marți, 30 decembrie 2014

DANIEL TURCEA



CARTEA LUI DANIEL


Această carte[1] nu este doar o biografie a unui poet (excepțional!), ci o hagiografie. Adică mai mult și, în același timp, mai puțin. Ceea ce pune înainte de toate o interesantă chestiune de teorie literară. Separarea valorilor, puritatea artisticului au fost și sunt resimțite ca o axiomă, o cucerire de nepărăsit a maturizării noastre culturale. Când Maiorescu, precum un Moise estetician, a separat apele axiologice, proclamând autonomia esteticului, gestul a părut a întemeiere copernicană, o dezvăluire a unei structuri definitive a universului de valori. În teoria literaturii nimeni nu s-a încumetat să scrie un „laus Ptolemeai”, să propună adică o întoarcere, metaforică, la un status quo ante sincretic. Și dacă….totuși… Dacă există și alte platforme de pe care poate fi abordat textul literar, în afara acestei dogme separatiste? Dacă perspectiva monadic estetică ne oferă – după o dihotomie a lui Noica - exactitatea operei, dar adevărul ei se dezvăluie doar privit din altă parte? Mai de sus? Căci adevărul este infinit încăpător în Cuvânt. Cel puțin unele texte justifică o asemenea neliniște teoretică.
Am simțit nevoia acestei scurte introduceri pentru a situa prezenta carte, dificil de plasat în tabelele noastre pre-judecate. Din două motive: subiectul biografiei este unul dintre cei mai mari poeți ai generației sale și ai limbii române: Daniel Turcea, ignorat de mainstreamul canonului oficial(izat). Iar autoarea biografiei, al cărui nume nu apare pe copertă, trebuie să citești cu atenție ca să-ți dai seama dintr-un Prolog că este vorba despre sora poetului, doamna Lucia Turcea, își asumă misiunea ca pe un canon, în sensul religios al termenului. Și, de aici încolo, e nevoie de celălalt plan: cartea este scrisă cu smerenie, (concept fundamental, neapărat necesar pentru a o înțelege!); iconarul (autoarea are această calificare) se ascunde în spatele chipului, iar chipul este cel al fratelui iubit, plecat la numai 33 de ani. Cartea aceasta a fost scrisă, se simte, sub rânduiala și tensiunea gestului sacru. Singurul care îl poate proiecta pe poet în deplină lumină. Biografia sa este ilustrativă pentru generația boemă căreia i-a aparținut, dar și pentru contextul istoric. Destin care a cunoscut o fractură fundamentală, Daniel devenind din boemul obstinat să-și ardă viața cât mai repede și mai deplin pe rugul tuturor exceselor, un „nebun întru Hristos”, trăitor până la capăt al dimensiunii sacrifiale, cruciforme, a existenței. Dar rămânând în ambele ipostaze Poet cu majusculă. Sunt cele două etape marcate de cărțile antume: Entropia și Epifania. Poetul și-a renegat-o cu vehemență pe prima, din punct de vedere asumat religios nu putea face altfel, căci era sincer până la capăt. Pe măsură ce citeam biografia de față, mă gândisem să-i dau ca titlu acestei prezentări: Interzis literaților! Până când am dat la pagina 143 de citarea observațiilor Părintelui Stăniloae, referitoare la Epifania și la cele două fețe ale poetului : „Cartea nu este pentru scriitori. Diferența dintre Entropia și Epifania este ca o ascensiune din groapa Marianelor în vârful Everestului”. Da, nu este o carte pentru scriitori!
            De altfel, traversăm o perioadă editorială bună pentru poetul Daniel Turcea, care începe încet, încet să fie redescoperit și de noile generații. Amintesc ediția Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creștină, ed. Doxologia 2011 sau Cântarea treptelor. Poezii postume din arhiva Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, ed. Eikon 2014. Prima carte are și un studiu introductiv al Părintelui Dumitru Stăniloae care explicitează firesc, din punct de vedere teologic, psalmodierile acestui mare poet mistic.  Biografia de față este scrisă într-un stil de o precizie cristalină, cu o doză bine controlată de patetism, iubire creștin smerită, reușind în subtext să ofere un model. Ea însăși trăitoare într-o credință vie, sora poetului și-a dus cu abnegație la capăt misiunea. Chiar pentru cei sceptici se poate vedea că istoria literaturii noastre postbelice e mai diversă și mai complicată de cum o înfățișează uneori istoriile canonice.
            Se ivește deci din pagini un personaj fascinant prin haruri speciale, un om pasionat de adevăr și de a împinge lucrurile spre absolut. Un om care nu accepta jumătățile de măsură în orice a făcut. Fanatic al muncii și vizionar. Vădit inadecvat mediului social, profesional și istoric în care a trăit. Cu o expresie celebră, suferind de „exces asupra totului”. Fie că a fost vorba de bântuirile sale prin gândirile asiatice, și ezoterisme de tot felul, prin științele de top (fizica particulelor elementare, genetica), prin proiecte arhitecturale fantaste pentru timpul și locul date (o școală care să se învârtă, la propriu, după soare), fie, în final, în teologia și trăirea și mistica ortodoxă, prin asumarea lor fără rest (cum s-ar putea altfel?). Sigur, există această radicală Die Kehre – răsturnare – după care poetul își renegă radical prima parte a activității poetice, distrugând chiar o grămadă de manuscrise. Ca trăitoare ortodoxă, autoarea biografiei mărturisitoare nu poate decât să aprobe, să argumenteze această opțiune. Noi, ca scriitori banali, încercăm să integrăm cele două etape. Să admirăm poezia, ignorând rugul sfințeniei.
            Strămoșii paterni ai poetului veneau de prin zona Făgărașului, stabiliți în Pitești. Tatăl, supraviețuitor miraculos din război, era un spirit pozitivist, milităros, de o mare generozitate. Mama, dintr-o familie cu generații de preoți din Câmpina, profesoară de matematică, avea un talent la pictură și o memorie pe care fiul pare că le-a moștenit.  Și o trăire în rugăciune la care acesta va ajunge în cele din urmă. Copilul n-a vorbit (blagian) până pe la trei ani, când și-a dat drumul la un fel de glosolalie fără pauze. Este un copil genialoid, cu o memorie excepțională și un deosebit talent la desen încă de mic. Se îmbolnăvește însă grav de astm pe la 8 ani, ceea ce îi creează dificultăți cu urmarea școlii și pune chiar problema supraviețuirii. Dar la 15 ani, tot așa de brusc precum apăruse, astmul dispare. Poate tocmai de aceea începe lunga perioadă de „rătăcire”, căutarea disperată a unui Dumnezeu necunoscut, a „absolutului”, sentimentul acut al singularității și singurătății. Se conturează tot mai pregnant o personalitate de tip renascentist-romantic, luciferic pictor și poet, om de știință și arhitect, obsedat de cunoaștere, de creație, de totalitatea adevărului. Intră la Facultatea de Arhitectură, iar în 1970 îi apare Entropia, volum primit cu entuziasm de critica literară. Este stâlp al boemei scriitoricești, nerefuzându-și nici un exces. Dar neîncadrat și neîncadrabil, refuzând abil intrarea în partid, privit ciudat în facultate, fantast, într-o perpetuă căutare. Cu proiecte literare monumentale gen Prolegomene la o fizică viitoare sau Nirvane,  vorbind de pe atunci de un fel de „particulă a lui Dumnezeu” – neutrino. Ce căuta? Simplu, cunoașterea absolută.
            Sigur, perspectiva din care autoarea ne prezintă această etapă biografică este aceea a căderii, păcatului, rătăcirii. Sunt momente de „film”, precum cel în care este pur și simplu răpit și drogat de o scriitoare (???) fascinată de geniul său demonic (pleonasm?) și ținut prizonier mai multă vreme. Și, din ochiul acestui sorb al păcatului, vine trezirea. Nu dintr-o dată, nu ușor, însă cu aceeași intensitate necomună a trăirii. Are un „înger puternic” cum spune biograful, care îi dă darul revelației. Este dăruit cu „cealaltă respirație”, cea a Duhului, care îi arată duhovnicul și biserica. Pe care le caută frenetic, mânat de o „nemulțumire” caracteristică adevăratului creștin. Primul duhovnic i se pare prea îngăduitor, căci el se judecă mult mai aspru și momentul crucial este acela în care îl descoperă (printr-un concurs de împrejurări care ține de o altă ordine) la Mănăstirea Cernica pe marele duhovnic, părintele Arsenie Papacioc, puțin înainte ca Avva să plece la Techirghiol. Acesta are ceea ce tânărul căuta: răspunsurile. După prima întâlnire se întoarce pur și simplu iluminat. Își dă seama că nu de cunoaștere extensivă are nevoie, ci de iubire, în sensul creștin al termenului. De aici va urma un drum al unei „sfințenii laice”, o Imitatio Christi într-un cotidian social sumbru și sufocant. La care se va adăuga cumplita ispășire a bolii grele care îl va învinge la 33 de ani. O Golgotă a suferinței fizice pe care și-o va asuma creștinește ca pe un triumf. După cum, scrierea acestei biografii s-a desăvârșit la 33 de ani de la trecerea sa la cele sfinte. Lupta, luptele sale: pentru ispășire, pentru scrierea unui alt fel de poezie, pentru a face bine în sens de trăitor creștin nu pot fi repovestite aici. Ele trebuie citite așa cum sunt consemnate de martorul mărturisitor. „El m-a considerat întotdeauna mai bună decât eram, de aceea, la sfârșitul vieții, mi-a încredințat scrierile lui, deși, pentru păcatele mele, n-am fost demnă de cinstea aceasta. Dar le-am primit ca o slugă ce nu vrea să îngroape talantul primit!”. Mai sunt însă câteva întâmplări: foarte scurta perioadă în care a activat ca profesor de desen (legătura cu copiii), admiterea la teologie, invitația în Franța (la care răspunsul - negativ, firește – sosește, în nota sinistră a epocii, după moartea poetului), supărarea că este apreciat în Occident doar pentru Entropia, refuzul de a pleca în Germania la tratament, legăturile foarte succint consemnate cu lumea scriitoricească (prietenia cu Nichita Stănescu) care marchează această perioadă frenetică, marcată de efortul de a recupera întru rugăciune ce pierduse în prima parte a vieții.
            Ultima parte a vieții însă, descrisă cu detalii al căror rost este de înțeles pentru o lectură teologică, stă sub semnul bolii cumplite. Aici religiosul și misticul, trăirea ca un fel de „călugăr laic” întru facerea de bine, asumarea martirică a suferinței fizice, (într-un astfel de context nu există „cuvinte mari”, numai cuvinte precise!) se eliberează. Proporțional, această ultimă parte, deși scurtă cronologic, ocupă o secțiune importantă a cărții. Pentru că este vorba despre importanța existențială. Summa existențială. De aceea tonul relatării nu este nici un moment a jelanie, ci apologetic. Exemplificator. Ne prezintă nu un învins de boală, ci un biruitor întru Hristos. Stă sub versul acela extraordinar: Știu, voi muri, dar câtă splendoare!
            Cartea are – ca o anticipare, poate, a unei necesare serii de Opere ce ar marca maturizarea unei culturi – și o deschidere spre postumitatea poetului, prin povestea manuscriselor și o secțiune iconografică foarte bogată, prezentând desenele poetului, dar și multe documente, acte, scrisori. Această biografie este, sigur, scrisă din perspectiva religiosului. O minimă consultanță de istorie literară ar fi fost însă foarte utilă pentru acuratețea informațiilor: avem astfel un Alexandru Breban, care este desigur romancierul Nicolae Breban, o enumerare destul de laxă a scriitorilor oniriști sau o atribuire a romanului Craii de Curtea Veche al lui Mateiu Caragiale lui Ion-Marin Sadoveanu. Asta nu scade cu nimic valoarea lucrării, a cărei miză este în altă parte. Când, în 1982, a apărut la Cartea Românească, în seria Hyperion, acel volum care punea laolaltă Entropia și Epifania postfața i-a fost făcută (cine știe de ce?) de criticul Artur Silvestri. Vădit inadecvat prin barochismul său egocentric cu stilul poeziei analizate. De altfel, cu maximum de delicatețe, doamna Lucia Turcea își arată în vreo două rânduri consternarea față de unele afirmații ale criticului. Bănuiesc, la atâta timp, că a fost prețul ideologic plătit de editură pentru apariția cărții. Care ar fi trebuit să-l clasicizeze încă de pe atunci pe Daniel Turcea, dar contextul istoric a făcut ca postumitatea sa să fie mai degrabă tăcută. Iar în confuzia „bătăliilor canonice” de după 1990 un poet mistic care scria în România anilor 1970 părea o apariție dintr-o altă lume. Și, cu toate acestea, exclamația lui Nichita Stănescu (bun prieten și bun înțelegător al lui Daniel) că Daniel Turcea este cel mai mare poet de după Eminescu nu trebuie luată ca o hiperbolă. Ci mai degrabă ca o rușinare a cecității istoriei noastre literare. Daniel Turcea este un extraordinar poet mistic. Poet al luminii neapropiate, al slăvirii imnice și rugăciunii inimii. De aici trebuie începută reconsiderarea sa. Biografia de față oferă un excepțional material de pornire. Literarul, pornind de la logos, e suficient de încăpător pentru a include și astfel de texte. Imnografia lui Ioan Alexandru, transfigurările lui Vasile Voiculescu, coborârea lui Iisus în istoria neagră la Radu Gyr ori Nichifor Crainic își găsesc o neașteptată împlinire prin poezia iubirii pătimitoare a Epifaniilor. În acest sens trebuie înțeles mesajul acestei biografii, care nu prezintă un destin tragic, retezat în plină tinerețe, cum s-ar spune în mod formal, ci un destin împlinit. De poet și de rugător. Să-i lăsăm deci cuvântul de încheiere: „Dar, comuniune poezia e binecuvântare. Pentru că poezia se naște din dragoste. E jertfă. Jertfa de laudă adusă – acel gust al eternității ce nu se poate stinge – de inima-ngenuncheată înaintea Tainei, a Iubirii. Descrierea adevărată a lumii - căci numai iubirea creează – a sufletului, a sacrului, nu poate fi făcută decât prin versete, pentru că toate sunt:măsură, ritm, proporție în taina ce le cuprinde. Dar cine poate fi atât de curat, atât de fără de vină, încât să le vadă, așa cum sunt natură și har? De aceea, poetul se aduce pe sine ardere de tot. Trupul să fie ca rugul aprins.  Cerurile, lacurile sunt litere ale acestei veșnice, sublime Cărți ce descrie revărsarea Luminii, a negrăitei Lumini. Frumusețea e ascunsă. Arhetip. Căci ea, în esență, Frumusețea și Adevărul sunt una în Lumină, dar numai harul descriu până la acele imnuri negrăite din apropierea Slavei, Iubirii și Tainei. Adevărata poezie e gest sacru. Cuvintele însă sunt vase pentru acea taină negrăită de care nu te poți apropia decât trăind-o în desăvârșita Iubire” (Cântarea Treptelor p.190)

Crăciun Christian
30 dec 2014
Sf. Mucenică Anisia
           
           


[1] Urme în veșnicie DANIEL-ILIE TURCEA, volum biografic; ed. Doxologia 2013;