându-ne, în felul acesta, pe o cu totul altă orbită a imaginalului. Codrul devine astfel un creier uriaș (Solaris?), în stare de somnie, în care cei doi îndrăgostiți sunt doar subiecți ai visului etern. („Căci vis al morții eterne e viața lumii-ntregi”). Sunt visați de codru. Un codru pe care îl bat gândurile. Totul s-a schimbat!

Mă bate gândul instituie deci, mai întâi, o fertilă discriminare: un singur gând se instaurează brusc deasupra celorlalte, dominator, purificator, inseminator. Mă bate gândul să mă însor, să-mi fac o casă, să-mi schimb locul de muncă, să mă mut, să fac o călătorie, să scriu o carte… Mă bate gândul  este opusă lui  a cădea pe gânduri.  Aceasta din urmă ne situează în planul realului, al cotidianului, al existențialului. Prima înseamnă evadarea pe verticală. Din nimic, adică dintr-o zonă obscură, un tohu va bohu al spiritului, pe care nu o poți bănui de cele mai multe ori, cel mult o poți contura – tremurător – post festum, se ivește uneori, Gândul. Ca o pogorâre de duh, de aceea îl „auzi” doar ca o bătaie de aripă sau a frunzișului de salcâm. Așa sună bătaia gândului. Diferența singular – plural dintre cele două expresii nu este nici ea întâmplătoare. Când cazi pe gânduri te oprești, sunt nodurile labirintului existențial, îți iei un răgaz de reflecție, de orientare, ai de făcut o opțiune, analizezi, cântărești, te îngrijorezi, te înspăimânți sau doar te uimești. Când te bate gândul (sau îngerul cu aripa sa) decizi! Tai nodul gordian. Ești vertical în bătaia gândului.

Gândul este simultan ținta și forța de atracție și săgeata. Paradoxal pentru omofonia implicată, aici a bate nu te împrăștie, ci te fixează. Te adună. Gândul e liber tocmai prin această bătaie neprevăzută, incontrolabilă și plină de efecte. Butterfly effect. Când te bate gândul, e ca și cum ai devenii polarizat magnetic, toată pilitura de fier a haosului cotidian se orientează după acest pol. Sunt vânturi  bune, și acestea sunt cele regulate, le știm puterea, direcția, timpul, efectele. Și sunt vânturi rele, ivite stihial, distrugătoare, excesive, pustiitoare. Sunt gânduri aidoma.

Mă bate gândul înseamnă însă și hotărâre. Adică un proces reflexiv prealabil, o decantare secretă, chiar dacă noi înșine nu percepem decât produsul final. Ceea ce altora, sau chiar mie, în automatismul biologic, le poate apărea ca o decizie subită, inexplicabilă, se poate vădi la o analiză atentă rodul unei rumigații interioare îndelungi și insesizabile.  Mă bate gândul  conține tensiunea unei amânări vechi, motivația aparent goală a unei reacții. Este un raport între invazia  pașnică a duhului și efortul permanent de a face liniște interioară prin eliminarea tuturor celorlalte gânduri. Mă bate gândul  instituie unicitatea. Dumnezeu nu bate cu parul! Uneori, Dumnezeu te bate cu un gând. Și atât de discret, încât riști să nu simți. Scriind, mă leg de catarg în bătaia gândurilor. Valurile. Vânturile. Gândurile…

Ioachim și Ana 2014

REPERUL

REPERUL

           

În istoria culturală – și nu numai – postbelică Monica Lovinescu reprezintă ceva foarte rar: un reper. Adică un criteriu de orientare, neclintit sub tornadele istoriei sau ale modelor ideologico-intelectuale. O fixitate atât de rară în spațiul nostru moral, grețos tranzacțional, și care a fost, în consecință, incriminată ca un defect, rigiditate, de către cei care clamează o „toleranță”, ce să le autojustifice lașitățile. Comunismul, văzut intransigent ca una dintre cele două fețe ale Răului din secolul XX, etica memoriei, încrederea în „celula românească”, cultul prieteniei (în ciuda tuturor contrarietăților), dăruirea până la uitarea de sine pentru cauza culturii române, simțul vertical al valorii, iată trăsăturile (mai greu de aflat fiecare în parte și mai ales toate la un loc decât se crede) care au dat tăria indestructibilă a acestui reper incomod.

Trebuie să avem curajul de a spune că Monica Lovinescu este cel mai important critic literar din a doua jumătate a secolului XX. Demonstrația am făcut-o în alt context. Aici vreau doar să semnalez ultima surpriză: Jurnal inedit 2001-2002,ed. Humanitas, 2014. În 2006 părea că se încheiase seria jurnalelor, apăruse ultimul volum, cuprinzând perioada 1996-2000. Cel de acum, descoperit printre hârtiile rămase în arhivă, este singurul volum care, deși dactilografiat de autoare, nu a mai putut fi supravegheat până la sfârșit. Cuvântul înainte al lui Astrid Cambose, îngrijitoarea ediției, explică în detaliu structura Jurnalelor, Diagonalelor și Undelor scurte ale Monicăi Lovinescu. Ceea ce impresionează în aceste pagini este, în primul rând, sentimentul urgenței. De astă dată dublă: toată opera autoarei are acest caracter de „seismograme” vibrând la orice adiere a prezentului culturalo-istoric, nu se întâmplă nimic în cultura noastră despre care ea să nu dea seamă, aici avem o continuitate perfectă. Dar se adaugă, împotriva voinței sale, dar acceptată în numele sincerității ultime, urgența biografică, sentimentul bilanțului inevitabil. Demisia organelor, după teribila formulă a prietenului Cioran. Nu cunosc mulți autori români mai lipsiți de narcisism, mai detașați de ego decât Monica Lovinescu. Acum e nevoită să consemneze, în numele sincerității, cu nesfârșite ezitări, tribulațiile sănătății sale și ale lui Virgil, și o face obsedată să evite patetismul, neocolind (auto)ironia. Eu îmi pot permite să fiu nițel liric, observând că avem aici una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din cultura noastră. Doi oameni care îmbătrânesc împreună („Niciunul dintre noi, cei obsedați de moarte, nu ne-am închipuit că altceva e mai grav decât sfârșitul: pregătirea lui, bătrânețea“), îngrijorați fiecare de celălalt; bucuria cu care consemnează momentele de bine ale lui Virgil, când acesta poate ieși din nou în oraș să colinde FNAC, este una dintre cele mai frumoase declarații indirecte de compasiune senectă.

În rest, admirabila luciditate care nu se pierde, vocea interioară (atât de consonantă cu Vocea sonoră, de neuitat și de nedespărțit de causticitatea verdictelor est-etice) despărțind fără ezitări apele. Intervalul cronologic cuprins în aceste pagini e un prag, atât în istoria țării, cât și în aceea a Europei.  Este vorba despre o mutație morală pe care seismograful la fel de sensibil al Monicăi Lovinescu o consemnează în stare de alertă. Nu-și permite să fie nici sceptică, nici optimistă, doar dureros de lucidă. Ar fi de glosat și despre stilul acestor consemnări, la o rapidă parcurgere a miilor de pagini scrise de autoarea Undelor scurte se poate identifica un mod scriptural caracterizat prin concizie, incisivitate, refuzul răsfățului ornamental, al spectaculosului facil, dar un stil care, mai mult ca niciodată parcă, reprezintă omul.

Cotidian, atât cât biologia o mai permite, activitățile consemnate în jurnal sunt aceleași de totdeauna: întâlniri cu oamenii din țară, care firește la un moment dat exced, telefoane nesfârșite (apare și calculatorul, cu ironiile de rigoare față de totala sa inaptitudine față de „butoane”), cărți, cărți, cărți, spectacole, muzică. Trebuie spus: este un bilanț trist. Consemnat fără patetisme. Anticomunismul nu mai este „corect politic”, acomodările de tot felul sunt obligatorii, efasările memoriei incomode devin ceva curent. De la un punct, devine o cronică a dezamăgirilor pe care oamenii (unii foarte apropiați i le produc). Autoarea consemnează, resemnată, fenomenul: ”Uitarea se instalează în cuvânt în chiar momentul în care este rostit”. Sigur, e vorba de idei și de oameni. Extrem de rar fenomen întâlnit în spațiul jurnalier, autoarea pare incapabilă de ranchiună. Consemnează neutru „despărțirile” de cei alături de care a dus o vreme lupta, catalogul e lung, întristător de bogat. „Am pierdut nu știu câte ore de microfon luptând pentru el. Ce are însă a face logica în această zoologie comportamentală?“. Nu contează cine e El, e generic. Până și pentru Ion Caraion, autorul îngrozitoarelor note informative despre cei doi, găsește o vorbă bună de spus. Sau despre vechiul prieten, deși situat pe poziții ideologice și estetice opuse, Zigu Ornea. Cu delicatețe subliniază solidaritățile „noi”: Patapievici, Dan și Tania Mihăilescu, Bădiliță, devotamentul absolut al Gabrielei Omăt pentru opera lui Lovinescu etc. Una dintre temele recurente ale jurnalului este cea a Interbelicului. Critica „din oficiu” a perioadei, absolutizarea defectelor ei i se par un atentat la „România normală”, cu luminile și umbrele ei, dar normală. Adică una care mai avea (încă), mai credea într-un viitor. Folosirea Jurnalului lui Mihail Sebastian drept criteriu unic de interpretare a interbelicului i se pare falsă prin unilateralizare. De altfel, în acest simț al nuanțelor stă, cred, principala calitate a criticului de direcție Monica Lovinescu. Cuplat, desigur, cu o intransigență a principiilor pe care nici măcar atentatul pe care l-a suferit nu a reușit să o domolească, dimpotrivă. Sunt două calități rare în lumea noastră intelectuală acomodantă (și diarista sancționează de fiecare dată, chiar și la buni prieteni, astfel de cedări), și tocmai mirabila lor îngemănare conferă reperului statornicia. Trebuie spus și asta, ca și Virgil Ierunca, Monica Lovinescu este un spirit iluminist, fără puseuri de misticism sau religiozitate. Dar este atât de fundamental cinstită cu sine însăși, încât înțelege și astfel de atitudini, le acordă aprecierea atunci când sunt autentice.

            Este, cum spuneam, jurnalul unei înfrângeri. Europa rațiunii, a căutării adevărului, a istoriei ca memorie vie a popoarelor, a culturii edificatoare, a demnității… această Europă capitulează în fața unor ideologii pernicioase. Iar Estul (și noi odată cu el, firește), jumătatea uitată a continentului, după euforia din 1989, constată că a intrat într-un spațiu visat, dar care nu arată deloc ca în vis. Europa liberă (postul de radio de astă dată) a murit înainte de vreme, și azi constatăm câtă nevoie am fi avut de acest spațiu de analiză lucidă care să ne ajute în orientarea printre schismele cotidiene.  „Ipocriziile cotidiene” de care vorbește și pe care nu le iartă. „Scriitorii și intelectualii noștri nu numai că se mulțumesc cu „rezistența” desfășurată sub comuniști, dar au început să respecte, conștient sau nu, cu program sau instinctiv, dezideratul profund al comuniștilor: minimalizarea – dacă nu chiar uitarea totală – a dezastrului provocat de comunism. De starea în care au adus țara trebuie găsiți alți responsabili. Legionarii, firește, care au guvernat pesemne din închisorile unde și-au tars ultimele zile și moartea. Nu este însă de ajuns. Mai comod ar fi [de învinovățit] interbelicul, în totalitatea lui. Așa se face că, după ce Gabriela Ad. a avut, grație lui Sebastian și lui Zigu Ornea revelația adevărului asupra culpabilului interbelic, au început la GDS să caute asemănările dintre tranziția postcomunistă (după ce comuniștii au ruinat țara și i-au ruinat elitele) și „anii falnici 20”. Doar Neagu Djuvara găsește comparația un contrasens, dar pentru ceilalți (toți de-ai noștri) ea pare a se impune de la sine. E imparabilă. Și se lăfăie pe nu știu câte pagini din 22. Are dreptate Djuvara să atragă atenția „comesenilor” săi (Pippidi, Ornea, Irina Livezeanu, Stelian Tănase, Sorin Antohi, Sorin Alexandrescu, Volovici,  Adrian Cioroianu, Sorin Țurcanu) că nu se sinucid numai indivizii. Uneori se sinucid și popoarele.”. Iată o mică mostră. Pentru acest stil al ideii, Monica Lovinescu este un reper inconturnabil, o conștiință exemplară. Se cuvine o mărturisire: în fața lumii acesteia haotice, bezmetice, de la noi și de aiurea, dinaintea atâtor demisii morale care ne iau prin surprindere aproape cotidian, mi se întâmplă să mă întreb adesea, instinctiv: oare cum ar caracteriza Monica Lovinescu această situație, această atitudine? Fără să mai avem răspuns, din păcate. A nu te ascunde după cuvinte, a fi cinstit cu tine și cu ceilalți vorbind răspicat, este acesta modul ultim de a face critică? A fost oare Monica Lovinescu unul dintre ultimii mohicani practicând acest sport extrem? Jurnalul acesta de o frumusețe crepusculară ne lasă cu această întrebare melancolică.