marți, 28 octombrie 2014

Intrărin în labirint



            PREFAȚĂ LA EDIȚIA a III-a
           

Această cărțulie are, se vede, o soartă mai bună decât, poate, ar fi meritat-o. După ce manuscrisul, odată predat prin anul 2000, a așteptat vreo cinci ani până la apariție, la editura Libra, cartea a primit premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Brașov, în anul 2006. Destul de repede mi s-a solicitat o a doua ediție, care a apărut în 2011 la editura Dacia XXI, adăugită cu câteva texte. Acum, editura Eikon din Cluj îmi propune reeditarea ei într-o serie de autor. Asta înseamnă că ea are ceva de spus încă. Între timp s-au mai adăugat, sigur, alte meditații și alte texte despre limbaj și imagine și literatură. Ele au migrat, firesc, spre noi proiecte existențiale și editoriale. Mă uit peste aceste notule diverse, de la eseul argumentat la sentența lapidară, și mă frapează acum eclatanta lor inactualitate. Nu le pasă de mode, de trenduri, de metodologii, ci doar te tensiunea eternă și actualizabilă a unor întrebări. Sesizăm mai greu că schimbarea cea mai profundă care se petrece în lumea noastră, prin noi, este exact una la nivelul limbajului. Adică al cromozomului fundamental, de sens, al ființei noastre. Nu cred că se schimbă nici durata zilei, nici polaritatea celor doi poli magnetici ai pământului, nici măcar clima. Dar sigur se schimbă limbajul. De aici disperata nevoie de sens a lumii noastre. Structura „en miettes” a eseului meu dă involuntar seama tocmai despre această pulverizare valorică, morală și, mai ales, semantică. Dacă lumea tradițională avea o coerență, de la ritualul traiului zilnic la „principiile estetice ale operei de artă”, lumea recentă exploatează fuga spre roșu, depărtarea de centru, comprimarea timpului la secunda plăcerii, indistinctul, abolirea criteriilor, limbajul care nu (mai) înseamnă nimic. România de după 1990 (majoritatea eseurilor sunt scrise în febra acelui interval) probează din plin paradoxul acestei anomii vesele și aparent foarte dinamice. A unei țări care exploda plină de speranță că totul este posibil, după o jumătate de veac de eclipsă istorică, și descoperea cu stupoare că lumea în care își dorea să intre este o lume de-semnificată. Un sens e mai bun decât niciun sens, de aici apariția uimitoare a „nostalgicilor iepocii”. Din acest punct de vedere, paginile ce urmează pot fi citite și ca niște fișe de observație ale unui timp, din păcate interesant, pe care ne-a fost dat să-l trăim. Ele conțin, ca atare, de toate, și idealisme și naivități și depresii și diagnostice pe care timpul le-a infirmat și altele pe care le-a confirmat, și opțiuni personale, ale unui observator marginal, „spectator neangajat”, dar atent, al trecerii noastre prin lume.
            Debutul acesta întârziat reprezenta și un orgoliu al singurătății căreia îi sunt egal indiferente și modele, și tendințele, jocurile de putere și de imagine etc. și care își putea permite ca atare luxul atât de rar și greu plătit de a spune, corect sau greșit – dar asumat, ceea ce crede. Parfumul discret polemic al unora dintre texte vine și dinspre această situare marginală, atipică, dar favorabilă pe termen lung. Distanța observatorului devine și ea, în anumite contexte, necesară, ba chiar un avantaj. Nu e departe ziua, de nu va fi venit deja, în care, după vorba lui Cioran citată și aici în carte, nu vom mai citi decât telegrame (s.m.s. –uri, twittere, „postări” eliptice) și rugăciuni. Nici măcar asta nu este înspăimântător, cât golul, prăpastia dintre cele două extreme ale limbajului, faptul că între ele nu mai există nimic decât golul acela care se uită la tine cu chipul tău. Golul oglindă, fratele ipocrit, geamănul negru.
            Poate că românul s-a născut eseist, om de plai, căruia nu-i place rigiditatea regulilor prea stricte, parcul cu alei asfaltate, ci hălăduirea încotro vezi cu ochii. Neplăcut în plan civic, fecund în plan cultural. Eseul este expresia cea mai adecvată a libertății individuale. De aceea multe dintre aceste pagini conțin adevărate declarații de iubire față de cuvinte, de inepuizabilul lor conținut energetic. Nu mi-am cenzurat nici patetismul (cuvintele suferă), nici lirismul (cuvintele cântă). Le-am lăsat și lor câtă libertate m-am priceput…
            Iar labirintul, ca insemnum al lumii, este tocmai un fel de eikon al eseului, rătăcire pe orizontală, cu gândul ațintit la verticala zborului. Pentru posibilitatea de a relua această mirabilă rătăcire, tuturor celor care au făcut-o posibilă, recunoștința mea!


Christian Crăciun
                                    noiembrie 2014

           



                                                                 

duminică, 19 octombrie 2014

Andreea Nanu Uitare



„CU LETE PE UMĂR, ÎN LOC DE ARIPĂ”

            Avem dinainte unul dintre cele mai ambițioase proiecte epice din ultimele decenii. Nu atât prin amploare – este al doilea volum dintr-o tetralogie, primul avea peste 670 de pagini, format mare, probabil toate vor fi la fel de solide – cât prin miza compozițională, discret polemică. Indirect la o veche „cronică de familie”, dar, mai ales, pentru că este complet și asumat împotriva mainstreamului prozei noastre din ultimele două decenii. Este ca și cum, din mijlocul unei discoteci imunde, pline de fum, de înghesuială promiscuă, mișcări dezarticulatorii, mirosuri tari de parfumuri mai bune sau mai proaste, transpirație, băuturi, tutun, chiar droguri, urlete mai mult sau mai puțin „muzicale”, te-ai trezi brusc într-o sală vieneză de bal, în plin vals cu crinoline, în care verbul esențial este plutirea și sunetul foșnirii de mătăsuri și stofe grele întregește muzica. Nu avem nici egoficțiune, nici mizerabilism cotidian, nici minimalism compozițional, nici revanșe politice, nici limbaj brutal sub scutul „realismului”. Atenție! Nu este vorba nici de paseism, nici de vreo modă retro sau vintage, cu atât mai mult de vreo defazare stilistico-semantică. Cum spuneam, este vorba pur și simplu de un contrapunct, o scriere pentru a scăpa din urâtul cotidian, nu ignorându-l ci lărgind perspectiva estetică până la a schimba unghiul de fugă. Unul dintre personajele simbolice esențiale este muzica. Ea apare atât ca subiect al relatării cât și ca textură, ca densitate și tempo al materiei epice. Nu am competența necesară unei demonstrații amănunțite, dar e vădit că extrem de elaborata compoziție epică a ansamblului este de o natură strict muzicală, temele se caută, se împletesc, se reiau în game diferite (simetriile, foarte numeroase, de situații, personaje, chiar obiecte, repetate în epoci diferite, nu sunt forțate, ci se explică prin aceste reguli ale unei „fugi” epice extrem de atent conduse). Asemănările densifică textul, dau consistența păstoasă a timpului, totul pare a fi o re-găsire a ceva etern dormitând în lucruri și oameni. Un fel de sistem de oglinzi temporale care multiplică la nesfârșit situațiile epice. „Sanda se gândi că seamănă [Lete] așa mult cu un ied abia fătat, atât era de nevinovată și simplă cu mintea”, „Lete semănase atât de mult cu Maria, încât îi tăiase răsuflarea”.
            Schema proiectului va arăta astfel: Vol. I (iarnă): Ziua cea mai albă; Vol. II (primăvară): Numele ei era Uitare; Vol III (vară): Insula-melc;  Vol. IV (toamnă): Timpul splendorii. Încrengătura primului volum, se cere rezumată în câteva linii pentru a înțelege urmarea de acum… mai ales că acolo avem un conflict principal, un hortensian concert care nu  mai are loc. Anna Tauber este o inefabilă prezență a albului rece, pianistă, căsătorită cu scriitorul și profesorul Maxim Tauber. Dan Vineș este partenerul de concert al Annei, cei doi pregătesc sub conducerea dirijorului Isaia Bencov concertul Iarnă. Concertul pentru pian la patru mâini de André Durand. Dragostea dintre Anna și Dan va rămâne neîmplinită, ca și concertul. O mulțime de alte fire epice pornesc de aici, ducând povestea departe în trecut, inserând istoria în istorii, prezentând cu voluptate nedisimulată destine diverse. Acțiunea se petrece în 1995 (ca și în volumul de față), dar, de exemplu, povestea dintre Letiţia Veroni şi Dr. David Richter cuprinde intervalul 1919-1922. La aceasta se adaugă poveștile: Clara Voinescu - Maximilian Tauber, Silvia și Vasile Moga (plus mătușa Letiția), Ester și Maximilian, Letiția și Richter… Plus casele (prezențe vii în percepția personajelor, având propria lor personalitate), plus obiectele șamd. Acest racursi vrea doar să dea o idee despre arhitectura extrem de complexă a ansamblului. Ca un arhitect dibaci, autoarea are tot timpul sub ochi atât catedrala în întregimea ei, cât și fiecare detaliu dintr-un ungher obscur (al timpului epic).
            – Suflet, ce înseamnă?” sub această întrebare a copilului Dan Vineș din Prolog stă volumul de față. Un volum al enclavei, Dan și Lete se refugiază în casa părintească, un teritoriu insular, rupt de restul satului, dar și precar, amenințat de apele primăverii, potopul ce urmează izgonirii din Paradis. Pentru a-și găsi și salva sufletele. Nu întâmplător, în puzderia de teme muzicale care țes romanul riscă să scape neobservat faptul că atât Prologul, cât și Epilogul se încheie cu imaginea plantei otrăvitoare care parazitează totul și ucide: „năpădită…de spice verzi cu clopoței”. Să fie aceasta o metaforă a Istoriei care ucide această lume pierdută (definitiv?) a frumosului și a sufletului? Primăvara, acest al doilea anoTimp (sic!) al romanului este o perioadă de trecere, de instabilitate, de căutare. „Mișcările” (în sens muzical) romanului sunt: I. Martie: Alb, II. Aprilie: Albastru; III. Mai: Ocru. Rostul romanului pare a fi, în viziunea autoarei exercițiul memoriei. Memoria salvează lumea. Salvându-i frumusețea. În muțenia ei fabuloasă, expresivă, infinit semantizatoare, Lete apelează la un fel de memorie obiectuală; așa cum există un limbaj originar pur indicial, prin arătarea obiectelor, Lete adună în Fragmentarium semne ale existențelor de odinioară care alcătuiesc treptat un univers aparte, suficient sieși, un memento straniu al oamenilro care au fost. Și asta este posibil pentru că, în romanul Andreei Nanu, obiectele au propria lor viață. Tot timpul ele comunică, respiră, trăiesc. Pentru cei care știu să le perceapă viul. Muțenia Letei (cu dublul ei, copila Ada; cele două se înțeleg de minune, comunicând printr-un tainic senzorium transpersonal) este legată de una dintre temele centrale ale romanului: memoria. Voluptatea memoriei, mai bine zis. Care nu este o chestiune de simplă psihologie ori de morală ci una senzorială. A atinge, a privi, a asculta, a mirosi sunt acte fundamentale care recreează lumea, și în insistenta lor utilizare stă una dintre valențele polemice ale romanului despre care vorbeam la început. „Lete își lipea urechea de fereastră ca să audă ce își spun cerul și apa”. „Lete se așeză pe mal ca să privească, să observe, să asculte”.Tu nu pui întrebări, tu trăiești pur și simplu”. Fraze simple, exemple pentru existența aparte a Letei, se poate închipui că muțenia tinerei o „reduce” nu la un fel de sub-existență vegetativă (în care se va scufunda, la propriu și la figurat în finalul parabolic) ci la o comunicare directă cu stihiile și cu obiectele. De altfel, în capacitatea aceasta de a descoperi, romantic, secretul cântec ascuns în fiecare obiect stă „filozofia” discretă a romanului, funcția lui mnemică. Nu mai vorbesc de case, sintaxă ultracomplicată de încăperi, scări, dulapuri, cutii, mobile, draperii, tablouri, tapiserii etc., fiecare având propria lor personalitate, biografie, funcție de comunicare, s-ar putea face un eseu separat numai urmărind „viața” caselor-ființe din acest ciclu romanesc.
            Lete înseamnă, desigur, uitare, dar un grund heideggerian nu-i exclus, un joc cu dezvăluirea (mătasea, voalul, masca rolului teatral, toate descoperă pe cât acoperă) adevărului ascuns, aletheia. Căci o altă temă fundamentală a romanului este timpul. Nu neapărat în sens filosofic, poate mai ales în cel muzical de tempo. Romanul impune un anume ritm al lecturii, e lent, majestuos, organic. (poate veni și de la orgă). „Lucrurile șoptite”, cum li se spune la un moment dat, respiră într-un anume timp. „Acolo, suspendarea tempoului, a Timpului, de fapt, era esențială”. Așteaptă-ți timpul tău”[…]„Acolo, înăuntru. În ora celei mai adânci singurătăți o să găsești răspunsurile; nu-ți trebuie puteri supranaturale, doar onestitate. Dar ai grijă, singurătatea e rea, tocmai pentru că e sterilă și provoacă confuzie. Doar una singură, singurătatea cea mai adâncă, naște limpezime…” . „Timpul nu avea formă în prezența ei. Ea însăși era frumusețe în stare pură fără restricțiile vreunei forme. Era de ajuns să o privească. Expresia feței, mersul îmbrățișările ei erau senine și neașteptate ca cerul schimbător, iar singurul lucru statornic care le aducea pe toate laolaltă în făptura ei fragilă era senzația intensă de viață”. Memoria era, sau cel puțin așa ar fi trebuit să fie, un instrument al spiritului lucid care avea nevoie să se adape periodic din apele lui Mnemosyne doar pentru a-și argumenta deducțiile logice. Și totuși, în chip ciudat,  - fapt care-l intimida și-l făcea să-și simtă palmele veșnic moi și umede – Lete îi arăta că memoria trebuia să fie o „ea”, o prezență feminină cu toane și farmece neașteptate, cu intuiții de moment”. „De fapt, ceasul Pobeda era singurul care indica timpul în cămăruța joasă și întunecoasă, unde fiecare lucru părea să se sustragă în felul lui din curgerea firească a zilelor”. Poetica insistentă a obiectelor, senzorialitatea lor grea au ca intenționalitate finală, cred, tocmai această „lecție”: a ne învăța să supraviețuim timpului precum obiectele. „Unele lucruri se dovedesc a fi mai rezistente decât viața” este esența acestei lecții. Acest roman care se cere ascultat pe măsură ce este citit își impune în proustianismul său suav evocativ un act recuperator al unui alt fel de situare, noninvazivă, ca să folosesc un cuvânt la modă în alt context, a omului în lume.
            Refugiați în această insulă, fiecare în felul său, Lete și Dan descoperă lumea (satul este el însuși o lume unde colcăie tot felul de alte povești), își redescoperă trecutul, adică pe sine, descoperă limbajul secret al naturii prin „intrarea în muncile de primăvară” (excepțională scena semănării lucernei). Trecutul se populează încet, încet, începînd de la ziua de martie 1960 în care „pachetul” pe care scrie L.T. 1960, copil născut printre deținuții de la Canal, este „livrat” la orfelinatul de pe marginea lacului Plumbuita. Viața ei pare o lungă așteptare, iar perioada aceasta de primăvară în care este iubită de Dan, de Sanda, de Ada, un ciudat început de „încărcare” a memoriei. „Așteptarea era pentru Lete un loc înșelător, fără chip, din care oamenii nu se mai întorceau niciodată. Era un refugiu cu nisipuri mișcătoare în care timpul aluneca fără să se oprească, înghițit printre lacrimi mute, ca o dezamăgire. Lete așteptase toată viața ei și cu timpul durerea dispăruse, la fel și cuvintele. Ele, cuvintele astea blestemate, dădeau consistență tristeții, așa că le ferecase, continuând și acum să le alunge cu o mișcare scurtă a capului, fixându-și bărbia în piept”. Aici se inserează și personajul fabulos al Doamneinela, asistenta de la orfelinat, o apariție absolut memorabilă, devenită un fel de „alchimist” în laboratorul dezafectat de biologie în care se păstrează semințele ciudatei Chalmyria Rosa, otrăvitoarea plantă parazit în care prefer să văd o engramă a „timpurilor noi”. Amintirile doamnei Nela Dorian de pe când, copilă, intră în casa La Mardichian. Croitor și mătăsar constituie cel de-al doilea, ca substanță, fir epic al prezentului roman. Familia negustorului (Zareh, mama Pia, Hagop) mătăsurile, aceste madrigaluri ale tactilului, sinestezic împlinit cu ochiul și foșnetul (ni se vorbește despre „tăcerea mătăsii”), delicata poveste de dragoste cu Hagop ne plasează într-un Orient autohton care secretă în mod natural poveste, miraculos. În acest context îmi pare necesar să aducem în discuție o idee care colorează întreg romanul: cea a diafanului. Diafanul înseamnă, scurt spus, vederea invizibilului. Există, așadar, diafanul – proclama deja Aristotel. „Maria îngâna ceva, frânturi dintr-un aer de Bach cu care obișnuia să mă adoarmă, și în timp ce buzele ei se desfăceau și se uneau ca aripile unei păsări obosite care parcă nu găsea vreun loc unde să se așeze și să se odihnească, simțeam cum devine mai ușoară, tot mai ușoară, și atunci țipam din ascunziș, mama, ca măcar greutatea strigătului meu să o trezească, să-i redea materialitatea, ca nu cumva lucrurile acelea atât de ușoare la care se gândea să o facă să se ridice cu totul de la pământ…”. Toate personajele – oameni și lucruri deopotrivă - acestui roman par prinse în plasa acestui invizibil, par „epifanii”, cuvântul este folosit în text. Iar Lévinas preciza: „ochiul nu vede lumina, ci obiectul în lumină”. Privită în lumină, bucata de mătase din prăvălia lui Mardichian dezvăluie scara spre rai pe care urcă și coboară îngerii. Nu e singura imagine fantastică dintr-o proză în care fluiditatea realității e regula. Dar atmosfera generală a romanului  are o dublă încărcătură, în funcție de lumina în care e proiectată. Este, mai întâi, ceva sumbru, amenințător ca apele care cresc neștiute în adâncuri înainte de a îneca totul în potopul expiator. Dar este și lumina de dincolo, cea care oferă semnificația lucrurilor. În țesătura (cuvântul trebuie luat aproape de sensul propriu) atât de complicată și de densă a romanului se străvede, ca în bucata de mătase a lui Hagop, o scară pe care îngerii urcă la cer. Imagine perfect consonantă cu cea de aripă pe care o are, la un moment dat Lete, aripa lui Dan.
            Etajare, multiplicitate a registrelor, dintre instrumentele muzicale este evident că romanul seamănă cel mai mult cu orga. Sunt astfel și alte registre în roman: de la magicul ritualic al satului (personajul minunat al Sandei) până la un delicat sarcasm ca în istoria bovaricei soprane de Valea Largă, Xenia, și întreaga scenă a ajutoarelor aduse de șoferul francez sau figura afaceristului italian cu care fugise Nora și care cumpără acum pământurile satului. Nu lipsește nimic, cum se vede, din roman.
            Este de observat și că romanul își impune tempoul său cititorului. Trebuie să intri în ritmul specific al acestei respirații lente a lucrurilor pentru a înțelege. Avem de-a face cu un fel de slow novel, care încearcă să ne educe o ieșire din agitația lipsită de orizont a istoriei evenimențiale pentru a citi pe îndelete sensurile naturii, lucrurilor, sufletelor. Un exercițiu care îl învață pe cititor „să-și acordeze inima și gândurile”. Cine mai insistă azi pe această funcție catarhică a literaturii? „Insula” adamică în care se refugiază Dan și Lete în căutarea limbii originare a tăcerii este finalmente înecată de apele de sus și cele de jos. Apele au o atracție malefică. „Uitarea întețește esențele, parfumurile ascunse ale lucrurilor”. Este aceasta tocmai funcția narativă a Letei, lentilă senzorială de reînviat esențele. Și totuși, lumea aceasta scufundată în uitare se salvează  pentru că poate fi povestită. Povestea „țâșnește” din ea mai ceva ca apele primăverii din izvoare subpământene. E o lume care se salvează (dostoievskian?) prin frumusețe. Reconfortantă credință! Citez din primul volum: „- De fapt, ce ai încercat să capeţi din toate astea? - Nimic, nimic concret, doar o experienţă a frumuseţii.”