CORTEXT

Eminescu

2012-01-13T22:29:00.001+02:00

EMINESCU FĂRĂ CALIFICATIVE

La fiecare început de an ne supunem unui ritual obligatoriu de „omagiere” a lui Eminescu. Avînd ceva fals, superficial, căznit, ca orice ritual repetat „mecaniceşete”, cum zicea poetul. Propuneam cîndva, în glumă, un fel de carantină, o perioadă decenală de interdicţie de a vorbi despre poet, în speranţa că circulara ritualistică hibernală de la mijlocul lui ianuarie se va încărca benefic de energii ale unor noi sensuri şi interpretări ale operei. După Crăciunul creştin, noi avem Crăciunul Eminescu. Nu mai ştim prea bine ce înseamnă nici unul nici altul. Egal de importante pentru neamul nostru îmbrîncit în istorie. Sună cioranian, dar semnificativ, omul care a calomniat universul şi pe Dumnezeu în fraze strălucitoare l-a elogiat mereu pe Eminescu. Care, prea singur, îşi construise singur o istorie şi o geografie pe măsura puterilor sale vizionare, fără legătură cu determinaţiile realităţii. Sigur că era o utopie această carantină, acum când îl sărbătorim pe Eminescu în anul Caragiale (pentru a inversa formula fericită a unui istoric literar din anul 2000 cînd vorbea despre sărbătorirea lui Caragiale în anul Eminescu) vedem că lipsa de substanţă şi formalismul aniversărilor, departe de a se diminua, se accentuează într-o prăbuşirre abisală. Există un singur mod de a-l celebra pe Eminescu: re-citirea. Completă. A operei, dar şi a vieţii. Să nu-l mai îngropăm în adjective şi în manipulări ideologice de care, săracul, nu a fost niciodată ferit! Toată opera lui Eminescu este o disperată căutare a Sensului pierdut al lumii şi starea de absenţă de care „ideea de Eminescu” suferă în cultura noastră de azi mi se pare simptomul cel mai revelator al totalei de-semantizări, al abolirii sensului ca problemă fundamentală pentru civilizaţia recentă. Pe trupul spiritualităţii române Eminescu este o apariţie stranie, insolită, fără nici o legătură cu restul. Este exact invers ca în paradoxalul poem sorescian: Eminescu nu seamănă cu nimic din ceea ce l-a precedat. Natura, ca şi istoria sunt la el pur utopice şi nu au nimic de-a face cu realitatea românească. Eminescu este autorul celui mai mare proiect creator din cultura nostră şi a analiza simplu „poezii” sau „articole” este ca şi cum ai analiza cîteva pietre de la baza unui munte, fără să vezi nici o clipă muntele. Eu unul nu încetez să mă mir de cît de puţin este cunoscut Eminescu cetăţeanului de rînd. Nu pentru că trăim într-o catastrofă educaţională şi culturală. Într-o cultură în care fiţele ţin locul de impuls consatructiv. Ci pentru că nu vrem să-l citim pe Eminescu. Este, sigur, autorul român despre care circulă cel mai mare număr de poncife, prejudecăţi, informaţii false, interpretări aiuritoare şamd. Dar asta nu justifică mitocăneasca strâmbare din nas a „rafinaţilor” tardo-modernişti sau mai ştiu eu cum. Şi nici analfabetismul inculturii agresive.

Există un singur fel de a-l celebra pe poet. Citidnu-l. Restul este deşertăciune. Îmi imaginez pentru 15 ianuarie un „flash mob” în care, în metrou sau autobuz, pe străzi sau în parcuri, între rafturile supermaketurilor să vedem oameni cu un volum de Eminescu în mână. Ar fi un mod original de a atrage atenţia asupra minimei cunoaşteri a operei poetului. Aş atrage atenţia asupra unui aspect la care nu cred că ne gândim suficient. S-a scris mult despre conservatorismul funciar al poetului, despre privirea sa întoarsă paseist spre un trecut i-memorial, adică nu unul pe care memoria istorică îl poate reconstitui, ci un trecut în întregime inventat, imaginat. În mod ciudat, imaginaţia poetului părea proiectată nu spre viitor, ci spre trecut. Adică spre acel „lucru” pe care, se spune, nici măcar Dumnezeu nu-l mai poate schimba. Demiurgic, poetul îl proiectează la nişte dimensiuni şi forme pe care noi, oamenii de rând, cu imaginaţie mediocră, n-am îndrăzni să le (ne) ridicăm. De aceea este atât de greu de înţeles Eminescu non-eroticul, Eminescu vizionarul. Poţi citi astfel cunoscuta călătorie a Luceafărului printre galaxii, care nu este cel mai dificil dintre textele poetului pe această temă cosmogonică, pentru a medita la ce înseamnă puterile vizionare. Mă întorc însă la ceea ce spunema mai sus atrăgând atenţia că viitorul nu este deloc absent în gândirea poetului. „Ce-ţi doresc eu ţie...” nu este doar un exerciţiu de virtuozitate poetică pe o temă insuportabilă azi, într-un limbaj resimţit drept grandilocvent. Ci aceeşi funcţie poetică imaginativă exacerbată, îmbrăcată în mijloacele poetice ale unui tânăr care încă exersează, dar proiectată cutezător spre viitor. Cine mai are curajul astăzi să gândească astfel viitorul ţării? V-aţi gândit vreodată la discutarea lui Eminescu sub imperiul nu al adjectivelor, ci al acestui unic substantiv: Curajul? Poetul a fost, cred, cel mai curajos, mai lipsit de măsură în termenii operei dintre creatorii noştri. E un curaj proiectat spre viitor, un fel de a gândi/imagina viitorul care astăzi sunt apropae complet dispărute. De aceea cred că timpul lui Eminescu nu a sosit încă, mai trebuie aşteptat/lucrat la el, până ce vom învăţa de la poet să ne ducem viziunile cu atâta îndrăzneală spre viitor. Pentru mine, Eminescu nu este poetul timpurilor bune ce au fost ci al timpurilor bune ce va să vină. Amin!

2011-10-30T15:16:00.002+02:00

REGELE FĂRĂ POPOR

Englezii au avut un regenumit Ioan fără de ţară. Tragicului nostru rege Mihai istoria i-a furat în maimulte rînduri ţara. Aparent, în ultimii ani, cînd i-au fost restituite uneleproprietăţi, i s-ar fi înapoiat măcar formal ţara. Dar discursul său de marţeatrecută mi-a arătat ceva mult mai grav: i-a fost furat şi poporul prin spălareacreierelor. Nu mai ştim ce este unrege. Memorabil prin conţinut, mult prea scurt, acest discurs a fost atît desfruntat manipulat politic, încă de la propunerea Parlamentului, încît CasaRegală a ajuns un biet pion în bătăliaelectorală internă. Iluzia că prin nobleţea ideilor enunţate Regele a rămas „au-dessusde la mêllé” este, din păcate, doar o iluzie. Tot ce am văzut şi auzit înaceastă realmente istorică zi a potenţat senzaţia asta de gol întunecat înjurul Regelui nostru. Să vezi brusc Antena 3 devenind oficină de propagandăregalistă, doar pentru a putea arunca la două fraze una împotriva lui Băsescuînseamnă a anula importanţa evenimentului. Să-l vezi pe CTP, autorul celebrului„Bă, majestate”, leşinat de admiraţie acum, te lasă cel puţin perplex. La felpe guru Cristoiu, autorul teoriei funambuleşti din 1996 că Emil Constantinescuva veni la putere pentru a ceda în cîteva luni puterea Regelui, ca să sperieoamenii deja îngroziţi de propaganda neo-comunistă iliesciană. Ce să mai zic deduduile care au prezentat evenimentul laAntenă... În mod normal, ar fi trebuit să ne molipsim şi noi măcar puţin de solemnitatea, echilibrul, bunulsimţ, calmul regale. În loc de asta, prezentatoarele Antenei păreau cuprinse deun fel de furor erotic, se agitau prin studiou, întrerupeau invitaţii, scoteau permanentmici chicote orgasmice, pe scurt, au comentat discursul cu aplicaţia cu care arfi comentat sosirea lui Lady Gaga. Corijent a rămas şi TVR-ul, cu un regizor analfabetprofesional şi moral, lipsit de inspiraţie, tăind ecranul la transmisie ca la „directul”unui eveniment monden, decenţa ar fi cerut ca imaginea să fie intens centratăpe Rege, am văzut însă mai tot timpul pe Majestatea Sa într-o jumătate aecranului, în timp ce cealaltă jumătate era ocupată de imagini total inutiledin sală sau din loji, transformînd astfel totul într-un spectacol lipsit de substanţă.Ca să vedem ce? Parlamentarii fotografiind cu telefonul ca la Disneyland,Zgonea, ţopăind ca un vrăbioi pe lîngă rege şi smulgîndu-i placheta pentru a sefotografia cu ea, alţi parlamentari prea ocupaţi cu laptopul de pe pupitru. S-a bătut monedă pe contextul politic. Din punctulmeu de vedere, Iliescu alergînd să dea mîna cu Regele este mult mai jenantdecît Băsescu refuzînd să dea un mesaj de ziua Majestăţii sale. EmilConstantinescu, fostul preşedinte, care n-a făcut nimic, în ciuda promisiunilor, pentru Rege, seafişa degeaba în peisaj. Gestul în sine al preşedintelui de azi este desigurdiscutabil, (nu e prima oară cînd politicienii îl sabotează pe Rege, interbelicule plin de asemenea gesturi), dar îi poate fi măcar găsită o explicaţie cinicpolitică. Inacceptabil este însă ambalajul mîrlănesc în care a fost învelit acest refuz. Politic, Preşedintele trebuiasă fie prezent, tocmai în numele interesului naţional, undeva în Europa, undenişte zaruri se învîrteau din nou pemesele de postav al deciziei marilor puteri într-un mod foarte ameninţător pentru România.Dar „convertirea”, superficială evident, dovadă că viaţa noastră politică nu s-aameliorat nici cu un milimetru în urma apelului regal la concilirea întruinteresul naţional, a liberalilor la regalism, transformarea oficinei securistea Antenelor în birou de propagandă monarhică nu arată decît în ce mod jalnic afost manipulată impecabila prestanţă a marelui Rege. Cea mai condamnabilă mi separe însă absenţa Patriarhului, el nu mai are nici măcar precarele scuzepolitice. BOR s-a înstrăinat încă odată, penibil, de rostul său profund. În totul,întreg evenimentul mi-a lăsat un gust extrem de amar. Un popor lipsit de simţulVerticalei, neştiind cum trebuie să se poarte cu un Rege. Două observaţiifinale: una despre care televiziunile au tăcut strategic: regele a mai fostprezent în parlament atunci cînd a fost prezentat celebrul raport de condamnarea crimelor comunismului, nu acum a venit prima dată, cum s-a tot lăsat a seînţelege. A doua, singurul semn de senin în acest context pîclos, ăstoravenetici chiar le e frică de Rege. Nu ştiu de ce, El nu mai are evident nici oputere, dar le e frică, dovadă că Simbolul e mereu mai tare decît conjucturile istorice.Regele Mihai este unul dintre cele mai tragice personaje ale istoriei europenea secolului pe care L-a traversat. Atît de măreţ, încît toată vînzolealapoliticianistă dîmboviţeană care a încercat să-l tragă în derizoriu nu a reuşitsă-L atingă. Este lecţia adevărată a unui discurs care este important nu princeea ce a spus, ci prin modelul pe care ni l-a dăruit cu o ultimă generozitate.

2011-10-22T19:31:00.001+03:00

MANE, TEKEL, FARES

Nu cred că există vreunalt stat democratic în care un act administrativ banal, elementar, cum este unrecensămînt, să stîrnească o asemenea isterie publică. Obsedaţi de a face din absolut orice un bolovan de aruncat în capul puterii, actanţii complexuluimediatico-politic care controlează spaţiul public naţional au declanşat opsihoză colectivă demnă de spaimele apocaliptice ale Evului Mediu incipient. Circulăpe net petiţii catastrofiste care fac din recensămînt prima treaptă a infernuluişi cheamă la boicot. Dacă ascultăm specialiştii, sau minimul bun simţ din noi,vedem că România (ca şi întreaga Europă de altfel) stă pe o bombă mult maipericuloasă decît criza economică, gripa porcină sau rachetele de la Deveselu.Este vorba de bomba demografică: scăderea accentuată a populaţiei prin scădereanumărului de copii per familie, plus emigraţia, plus îmbătrînirea generală princreşterea duratei de viaţă. Despre asta ar trebui discutat zi şi noapte cuseriozitate, nu despre inepţia cu CNP-ul. Oameni buni, de unde nebunia asta cusecretul CNP-ului? Îl ştiu deja băncile cu care aveţi contracte, supermarketulde unde aţi cumpărat un televizor, farmacia de unde aţi luat o reţetăcompensată, distribuitorii de gaze, apă şi lumină, administratorul bloculuicăruia îi plătiţi întreţinerea, e trecut în catalogul copilului de la şcoală, îlştiu poşta de unde aţi ridicat un colet, poliţistul care v-a dat o amendă decirculaţie etc etc . Credeţi că e o problemă să-l afle „statul”? Cît desprefaptul că teribilul cod ar putea fi folosit la nu ştiu ce mînării la alegeri,să fim serioşi, deja la alegerile trecute toate partidele aveau listeleparalele cu CNP-ul alegătorilor. Despre ce vorbim atunci? Un recensămînt e ochestie atît de necesară şi banală ca şi controlul periodic al sănătăţiipersonale. Cei care îl folosesc pentru scopuri electorale, înspăimîntîndpopulaţia, sunt inconştineţi şi evident nepatrioţi, dacă tot veni vorba. Nu-ivorba, am şi eu mari îndoieli în legătură cu unele aspecte ale chestionarului,iar unele declaraţii ale oficialilor responsabili m-au băgat în ceaţă. De exemplu,un domn declara că recensămîntul va folosi la dimensionarea şcolilor, pentru căvom şti numărul de copii care vor intra la şcoală în anul cutare. Bine, darpentru asta nu-i nevoie de recensămînt. Orice copil, chiar cei ai nimănuipărăsiţi în maternitate, primeşte un certificat de naştere cu CNP-ul aferent.Deci ar trebui să ştim practic în fiecare zi prin reţeaua de calculatoare aprimăriilor şi serviciilor de evidenţă a populaţiei cîţi copii s-au născut (şicîte persoane au murit, evident). De asemenea nu mi-e clar deloc ce înseamnă „cap de familie” din punctde vedere statistic. Întreţinător de familie da, are evident justificare să-lnumărăm, dar „cap de familie”? (noţiune mai mult antropologică şi morală)? Măşi mir că vehementul Consiliu pentru combatere a discriminării, care pare setatsă contabilizeze cu atenţie fiecare frază a preşedintelui, nu a sesizat încăevidenta tentă de discriminare din întrebare, evident incompatibilă cuegalitatea deplină între membrii familiei statuată de toate legile noastre.Legat de asta, bine venită campania media pentru a-i stimula pe ţigani (n-o săspun niciodată romi) să-şi declare etnia. Dacă n-ar fi concepută în modul celmai discriminatoriu. O voce feminină suavă spune de exemplu: ei vor să-mi fieruşine... Cine să fie aceşti „ei”?Co-etnicii? Sau majoritatea? Oricum am răspunde, proproziţia e de o vicleniegrosolană, periculoasă şi evident o lovitură sub centură. Dar astea suntchestii de importanţă minoră prin raportare la miza de cunoaştere presupusă deun astfel de recensămînt general. România are o tradiţie sociologicăexcepţională, în perioada interbelică eram în avangarda mondială prin şcoalalui Gusti în domeniul cercetării sociologice. Ciudat e că oamenii simpli deatunci nu erau bîntuiţi de asemenea coşmaruri, manipulate de oameni interesaţi,că a fi recenzat înseamnă a ţi se lua vita din bătătură. Pînă să ştimrezultatele, ecourile acestui straniu recensămînt arată un popor profund tarat,jucat pe degete fără scrupule de o şleahtă de mirciulici din presă şi din politică,în căutarea doar a intereselor personale. Răspundeţi fără grijă, pericolelecare ne pasc vin din cu totul altă parte decît a bieţilor recenzori cu geantăalbastră!

CE?

2011-08-05T20:46:00.003+03:00

Tot timpul ni se spune ce și cum să facem. Ce să mîncăm, ce să îmbrăcăm, cum să mergem, cum să zîmbim (automat) în orice împrejurare, cum să respirăm, cum să ne aranjăm casa și curtea, cum și cît să (nu) stăm la soare, ce să spunem într-o împrejurare sau alta, cum să dormim, cum să ne trezim, cum să bem apa, cum să ne spălăm, cum să călătorim, cum să supraviețuim în junglă (chiar dacă nu avem de gînd să călătorim niciodată), cum să ne alegem jobul, cum să fim optimiști, cum să mirosim, cum să vorbim cu doctorul, cum să ne creștem copiii, cum să facem sex, cum să ocrotim speciile pe cale de dispariție (toate adică), cum și ce (și pe cine)să privim, ce să ascultăm (și de cine) și… suma sumelor, finalmente, cel mai important, cum să gîndim corect și ce avem voie să gîndim. În rest…. Suntem liberi…

prefaţă

2011-07-22T13:57:00.000+03:00

CANA DE LUT
Sunt zilele… Este uşor de observat, miezul acestui volum de versuri – unul dintre cele mai bune, mai dense pe care le-am citit în ultimii ani – este trăirea feminină a iubirii ca suferinţă. Dar mai sunt şi zilele, cărora trebuie să le dăm atenţie, începând încă de la titlu. Pentru că ele formează canavaua poveştii în care eşuează sau triumfă orice iubire scrisă. Este, mai întâi, ziua în care se petrec toate naşterile, ziua de vineri 13 (poemul annuit coeptis), este apoi „un ceas cu orele furate una câte una pentru a fi omorâte cu pietre” (există o metaforă obsedantă a lapidării în acest volum), pentru că „timpul mă înfăşoară în jurul trupului până la sufocare”. Apoi timpul „săptămânii patimilor”: joi este ziua începutului („m-am atins de buzele poetului într-o joi”), vineri este ziua trăirii (Iubita poetului, se cheamă una dintre poezii, cu subtitlul definitoriu starea de vineri) şi ni se atrage atenţia că „poemul acesta nu se va termina niciodată”, după care urmează imediat poemul O sâmbătă care nu a existat. Trei zile şi nici un sfârşit. Căci ultimul poem, „apocalipsa după tine”, închide cercul neputinţei. Trei zile care închid spaţiul unei reducţii metonimice şi mitice a vieţii de femeie. Mereu exilată într-un viitor improbabil. Într-o existenţă travestită în poezie. Acest decupaj este suficient pentru a ne da o idee despre coerenţa volumului. Nu există, autoarea experimentează asta cu fiecare imagine, „nicio ieşire din iadul neştiut al femeii”. Vers emblemă. Avem de-a face cu un volum unitar, tematic dar mai ales la nivelul imageriei. Un volum puternic, în care poezia este conţinută, nu adăugată după reţete prefabricate. Nu originalitatea interesează aici în primul rând, cât acuitatea rostirii. Infernul de a fi femeie, de a iubi şi de a fi iubită, de a pierde iubirea, patimile trupului îndrăgostit care iubeşte prin suflet (sau invers?), blestemul timpului, toate îşi află o caligrafie foarte exactă în universul imaginar al acestei poezii. Liliana Filişan scrie cu naturaleţe, nu are acea emfază a procedeelor care le pare unora „poetică”, şi acesta mi se pare un merit important într-o epocă literară în care reducerea literaturii la permutări textuale, dez-umanizarea ei în fond, înseamnă, paradoxal, tocmai eviscerarea ei, eliminarea cărnii şi a sângelui (uneori e o eliminare prin abuz de utilizare, dar asta este altă poevste). Or, dacă nu scrii despre trupul îndrăgostit, despre ce poţi să scrii? Dacă nu scrii despre cuvântul – trup, despre ce poţi să scrii? De aceea mi-a plăcut lipsa de încrâncenare a acestor poezii, tensiunea este lăsată să izbucnească din elementele existenţei, nu din vane jocuri de imagini şi cuvinte şocante. O poezie a vortexului feminin care absoarbe totul, inclusiv pe sine însuşi. Poeta cultivă o poezie a vizualului, a imaginilor puternice, memorabile: „sunt puţini cei care ştiu că inima mea este o pâine mare şi neagră/din care ciugulesc păsările cerului în fiecare dimineaţă”. sau „în mâinile mele cartea/ca semn al neînţelesei caligrafii a destinului”. Absenţa verbului, de exemplu, în această din urmă construcţie asigură picturalitatea imaginii. Procedeele poetice merg înspre această admirabilă plasticitate bine controlată.
Fiziologicul ocupă, firesc, un loc important în poeme, fără ca asta să însemne o facilă aducere la un numitor (prea) comun, abundent în poezia actuală, blocată în acte şi secreţii. Conservator trimbulind, voi prefera totdeauna „poemele disperării de a fi femeie” „poemelor vaginului”. Dar, ştim din clasici, carnea e tristă. Carnalul înseamnă aici, ca în orice feminitate adevărată, nerobită modei şi ideologiilor, kenoză, dăruire integrală, sacrificiu, disperare. „mă spăl pînă la sînge de bărbatul care mi s-a impregnat în piele” dar şi „doar eu am rămas adînc impregnată în pielea bărbatului ca o pată de singurătate”. E tot ce mai rămâne uneori din dragoste: această pată de parfum al trecutului. „orchestra roşie a sîngelui” sau „tragedia cărnii” nu pot lipsi din inventarul de imagini, dar al unui trup de o senzualitate blestemată, iubită şi asumată. Căci „mintea este cheia de boltă a templului femeii”. Iar „frumuseţea nu este o promisiune de fericire, ci o certitudine de dezastru”. Acest mod, i-aş spune răspicat, de rostire este semnul poeziei care vine de profundis. Ecorşeul trupului sufletesc, autoscopia, ex-punerea în piaţa publică sunt etape premergătoare descărcării poetice. Poezia stă sub metafora clasică a crisalidei „ce ştie că nu va avea niciodată aripi”. Este zbor invers, spre înlăuntru. „tristeţea se strecoară între zidurile spitalului de urgenţă/ca umbra unei femei părăsite între cearceafurile bolnave de tăcere/rece şi goală îi simt buzele pe buze pe sâni/fac dragoste pentru ultima oară în trupul acesta//singurătatea cu esenţe de tămîie şi măr încălzite cu lemn de santal/nu-şi dezminte desăvărşirea barocă”. Desăvârşire barocă, da, avem de-a face cu o plăcere evidentă a rostirii, a căutării şi şlefuirii imaginilor, un calofilism discret ca un parfum de calitate. Trimiterile culturale arată aceeaşi grijă a colecţionarului avizat de rarităţi, poezia nu are un caracter livresc, deşi citatul culturalo-poetic este mereu invocat. El nu are însă decât rolul de lentilă amplificatoare a strigătului netrucat: „sunt tristă”! Semnul exclamării îmi aparţine, poeta îi dă doar sensul unei constatări reci. Un poet are un fel de milă faţă de cuvinte, numai aşa le poate spăla de zgura cotidianului. Nu ai cum să construieşti metafore cu vorbe pline de rugină.
Descoperim un traseu liric al singurătăţii (în-singurării) femeii. „între o absenţă şi altă absenţă cineva şterge toate semnele zilei de mâine/învăţ să trăiesc fără teamă de margini/binecuvântare sau blestem în religia umbrelor totuna//între încheieturile pietrelor se înfige ţăruşul/ între gând şi cuvânt mintea care nu cunoaşte smerenia/între o lume şi cealaltă lume pâinea cu miros de tămâie şi sânge împietrit”. Poezia Lilianei Filişan are ceva din melancolia, delicateţea, durerea conţinută, tristeţea discretă, eleganţa (da, eleganţa, este o dimensiune capitală, o ignorăm vinovat) unui film de dragoste alb negru franţuzesc de prin anii 60. („locuiesc într-o fotografie alb-negru” spune ea însăşi). Până şi imaginile cearceafurilor tăvălite, dimineţilor gri, recipisa de la casa de bagaje („sentimentele care nu se mai înapoiază”) ţin tot de această plastică a delicateţii. Care, atenţie, înseamnă putere, o astfel de poezie nu poate fi în fond decât urlet, tortură, autoflagelare. Nimic „retro” în această comparaţie, dimpotrivă, este o provocare de cea mai bună calitate estetică. Cu atât mai interesant oximoronul ei constitutiv al unei delicate picturi impresioniste în acuarelă exprimând însă urletul mut al lui Munch . „cer dimineţii să arunce lumina ca o piatră/în tâmpla în care mi se sinucid gândurile/e o lapidare necesară/când te prosternezi cu veneraţie lanţului/când îţi prinzi în umeri braţe de lemn/le înveţi tot ce nu au ştiut mâinile tale/şi le laşi libere să umble prin lume/fără teama că vor prinde rădăcini în umbra bărbatului//între mine şi mine însămi moartea îşi adună înfrigurată genunchii la piept”. Moartea este ca un fetus cu care suntem dintru început însărcinaţi, este eşecul inevitabil al oricărui zbor cu braţe de lemn, nu ai niciodată, niciunde scăpare, şi dragostea ca pseudonim al morţii, cum spunea un mare poet, te antrenează pentru finalul calendarului.
Rolul poeziei este fundamental ambiguu: pe de o parte ea vrea să exorcizeze patima prin uleiul liniştitor al cuvintelor, dar, în acelaşi timp, amplifică suferinţa prin chiar funcţia lor anamnetică. „într-o zi mă voi prăbuşi în abisul propriilor mele cuvinte/şi moartea mă va privi cu chip de operă neterminată”. E un silogism liric simplu, dar atât de pătimitor: a scrie=a-ţi aminti=a suferi=a te mântui. Erosul, este când exprimat cu o sfruntare dureroasă: „nu mi-a plăcut prea tare să îmi desfac picioarele/dar toţi bărbaţii au vrut să intre mă rog după un timp a început să-mi placă/asta sunt o târfă/«obiect pentru o noapte şi dacă a fost frumos şi pentru următoarea»/dar să ştiţi, viaţa asta e cea mai mare curvă/zadarnic mi-am deschis sufletul nimeni n-a vrut să intre acolo”; când sugerat într-o diafanitate ceţoasă: „nicio iubire nu se îngroapă cu ochii închişi/doar cu o privire în noi înşine”. Sau: „inocenţa de a arunca toate gândurile spre lume indiferent ce lume/mă vede uneori indecent de goală de mine şi-mi spune/iubito te vor lega cuvintele la stâlpul infamiei şi vor arunca piatra spre tine”. De aceea nu am notat titlul poeziilor, avem de-a face în fond cu un singur poem cursiv, desenând ca o electrocardiogramă starea unei bolnave de (lipsa de) iubire. „pielea mea tremură în siajul privirilor tale/diluviu de carne valuri înalte de sare şi viciu”., „vor fi mereu trupuri de iubit femei şi târfe/singura diferenţă e că uneori târfele sunt gratis”. Macularea, iubirea care maculează apar ca una dintre teme, trebuie să cauţi purificarea, dar şi să te murdăreşti de sarea iubirii, ca după o baie în mare. Carnea are propria ei amintire a iubirii, cu gust sărat pe buze arse de dorinţă. „era linişte frig şi linişte/de parcă cineva lăsase toate uşile întâmplărilor deschise”. „scriu cu sufletul despuiat de ultimul veşmânt/fără să-mi pese că rămân goală în piaţa publică/nuditatea e doar o monedă de schimb”. Dar toată această experienţă ajunge să dea senzaţia că spaima se insinuează între vertebre (am parafrazat una dintre imaginile percutante ale volumului), hieratizând atitudinile personajului liric.
De ce „cana de lut”? Este unul dintre poeme, cu un titlu lung ambiguu „cana de lut şi profesiunea de femeie (de-a râsu’ plânsu’)”. Pentru că mi se pare, din multe puncte de vedere, o metaforă atotcuprinzătoare a condiţiei de femeie. Începând de la ulciorul - femeie al lui Ommar Khhayam în care beţia vinului, a morţii şi a erosului se unifică. Trecând prin problema insolubilă a plinului şi golului dintr-un vas, care dintre ele este mai important? Şi tot în acest context ne putem gândi şi la imaginea însetatului şi a ostoirii setei, a perisabilităţii, a morţii care ne readuce în lut şamd. Este şi un fel de umilitate în biata oală de lut, un fel de lecţie implicită a acestui abstrus simbol al feminităţii. Dacă mântuirea prin poezie este posibilă, traduc pentru contextul de faţă, sau e doar un paliativ pentru rana existenţială, iată, până la urmă dilema fondatoare a acestei poezii.
Volumul O sâmbătă care nu a existat este poezie autentică. Anatomie lirică a feminităţii trăite la o insuportabilă intensitate, această poezie transmite emoţiile cu o sinceritate (în sensul estetic al cuvântului) care provoacă la o lectură sim-patetică, după regula de aur a literaturii bune. „se face dragoste după ce terminăm de murit vertical în noi înşine/în genunchi se verifică reflexele/în oamenii mici instinctele primare sete foame sex/nu există îngeri nu există diavoli nu există simplu doar zbor în sens invers/am ales de atunci să rămân femeie/în semnele acelea cineva mă înşeală în fiecare noapte cu mine/uneori dimineaţa găsesc uşile dulapului deschise un copil plângând şi o pereche de aripi”.

interviu

2011-07-16T23:20:00.001+03:00

Christian Crăciun: „Scrisul, pentru mine este o operaţie chirurgicală, de spintecare a lăuntrului sufletesc”
Scris de Redactie Cultura Mai 23, 2011
Christian Crăciun s-a născut în 1953, localitatea Floreşti din judeţul Prahova. A absolvit liceul „I. L. Caragiale din Ploieşti, a urmat facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti, după care a devenit profesor la Moreni, regăsindu-se şi azi în aceeaşi postură. Fiind un împătimit al scrisului încă din vremea când era elev de liceu, continuă să colaboreze, de-a lungul timpului, la diverse publicaţii, prin eseuri, recenzii şi critică literară, fiind recunoscut ca un important critic literar, eseist şi publicist, ce abordează o varietate de subiecte privind viaţa culturală, literară, socială sau politică.
Reporter: De unde această dorinţă de a scrie? E patimă?
Christian Crăciun: Este. E patimă! Nu ştiu…M-am născut cu ea. În primul rând, a cititului! După ea, aproape, a venit, inevitabil, şi cea a scrisului. Mama era o cititoare înrăită. Cu siguranţă, de la ea am moştenit plăcerea de a citi. În privinţa scrisului, nu. După câte ştiu, nu am ascendenţe în zona asta. Scrisul a venit oarecum, de la sine. Vorba lui Caragiale, nu-i român, care să ştie să citească, să nu vrea să scrie. Am scris poezie, în adolescenţă. Din fericire, mi-am dat seama destul de repede că nu e pentru mine. Nu aveam originalitate şi am trecut, după destule dibuieli, încercări, am mers într-o chestiune mai moluscoidă, cum îi spun eu, adică, fără formă, fără reguli, care este eseul. Mă simt eu mai bine şi practic.
Reporter: Ce fel de subiecte v-au atras?
Christian Crăciun: Prima mea carte are un aspect mai fragmentar, este chiar o culegere de fragmente, unele de câteva rânduri, altele de câteva pagini, fiind axată, în special, pe tema limbajului. E vorba de comunicare, de ceea ce înseamnă limba, analiza unor expresii româneşti, mai ciudate. A doua carte este cea despre Eminescu are, în centru, problema timp, mai de ordin filozofic, să spunem. Timpul şi moartea se găsesc aproape, în fiecare text eminescian. Am analizat în această lucrare, care a fost şi teza mea de doctorat, timpul, într-un singur poem, de fapt, în Memento Mori. Poate că este cel mai mare, şi la propriu şi la figurat, cel mai mare poem eminescian. Am încercat să-l abordez, nu din punct de vedere filozofic, ci din punct de vedere poetic. Care sunt metaforele, imaginile asupra timpului, care apar. Pentru că, se ştie: nu poţi defini timpul. E un indefinibil! Şi-atunci, poetul, obsedat de curgerea asta, „vreme trece, vreme vine”, prin meserie, ca să zic aşa, e obligat, să găsească nişte imagini, pentru a sugera curgerea timpului. Aşa m-am oprit la acest poem despre curgerea timpului, care duce, inexorabil, spre moarte, fiind totul, cea mai teribilă cascadă, avalanşă, tsunami, cum vreţi să-i spuneţi, de imagini din poezia eminesciană. Eminescu îşi dă drumul la capacitatea lui imaginativă, atingând, probabil, maximumul în poem. Nu mai are nici un fel de cenzură, de limită! Vede flori cât stejarii, vede poduri din pânză de păianjen…Totul capătă nişte dimensiuni fabuloase. Cercetate cu atenţie, se văd a fi mânate tot de această obsesie a ieşirii din timp. Ca să vezi ce este, să vezi ceva, trebuie să fii în afara acelui ceva! Ca să vezi Pământul, trebuie să fii undeva în cosmos. Ca să vezi Timpul, trebuie să fii undeva dincolo de Timp. Or, nu poţi să fii dincolo de Timp! Şi, din contradicţia asta, se naşte, am zis eu, toată poezia eminesciană.
Reporter: Când aţi simţit că v-aţi împlinit, ca scriitor?
Christian Crăciun: A, nu! Nu m-am simţit, deloc, ca scriitor! Pentru mine, scrisul e doar un exerciţiu de auto-limpezire. N-am deloc orgoliul auctorial şi, prietenii îmi spun că asta e un păcat, o greşeală. Am mii de texte neadunate în carte. În cărţi am eseuri şi recenzii, prezentări de carte cu sutele, de-a lungul atâtor ani, pe care nu le consider demne de… sau poate sunt onorabile, dar nu am făcut efortul de a le aduna într-o carte. Scrisul, pentru mine, este o operaţie chirurgicală, de spintecare a lăuntrului sufletesc, şi-atunci, trebuie să fii mai econom cu el.
Reporter: Ce cărţi aţi publicat?
Christian Crăciun: Practic, am trei cărţi. Este vorba de „Intrări în labirint”, cea de eseuri, în 2005. Am ieşit foarte târziu. Am mai avut o carte înainte de ’89, dar a fost un volum colectiv despre Rebreanu, unde am avut un studiu despre Pădurea spânzuraţilor. A fost o carte îngrijită de profesorul Mircea Zaciu, de care sunt mândru, pentru că mai apar în ea Mircea Eliade, o grămadă dintre autorii noştri celebri. Faptul că am fost admis în acea antologie despre Rebreanu, sigur, nu poate decât să mă onoreze. A treia carte este „Ucronia eminesciană”, despre care v-am vorbit. De ce, Ucronia? Toată lumea întreabă. E un termen care vine de la Cronos – timp – şi format după modelul „utopie”. Dacă utopia este un teritoriu imaginar, ucronia este un timp imaginar, acel timp după care Eminescu râvneşte să-l poftească şi care să nu-l ducă la moarte, ceea ce, evident, este imposibil. Timpul, de aceea, curge într-un singur sens, pentru că duce la moarte. Or, el, în toată poezia lui, râvneşte acest, în ghilimele, „timp”, pentru că, de fapt, nu e timp.
Reporter: Cum vedeţi condiţia scriitorului, în zilele noastre?
Christian Crăciun: Aici, în România? Foarte proastă, cumplită! S-au întâlnit două boli, deodată. Cum se spune că, de obicei, un om nu se îmbolnăveşte dacă are tuberculoză, şi de cancer. La noi, asupra scriitorului, au venit două boli deodată: capitalismul, condiţia economiei de piaţă, ca să-i spunem elegant, care trebuie să fie, fără îndoială, dar scriitorul român nu era pregătit mintal şi fizic pentru o concurenţă, pentru sistemul editorial şi, a doua, partea ideologică. E vorba de ruperea de trecut, de care ne despărţim greu, de mentalităţi. Cred că ar mai fi şi a treia, anume criza lecturii. Nu se mai citeşte. Toată lumea se plânge de asta! Unii sunt optimişti, crezând că ne vom reveni. Eu fac parte, din păcate, dintre pesimişti. Lucrând în învăţământ, ştiu că cititorul de mâine se pregăteşte azi. Pentru literatură, trebuie să-l învăţ din clasa a treia, a patra să-i placă să citească, indiferent că citeşte pe calculator sau altfel, nu mă interesează pe ce suport, dar să citească. Mă rog, să citească orice, măcar romane poliţiste, pe care eu le devoram în adolescenţă. De toate acestea, cei mai atinşi sunt scriitorii foarte tineri, deşi, paradoxal, ei s-au adaptat bine la economia de piaţă. În ultimii 7-8 ani, s-a tradus în Occident mai multă literatură decât s-a tradus de când e literatură română. Sunt sute de titluri traduse la edituri mari. S-au tradus scriitori buni, numai că, aici, ţine iar de o anume mentalitate a noastră. Noi vrem să intrăm în literatura lumii cu cei mari, Caragiale, Creangă, Blaga. Or, nu se poate! Eminescu sau Creangă sau Caragiale sunt intraductibili. Sunt scriitori idiomatici, legaţi mult de limba română, încât, dacă-i traduci, nu rămâne nimic de ei. Pe de altă parte, ei sunt scriitori ai secolului XIX. Trebuie să intri cu scriitorii de acum. Şi avem pe Dan Lungu, dintre cei mai traduşi, Cărtărescu, probabil cel mai mare scriitor român din zilele noastre. A plăcut literatura română, are ceva de spus. După ce „bagi piciorul în uşă” cu această literatură tânără, după aceea poţi începe să-i traduci şi pe cei mari.
Reporter: Ce aveţi pe masa de lucru în acest moment?
Christian Crăciun: Nu e zi să nu scriu. Acum am un eseu despre căutare, ce înseamnă a căuta. Spre ce bat? Grea întrebare. Caut ziua de ieri, cum zice românu’. Încerc să definesc starea asta a omului, care nu trebuie să se oprească niciodată. E ca atunci când eşti pe câmp şi vezi orizontul. Faci un pas şi vezi că şi el face un pas mai departe. Cam asta e căutarea. Dacă ai găsit ceva, să nu te opreşti, să începi să cauţi altceva mai departe. Fiecare răspuns găsit, la rândul lui, mai trezeşte zece întrebări, zece subiecte de căutări. Asta vreau să încerc să descriu, să abordez, pornind şi de la cunoştinţe filozofice, această stare a omului de a căuta, de a nu se opri, de a nu sta pe loc. Dacă am vreun regret, e legat şi de ceea ce îmi reproşează mulţi dintre prietenii mei, scriitori şi mari oameni de cultură. E vorba de retragerea mea provincială şi refuzul de a ieşi în faţă. Uneori o regret, uneori o binecuvântez ca o bună alegere, care m-a ferit de a intra într-o anume mocirlă, care nu-mi place. Nu sunt făcut să înot prin ea, trebuie să ai o anume dexteritate, care mie îmi lipseşte. Mai regret că nu am făcut, la timp, pasul către învăţământul superior, cu toate că poate fi bine şi că am rămas la liceu. Nu ştiu… sunt regrete inerente oricărei biografii.
Reporter: Ce vă doriţi cel mai mult?
Christian Crăciun: Cum zice românul, în primul rând sănătate, să am putere să citesc mult. Am planuri mari de lectură! Poate o să-mi adun şi eseurile risipite prin reviste, de zeci de ani, să mai scot o carte şi să mai ţin conferinţe pe diferite teme, cum fac de ceva timp şi a început să-mi placă, şi poate să reuşesc să mă mai plimb prin Europa.
Carmen NEGREU

portița

2011-07-04T22:33:00.003+03:00

LA PORTIŢĂ
Îmi cer iertare de a veni în faţa Dvs. ca un neofit, în calitate de literat, mai degrabă pentru a vă împărtăşi o experienţă, atribuindu-mi simpla calitate de martor al transformărilor prin care a trecut un spaţiu rural în ultima jumătate de veac. Nu m-am avîntat deci în fortificări bibliografice sau armături filosofice, ci m-am mărginit să vă prezint rodul unor observaţii de trăitor. M-am născut şi trăiesc încă într-o localitate cu statut ambiguu în care, deşi era adunată în jurul unei întreprinderi foarte mari de care depindeau practic toţi locuitorii, totuşi formele rurale erau încă foarte prezente. Oamenii creşteau vaci, oi, capre, păsări, lucrau la CAP, îşi cultivau asiduu grădinile. Bunicul meu mai avea cai şi căruţă, vaci, iar tatăl meu era funcţionar la uzină. Această dihotomie era reprezentativă pentru structura satului de la sfîrşitul anilor 50 şi mai tîrziu în anii 60.
Astăzi acest sat s-a destructurat complet. De fapt, stă sub semnul lui nici, nici. Nici sat, nici oraş, nici mahala. Nu ştiu dacă există un nume adecvat pentru asemenea adunări umane (fenomenul am impresia că este generalizat în ţară) lipsite de coloană vertebrală. Inodorul şi abstract - administrativul „localitate” este singurul apelativ ce-i poate fi acordat. Şi care nu spune nimic. Alcătuirea aceasta de case şi locuitori nu mai are osatură fermă, este moluscoidă. Generaţiile vechi s-au dus, locul s-a umplut de nou veniţi din patru vînturi, puţini mai ştiu istoria mitologică sau mitologia istorică a locului, adică lipseşte exact cimentul care dă identitatea unei comunităţi. Este o localitate compusă din străini. Daţi-mi voie să ilustrez cu un fenomen ce poate părea periferic dar care îmi pare plin de semnificaţii, vorbitor despre faliile dintre aceste grupuri umane. Oamenii nu îşi mai dau bineţe, decît cel mult pe categorii, cei care se cunosc între ei. Dimensiunile localităţii nu s-au schimbat, nici populaţia nu cred că s-a modificat numeric în mod semnificativ, dar localitatea nu mai este o unitate. chestiunea are, dacă vreţi, şi implicaţii adînci social politice, în măsura în care cei care recită cu ochii închişi catehismul democraţiei vorbesc plini de evlavie despre interesele şi valorile comunităţii locale. Or, tocmai comunitate locală cu identitate bine definită nu mai avem în astfel de localităţi. Este şi una dintre explicaţiile unor rezultate electorale care îi aiuresc pe observatori.
Acest tablou schiţat în cîteva linii îmi foloseşte doar pentru cîteva meditaţii în legătură cu un obiect mărunt care a dispărut de multă vreme din arhitectura publică a satului meu, ca și a multor altora: băncuţa de la poartă. O ştiu bine toţi cei care au trăit într-un sat mai aproape de vechime. În copilăria şi adolescenţa mea acest „obiect” era încă destul de prezent, la cîteva porţi găseai o băncuţă. Nu pot fixa, din păcate, nici momentul din care au început să dispară, nici cauza. Pot face doar supoziţia că au început să dispară pe măsură ce tot mai mulţi gospodari au înlocuit gardul vechi, de şipci, cu gardul metalic, eventual cu postament de beton. La gardul cel nou nu se mai asorta băncuţa. Şi, pe de altă parte, un rol important trebuie să fi avut răspîndirea, după cea de-a doua parte a anilor 60, a televizorului care a răpit timpul „portiţei”. Funcţia practică şi simbolică a acestui ustensil merită cercetată cu atenţie. El ţine, mai întîi, de o anume percepţie tradiţională a realităţii, de anumite raporturi umane specifice, avînd o funcţie reglatoare şi mediatoare. Să le luăm pe rînd...
Spaţiul tradiţional al gospodăriei rurale este un spaţiu îmblînzit, continuu, fără rupturi, nu separaţia este importantă, ci medierile succesive, asigurînd un fel de trecere osmotică între ceea ce azi numim spaţiul public şi cel privat. Fereastra, pragul, prispa, pridvorul, ograda, poarta, marchează succesive integrări în diferite calităţi ale spaţiului. În această trecere succesivă băncuţa de la poartă reprezintă, dacă vreţi, avanpostul spaţiului privat în inima spaţiului public şi locul privilegiat prin care cele două fac schimb de informaţii. Instanţă reglatoare, spuneam, pentru că aici îşi avea punctul de informaţie „gura satului”. Şi punctul de control. Băncuţa (un diminutiv pentru care trebuie recitită întreaga fenomenologie propusă de Noica, eu unul nu am auzit vreodată spunîndu-i-se „bancă”, diminutiv care indică limpede „îmblînzirea” spaţiului, umanizarea lui) era apanajul femininului, în genere al bătrînelor. Gospodinele în putere sau bărbaţii o foloseau mai rar, după un orar al muncilor casnice, în clipele de răgaz. De aici, ochiul lor vigilent scana tot ce mişcă. Băncuța se instituia astfel ca un fel de centru al cosmosului rural, punctul nemișcat în jurul căruia se desfășoară întreaga ceremonie cotidiană a vieții. Prin fața ei treceau nunțile, înmormîntările, oamenii la treburile lor zilnice. Aici se petrecea un fel de judecată de acum, cum zicea un scriitor foarte legat de satul tradițional, premergătoare celei de pe urmă, un fel de necesară pregătire a ei. Băncuța introducea un principiu de ordine în imprevizibilul vieții.
Adică era un semn al unei lumi centrate. Nu are importanță că sunt mai multe centre (vatra de exemplu), cu valori și statute diferite, oamenii le dis-cern de cele mai multe ori fără greșeală. Importantă este ideea de ierarhie, de adaptare la imu(t)abil. Băncuța reprezenta eleatismul funciar al oricărei lumi tradiționale. Nu vreau să insist prea mult asupra faptului că este unul dintre locurile privilegiate în care se nasc poveștile. Geografia epică a satului aici își căpăta relieful. Realitatea secundă a mitologiei locale aici se construiește. Principiul etico-estetic: ceea ce nu se poate povesti, nu există, își găsea o adeverire absolută în ceasurile de taclale de la portiță. Și tot în acest ambalaj de poveste, băncuța însemna și trista scîndură a așteptării. Aici era așteptată pe înserat vita întoarsă de la pășune, dar și băiatul sau soțul să vină de pe front, bărbatul de la tîrg sau de la ibovnică. De pe băncuță se crea „lungul drumului”. Pe acest spațiu de graniță, așteptarea însăși devenea mai suportabilă.
Două erau întrebările cheie cu care trecătorul era chestionat de către agentul de control de pe băncuță. Insist în special asupra primeia. Dacă bătrîna nu mai avea ochii aşa de buni sau dacă erai din altă parte a satului, după ce dădeai obligatoria bineţe (voi reveni) primeai următoarea chestionare: tu al cui eşti, maică? O adevărată secantă prin psihologia populară. O fenomenologie a identităţii, aşa cum este ea percepută în spaţiul tradiţional rural. Deci nu cine eşti interesa, ci al cui eşti. Neamul, speţa şi nu individualitatea erau văzute ca definitorii. Am spune o definire prin genul proxim, fără ca, în primă instanţă cel puţin, să intereseze şi diferenţa specifică. Neamul îţi era paşaportul de trecere şi caracterizare la prima vedere. Literar, asemenea patternuri comportamentale mai găsim încă, de exemplu, în Moromeţii. Statul pe stănoagă şi întrebarea „al cui e ăsta, măi Cocoşilă?” sunt acte fundamentale pentru un spaţiu în care fiecare individ era un observator-observat. Funcţia reglatoare a băncuţei stă tocmai în această clasificare a oamenilor în funcţie de neam. Certificat de nobleţe. Se configurează astfel o lume verticală, ierarhizată, ordonată, unde familia, neamul oferă baza identităţii. Era, implicit, această simplă şi delabrată băncuţă şi un spaţiu privilegiat al comunicării. Între cei care treceau şi cei/cele care stăteau se stabilea un scurt ritual specific. Informaţia circula. Deschid aici o mică paranteză, pentru că am amintit de la început chestiunea lui „a da bineţe” şi n-aş vrea să pierd ocazia unei rapide treceri prin prezent. Unde observ o ciudată ruptură. Mă întîlnesc de pildă cu foşti colegi/colege de şcoală generală din copilărie. De multe ori cu copii, nepoţi, adolescenţi mai încoace, alături. Dau ziua bună, normal, colegul îmi răspunde, la fel de normal, dar copilul de şcoală sau adolescentul aproape niciodată. După cum n-am auzit niciodată ca maturul să-i atragă atenţia. Lipsită de instanţe reglatoare, comunicarea s-a rupt. Pentru ei, cei tineri, generaţia noastră locuieşte pe o planetă paralelă, tocmai pentru că nu mai suntem identificabili. Întîmplarea s-a repetat de prea multe ori pentru a fi o simplă întîmplare, ea are toate datele unui fenomen social deplin semnificativ, al unui simptom caracteristic pentru destructurarea unei comunităţi, pentru enclavizarea ei în grupuri izolate. Asta implică, la alt nivel, şi pierderea memoriei identitare. Băncuţa este şi un loc privilegiat al memoriei. Acolo se năşteau poveştile cotidianului. Am mai prins, legat de această chestiune capitală a memoriei identitare, bătrînele care povesteau cimitirul. O plimbare prin ţintirim cu o asemenea călăuză devenea o fabuloasă expediţie în timp. Tot după criteriul neamului. Cunoşteau fiecare cruce, povestea fiecărui om îngropat şi toată încrengătura complicată de rubedenii, relatau fapte demne de povestit ale biografiei sale, de multe ori chiar în cheie comică, un fel de Săpînţă orală.
Mă întorc după acest ocol care m-a ajutat să fixez spinoasa problemă a pierderii identităţii prin pierderea memoriei. Locul învestit a devenit fadă localitate. (o altă întrebare cu miez: de unde eşti de loc?). Foişorul de observaţie reprezentat de băncuţa de la poartă era deci creator de identitate. Loc al memoriei, al clasificării şi al judecăţii morale. Instanţă. Băncuţa îşi avea şi orele ei. Dimineaţa, după ce puneau oalele cu mîncare la foc, gospodinele ieşeau pentru o primă inspecţie, primul „breaking news” al zilei. Mai fugeau din cînd în cînd să mestece în oale, dacă se întîmplase ceva important şi se luau cu comentariile se întîmpla să se afume fasolea sau să dea laptele în foc. Bătrînele ieşeau mai târziu să se sorească. Mai târziu pe înserat era ceasul torsului (eu n-am mai prins decît o bătrînă care ieşea cu fusul). Mai în noapte băncuţa era a tinerilor, pentru întîlnirile specifice. „A chema pe cineva la poartă” avea un înţeles clar. Sigur că băncuţa mai avea o mulţime de alte funcţii secundare: supravegherea copiilor mici care se jucau pe stradă, păzirea bobocilor de pe şanţ, locul unde se întindeau covoarele la uscat, sau fânul...etc.
Spuneam că mai exista şi o a doua întrebare la care erai supus cînd treceai prin dreptul acestei vămi: unde ai fost? Sau: de unde vii? Aici aveam două variante de răspuns, în funcţie de dorinţă, dacă erai sau nu interesat să intri în vorbă. Dacă nu voiai să dai informaţii concrete spuneai simplu: „de la vale” sau „din sus” (ceea ce oricum era evident). Dacă erai disponibil pentru un schimb de vorbe mai lung, dădeai informaţia mai exactă, permiţînd interogatoriului să continue cu alte întrebări. Îl citez iar pe Moromete „răspunzînd cu multe cuvinte la salut”, semn că are chef de vorbă. Nu întîmplător romanul chiar se încheie cu această frază în care el nu mai foloseşte acest ceremonial bogat al salutului, ceva se rupsese iremediabil şi ţăranul nu mai iese pe stănoagă să observe lumea. Băncuţa era loc al adăstării, al unui ritm specific al vieţuirii, al negrabei. Era, deci, nu numai loc ci şi timp specific. Este locul de unde, ca să citez în cheie uşor derizorie o vorbă adesea prost înţeleasă a lui Blaga, ţăranul sabotează istoria. Pentru a construi o infinitate de istorii locale.
Scandarea spaţiului în universul rural tradiţional trece prin acest prag de vorbe, de poveşti care se nasc pe băncuţa de la poartă. Aici se desfăşoară cinematograful cotidian, spectacolul lumii, comedia umană. Nu avem o oglindă purtată de-a lungul unui drum, ci un drum defilînd prin faţa unei oglinzi. Deloc obiectivă, deloc rece, dimpotrivă. Băncuţa era centrul acestei imense şi străvezii pînze de păianjen care este reţeaua relaţiilor sociale dintr-o comunitate tradiţională. Dispariţia acestui loc învestit înseamnă mai multe lucruri: a) izolarea, enclavizarea, nu mai există o structură fermă, bazată pe un set limpede de valori ale comunităţii, avem acum categorii izolate, îm funcţie de vîrstă, sex, educaţie, religie, ocupaţii, origine etc. care nu mai comunică între ele. b) lipsa de proiecte.. Nefiind o unitate, nu se pot face proiecte pentru comunitatea respectivă care pur şi simplu nu îşi percepe interesele comune. Idealismul politico-social care mizează sforăitor pe descentralizare în favoarea „intereselor comunităţii” nu ţine seama că multe alcătuiri administrative nu sunt nicidecum, nu mai sunt sau n-au fost niciodată în unele cazuri comunităţi în sensul tare al termenului. De aceea şi este în cea mai mare parte un eşec.
Nu ştia, evident, coana Lenuţa, vecina mea, ce rol sociologic important juca ea supraveghind vigilent tot ce mişcă de pe băncuţa ei. Dar întrebarea ei pluteşte încă neliniştitor în aerul european în care ne mişcăm: noi ai cui om fi, maică?

Cioran

2011-03-12T13:41:00.000+02:00

GÎNDITORUL POST-DIVIN

Cîndva, într-o tinereţe îndepărtată, inevitabil stupidă, lirică şi filozofardă, scrisesem un poem fluviu cu titlul Vindecătorul. Nu mai ştiu despre ce era vorba, şi asta vindecă acum. Nu-l citisem încă pe atunci pe Cioran, era doar un nume neadunat pe nici o carte. Mult mai târziu aveam să aflu legătura îndepărtată între aforism şi catharsis. „Vindecările” hypocratice erau exprimate în aforisme. Şi această exprimare originară a corporalului bolnav (din punct de vedere cioranian asta bate spre pleonasm, condiţia umană însăşi este bolnavă) într-o formă condensată leagă ab origine destructurarea corpului în timp de cristalizarea diamantină a exprimării aforistice. „Demisia organelor” are un pandant în fosforescenţa logosului. Cioran este gînditorul unui prea tîziu dezabuzat, prea tîziu atît din punctul de vedere istoric (vremea Franţei clasice), cît şi metafizic, după căderea în timp totul este inutil, mîntuirea nu mai este posibilă. „de cînd Schopenhauer a avut năstruşnica inspiraţie să introducă sexualitatea în metafizică, iar Freud pe aceea de a înlocui vorbirea deşucheată cu o pseudoştiinţă a frămîntărilor noastre, a devenit la modă ca primul venit să ne vorbească despre „semnificaţia” isprăvilor, timidităţilor şi reuşitelor sale. Toate confidenţele încep cu asta, şi toate conversaţiile, pînă la urmă, acolo ajung. În curînd relaţiile cu ceilalţi ni se vor rezuma la notificarea orgasmelor reale sau născocite. E destinul speciei noastre pustiite de introspecţie şi anemie: să se reproducă prin cuvinte, să-şi etaleze intimităţile nocturne, sporindu-le eşecurile sau izbînzile” (SA.92). Exilul este condiţia asumată şi ex-primată constant de gînditorul totalei înstrăinări. Este mai întîi exilul fundamental al omului din paradis, este exilul din ţară, exilul din propria biografie, mereu ocultată, exilul în celebra garsonieră din centrul unui Paris prea aglomerat, exilul din orice „prestaţie” socială sau în media, exilul din limba natală, exilul din „filozofia sistematică” pe care o cunoştea totuşi foarte bine. Însăşi maladia sa finală a memoriei poate fi privită ca o ultimă demisie dintr-o lume pe care s-a pregătit mereu să o părăsească, şi cu care rupe ultima dintre legături. Din seria de gînditori crepusculari în care se încadrează, Cioran a împins, poate, cel mai departe consecvenţa întru a nu accepta nici o iluzie. Zarathustra nu a fost primul care a strigat că Dumnezeu a murit, dar strigătul său a fost cel mai bine auzit de o umanitate trăind în disperarea de a se simţi părăsită de Tatăl încă de la naştere. Cioran este un filozof al lucidităţii dizolvante, acidul enunţurilor sale paradoxale arde carnea lumii, dezvăluind un ecorşeu însîngerat al tuturor iluziilor. Poate una singură face excepţie: muzica, adică purul „ceva” fără nici o corespondeţă în tangibil.
Cum se poate, însă, gîndi şi scrie după ce Dumnezeu a murit? Scriitura fragmentară, autodemolatorie a lui Cioran nu încetează nici o clipă să pună această mereu subînţeleasă întrebare. Cioran, nutrit de gnosticismul contemporan, (vezi I.P.Culianu) contemplă lumea compusă numai din acele mebra disjecta ale unui Orfeu sfîşiat de menade, ale unui Osiris neiubit de nicio Isis şi care nu pot fi redate decît într-o scriitură exploziv fragmentară. Aforismul înseamnă etimologic spasm, el trimite inevitabil la moarte, la orgasm şi la moarte ca orgasm. „L’écriture est en effet chez Cioran, l’expression d’une pensée corporelle, physiologique, fondée sur la seule certitude qui soit: la dégénérescence programée des organes qui mène inéluctabelement à la mort” (240) scrie în excelenta sa analiză Rachel Mutin. Ne şochează acea tensiune fondatoare despre care au încercat să dea seamă toţi cei care au scris despre Cioran între disperarea absolută şi strălucirea stilistică. Se stabileşte astfel un ritm intern al scrisului său, mai ales cel în limba franceză, ritm care scandează neantul ce-l atrage hipnotic. „L’écriture fragmentaire, en particulier, impose une ponctuation fréquente qui, contrairement aux idées reçues, ne résulterait peut-être pas de reliefs, des traces nostalgiques d’une apparence de rythme oral mais d’un rythme plus originaire, plus essentiel, celui que la mort impose à la vie. Car la mort est aussi un rythme. A l’égard des hommes, elle est le rythme le plus fort, le plus insistant. Ici, le fragment figure l’humain. «En lui se lisent la force d’une âme et la finitude d’un corps». En effet, l’homme pour Cioran, est un être raté dans lequel la mort s’insinue et progresse dès la naissance” [243]. Dacă există (malgré lui) o „filozofie” a lui Cioran, atunci ea este dată tocmai de acest ritm secret, inaparent, prin care moartea îşi face loc, coexistă, cu instinctul vital. Întreabă Sylvie Jaudeau înt-un excelent dialog despre Acedie: „Credeţi într-adevăr că istoria trebuie asociată cu răul? – Cioran: Sînt convins de asta. Omul era condamnat încă de la început. În acţiune, el uită plenitudinea primordială care-l ferea şi de timp, şi de moarte. Din propria sa voinţă, el s-a pus în slujba ruinei. Istoria, izvorîtă din timp şi din mişcare, e condamnată la autodistrugere. Nimic bun nu poate să rezulte din ceea ce, la origine, a fost efectul unei anomalii” (CCC.198) După ce Divinul nu a mai spus nimic omului, nu mai rămîne decît această soluţie a absolutizării Răului. Într-un mod straniu, Cioran este cel mai radical urmaş al lui Descartes, pentru că el a împins Dubito cel mai departe. În acest sens el încearcă să reconstituie, din cuvinte, o lume „sintactică”, adică perfect coerentă, suficientă sieşi, dar care este evident o construcţie fără constructor. Obsesia lui pentru mistici în acest impuls originar îşi are pornirea: „Toţi misticii au cunoscut mari tulburări, vecine cu prăbuşirea. Îţi pui inevitabil întrebarea: «Pînă unde poţi merge cu îndoiala?» Răspunsul e simplu: lîncezeşti acolo sau ieşi din ea. E paralizie sau trambulină”. (CCC 202) Ceea ce îl salvează pe Cioran de impotenţa ideatică a relativismului spiritual actual (care nu a avut, din cîte ştiu, cutezanţa de a şi-l aroga drept ilustru predecesor) este tocmai această frenezie paradoxală cu care trăieşte „răsturnarea tutror valorilor” (Nietzsche) şi fascinaţia bolnavă a Verticalei. Fragmentul nu ţine de stilistică, este un imperativ de exactitate, după cădere nimic nu mai poate fi întreg, dar trebuie să fie diamantin ca structură a logosului. Suntem un agregat (DR 99) şi tînjim după întreg ca după o eră a completitudinii. Dar acest întreg a fost pentru totdeaua sfărîmat şi de aici fragmentalitatea, nu doar ca tehnică a scrisului, ci ca expresie directă a sfîşierii menadice. Trăind într-un perpetuu „amurg al gîndurilor” filosoful crepuscular anticipează lumea de azi, fără centru, destrămată de forţe centrifuge. În mod logic, personajul scriiturii acesteia strălucitoare (nu va fi astfel explozia finală au universului, mareea universală de fotoni?) se simte străin, „la periferia speciei”. (SA 24)
Se poate însă trăi într-o lume fără certitudini? O lume în care „pasiunea absolutului [stă] într-un suflet sceptic”, un înţelept grefat pe un lepros (LS) poate desluşi un sens al acestei şandramale căzute în timp? Aforismul este forma supremă de a a exprima vacuitatea, dezintegrarea subiectului. „Nous voyons maintenant à quel point le rapport entre l’écriture et le sujet est ambigu: si le fragment permet d’accéder à un moi plus profond, plus signifiant car plus personnel, il représent en même temps la menace permanente de sombrer dans un égotisme proche du solipsisme. Le sujet a tendence à succomber à la délectation narcissique, à y trouver un plaisir intense mais régressif. Le fragment aurrait ainsi pour effet d’interdire peu à peu toute véritable maturation du sujet écrivant, l’enfermant dans l’éternel présent d’une forme rivée à l’instant, sans perspective, sans avenir. Il est le lieu privilégié de l’expression d’un débordant, envahissant, indomptable où surviennent tous les possibles, un moi avide et créateur qu’aucune contradiction n’effraie et qui, au coeur même de ce chaos universel, s’attache à recenser ses fluctuations, reconnaissant par là même l’aspect aléatoire et instable de sa constitution” [249]
Prin condiţia sa de etern sfîşiat, Cioran nu se opreşte însă în nici una dintre bolgii, pedeapsa lui şi a speciei este rătăcirea. „Între pasiunea pentru extaz şi oroarea de vid se învîrte întreaga mistică”. [LS 76] Filozofia este un domeniu care propune înşelătoare teritorii stabile, şi tocmai de aceea este „părăsită”. „Singurul merit al filozofilor este că s-au ruşinat uneori că sînt oameni. Platon şi Nietzsche fac excepţie: ei s-au ruşinat totdeauna. Primul a vrut să ne scoată din lume, iar al doilea din noi înşine. Pînă şi sfinţii ar avea ceva de învăţat de la ei. Astfel s-a salvat onoarea filozofiei”.[LS 55] În procesul continuu al gîndirii europene, care a început de la Renaştere şi, continuînd prin Luminism, Romantism şi-a atins inevitabila culminaţie în relativismul contemporan, de des-centrare, de, cum se spune acum, de-construire a oricărui centru, in-sistenţa lui Cioran este cea mai fină analitică a consecinţelor existenţiale. „Prin tristeţi cazi prizonier lui Dumnezeu. Şi astfel ajungi să nu te mai mîngîie nimic în afara de moartea în el” [LS 79] Cioran a introdus în filozofie conceptele (nu e potrivit, dar cum să le zici altfel?) de boală şi sănătate. Cum spune undeva, eşti sănătos cîtă vreme filozofezi, cînd ai început să gîndeşti apare boala. Iar fericirea este „un menuet de viermi” [LS120]. Asemenea formulări, desigur, te blochează, pentru că ele au ceva definitiv ca o cenuşă după ce a ars hîrtia. Chiar dacă stilistic sunt diferite, cărţile scrise în franceză au aceeaşi frenezie a luptei, franceza are virtutea de a-i oferi un trup cu care să se poată lupta, cîtă vreme acestui Iacob modern nu i se oferise nici un înger pe măsură. Franceza ia locul Dumnezeului absent. Suntem o specie care se reproduce prin cuvinte şi de aici sentimentul ambivalent al lui Cioran faţă de limbă. Antonimia la care este mereu atent între barbaria vernaculară şi rafinamentul fanat, insuportabil, al sintaxei franceze, lamentoul său perpetuu că se scrie prea mult, că el însuşi a scris prea mult sunt, în fond, tot opoziţii la această perpetuare logomahică.
„Nostalgia paradisului” este, pînă la urmă o nostalgie a unităţii fără fisura în care să nu se poată insinua Răul. Dar aforismul este şi o netă opoziţie la Sistem (văzut ca sicriu al gîndirii), o exprimare sfidătoare a „snobismului Ireparabilului” [SA] „M-am afundat –arogant- în Absolut: am ieşit un troglodit” [SA 25] Primul capitol din Silogismele amărăciunii se numeşte chiar Atrofia cuvîntului. Textele lui Cioran sunt un fel de cerebrare a acestei atrofii. „Formaţi la şcoala veleitarilor, idolatri ai fragmentului şi ai stigmatului, aparţinem unui timp clinic în care numai cazurile contează. Ne interesează mai ales ceea ce scriitorul nu a exprimat, ceea ce ar fi putut spune, dar n-a spus, ne atrage doar faţa sa nevăzută. Dar scriitorul a lăsat o operă, dacă s-a înfăţişat pe de-a-ntregul, atunci, cu siguranţă, îl vom lăsa să cadă în uitare. Magie a artistului nerealizat...., a învinsului care şi-a risipit dezamăgirile, care nu a ştiut să le facă să rodească” [SA 5]. Întrebarea esenţială, într-o lume în care Dumnezeu este absent şi totul este fărîmă este: cum să nu mai reproduci răul? Cioran este fascinant prin spectacolul acestei lupte, histrionismul său care îl salvează de morbiditate este dat de distanţă. Nu se ia parcă excesiv în serios, susţine enormităţi şi pare a se mira: cum poţi să fii serios cînd eşti fărîme? Şi cînd unitatea nu îţi poate fi (re)dată decît de moarte.
„Dorinţa de a muri mi-a fost singura grijă, căreia i-am sacrificat totul, pînă şi moartea”. [SA 61] Mistic paradoxal al unui cer gol, Cioran se roagă... totuşi. El a exprimat definitiv toate aporiile logice şi spaimele metafizice ale erei postdivine în care se află gîndirea umană. Caleidoscopic, ţăndările sale de raţionamente recompun imaginea „transcendenţei goale” (Hugo Friedrich). Luminat din sine însuşi, limbajul său ne transmite neîncetat că el există. Şi că el purcede din El...

***

Notă. Trimiterile din text sunt la următoarele lucrări: SA, Silogismele Amărăciunii, 1992;
CCC, Convorbiri cu Cioran, 1993; DR, Demiurgul cel Rău, 1995; LS, Lacrimi şi Sfinţi, 1991; Am mai folosit de asemenea Fernando Savater, Eseu despre Cioran, 1998, Livius Ciocârlie, Caietele lui Cioran, 1999. Şi, mai ales, excepţionalul număr masiv din Cahiers de l’HERNE dedicat lui Cioran, apărut în 2009. De aici am citat insistent din studiul lui Rachel Mutin Philosophie du néant et métaphysique du fragment, la care am trimis doar prin numărul de pagină.

studii istorice

2011-02-20T19:53:00.005+02:00

PRELUDII ISTORICE

Culegerea Studii moderne a profesorului Alin Ciupală, apărută la Editura Universităţii Bucureşti, 2009, cuprinde în mare două feluri de texte: unele sunt restituiri documentare, rod al cercetării de arhive (Regina Elisabeta a României şi Pierre Loti într-o corespondenţă inedită; Cîteva date referitoare la traducerea în limba armeană a operei reginei Elisabeta a României – Carmen Sylva; Rediscovering the New World. An Anonymous Romanian Traveler in the 20th century and her Diary), altele interpretări de date şi surse istorice, proiecte de sinteze necesare (Cauzele răscoalei din 1907 între surse şi interpretarea istoriografică; La modernisation de la société roumaine dans le XIX-ème siècle, Points de vue libérales et nationale; Cine suntem noi. Imaginarul despre români în secolul al XIX-lea). Toate aceste studii sunt subsumate însă problemei homerice a intelighenţiei şi a societăţii româneşti în genere de 200 de ani încoace: modernizarea statului şi a societăţii, versus identitatea naţională. Cum spunea profesorul Sorin Alexandrescu într-unul din studiile sale fundamentale asupra problemei: „ „...a fi şi a rămîne român este marea temă a unei culturi care a trebuit totdeauna să se gîndească pe sine în termenii, uneori constrîngători, ai supraveiţuirii. Acest mit al identităţii a rămas în mod constant prioritar faţă de orice altă problemă culturală sau ideologică”. (v. Paradoxul Român) Se discută mult şi astăzi, din perspective generale diferite: politic, economic, teoria mentalităţilor, sociologic, başca fiecare domeniu particular în special, despre modernizarea societăţii româneşti. Privirea atentă în istorie ne-ar ajuta poate să înţelegem mai bine, cu mai puţine crispări şi accese isterice, ce se întîmplă cu noi astăzi.
Sigur, nu este menirea istoricului de a oferi soluţii pentru problemele prezentului, dar fără istorie soluţia nu poate fi găsită şi nu poate fi găsită mai ales cea corectă. Dar, astăzi, cînd, vorba unui istoric de-al nostru, „istoria se învaţă pe genunchi” astfel de dezvăluiri documentare şi panoramări ale unei teme sunt de un mare folos nu numai cognitiv. Sunt pur şi simplu o îmbogăţire sufletească. Astfel, studiul despre răscoala din 1907 are o alcătuire inedită, prima parte recapitulează instructiv „istoria istoriei”, arătînd cum a fost prezentat evenimentul în istoriografia noastră, sub diferite lentile ideologice. A doua parte a materialului surpinde părăsind aparent firul principal al demonstraţiei pentru a descrie harta generală a etapelor modernizării societăţii româneşti. Şi asta tocmai pentru a descifra cele mai îndepărtate cauze ale răscoalei. Procesul începe, cum se ştie, cu reinstaurarea domniilor pămîntene şi infuzarea în rîndurile boierimii a ideilor Luministe, introducerea Regulamentelor Organice, tot mai substanţialul flux de tineri care îşi fac studiile în Occident, întorcîndu-se apoi în ţară şi luptînd pentru introducerea instituţiilor unui stat modern, liberal. Aşa ajungem la generaţia paşoptistă şi, mai apoi la aparent paradoxala generaţie junimistă. Junimea (destul de scrîşnit prizată în istoriografia, cel puţin literară, de azi, probabil datorită lipsei unui curent autentic conservator de gîndire. Subiect de meditaţie) este un moment important care pune în discuţie criteriile modernizării. În plus, Maiorescu conceptualizează, prin teoria formelor fără fond, un autentic model (de o mirabilă simplitate, eficienţă cognitivă şi actualitate) al modernizării rapide a unei societăţi. Mai tîrziu modelul va fi rafinat de Lovinescu prin teoria sincronismului şi Istoria civilizaţiei române moderne rămîne pînă azi un moment de referinţă în explicarea proceselor sociale, politice, economice care au dus la formarea statului românesc modern. Două observaţii sunt de făcut în treacăt aici: a) că modernizarea s-a făcut de sus în jos, de către o elită, (avatarurile istoriei au făcut ca să fie, după expresia tot a lui Sorin Alexandrescu, o modernizare încă neîncheiată, pentru că această elită a cunoscut periodice „recăderi în premodernitate”, modernizarea n-a avut niciodată răgazul să pătrundă pînă jos, în straturile cele mai adînci ale societăţii); b) şi că, mereu, ea a trebuit, în consecinţă, impusă cu mijloace de forţă. Cum să intepretăm mai adecvat lovitura de stat a lui Cuza de pildă? Concluzia acestei rapide treceri în revistă? „...principala cauză a răscoalei din 1907 este legată de nefuncţionarea raporturilor dintre sfera publică şi sfera privată, dintre centru şi periferie.[…] În România modernă există două lumi diferite, dar nu una a exploataţilor şi cealaltă a exploatatorilor, ci una urbană şi cealaltă rurală, care nu pot comunica”. Cu mici glisări terminologice fraza este absolut valabilă pentru realitatea cotidiană de după 1989 pînă astăzi. În aceeaşi ordine de idei citez şi concluzia studiului următor, traducînd din franceză: „...modernizarea societăţii româneşti a luat în considerare, în primul rînd, valorile ideologice naţionale, punînd accentul pe ortodoxie şi latinitate şi numai în secundar pe valorile ideologiei liberale, ca separarea puterilor în Stat, drepturile şi libertăţile cetăţeanului, respectul legii etc.. situaţia caracteristică pentru ansamblul Sud-Estului European, cu particularităţile şi evoluţiile specifice fiecărei societăţi”.
Pentru paseişti studiul despre corespondenţa Reginei Elisabeta cu Pierre Loti este o mină de aur. Juvaeruri pierdute pe veci: eleganţă, stil, delicateţe, sobrietate, o franceză de un rafinament toropitor, tot ceea ce conţinea o scrisoare şi nu va putea conţine în veci un mail aseptic şi strict funcţional. Şi o secţiune prin atmosfera unei epoci în care cultura, sentimentul, diplomaţia, intriga de alcov, călătoria, politica imediată, exoticul se amestecau inextricabil. Iar pentru amatorii de aventuri acele file rătăcite de jurnal al unei lungi călătorii prin America de Sud al unei doamne din România, împreună cu familia, în primii ani ai secolului XX sunt de un maxim interes.
Un studiu de mai strictă specialitate este cel despre antroponomia feminină în sec. XIX. El intră în aceeaşi sferă de interes a modernizării, manifestată într-un domeniu în care puţini au căutat mărturii, cel al numelor care se dau fetiţelor. Este un studiu de istorie a mentalităţilor, demografie, sociologie şi antropologie foarte sugestiv. Sigur că dificultatea principală este aici cea a surselor pentru a putea oferi un tablou statistic cît mai exact. Antroponimia este, demonstraţia ne convinge, o oglindă destul de fidelă a etapelor prin care trece modernizarea societăţii româneşti. De la numele legate strict de cele sfinte, la cele greceşti importate în vremea fanarioţilor, pînă la cele „occidentalizate” de mai tîrziu, într-o diversificare tot mai accelerată, este un traseu care reproduce exact traseul modernizării mentalităţilor. Pentru secolul XIX un fenomen interesant este şi influenţa în antroponimia feminină a romanelor foileton, cu evident ecou în ceea ce se întîmplă azi cu telenovelele. Tabelele statistice trebuiesc citite cu răbdare, pot provoca reale delicii. Auziţi nume: Păuna, Păuţa, Raliţa, Linţa, Caliţa, Crisia etc.
Deschizător de multe interogaţii este studiul Cine suntem noi. Imaginarul despre români în secolul al XIX-lea. Ce este specificul? Iată o întrebarea de mare actualitate. Deja bibliografia problemei este impresionantă, unghiurile de abordare multiple şi diverse, chestiunea pare mereu (de ce?) de o stringentă actualitate. În plină formare a naţiunii, secolul XIX (incluzînd şi perioada „naţională” de pînă la primul război mondial) pune jaloanele chestiunii dar şi fixează „temperatura” (mai mereu foarte ridicată) dezbaterii. Avem, pe de o parte, un „esenţialism”, o teorie care încearcă să fixeze un specific ireductibil şi imuabil. Pe de altă parte, viziuni mai atente la mecanismele cultural-mentale care produc specificul într-un anume moment istoric, înţeles de astă dată ca dinamică. E vorba şi de fine disociaţii terminologice între naţiune, stat popor, cetăţenie etc. Autorul întrevede o dihotomie între statul liberal şi cel naţional(ist). Întru totul remarcabilă este observaţia asupra pragmatismului Junimii a cărei critică se îndreaptă în sensul modernizării şi nu împotriva ei. Autorul lucrează cu un joc de oglinzi: cum se văd românii pe sine şi cum îi văd străinii. O altă pistă care cu siguranţă va fi aprofundată în viitor este punerea în paralel a discursurilor despre Transilvania şi despre Basarabia, de o evidentă disimetrie, ceea ce poate duce la multe reflexii. Nu putem decît subscrie la o asemenea plină de provocări concluzie; „Neagu Djuvara observă cu după cincizeci de ani de regim comunist în psihologia colectivă a românilor s-a produs o mutaţie majoră, dăunătoare viitorului nostru. Chiar dacă perioada dictaturii comuniste a jucat un rol în acest proces, credem că atît comunismul cît şi sărăcia perioadei post-comuniste nu sunt decît scuze pentru a ne justifica propriile eşecuri. Adevărata cauză se află într-o zonă mult mai profundă a fiinţei noastre iar studiul epocii moderne aduce argumente în acest sens”.
Cartea de faţă ne provoacă să gîndim asupra inepuizabilelor subiecte de sinteze pe care le mai are încă de abordat istoriografia noastră. Un domeniu fericit, care mai are de lucru asupra unor „teme mari” şi profund implicate în prezent.

muzica

2011-01-24T22:22:00.003+02:00

NOTE DESPRE LIMBAJUL MUZICAL
„Muzica este limbajul zeilor”, afirmaţia este un truism, dar, dincolo de incomoditatea aceasta, de cele mai multe ori truismele conţin un adevăr care nu poate fi scutit de interogare. Cum (se) comunică, aşadar, zeii? Prin muzica sferelor, adică prin armonia celestă. De ce prin fulgere de lumină sau prin misterioasele „energii”? Nu, prin muzică. Şi cum „sună” aceasta? Cum o auzim noi? Pitagoreic, planetele sunt armonice. În fond, limbajul muzical este la intersecţia unor trăsături fundamental opuse. Pe de o parte o ambiguitate infinită, prin lipsa unui referenţial identificabil. Muzica nu „se referă la...”. Este o abstracţiune vibratorie, o algebră total destrupată, şi poate tocmai prin asta singurul ei referent este zeul însuşi sau cosmosul, etimologic ordinea armonică. Pe de altă parte, muzica este a-raţională, ea se adresează fără mediator afectelor, sau, dacă vrem, pascalienelor raţiuni ale inimii. Nu cumva tocmai această contradicţie o face un limbaj privilegiat? Kant socotea că muzica exprimă o treaptă de jos, a senzorialului, fără conţinut ideatic. La celălalt pol, gînditori ca Nietzsche vedeau în muzică însăşi esenţa metafizică a lumii. Schopenhauer, mai înainte, postula o corespondenţă directă între cele patru voci: bas, tenor, alto, sopran şi treptele fiinţei: mineral, vegetal, animal, uman. Dar deja Sf. Augustin afirmase că, prin muzică, omul se ridică la contemplarea Divinităţii. Rugăciunea, mantra de orice fel, fiind în esenţă ritm, scandează sensuri în timp. Desfăşurarea ascendentă era susţinută şi de Hegel, pentru care, în mersul către Sine însăşi al Ideii, muzica este o etapă esenţială. Ce să alegi dintre aceste multe perspective?
Ca orice proces, muzica naşte timp. Este, în ultimă instanţă, ceea ce ea comunică. Diafanitatea timpului. Limbajul muzical nu ex-primă ci este monadic, închis asupra lui însuşi. Nu există nimic în afara lui, la care el să se refere. Putem citi celebra primă Elegie a lui Nichita Stănescu şi drept o definire lirică a muzicii. „El începe cu sine şi sfîrşeşte/cu sine.../El este înlăuntrul desăvîrşit...” etc. Intraductibil în termeni discontinui, limbajul muzical nu este însă sentimental în sensul romanţios. Faptul că el s-ar adresa în primul rînd afectelor ne provoacă la o considerare non-psihologică a acestora. Dacă pentru mistici comunicarea cu divinitatea porneşte din inimă şi se întoarce instantaneu în inimă, probabil că de la ei am avea de învăţat ceva mai multe despre esenţa limbajului muzical. Şi, evident, a inimii ca non-sentimentalitate, ci sentiment. Ceea ce numim reculegere este atitudinea subiectului deopotrivă faţă de epifaniile divinităţii, cît şi faţă de muzică. Asta ne sugerează o identitate de strcutură a omului care receptează muzica şi a celui în rugăciune. Sigur, „înţelegerea” muzicii se supune rigorilor oricărui proces intelectual. Dar cum este posibilă înţelegerea unui text de o ambiguitate infinită? Probabil că dez-mărginirea limbajului muzical face să se inverseze raportul între conţinut şi conţinător. Limbajul muzical ne conţine, ne „înghite” integral, nu noi îl folosim, ci el ne foloseşte pe noi. Riguros cum numai matematicile sînt, limbajul muzical nu este totuşi definibil decît prin datele sale senzoriale. El este o educaţie a simţurilor. Implică o atenţie şi o coerenţă care, iarăşi, sunt comune cu ale rugăciunii. Nu este limpede cum comunică limbajul muzical, dar e limpede pe cine comunică…

CORTEXT: Căutare

2011-01-05T09:04:00.001+02:00

Căutare

2010-12-15T21:01:00.002+02:00

DESPRE CĂUTARE
Moto: „Dacă-L vei căuta Se va lăsa găsit de tine...”
I Cronici 28.9
Condiţia omului este aceea a căutătorului. Se află mereu în mişcare spre o ţintă. Îşi dă mereu o definiţie. Nimic nu îi este dat, totul este de achiziţionat pe parcurs. În Rai, Adam s-a ascuns de Dumnezeu, de ruşine. Acolo încă nu existase căutare, pentru că totul era prezent. În primul rînd, Dumnezeu. Adam nu avea ce căuta, pentru că nu îi lipsea nimic. Orice căutare este umplerea unui gol. În rai, nu exista spaţiu, căci nu exista un în afara, nu există timp, pentru că nu exista moarte, deci nu exista căutare. Odată cu izgonirea, firea omului devine fundamental schizoidă. O parte păstrează „nostalgia paradisului”, cealaltă e în pururea rătăcire. Se spune „căutarea de sine”. Asta înseamnă că Adam s-a pierdut pe sine pierzînd raiul. Împlinire. Cunoaştere a părţii lipsă. Spune Blaga „Sufletul lui e în căutare/în mută seculară căutare/de totdeauna şi pînă la cele din urmă hotare”. Căci Dumnezeu a pus hotare acestei căutări, atît pentru a o călăuzi oarecum, a-i da repere (orice hotar e un reper) cît şi pentru a împeidica ajungerea la capăt. Cenzura transcendentă.
Definiţia omului este de a fi în mişcare spre sine însuşi. Căutător. Căutarea este însă, înainte de toate, o provocare din punct de vedere logic. Cauţi nu pentru că nu ştii, ci pentru că ştii. Socrate. Necunoscutul care te aşteaptă este învelit într-o anvelopă de cunoscut. E un miez. De aici metafora interiorului care guvernează mereu cunoaşterea, ca o spargere de coajă. Toate sunt coji durerii celei nepieritoare, spune poetul, pentru care culoarea miezului era durerea universală. Aici se face legătura între anamnesisul socratic (ai ştiut cîndva) şi raiul adamic pierdut. În felul acesta, cunoaşterea nu înseamnă înaintare, ci întoarcere. Originea. Poţi căuta două lucruri: fie ceva ce nu ai încă, dar despre care ai aflat că este (fata pe care o caută Făt Frumos în basm) fie ceva ce ai avut şi ai pierdut (fata pe care a furat-o zmeul). Poţi avea o imagine destul de exactă a ceea ce cauţi (rezolvarea teoremei lui Fermat, ruinele Troiei) sau poţi găsi ceva căutînd altceva (Columb, Newton). Sau poţi găsi ceva pe măsură ce îl construieşti (artistul, compozitorul). Căutarea, în oricare din aceste trei ipostaze, nu este altceva decît o pregătire. O trezire a spiritului pentru a recunoaşte ceea ce este căutat. Care nu te anunţă nici cînd se iveşte, nici cum se iveşte. Vegheaţi deci, stă scris.
Are şi etape cunoaşterea, popasuri, recapitulări, pietre pe care te aşezi să-ţi tragi sufletul, opriri, rătăciri, ezitări, întoarceri, căderi în prăpastie. În funcţie de miză. E viaţa însăşi. numai că nu are capăt. Sunt multe drumurile care duc la Roma. Este o preajmă, un orizont în care îţi arunci ochiiroată şi astfel te orientezi. Cauţi repere. Căutare şi rătăcire. Funcţia pozitivă a rătăcirii şi negativele ei. Căutare şi rătăcire sunt corelative, nu există una fără alta. Totul e să cauţi în rătăcire şi să te rătceşti în căutare. Oboseşti. Dacă rodul căutării tale nu se arată prea îndelungată vreme, te îndoieşti că ţinta există. Dar, dacă e invers? Sunt oameni care pornesc căutarea după ce au găsit. Misticul, credinciosul nu mai colindă. Ei stau pur şi simplu în centru. Drumul lor s-a redus la punct. De fapt, nu au plecat niciodată de acolo. Atunci care mai este sensul existenţei lor? Întrebare aparent „profundă”, de fapt proastă. Din două motive – cuvinte. Unu: pentru că în punct nu există sens. Şi doi: pentru că în punct nu există ex-istenţă, ci in-sistenţă. Ergo: orice căutare porneşte şi se termină în punct. Apoi, orice căutare este labirintică în fapt şi circulară în epură. Nu aveţi voi atîtea întrebări cîte răspunsuri am eu, spunea un Cuvios ucenicilor săi. Asta răstoarnă datele banale ale căutării. În punct nu mai poţi să bîntui trebuie să te deplasezi într-o strictă nemişcare. Într-aceasta căutarea se aseamănă pînă la identificare cu rugăciunea. Stare dinamică, mişcare încremenită, piatră curgătoare, slavă stătătoare.
Agitaţia te îndepărtează de ţinta căutării. Trebuie să faci linişte să asculţi, să adulmeci, să scanezi cu ochi de vultur pentru a prinde prada. Săgetînd de sus în jos. Căutarea săgeată şi căutarea ţintă.
Împlinire. Adică umplerea golului din tine. Prima certitudine (uneori şi ultima): existenţa acestui gol. „Adînc asemenea uitării celei oarbe”. Cineva trebuie chemat să locuiască acest gol. Invitat. Omenit. În-omenit. „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja”. Căutarea ca infantilism: îţi este frică de singurătate şi atunci strigi după ajutor. Pădurea aceea terifiantă din După melci şi găsirea melcului prost încetinel. Căutarea îţi dă puterea teribilă de viaţă şi moarte asupra celui căutat.
A căuta înseamnă uneori arta de a te lăsa căutat (Iov). A fi ţintă, şi nu săgeată, a şti în calea cui te afli. A te lăsa lovit de săgeata inspiraţiei.
Căutatul există dintotdeauna, este etern, căutătorul este trecător. În ambele sensuri ale cuvîntului. Aceasta face splendoarea şi tragedia drumului.
Căutarea pe orizontală, mişcarea din aproape în aproape, epuizarea spaţiului de cunoscut, în toate direcţiile. Şi căutarea pe verticală, raza care coboară secant pînă în inimă, direct în raţiunea inimii. Revelaţia. Căutarea de amiază, în plină lumină, şi căutarea crepusculară. De la întrebare la răspuns şi de la răspunsul ştiut la întrebarea abia bănuită.
Căutarea şi harta. O comoară este însoţită totdeauna de o hartă misterioasă. Înainte de a pornit în căutarea comorii, lupta se dă pentru hartă şi descifrarea ei. Toate cărţile sfinte şi mitologiile furnizează astfel de hărţi. Psihanaliza ambiţionează şi ea asta. Numai că atunci cînd reperele sunt „relative” sau mobile (reper mobil, oximoron, baza teoriei relativităţii care se vrea o certitudine, onestitatea lui Heisenberg, cu principiul indeterminării) căutarea devine pur şi simplu rătăcire. Filozofia nu furnizează o hartă, ci mai degrabă cîteva reguli de citire a hărţii. Harta este însă o abstracţiune, un artefact simbolic, fără nici o asemănătoare cu terenul. Iar terenul este viaţa mea accidentată, atît de diversă ca relief. Viaţa mea acoperită cu o foaie de hîrtie mai subţire decît foiţa de ceapă, care se pliază pe ea mai strîns decît pielea pe trup, şi pe care Dumnezeu îmi scrie romanul. Eu sunt în acelaşi timp ţara necunoscută, harta şi expediţia. Ba şi jungla care le înghite pe toate.
Harul se opune căutării? În sensul în care el se oferă (se pasiv şi se reflexiv) cunoscătorului. Vine, se insinuează, trăzneşte, şopteşte, bîntuie, te loveşte şi, mai ales, te ia totdeauna prin surprindere. Nu ascultă de nici o cerere. Asta nu înseamnă absolut deloc că harul este pentru leneşi, indiferenţi sau neatenţi. Harul presupune, dimpotrivă, o veghe specială, o încordare inaparentă. Harul este mantia cunoaşterii, înveleşte invizibilul pentru a-l face vizibil. Cît efort pentru graţia instantanee şi improvizată a harului!
Simţurile. Nu există căutare „spirituală”. Paza simţurilor, de care ne vorbesc asceţii, înseamnă nu tocirea lor, ci dimpotrivă, a le face atît de ascuţite, încît să perceapă „cum iarba creşte”, să audă fîlfîirea de aripă a îngerului, să vadă aura firavă a fiecăruia, să miroasă într-o brazdă de iarbă cosită raiul adamic. Sigur, simţurile noastre aşa de rudimentare (cît de mult suntem în urma jivinelor din acest punct de vedere!) sunt un prim pas în cunoaştere. S-a vorbit mult despre înşelarea la care ne condamnă simţurile. În primul rînd, pentru că ele, oricît de ascuţite, nu acced la tot. Simţurile sunt bune cînd se des-trupează. Atunci ele caută cu adevărat şi descoperă tocmai trupul slavei celei nepieritoare.
Căutarea este posibilă datorită structurii neomogene a spaţiului. Crucea. Spaţiul orientat, cardinalitatea, locul ales, ca şi timpul sacru, structurează căutarea. Haosul este in-distincţia. În lumea noastră, bazată pe diferenţe,căutarea este posibilă. De aceea este atît de important discernămîntul, adică ştiinţa diferenţelor. El face posibilă citirea semnelor, instituirea sensului.... deci justul căutării.
Căutarea şi lumina. Căutarea şi întunericul. Confuzia dintre ele. De fapt tot ce ţine de căutare este, în esenţa sa, oximoronic. Altfel nu ar fi posibilă totalizarea finală. Moartea ca sfîrşit sau ca împlinire a căutării? Tocmai pentru că se anulează contrariile.
Urmele. Există totdeauna ceva care te duce spre ceea ce cauţi. Spaţiul dintre tine şi obiectul căutat este plin de sens. Ne e niciodată un spaţiu gol. Tu cauţi, de fapt, urmele îngerului pe apă. Uneori, întîrziind în descifrarea urmelor, uiţi realitatea ţintei spre care ai pornit. Uitarea, cel mai mare duşman al căutării. Drumul parcurs de dragul drumului, ispitele din deşert. Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte ca absolut al uitării. Şi, implicit, amintirea ca regăsire a morţii. Moartea este memoria absolută, nu uită niciodată, nimic. Chiar în călătoria din jurul camerei tale, aventura nu este exclusă, cum s-a spus.
Căutarea presupune să fii scăldat într-o aură de permanentă uimire. Fără capacitatea de a te mira de totul (şi mai ales de lucrurile banale, aparent inobservabile) nu există căutare. Ca început al filozofiei, uimirea este un temei. şi o energie inepuizabilă. Aici şi acolo sunt rodul căutării, ea este mama lor. Iar plecarea este Facerea.
Căutarea presupune două puncte între care se instituie tensiunea devenirii. Este de văzut în ce măsură schimbă căutarea atît subiectul, cît şi obiectul căutării. Transformare ori transfigurare? De fapt, dacă traseul este circular, eşti căutat numai pentru că (şi dacă) te păstrezi într-o continuă stare de căutare.
Căutarea creează libertatea şi nu se poate desfăşura decît în libertate. Este singura operaţie care îşi făureşte mediul. Fără să îl consume. O ardere care nu distruge rugul. Şi, fiind (în) libertate, căutarea este bucurie. Nu găsirea, ci căutarea aduce bucuria. De fapt, propoziţia ultimă despre căutare este pascaliana „Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit deja”. Nu cauţi decît ceea ce ai deja, acesta este paradoxul. Cunoaşterea ca re-găsire, re-amintire platoniciană.
Cînd încetează căutarea? Aparent în orizontul certitudinii. Ce imagine mortuară este aceasta a certitudinii ca sicriu. Caut o certitudine care să nu mă oprească.

HERTA MÜLLER

2010-10-09T13:46:00.004+03:00

UN BILET ÎN PLUS LA HERTA MÜLLER
Luni 27 septembrie, pe la ora 18, într-o splendidă zi de toamnă, plină de lumină, cînd te apropiai de Ateneu, te izbea imaginea mulţimii de oameni care ocupa întreaga esplanadă. Aer sărbătoresc. Bucuria era şi mai mare cînd te trezeai abordat de diferite persoane care te întrebau dacă nu ai un bilet în plus. Asta îmi aminteşte neplăcuta surpriză cînd am constatat că ditamai instituţia culturală cum este Ateneul nu are un sistem de rezervare a biletelor pe net, ba nici măcar prin telefon. Regretabil. Provincial. Atmosferă destinsă. Sala se umple repede inclusiv pe intervale, o aglomeraţie jubilativă. Pliante elegante, traducerea paginilor pe care scriitoarea le va citi în germană, stand Humanitas cu ultimele sale cărţi. Întîlnirea începe cu o românească întîrziere care depăşeşte sfertul academic. Dezamăgitoare sonorizarea, inacceptabilă pentru o instituţie ca Ateneul. Cei doi protagonişti nu aveau lavaliere, orice apropiere sau îndepărtare de măsuţă se simţea în fluctuaţiile sunetului. Ce a spus maestrul Dan Grigore, înaintea scurtului său recital, aproape că nu s-a înţeles. Amănunte? La un asemenea eveniment nu există amănunte. Am avut confirmarea văzînd că imaginile transmise de multe televiziuni aveau subtitări pentru a face inteligibil ceea ce se vorbea pe scenă. Din discursul prea ţeapăn al dlui. Andrei Dimitriu am reţinut doar ideea reluării tradiţiei conferinţelor de la Ateneu. Să mai spun că mare parte din discursul Ambasadorului Germaniei a fost dedicată problemelor justiţiei din România. Prietenii înţeleg de ce. Profitînd de faptul că aveam bilet fără loc, m-am plasat în imediata apropiere a scenei, în partea stîngă a sălii. Cea dreaptă şi centrul erau ocupate de mulţimea de fotografi şi camere de televiziune. Nu puteam să nu-mi aduc aminte că aproape în acelaşi loc stătusem, tot în picioare, cu ani în urmă, pe vremea studenţiei, cînd s-a cîntat pentru prima oară după război la noi Missa Solemnis. Şi tot ca atunci sala este arhiplină, oameni în vîrstă ca şi tineri ocupînd şi intevalele dintre rînduri la un Eveniment.
De fapt, de ce a fost importantă scurta prezenţă a Hertei Müller la Bucureşti? Nu pentru că este cel mai cunoscut scriitor născut în România (chestiunea H.M. scriitoare germană sau română mi se pare absolut irelevantă şi oţioasă, se va vedea mai încolo de ce), nici măcar pentru că a primit (destul de surprinzător pentru obiceiurile din ultimul deceniu ale Casei) Premiul Nobel. Mi s-a părut importantă această prezenţă pentru un prilej foarte rar de autoscopie non-narcisistă a culturii române. Diagnosticul tăios, lipsa de ipocrizie „diplomatică”, specifice scrisului Hertei Müller, trec integral şi în discursul ei public. Contrar imaginii pe care i-o ştiam numai din fotografii, scriitoarea zîmbeşte fermecător, şi are un simţ al umorului şi al replicii spontane (Andrei Pleşu a scris memorabil despre asta) care contrazice toate stereotipiile noastre despre nemţi. Emoţionantă, pe timpul lecturii în limba germană, a fost, cum scria şi Nicolae Manolescu, foşnirea hîrtiei, cînd toată lumea întorcea simultan foile cu traducerea. Dialogul Hertei Müller cu Gabriel Liiceanu, punctat cu aplauze şi tresăriri ale sălii ca la un meci de box, a fost un duel între două inteligenţe tăioase, flexibile, avînd o concepţie similară despre Răul pe care-l încarnează comunsimul dar idei cu totul diferite faţă de situaţia românilor şi mai ales a intelectualilor români sub comunism. Din această deosebire s-a născut excepţionala tensiune ideatică a dezbaterii. Nu pot decît să regret că nici una dintre aşa zisele televiziuni de ştiri n-a găsit necesar să transmită în direct această sărbătoare a spiritului. Şi-ar fi contrazis astfel însuşi rolul lor de mancurtizatori ai populaţiei, pentru că la noi cultura nu este o preocupare şi nici o ştire. Acum, cînd scriu aceste rînduri aflu că dezbaterea se va difuza totuşi la TVR şi va fi publicată în Dilema Veche. Asta mă face să nu intru aici într-o analiză mai detaliată. Aş observa doar că, dacă scriitoarea nu avea prea multe motive să iubească România, de acum va avea şi mai puţine. Ceea ce s-a întîmplat în presa noastră după ziua acestei dezbateri uimeşte chiar şi un om hîrşit cu bălăcăreala noastră balcanică. Herta Müller s-a mai încercat odată să fie utilizată ca armă împotriva lui H.R.Patapievici, ceea ce domnia sa a parat atunci cu hotărîre. Acum este din nou folosită ca scut şi sabie în mizerabilele noastre războie interne. Asta îi va da noi argumente să ne socotească iremediabil taraţi. Unul o ceartă cum de a putut apărea alături de un personaj atît de suspect şi nefrecventabil cum e Liiceanu. Faptul că aceasta este editorul ei, după ce a părăsit-o Poliromul, îi apare ca nesemnificativ. Altul îşi intitulează aulic articolul din aceeaşi publicaţie „Cum a fost înnobilat căcatul la Ateneu”. În marea mea naivitate, credeam că dezbaterea aceasta atît de prvocatoare va fi un prilej de sărăbătoare. În loc de asta, se plătesc eternele poliţe din acel nesfîrşit şi ridicol război cultural intern. Manolescu şi Cărtărescu sunt luaţi şi ei al refec pentru că o contrazic pe Herta. Cloaca maxima care este blogosfera „intelectuală” se încarcă rapid cu tot felul de injurii. Admir cum funcţionează aici impecabil un fel de reflex pavlovian, sunt oameni setaţi să funcţioneze doar în sistem binar. Cum aud un nume încep să latre, cum aud altul încep să saliveze. Discernămînt? A se scuti. M-am îndepărtat de relatarea evenimentului? Nicidecum, este tocmai ceea ce îi dă dreptate din plin scriitoarei, că nu ne-am făcut ordine în propria ogradă, că jucăm pe mize mici, mizerabile, că nu ne-am desprins deloc de vechiul sistem de gîndire a cărui esenţă era să-l umileşti pe celălat, să-l faci să simtă ca un căcat. Mi-a plăcut mult lipsa de orgoliu a scriitoarei. Nu are pretenţia de a fi înţeles, ci doar de a căuta să înţeleagă. Nu dă sentinţe, face doar observaţii legate de propria experienţă. Are ambele experienţe, şi cea estică şi cea vestică. Asta îi dă o completitudine critică. Nu acceptă iluzia „rezistenţei prin cultură”. „Nu eu trebuie să constat asta – că n-a fost de ajuns. Trebuie să constataţi şi dumneavoastră”. De fapt, lecţia scriitoarei este a unei demnităţi foarte simple: să nu te laşi călcat în picioare şi să-ţi fie milă de oameni. Literatura, cărţile sunt secundare în raport cu aceste imperative morale. Care ţin de normalitate, atrage ea atenţia. Să mai spun că, din păcate, lecţia ei este incredibil de actuală? Că, dacă societatea românească trăieşte într-o disperantă lipsă de repere, asta se datorează şi lipsei unei mişcări intelectuale autentice? Ironică, Herta Müller observa că precedentele sale vizite în România au trecut neobservate din punctul de vedere al vizibilităţii publice, acum nu mai poate face faţă de interviuri şi conferinţe de presă. Am citit vreo două reportaje despre ce amintiri au sătenii din Niţchidorf despre ea. Nu, nu prea mai sunt germani pe acolo şi amintirile nu sunt deloc plăcute. Oamenii s-au acomodat cu regimul cum spune scriitoarea şi au păstrat doar amintirea vizitelor Securităţiii.
Este cu totul van să tranşăm, victime ale logicii prin excluziune, un răspuns cine are dreptate: Herta ori Liiceanu. Importantă a fost dezbaterea dintre cei doi şi asta nu par a lua în considerare cei care atacă pe un flanc sau altul. Cîtă dezbatere, atîta cultură, îmi vine să spun. Nu găseam o încheiere a acestor fugitive însemnări, cînd am văzut articolul lui Cărtărescu din Evenimentul Zilei din 3 octombrie, foarte trist. Şi văd că bibliografia temei se umflă de la zi la zi, cam așa cum se întîmpla în vară cu penibilul jurnal al lui Marino. Ce forţă are Herta Müller!

muntele

2010-09-03T21:38:00.002+03:00

MUNTELE
Dialogul meu cu muntele... De o viață îl știu, îl simt, îl caut din ochi acolo, la nord, ca un zid de apărare dinspre Rău, dinspre barbari. Imagine banală, dar cît se poate de aplicată realității. De mai bine de 50 de ani îl privesc în fiecare dimineață. Pentru el, dar și pentru speciala lui relație cu lumina. Zilele senine ale fiecărui anotimp îl arată mereu altfel, de la petele de alb ale iernii, proiectate pe cerul albastru și care îl apropie neverosimil chiar pentru ochii mei obosiți de acum, pînă la Crucea de pe Caraiman, vizibilă numai în zilele foarte senine și cu aerul purificat de o ploaie, cum a fost cea de azi, chiar și de aici, de la mai bine de 50 de km. Nu mă imaginez trăind în alt spațiu, unul de cîmpie nesfîrșită sau, de pildă, cu muntele situat la sud. Mi s-ar părea o lume anormală. M-ar isteriza marea sau stepa nesfîrșită. Ordinea lumii este pentru mine astfel construită, spațiul astfel ordonat, cu zidul acesta spre Miază Noapte (miezul, dar și amiaza nopții). Zid care își face simțită eficiența chiar și în vremurile noastre de bezmeticeală meteorologică. Foarte rare sunt aici grindina, ploile și vijeliile excesive, vînturile pustiitoare, excesele de orice fel ale vremii. Toate își descarcă energiile distructive ceva mai la nord sau mai la est, norii alunecă pe trasee misterioase undeva în dreapta sau în stînga. De altfel, o scurtă privire aruncată spre nord este cel mai bun buletin meteorologic, după cum sunt acoperiți sau nu de nori, după culoarea acestora, după transparența aerului, experiența te ajută să prevezi cum va fi ziua.
Mă simt sigur în acest spațiu. Probabil că majoritatea oamenilor au o astfel de relație specială cu spațiul lor natal, și cei de la malul mării, și cei de pe fluviu, din stepă sau din vîrful muntelui. Nu e nimic surprizător în asta. Spațiu matrice, cum l-a definit Blaga. Probabil că fiecare dintre noi (nu cei născuți la oraș) are, pe lîngă mama naturală, pe mama Geea, Născătoarea. Ținem la ea ca la o mamă a tuturor mamelor. Unii își taie cordonul ombilical cu acest spațiu, (adică nu îl mai păstrează nici măcar în memoria afectivă). Alții tînjesc după el prin toate rătăcirile vieții, fără să conștientizeze măcar asta. Sigur, îmi place să mă duc „la munte” (mult mai mult ca „la mare”, dar asta este altă poveste). Dar nu despre asta este vorba aici. Ci despre muntele - distanță, uneori o simplă linie zimțată, ca în desenele copiilor sau într-o gravură japoneză. Este un munte abstract, o imagine, dar nu o închipuire. Mai degrabă o întru-chipare. O de-realizare, redusă la Semnificație. Și semnificația este aceea de pace, de liniște, de siguranță. Nu aproape ca să devină apăsător, limitator de orizont, de aici de la mine muntele este însuși orizontul. Aflat la distanța rezonabilă, armonică pentru a da un spațiu ideal de manifestare visului, libertății. Indice al luminii și al purității, desenul acesta este engrama mea sufletească. Proximitatea aceasta aflată la o justă distanță este asemenea vizibilității invizibile a divinului. Îl știi acolo, chiar dacă nu îl vezi prin nori, este non-reprezentabil și prezent totdeodată. Nu m-am întrebat niciodată ce este dincolo de zidul muntelui, ce alt tărîm se deschide. Sigur e Altul.

ICOANA

2010-09-03T19:16:00.003+03:00

Icoana
Un fel de poem dedicat lui Gil
Icoana este un punct. Din care coboară lumea sau spre care se ridică pe golgotă lumea. Dinspre icoană venim , spre icoană tînjim. Icoana este un Chip. Adică o poveste pe care ne-o spune lumea de sus, dar şi felul în care noi înşine ne povestim – spovedim lumii care nu are nevoie de urechi ca să ne audă. Numai prin icoană există comunicarea cuminecare. Noi o vedem, de fapt ea ne vede. Noi o privim, ea ne luminează. Icoana este colorată, căci are infinitatea de posibilităţi ale realităţii. Aşa ne poate aduce aminte de frumuseţea în diversitatea inepuizabilă a lumii. Icoana este concretă, pentru că ne arată Chipul. Dar este şi abstractă, pentru că acest chip nu este dintre noi, nu poate fi fotografiat. Invizibilul devenit vizibil, s-a spus, dar cîţi percep bunătatea acestei kenoze? Icoana nu este estetică, ci etică, este bunătatea întrupată. Icoana plînge. Cine a putut vreodată şterge lacrima unei icoane? Nu te poţi decît prăbuşi în genunchi în faţa acestei lacrimi. Care anulează timpul. Pentru că ea plînge nu numai amintirea şi prezentul Patimilor, ci şi viitorul pătimirii noastre. Lacrima icoanei ne mai botează odată, ne întăreşte. Icoana spune Totul, de la prunc la coborîrea în mormînt şi la Înviere. Icoana este o hartă a celui mai complicat traseu din univers. Care leagă spaţiul cu timpul şi cu veşnicia. Icoana nu are figuri de stil: nu e simbol, metaforă, alegorie. Ea pur şi simplu Arată. „Ochi aveţi şi nu veţi vedea...”. Este tocmai ceea ce nu au înţeles iconoclaştii. Care sufereau şi suferă (căci mai sunt legiune şi astăzi) de o stranie orbire. Ei nu văd, cum s-ar părea, doar lemnul şi vopselele, ei „văd” o abstracţiune. Sunt, de fapt, împotriva întrupării. Adică a iubirii. N-au înţeles mesajul evanghelic: atît de mult te iubesc încît, iată, vin la tine. Îţi bat la uşă. Orice zugrăveală de biserică despre asta este: despre Cel Care a Venit. Şi, cînd Mirele este în mijlocul nuntaşilor, cată să ne bucurăm. De aceea cea mai întristată dintre icoane este despre bucurie. Iconoclaştii sunt oameni neguroşi, închistaţi, blocaţi în nevroză, incapabili de a se bucura. Eu sunt dintre cei ce văd idei...proclama un scriitor român. În istorie cei care au provocat marile dezastre sunt tocmai cei care au văzut idei. Adică abstracţiuni. „Rasă”, „clasă socială”, „egalitate”, „fericire”, „om nou” etc. Fantasme. Icoana este aici. Evanghelia pentru analfabeţi, s-a spus iarăşi. Perfect adevărat. Vorbind într-un limbaj care nu are nevoie de traducători, nici de explicaţii complicate. O maică cu pruncul este o maică cu pruncul. O crucificare, o crucificare. Scara lui Iacov este viaţa fiecăruia şamd. Icoana nu are orizontală, cu ea nu te poţi rătăci. Urci sau cobori, dar nu te pierzi. Ea este expresia supremă a Verticalei. Icoana nu are „punct de vedere”. Tabloul religios (de pe la Renaştere încoace) are perspectivă, în ambele sensuri ale cuvîntului. Icoana nu are alt autor decît Duhul, zugravul nu este autor. Închinare. Te închini la icoană. Adică te înclini, devii plan înclinat pe care să alunece încet duhul din înalt spre lumea noastră, iar scripetele ceresc să ne poată ridica la mîntuire. Săruţi icoana. Adică ştergi sărutul lui Iuda. Dar, pînă la urmă, în faţa icoanei lucrul cel mai important pe care îl ai de făcut este să devii transparent, la fel ca ea. Icoana priveşte prin tine....

femeia

2010-09-03T19:12:00.000+03:00

PARADISUL CU REPETIŢIE
Greu să scrii un volum de poezii pe un motiv unic, fără să cazi în monotonie şi previzibilitate a imaginilor! Şi mai greu atunci cînd acest motiv este acuplarea! Mă grăbesc să spun, fără să fie nimic licenţios. În anul 2008, poetul Aurel Udeanu scotea la Editura Brumar volumul Femeia din creierul fiecăruia. În 2010 îşi continuă explorarea/exploatarea temei erotice prin volumul apărut la Editura Limes, cu un titlu uşor bizar din punct de vedere gramatical, dar justificat ca idee Edenul din Doamna. Dipticul ar trebui citit împreună pentru a surprinde sensul actului său poetic. Cititorul neprevenit va fi şocat dintru început de frusteţea unui vocabular poetic al sexualităţii dezinhibate, erosul nu are în aparenţă decît aspectul fizic, refuzîndu-şi perifrazele, eufemismele de orice fel. Trebuie subliniat dintru început că Aurel Udeanu nu vrea prin asta să fie „la modă” apelînd la un vocabular şi la un inventar de imagini care şochează pudibonderia. Este vorba de o opţiune perfect articulată ideatic şi poetic. Surprinzător este şi să găseşti un volum de poezii prefaţat de un mare prozator: Radu Aldulescu. Întîlnirea este totuşi neîntîmplătoare, cîtă vreme poezia de faţă are un temeinic acces la mit. Nu în sensul romantic al unui oarecare palmares tradiţional de simboluri, ci în sensul construirii unei naraţiuni lirice integrative. Vreau să spun că există o naraţiune fundamentală care subîntinde tot acest corpus de poezii. O „căutare”, o „rătăcire” o „gestă” în căutarea Femeii, care însă nu se arată decît ca un gol. Mi-a atras atenţia chiar un anume „medievalism”, neintenţionat poate, prezent încă din titlu, dar infuzat în toată ţesătura poemelor. O postură „trubadurească”, de cavaler aducînd omagii Doamnei, ca poartă spre Paradis. Pierdere a paradisului prin Doamna, păstrare a paradisului în Doamna, regăsire a paradisului în Doamna. Avem de-a face apoi cu imagini canonice gen moartea cu coasa, pomii înfloriţi, mantia de tristeţe, păsările cîntătoare etc. Şi, tot ca în gravurile şi gîndirile medievale, contopindu-se sexual cu femeia, poetul se contopeşte cu scheletul. Căci numai prin moarte Edenul poate fi re-cîştigat. Şi cu asta am numit fondul tragic al acestei poezii deloc jubilatorii, lipsită de orgasm, tristă, şi adevărata ei miză, tragicul subînţeles în milenara confruntare eros-thanatos. Nimic paseist însă, dimpotrivă, în acest volum femeia apare exclusiv ca receptacul al energiei fecundatoare a bărbatului, poartă spre Paradis, dar numai un obiect. Nu are, paradoxal, prezenţă, nu este descrisă, excesul de anatomie o diafanizează precum la romantici angelismul feminităţii. Este o atitudine macho, în care femeia apare simultan ca fiind cauza pierderii paradisului, posibilitatea nostalgiei după el, dar şi un substitut al său oferit platonician de către eros.
„să rămîi doar în nuditatea ta/în care te ascunzi”. Aperenţa, dez-văluirea, ascunde, spre disperarea (stare permanentă în textele acestea) poetului care rupe hainele, carnea, sufletul femeii, pentru a ajunge într-un dincolo care nu există. Cine vede în aceste versuri doar nuditatea femeii expusă agresiv şi sexualitatea nesăţioasă, trece pe lîngă sensul poemelor. Tocmai pentru că nu acordă atenţie acestei dialectici a arătării şi ascunderii: cu cît se arată mai provocator şi se dăruie, cu atît sexul femeii (paradisul) se ascunde. Se ascunde în moarte. Poetul are ceva păgîn în privire (veneră şi nu madonă), tocmai prin consecvenţa cu care vede sub carnea strălucitor seducătoare scheletul. „văd ceea ce cred”, „nu plînge huma de pe tine/scoateţi-o înainte”. Dar şi „ce rămîne din mine după ce înţeleg?”. Ne plimbăm parcă prin visul unui puber acneic, bîntuit de fantasme ale denudării feminine şi de acuplări cu repetiţie. Şi totuşi, nu este aşa. Poetul este un trubadur à l’invers (retorica poeziei însăşi este, cu semn schimbat, trubadurescă) pentru care tocmai accesibilitatea, tangibilitatea donnei angelice o sanctifică, şi nu depărtarea, ascunderea după zidurile cetăţii inexpugnabile. Imagini ale morţii: „huma mea va face toată noaptea dragoste /cu huma ta”, „datorită angoasei mele în sfârşit/că într-o zi trupul tău va fi devorat de/către viermi/trupul tău într-o zi/va fi devorat/de către viermi”, „iubind-o cu patimă/tu împiedicai iarba să crească/în glia corpului ei”, „nu încă nu-ţi scoate ţesuturile/nu-ţi da jos de pe tine cartilajele spongioasele/glandele secreţiile limfa/avem timp destul (suntem eterni!)/şi ce mi-ai mai spune după/ce ţi le vei fi scos?”, „Să ne imaginăm că ne-am întors înapoi în mamă/şi ascultăm/încet încet cum putrezim”. Alături de imagini ale diafanităţii: „fii tu iarba mea/în care să trec să mă calce desculţi/îndrăgostiţii în zori/crezînd prezumţioşi/că există”, „înfăşurat în tristeţea mea de atunci/haotizez prin lume cu mîini reci tremurînde/lipesc în fiecare cireş uscat/flori albe de hîrtie îngenunchez/dinaintea lui aştept să se trezească la viaţă/din creierul meu tu să te aduni să descinzi/în această cameră blondă cu picioare lungi/şi siliconată”, „m-a încredinţat apoi unui cireş înflorit/care m-a legat de gît cu un lanţ de argint/şi m-a purtat cu el peste tot/umilindu-mă în faţa/ciocîrliilor mierlelor/privighetorilor”, „nu eşti decît un copil/pornit cu plasa după fluturi”. Şi imagini ale „liturghiei simţurilor”: „tu eşti ogorul meu inestimabil/cu buze cu sîni cu coapse cu fese/pe care eu îl ar harnic ziua-ntreagă/iar seara mă-ntorc acasă istovit/pe umeri galonat cu stele...”, „cînd vanitoasă tu mă primeşti/în templul tău de carne/pentru a semnifica astfel şi tu/ceva în acest univers/în care sensul a murit/de mult”, „după ce adorm toate ceasurile în sfîrşit/bărbaţii îşi suflecă mînecile scuipă cu sete în palme/şi se apucă să sape o groapă/fiecare în cîte o femeie/despre care cre4de că nimeni înaintea lui/nu a mai săpat-o şi n-o va mai săpa/în ea/vreodată....”. Dansul aceasta în trei paşi prinde tot spaţiul acestei poezii.
Poezie a „metafizicii sexului”, a scufundării în sex ca în moarte şi în moarte ca într-un sex. Feministele care ar citi acest volum cu oroare, în măsura în care femeia apare exclusiv ca obiect al plăcerii transfiguratoare întru mîntuire a bărbatului, ar întreprinde o lectură ideologică foarte părtinitoare a acestui tip de poezie. Degeaba am veni cu teorii despre sacralizarea profanului, despre paradoxala asceză prin luxură etc, astea sunt chestii „intelectuale”, ideea este cea a unei panici (în dublul sens al cuvîntului: priapicul zeu printre nimfe, dar şi spaima de moarte) pe care poetul o ilustrează în fiecare text, volumul fiind foarte unitar din acest punct de vedere. Fireşte totul este iluzie, vălul Mayei (desnuda) acoperă/descoperă totul. Iar totul este în creierul poetului (vezi primul său volum). Figura retorică principală este cea a insistenţei. Dezbrăcarea repetitivă vrea să ducă prin insistenţă la dezbrăcarea de trup, la salvarea din realitate. „şi cred că te înduri să mă primeşti/în templul tău de carne/pentru a mă ascunde mie de moarte”. Sunt poeme memorabile prin sugestia stagnării timpului să ne minţim pe noi că timpul nu trece iubito sau furnicile numite oameni s-au culcat. „dăruindu-mi-te pe tine mie toată/cine va fi însă mai nefericit/în veşnicie:/eu nemaiavînd ce-mi dori/sau el nemaiavînd/cui dărui?”. Sentimentul central al acestei poezii este acela că fiziologicul e tragic, nici măcar transfigurat (transfigurabil) el nu ne duce dincolo de moarte ci numai în moarte. Abuzul anatomic duce în inefabil, fornicaţia este forma evidentă a prezenţei irepresibile a morţii. Bărbatul îşi sapă groapa în femeie, este o poezie de crini în erecţie, iar universul în expansiune există doar în pîntecul femeii. Tonul aduce în unele secvenţe de adresare directă cu o păgînă Cîntare a Cîntărilor a vremurilor post-divine în care trăim. Femeia este deţinătoarea Edenului din care a fost alungat bărbatul şi pe care acesta încearcă în zadar să îl recupereze. „orice bărbat făcînd dragoste cu o femeie/nu este decît un copil/pornit cu plasa după fluturi”.
Din grija de a nu pierde acest joc dintre real şi simbolic, autorul numeşte uneori prea direct, căzînd în abstracţie, ieşind din mitologia pe care singur şi-a construit-o: „ea stă la celălalt capăt al firului/cu coasa pe umăr oftează....”, „încerc să fac din tine /o alternativă la dumnezeul/existent/dar nu palpabil”, „cum îţi dau primele frunze/abstracte”. Obţine însă efecte splendide atîta vreme cît rămîne în spaţiul erosului disperat. Sigur, ar fi un exerciţiu de psihanaliză relativ facilă să inventariezi puzderia de figuri ale penetrării, aparenţa de don-juanism cantitativ care nu îşi poate împlini visul saltului în calitativ din carnavalul erotic. Iată poemul din lipsă de repere şi axe, unul dintre cele mai explicite ale acestei obsesii a penetrării continue. Observ aici o mişcare ciudată în aceste poeme: în vreme ce bărbatul este obsedat de centrul femeie, femeia este disipare, dizolvare în universul pe care-l erotizează: „cînd hiperlucidă/realizând că nimic în acest univers nu contează/ea dă de-a ’zvârlita cu nurii ei în dreapta şi-n stânga/şi-i risipeşte aristocratică fără nici un discernămînt/pentru a deveni astfel/ea însăşi”. Dar exerciţiul psihanalitic mi se pare van, într-atât se arată, sar în ochi prin numire directă simbolurile. Un palat are ea acolo sub burtă este una dintre cele mai coerente descrieri ale acestei nevoi de fixare. Poetul este un fel de „chiriaş grăbit” al fiecărei experienţe erotice, schimbînd mereu decorul care, vai, se dovedeşte mereu acelaşi pînă la urmă. Iar exerciţiul retoric este căutarea, pentru că nicăieri nu găseşte un acasă. De aici sentimentul fundamental: disperarea, provocarea singurătăţii. „Dumnezeu se revelează în femeie sau se ascunde?”. Iată o întrebare tranşantă. Care dezvăluie miza adevărată a spaţiului liric atît de îngust în care se mişcă autorul. Să mai observ că este o poezie foarte „recitabilă”, ceea ce nu înseamnă un simplu auxiliar, ci informează despre structurile de adîncime ale unei retorici a adresării directe.
„orice bărbat făcînd dragoste cu o femeie/nu este decît un copil//pornit cu plasa/după fdluturi.//aleargă copilul din fiecare bărbat/pe cîmpia inocenţei lui de mult uitată/să prindă fluturii care nu pot fi prinşi în femeie/pentru că el îşi doreşte atât de mult/să-i prindă”. Am citat de fiecare dată şi titlul care este, de fapt, primul vers, fără să mai marchez acest lucru. Şi am ţinut să închei cu această imagine a inocenţei pierdute pentru a sublinia încă odată că nu avem de-a face cu o poezie a licenţiosului, ci cu un ecorşeu al unui eros care epuizează prin faptul că nu poate fi niciodată epuizat. Poazia monocordă a lui Aurel Udeanu este una dintre cele mai coerente şi mai puternice din abundenta producţie lirică recentă.

Mircea Nedelciu

2010-07-21T18:20:00.001+03:00

UN ACT DE DREPTATE
Proza lui Mircea Nedelciu a suferit în deceniul care s-a scurs de la moartea sa un triplu proces de îndepărtare din prim planul atenţiei criticilor şi a cititorilor. Nu e vorba doar de inevitabilul con de umbră în care ar intra opera după dispariţia fizică a scriitorului (probabil un stereotip, contrazis de multe cazuri din istoria literară). Sunt, în cazul de faţă, circumstanţe mai complexe, care ţin de mersul istoriei nostre, nu numai literare. De fapt, ne aflăm în faţa unui triplu proces de înstrăinare. Prima cezură a impus-o moartea scriitorului, la numai 49 de ani, vîrstă de juniorat pentru un prozator. Sigur, Mircea Nedelciu avea deja în urma sa o operă care îl impusese ca liderul unei întregi generaţii ce cuprindea nu puţini prozatori excelenţi. Fiind dincolo de puterea noastră, această cezură refuză comentariul. A doua înstrăinare a fost, cred, cea a generaţiei sale. Au fost chiar polemici în ultimii ani în jurul unei teorii după care „marile speranţe” pe care le încarna această generaţie s-au pierdut pe parcurs, dincolo de cîteva strălucite împliniri individuale. Este un proces inevitabil, ceea ce a fost iniţial un „desant” colectiv bine structurat s-a destrămat lăsînd loc destinelor creatoare individuale. Socotit vreme îndelungată port-drapelul experimentelor prozastice ale optzecismului, după ce emoţia dispariţiei sale s-a atenuat firesc, şi după ce istoria a arhivat idealurile estetice şi sociale ale generaţiei desantiste, scriitorii ei şi-au văzut inevitabil de opera proprie, idealurile „comune” s-au stins aproape cu desăvîrşire, forţa de impact a atacului în grup s-a risipit, iar Nedelciu a rămas ca un general fără armată. În sfîrşit, a treia înstrăinare (probabil cea mai gravă) a provocat-o însăşi evoluţia prozei noastre. Care a purces pe cu totul alte drumuri decît cele deschise de Nedelciu şi congenerii săi. Ingineria textuală sofisticată, autoreferenţialitatea, lumea ca text şi textul ca lume, jocurile cu multiple strategii ale personajului narator, intertextualitatea, priza directă la real şamd au fost înlocuite de proza minimalistă, egocentrată, simplă pînă la precaritate, preocupată mai mult de frusteţea vocabularului decît de sofisticarea arhitecturii narative, mai mult de fiziologic şi sociologic decît de autoreflexivitatea textuală. „Auctorul” a fost în locuit de autorul precar şi deambulant.
Subliniez: toate aceste trei motive nu afectează nicidecum valoarea de prozator şi deschizător de drumuri experimentale în proză a lui Mircea Nedelciu, explică doar circumstanţele datorită cărora el este foarte puţin prezent pe „piaţa literară” actuală. Am asistat anul trecut la susţinerea unei teze de doctorat care reprezenta o foarte solidă monografie Mircea Nedelciu. Din păcate, am impresia că nu şi-a găsit încă editorul. Dar, în rest, este foarte puţin reeditat şi foarte puţin discutat în presă, nu a pătruns în manuale, nu face parte din canon. Face parte dintre „expiraţi”. Ceea ce este surprinzător. În acest context, cartea Ioanei Geacăr, Dictatura auctorială. Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu (ed. Libra, 2008) este în primul rînd un act oportun de dreptate şi vigilenţă a memoriei estetice. Excepţională poetă, autoarea practică aici un foarte temeinic exerciţiu de analiză naratologică, încercînd să surprindă articulaţiile demersului teoretico-practic (n-ai cum să spui altfel în cazul scriitorului analizat) al prozatorului Nedelciu. Este o prezentare tehnică, aplicată, extrem de importantă într-o vreme în care atenţia pentru „lucrul bine făcut”, pentru „arte & meserie” în literatură este incredibil diminuată. Studiile literare, mai ales cele asupra scriitorilor contemporani, sunt la noi de o blocantă sărăcie. De aceea redeschiderea discuţiei asupra figurii tutelare a lui Mircea Nedelciu – şi implicit a „orgolioasei generaţii 80”, cum spune autoarea, - nu poate fi decît un gest cultural de mare oportunitate. Cartea Ioanei Geacăr, tocmai prin conţinutul ei foarte aplicat, foarte tehnic, aşează discuţia sub o binevenită zodie a seriozităţii. Să nu uităm că, pe lîngă evanescenta însuşire a talentului, Mircea Nedelciu avea şi un excelent cap de teoretician. Ca şi pentru alţi companioni de generaţie, pentru Nedelciu literatura nu reprezenta o „secreţie” psihică instantanee, ci o construcţie elaborată arhitectural, cu calcule exacte de rezistenţă a materialelor. Premiza lor fundamentală (raţionalist stîngistă) ar putea fi enunţată astfel: există o omologie esenţială între lume şi text. Lumea funcţionează ca un text. Textul funcţionează ca o lume. Demontînd textul, analizîndu-i „anatomia şi fiziologia”, demontăm lumea însăşi. Politic, viziunea aceasta scripturală se traducea prin utopia că schimbînd textele se schimbă lumea însăşi. Înainte de a se petrece în stradă, revoluţia se petrecuse pe texte. Experimentalismul pe care îl analizează cu sagacitate autoarea acestui studiu este format tocmai din „probele”, eşantioanele de tot felul din prozele lui Nedelciu, care tind să epuizeze toate variantele posibile de relaţii între text, narator, personaj, naraţiune şi realitate. Ioana Geacăr le expune cu o claritate care uşurează înţelegerea Proiectului narativ la care a lucrat toată viaţa Mircea Nedelciu şi în care se încadrează toate scrierile sale.
Aplic aici o grilă care pare nepotrivită, întrucît analizez cartea Ioanei Geacăr şi subiectul ei dintr-o perspectivă istorică, în vreme ce demersul ei este strict structural, naratologic. Dar numai prin această punere într-o ramă (uite că m-am molipsit!) diacronică se poate scoate în evidenţă oportunitatea acestei cărţi. Opţiunea autoarei este pe deplin justificată, la urma urmei proza Generaţiei 80 încerca să refuleze „teroarea istoriei” prin problematizarea obsesivă a textului, prin refugiul în universul „făpturilor neînsemnate”, antieroismul fundamental, fuga de metafizică, priza directă la realul perceput „la nivelul ierbii”. Dictatura politică era privită în oglinda dictaturii auctoriale, titlul cărţii este foarte pertinent din acest punct de vedere. Inginerie textuală înseamnă, la urma urmei, ceva rece, bazat pe calculul cauză – efect, dacă pe atunci ar fi existat computere s-ar fi spus că un scriitor nu face decît să încerce să epuizeze toate resursele de desfăşurare ale unui program narativ. Naratorul este un programator, odată scris programul, totul intră în rulajul lui: istoria, cititorul, autorul, naratorul însuşi, demirg absorbit în creaţie. „Intrînd în programul instituit de autor, vom avea parte de emoţii pur intelectuale, fiindcă, în ansamblu, opera e cibernetică şi ideatică”, observă autoarea. Proza optzecistă este o proză intelectualistă, sofisticat construită, deşi personajele sunt oameni de condiţii foarte modeste în marea majoritate a cazurilor. Specatcolul ludic despre care s-a vorbit în legătura cu poietica Generaţiei 80 înseamnă tocmai exploatarea/experimentarea lucidă, atentă, perseverentă a cît mai multora dintre variantele combinatorice posibile între elementele care compun Textul. Spiritul ludic este şi cel al copilului care, se ştie, are ca prim impuls, de îndată ce primeşte în dar o jucărie, să o desfacă pentru a vedea „ce este înăuntru”. Primul volum de proze scurte al lui Nedelciu se numea Aventuri într-o curte interioară. Titlul conţine un discret şi provocator oximoron. Spaţiul închis este o condiţie a experimentului, iar aventura este a ochiului care care observă. Se enunţă astfel de la bun început o poetică.
Autoarea trece în revistă în ordinea volumelor şi a textelor edificatoare, cu o atenţie teoretică scrupuloasă diferitele tehnici ale acestei modelări textuale: fragmentarismul, jocul text – metatext, tehnicile cinematografice, interferenţa vocilor şi a timpurilor narative, povestirea în ramă în care rama se resoarbe în final în povestire, ca un pictor care ar intra tablou (tehnică folosită azi pentru acelaşi efect de i-realizare de autorii de clipuri publicitare ), intertextualitatea, personajul unidimensional, tehnica transmisiei în direct, şamd. „...naraţiunea şi realitatea narată sunt precum cele două feţe ale benzii lui Moebus, amîndouă sunt atît de autentice încît îşi pot lua locul una alteia. Sfidînd materia din care este construită, naraţiunea are orgoliul să fie însăşi viaţa reprodusă”, iată perfect sintetizată în numai o frază întreaga poetică a raportului realitate – ficţiune - naraţiune din proza experimentală (cum foarte adevărat subliniază Ioana Geacăr) a lui Mircea Nedelciu. O concluzie a acestei laborioase explorări naratologice este caracterul de sistem al operei prozatorului, fiecare din textele sale este o parte a unui uriaş puzzle care tentează noi şi noi ipostaze ale combinatoristicii narative. Cu atît mai urgentă îmi pare reconsiderarea teoreticianului şi practicianului Mircea Nedelciu. Cartea Ioanei Geacăr îi face dreptate.

Gînd

2010-05-22T11:50:00.002+03:00

GÎND LA GÎND, CU BUCURIE!
Din tezaurul de expresii fericite ale limbii, adevărate stele neutrinice ale Sensului, ni se îmbie astăzi una dintre cele mai simple: gînd la gînd cu bucurie. E atît de simplă, încît riscăm să nu-i vedem bogăţia. Înseamnă pur şi simplu că doi oameni spun sau fac simultan acelaşi lucru, fără a se fi pus în acord prealabil, în mod sponatan, ca şi cum ar fi amîndoi fulgeraţi în aceeaşi secundă de aceeaşi idee. Asta încă n-ar fi mare lucru, căci s-ar putea pune pe seama simplei coincidenţe. Dar ne lovim deîndată de cuvîntul greu al sintagmei: bucurie. Este vorba, în fond, în acest cristal alcătuit din cinci cuvinte, despre miracolul numit Întîlnire. Te întîlneşti prin gînd cu Celălalt. Dar această întîlnire nu este posibilă decît prin bucurie şi creează bucurie. Cu alte cuvinte, bucuria se află atît la originea cît şi la sfîrşitul Întîlnirii admirabile dintre doi oameni. Teribil gînd creştin care ne duce cu gîndul la Sf. Serafim din Sarov care îi saluta pe toţi trecătorii cu apelativul: bucuria mea! Filozofii nopţii au spus în feluri de feluri că omul este lup pentru om iar astăzi numai nebunul ar mai putea vorbi despre bucurie. Şi totuşi.... O expresie banală a limbii române ne spune însă că legătura dintre doi oameni ar trebui să fie pornită cu bucurie şi să sporească fie şi cît de puţin cantitatea de bucurie din lume. Sau din sufletul nostru. Sincronia aceasta, reacţia similară, nepremeditată a doi oameni arată cît de a-semănători suntem. Tulburătoarea întrebare evanghelică: dar cine este semenul meu? – îşi află un straniu răspuns în această îngemănare de cuvinte. Semenul meu este cel alături de care semăn bucurie. Acatistele ortodoxe conţin insistent această formulă imperativă: bucură-te! Sunt enumerate uneori lucruri îngrozitoare, ceea ce în viaţa noastră obişnuită am numi dezastre şi tragedii şi ţi se cere să te bucuri de ele. Greu de acceptat, dar sensul bucuriei este în altă parte, nu în obişnuita satisfacţie senzuală cotidiană. Cînd te bucuri, eşti deschis, eşti pe un drum. Tu te îndrepţi într-o direcţie, celălat vine spre tine, nu vă vedeţi, dar vă întîlniţi exact în fulgerătura clipei în care aveţi nevoie unul de altul. Cum să nu te bucuri? Bucuria este singura care învinge sălbăticiunea din noi. Bucuria aceasta de la intersecţia a două destine se mai numeşte în limba română şi împărtăşire. Împărtăşeşti cu celălalt un gînd, un necaz, o întrebare, o veste, o bucurie chiar... căci o bucurie neîmpărţită, adică neîmpărtăşită, nu este bucurie. Dar cuvîntul acesta, cum bine ştim, împărtăşire are şi un sens religios foarte clar. Şi abia acum, vorba cronicarului, se sparie gîndul. Gînd la gînd cu bucurie: împletind, unind, măcar intersectînd două gînduri, mă împărtăşesc. Adică am acees la cea mai mare dintre bucuriile ce îi sunt date omului. Alături de semenul meu practic o împărtăşire să-i zic laică, dar care nu este decît un antrenament pentru cea întru Hristos. Ne antrenăm pentrru bucurie zilnic, precum pentru o performanţă sportivă. Şi uneori în condiţii foarte vitrege, căci lumea de azi e construită împotriva bucuriei. Cînd călugării îmbunătăţiţi spun că întristarea este de la cel rău, ei ne spun în fond cine este stăpînul lumii acesteia atît de tristă în superficiile ei strălucitoare. Bolnavă la suflet şi bolnavă de viitor. Pentru că nu mai ştie să se bucure şi să se întîlnească întru bucurie. Arheologia de sensuri dintr-o banală expresie românească ne oferă, iată, un prilej de meditaţie despre energia internă a lumii care este bucuria. Şi anume cea mai grea de construit şi de purtat dintre toate bucuriile posibile: bucuria de a fi cu celălalt, atît de asemănător ţie încît acţionaţi amîndoi ca într-o oglindă. Romanele SF au imaginat uneori o lume care se poate dispensa de cuvinte, o lume în care comunicarea este exclusiv telepatică. Deci gînd la gînd. Atîta doar fiind, numele acestei lumi ar fi cu siguranţă Infernul. Dar dacă sincronizarea aceasta pînă la con-topire între două gînduri ar fi făcută sub arcul voltaic al bucuriei care le transformă alchimic la temperaturi spirituale greu de imaginat în aurul spiritual, atunci fi-vom într-adevăr fericiţi. De zece ori fericiţi întru împărtăşirea Cuvîntului. Să gîndim şi să ne bucurăm, deci!

Rusalii 2010

AHILE DIN PAGINĂ

2010-02-27T21:22:00.001+02:00

CortexT
AHILE DIN PAGINĂ
Citind recent Inamici publici, dialog epistolar între Michel Houellbecq şi Bernard-Henri Lévy, mi-a atras atenţia o temă: unde este călcîiul lui Ahile al scriitorului? Am continuat gîndul pe cont propriu, lăsînd cu bună ştiinţă de o parte abordările prea vizibile, prea directe. Să vedem: setea de glorie, banii, puterea, rezistenţa psihică şi fizică, ideologiile, curiozitatea insaţiabilă, mizantropia, cinismul, mizofilia, scepticismul, nevroza, orgoliul, egofilia şamd. Toate astea pot fi cauze eficiente ale scrisului şi, în aceeaşi măsură, creează vulnerabilităţi. Omul care nu scrie este un om rezistent. Cel care scrie, poate fi în aceeaşi clipă atacat prin însuşi actul scrisului. El se ex-pune. Nu poate să-şi scrie sinele (nu există decît scriere de Sine) decît prin această dedublare. Aruncînd Sinele undeva pe o orbită exterioară, pentru a-l putea observa. Cîtă vreme sinele rămîne interior, scrisul rămîne exterior, adică superficial,. Scriere pe piele. Scrisul şi sinele sunt două săbii care nu încap simultan în aceeaşi teacă.
Deci vulnerabilitatea scriitorului este însuşi scrisul. De multe ori comparat cu o boală, tocmai pentru că este dăunător. Limbajul nostru popular are un verb extrem de sugestiv: cauzează. Provoacă, adică, o urmare neplăcută, o suferinţă. Este cauza a ceva misterios. Scrisul devine totdeauna cauză a ceva ce este dincolo de scris. Şi asupra acestui ceva scriitorul nu are îndeobşte nici o putere. De aceea arhaicitatea acestei ocupaţii este ocupată de scrib, de executant, cel care nu avea decît răspunderea mecanică a actului scrisului. Mesajul venea totdeauna din altă parte, dintr-o zonă absolut necunoscută şi insondabilă care aparţinea în exclusivitate zeului. Responsabilitatea scribului sau evanghelistului se reducea la păstrarea cu scrupulozitate absolută a Literei. Omologia literă – univers ar fi provocat altfel cosmice dezastre. Criteriul adevărului era criteriul Literei, şi cum să nu te temi de asemenea povară? Scrisul mai de dincoace, de cînd el s-a redus la o ocupaţie strict omenească, devine o expresie a omului precar. Mai mult sau mai puţin conştient de precaritatea sa. De aceea scrisul este simultan ironic şi melancolic. Ironia îl leagă de viitor, melancolia de trecut. Ironia şi melancolia sunt substanţe cu care încercăm să plombăm hăul. Nu poţi lua în serios scrisul. Seriosul este apanajul exclusiv al rugăciunii. Sau al oralităţii mitului. Ele nu au autor, deci nu au puncte slabe. Purtăm în noi, precum Ahile, rana care nu există încă. Rana care aparţine exclusiv clipei viitoare necunoscute, clipă în care timpul se confundă cu săgeata şi în care rumoarea ne-a ex-teritorializat deja rana, ea ajungînd deja la urechea atentă a duşmanului. Rana îi aparţine lui Paris, nu lui Ahile. Călcîiul nostru s-a democratizat, a devenit bun colectiv, de vreme ce nu mai este o taină. La fel de bine, Ahile ar fi putut nici să nu mai fie cufundat în Styx. Botez invers, întru moarte, nu întru viaţă. Niciodată Ahile nu va mai fi în siguranţă...
Pînă şi cel mai retras dintre scriitori este, pînă la urmă, prezent, este pradă, prin actul scrisului el se situează voluntar în postura de urmărit. Care ia, de multe ori, forma hăituirii. De aici strategiile ocultării, ale disimulării, pseudonimia. Încercări de încălţare a călcîiului în opinca de fier. În basme există opinci şi toiagul de fier, semne ale rezistenţei fără de limite. Dar nu s-a inventat opinca în stare să apere călcîiul îmblînzitorului de cuvinte. Ceva din sălbăticia necruţătoare a limbajului (limbajul nu iartă, mila nu există pentru el, naşte şi ucide firesc, într-o respiraţie continuă) trece inevitabil şi asupra in-scriptorului. El este un erou, în sensul antic, pentru că luptă într-o bătălie pierdută de la facerea lumii. S-a spus că nu este bine să cunoşti îndeaproape biografia artiştilor, ei nu sunt, de foarte multe ori, nişte oameni foarte simpatici, uneori de-a dreptul nefrecventabili, nu ţi-ar plăcea să le dai fata de soţie şi nici să ieşi la restaurant cu ei într-o seară. Sunt, majoritatea, abătuţi. Devianţi şi deviaţi de la o aurită cale de mijloc. Sfidează normalitatea numitorului comun. Sunt centrul împotriva căruia se cristalizează toate coaliţiile bunului simţ. Sau ale relei voinţe. Uneori vorbind una în numele celeilalte. Babilonie care să acopere vocea autorului. Turbulentă şi tulburătoare. El face totul altfel, în felul său. Ex-punerea este o alegere şi chiar asta îl condamnă , înainte de a interveni oricare tribunal al opiniei publice. Pentru că a avut curajul de a alege. Obligîndu-i astfel şi pe ceilalţi la atît de incomoda, obositoarea, riscanta, descurajanta, dificila operaţiune a de-limitării, a opţiunii.
Nu sunt iubiţi scriitorii. Nu poţi iubi rana purulentă. Nu poţi iubi asumarea. Noi i-am spune asomarea, adormirea simţurilor şi a gîndului. Prepararea grijulie pentru marea hecatombă ce va să vină. Să nu doară cumva... Sigur că la dimensiunile astea orice defect apare hipertrofiat, precum porii lui Gulliver. Nu-l urmează nici o coadă de cometă, zice Nichita despre acest Insondabil. Este în zodia peştilor, adică a tăcerii, scrisul adevărat a fost totdeauna o formă a tăcerii. Iar peştii ăştia, unii de acvariu, alţii adevăraţi monştri ai adîncurilor, trăiesc într-o singură mare, a singurătăţii. Cum să nu fii vulnerabil? Există, apoi, un efect optic al perspectivei mereu iluzorii. La un moment dat, un curent de gîndire foare puternic a încercat să scoată cu totul Autorul din Text. L-a socotit dispensabil în totalitate. O abstracţie, un simplu parametru. Textul a fost lăsat într-o nuditate de mecanism autofuncţional. Gimnastica intelectuală a acestor maeşti gânditori a fost, desigur, interesantă, un spor de cunoaştere s-a adăugat, dar... mecanismul s-a gripat rapid, nemaifiind lubrefiat de sîngele autorului. Lipsit de conştiinţa vulnerabilităţii, mecanismul funcţiona demenţial, precum acel diabolic aparat de hrănit din Timpuri Noi al lui Chaplin. Autorul a trebuit de urgenţă rechemat din exil, i s-au dat înapoi cheile cetăţii, coroana şi sceptrul nocturnului şi diurnului şi i s-a cerut: condu-ne din nou spre pămîntul făgăduinţii! Dar toată lumea vedea că este desculţ!
S-a încercat astfel re-instaurarea ritului sacrifial. Abjecţia, turpitudinea, laşitatea, arghirofilia, sodomia, narcomania fură urcate pe tron în uralele mulţimii excitate. Mai corect ar fi: fură coborîte pe tron. Pentru că autorul vine de sus, din bolţi, cum zice poetul. Scriitorul este ca păzitorul Crengii de aur. Mai devreme sau mai tîrziu va fi sacrificat. Va fi înghiţit la nesfîrşit, ca în parabola lui Iona sorescianul, de o succesiune de burţi care sunt cărţile sale, prezenţele sale publice. Şi nu mai are scăpare. A vrut să scape de pildă Rimbaud. Mă întreb dacă a reuşit, poate că a scos Textul din sine, dar nu s-a putut extrage pe sine din Text. Fiecare îşi trăieşte prizonieratul cum poate. Fericit ţap ispăşitor.
Să reinstaurăm deci Ceremonia. Cultul. Urechea aţintită aude, dincolo de zgomotul tobelor cotidiene, vîjîitul săgeţii. Sufletul presimte cu frenezie infinitezimală unde va fi lovitura. Ar vrea să comande o jumătate măcar de pas la dreapta sau la stânga, dar Zenon nu îl lasă. E foarte uşor de spus unde se află călcîiul în care se va înfige săgeata otrăvită. Pe hîrtie.

Preţul inculturii

2009-11-24T16:17:00.002+02:00

PREŢUL CORECT
Galele APLER de anul acesta au avut o temă incitantă.: Cît costă incultura. Toţi vorbitorii au avut în minte celebra butadă după care incultura costă mult mai mult decît cultura. Dar cum măsurăm acest preţ? Sunt cel puţin două dificultăţi majore: 1. mărimile sunt riguros incomensurabile, pur şi simplu nu avem o unitate de măsură a culturii/inculturii, respectiv a efectelor sociale; şi 2. Presupunînd că efectele sunt vizibile, identificabile, cuantificabile, dificultatea este marea distanţă în timp între cauză şi efect. O măsură aplicată azi îşi poate arăta urmările peste două decenii. Sigur, se pot imagina analize de tip sociologic, chiar a apărut un sondaj de consum cultural cu rezultate fataliste. Noi am căzut cu toţii de acord că preţul inculturii poate fi imens, dar ca de obicei am vorbit în van. În primul rînd cultura nu se reduce la cultura scrisă, în al doilea rînd, cultura nu mai reprezintă o valoare în plan social. Oricît ar fi de neplăcut să recunoaştem asta. Eram în sală editori şi scriitori şi discuţia s-a purtat în jurul literaturii şi a culturii scrise. Aici intrăm într-un cerc vicios. Pe de o parte, ne-am bucurat cu toţii într-o vreme că suntem postmoderni, socotind că astfel am intrat în rîndul lumii, ne bagă şi pe noi cineva în seamă, avemcarte de identitate şi cod numeric personal. Numai că, postmodernismul implică tocmai nivelarea valorilor, gîndirea slabă, pedagogia non-intervenţionistă, dezavuarea criteriului istoric şi alte chestii care încep deja să-şi arate efectul nefast în socialul nostru cotidian. Mi-am permis să spun la Gale cîteva fraze tocmai despre acest inevitabil colaps ivit din abolirea ideii de „cultură înaltă”, la care aderau fără rezerve cam toţi cei aflaţi în sală. Şi asta pentru că răul începe din şcoală. Dacă actualmente există o masă, un nucleu tare de cititori, cel puţin de cărţi dacă nu şi de reviste culturale pentru care eu nu văd nici o speranţă, în viitorii zece ani cifra cititorilor se va prăbuşi dramatic. De data asta, dintr-o cauză uşor identificabilă, asupra căreia am insistat: degradarea limbii române şi modul de predare a literaturii în şcoală. Mi-am îngăduit să dau cîteva citate din programa de bacalaureat de anul acesta, la limba şi literatura română, concepute într-un slang care este orice altceva, numai limbă română nu. Pentru cititorul revistei noastre care nu cunoaşte subtilităţile pedagogiei postmodern-cultiste să dau cîteva citate: „Toate actele discursului sunt descrise în grila descriptorilor la nivelurile: utilizator independent – independenţă în comunicare, utilizator avansat – experimentare – şi utilizator experimentat – excelenţă, pentru a permite elevilor să-şi organizeze resursele verbale, fie ele şi minimale, de aşa manieră încît să se poată exprima în orice circumstanţă. Actele de limbaj vor fi exemplificate după necesitate, de diferite tipuri de texte suport conform programei şcolare, care să permită elevului atît receptarea cît şi producerea de text, cu alte cuvinte interacţiunea comunicaţională percepută atît în plan personal (competenţe grefate pe informaţia obţinută, pe activităţi sau acţiuni pe formularea unei opinii, pe emoţii şi sentimente, pe contexte şi interrelaţionări sociale) cît şi în plan ştiinţific”. Urmează înlocuirea demodatului nume de profesor cu cel de „persoană sursă” sau „grila descriptorilor competenţei de comunicare” şi alte asemenea grozăvii. Ceea ce aţi citit aici (cu virgulele lipsă şi pleonasmele strict redate) este o probă de apocalipsă a limbii române. Un elev căruia să-i placă lectura după ce este supus unei torturi lingvistice de acest tip nu s-a inventat încă. Observaţi apoi că din salata de vorbe de mai sus lipsesc cu desăvîrşire termeni precum valoare estetică, model uman şamd. Şi ce să însemne resurse minimale la un nivel minimal? Un absolvent de bacalaureat nu ar trebui să aibă nişte abilităţi de comunicare mult mai înalte, decît cele minimale, presupuse la un abia-alfabetizat?
Anti-umanismul postmodernist atacă precum gripa porcină. Cine are imunitate (culturile aşezate şi spornice) şi-a creat suficiente metode de a încuraja lectura şi cultura umanistă. Noi, sclavii formelor fără fond, suntem victime sigure. Îmi amintesc ultimul curs de literatură universală din facultate al profesorului Romul Munteanu. A fost ceva magnific. Tema era viitorul literaturii române. Şi profesorul a rostit această profetică frază, în contextul istoric de atunci, dar şi în cel de acum: viitorul literaturii române este viitorul scriitorului român. Or, viitorul scriitorului român este legat de viitorul limbii române şi al felului cum literatura este predată în şcoală. Cîtă vreme literatura contemporană lipseşte cu desăvîrşire din programe (de altfel lipseşte Literatura, pentru că în programă se vorbeşte de Comunicare, de texte suport, nicăieri de opere literare), ce speranţă să avem ca scriitorul contemporan să fie cunoscut şi respectat?
Nu cred apoi că IT-ul este neapărat duşmanul lecturii. Iarăşi am exemple din ţări unde informatizarea a pătruns mult mai puternic în toate straturile şi structurile social-administrative şi totuşi numărul cititorilor tineri este în continuă creştere. Aici chiar nu cred că avem o problemă, totul stă în raportarea omului la cultura umanistă. Or, valorile umanismului în care am fost noi crescuţi, nu mai au respectabilitatea şi vizibilitatea pe care vrem noi să le aibă. Apoi, cultura nu se confundă cu literatura. Cultura generală este şi ea un concept total scos din uz. Proiectele noastre educaţionale o elimină hotărît. Azi vorbim mult de informaţie, mult mai puţin de cultură. Nu se mai cere pe piaţă. Orice accent de văicăreală ar trebui scos din text. După cum şi starea de automulţumire şi de perpetuă dezbinare din scriitorime nu are darul să ne ducă mai departe. Să iau un exemplu simplu: există 4-5 asociaţii mari de editori din România, de ce nu pot găsi ele un punctaj minimal de interese comune pe baza căruia să negocieze cu statul? Nu mi se pare deloc prea greu. Şi cererile lor ar avea cu totul altă greutate. Numai că orgoliul bate totul. Şi să mai dau unul: s-a discutat în vară mult despre legea învăţămîntului, care ar trebui să fie osatura pe care se construieşte cultura română a viitorului. Cine ar fi fost mai în măsură să dea un verdict faţă de chestiunile delicate ale problemei, dacă nu Academia Română? Care însă a păstrat, ca în toate chestiunile fundmentale ale societăţii româneşti, o impenetrabilă tăcere. Nu ştiu, la fel, dacă Uniunea Scriitorilor (care nu este în stare să-şi amenajeze o librărie decentă în centrul Bucureştiului mulţumindu-se cu o cocioabă insalubră de tablă) are instrumentele să preseze asupra Ministerului Învăţămîntului pentru a schimba radical modul de considerare a literaturii în manuale.
Nu cred că banii sunt problema de azi a culturii române, ci fundătura de proiect în care se află. Cultură organizatorică nulă, vizibilitate publică nulă, autocunoaştere nulă, coeziune nulă. Reuşitele culturii române sunt strict individuale, şi făcute aproape de fiecare dată împotriva sistemului. Pînă şi instituţiile funcţionează numai dacă au oameni care sparg tiparele. Marele mecanism ca atare nu funcţionează. Deci cît costă? Nivelarea valorilor (acuzăm cu toţii scăderea spiritului critic) merge mînă-n mînă cu degradarea culturală. Vedem tineri inteligenţi, cu rafineţuri multiculturaliste de ultim ceas în bibliografie, propovăduind prin reviste cultura de consum, ba apărînd şi manelismul ca „drept la diferenţă”. Ideea de model (elită) este fascistă, spun ei. Şi aici ajungem la ultima consecinţă a acestui preţ derizoriu pe care-l are cultura astăzi: des-fiinţarea (scoaterea, ieşirea, evacuarea, eliminarea, ştergerea din fiinţă) identităţii naţionale. „Descriptorii de comunicare” nu au identitate, pe ea n-o găsim din păcate decît la Eminescu, Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu...ejusdem farinae. Am vrut odată să fac o listă cu nume de oameni de seamă ai culturii noastre de care un elev de liceu nu aude de-a lungul întregii sale activităţi şcolare. Am renunţat din silă. Literatura este un ultim şi slăbănog bastion în care se mai aduce vorba (dacă vrea profesorul) despre tema identităţii naţionale şi a valorii. Istoria românilor este şi ea maltratată de aceleaşi imperative „demitizante” şi multiculturaliste. Sunt un spirit conservator, se vede din tot ce am scris pînă aici. Pentru că nu există Cultură (cu majusculă) fără tradiţie, cultura este conservatoare prin esenţă. Nimeni nu acuză ADN-ul celulei că este conservator. Şi totuşi, Doamne fereşte ca el „să uite” o cît de mică informaţie din cele pe care le stochează, boli dezastruoase ne pîndesc. Aidoma, o cultură care „îşi uită” programatic zestrea genetică este menită îmbolnăvirii şi exitusului rapid. Este exact etapa prin care trecem, întrebîndu-ne care este preţul. Unul singur, dispariţia. Mancurtizarea comunistă violentă stîrnea instinctiv o reacţie de respingere şi cultura se vădea o armă bună pentru a-ţi apăra sufletul. Mancurtizarea postmodernă, fiind insidioasă, ca o otravă pe termen lung, nu mai stîrneşte nici o reacţie de apărare a sufletului. Pentru că ea te dezvaţă, mai întîi, că ai un suflet.
Nu încap negocieri, jumătăţi de măsură. Cumpăna se înclină. Nu aş vrea să sune patetic, dar patetic înseamnă că te doare. Nici alarmist: pasivismul, fatalismul nu sunt o soluţie. Îndemn doar la o considerare lucidă, cît mai rece, a situaţiei şi la căutarea soluţiilor. E foarte tîrziu, dar nu e prea tîrziu. Printr-o simplă schimbare a grilei de examinare şi a „filozofiei” examenelor de literatură, elevii şi studenţii ar fi obligaţi să citească direct cărţi, şi nu letalele culegeri de comentarii. Ne regăsim trecutul în viitor, altfel firul se rupe. Rezervele de creativitate ale românilor par încă mai mari decît cele de gaze naturale. Se risipesc mare parte într-o luptă oarbă cu „sistemul”. Conceput să saboteze eficient, nu să stimuleze. În concluzie, este foarte simplu să fixăm preţul corect al in-culturalizării: dispariţia culturii române şi estomparea în decor a spiritului naţional.

P. S.

2009-11-03T20:37:00.000+02:00

P. S. la un priveghi
Pentru că eseul meu din nr. anterior al AXIOMEI, Limba română ca limbă moartă, a stîrnit ceva ecouri şi am fost întrebat dacă nu sunt prea pesimist, vă ofer o ilustrare practică, dintr-un document oficial, instrucţiunile Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării privind examenul de bacalaureat 2010 la limba română. Să vedem: „Toate actele discursului sunt descrise în grila descriptorilor la nivelurile: utilizator independent – independenţă în comunicare, utilizator avansat – experimentare şi utilizator experimentat – excelenţă, pentru a permite elevilor să-şi organizeze resursele verbale, fie ele şi minimale, de aşa manieră încât să se poată exprima în orice circumstanţă. Actele de limbaj vor fi exemplificate după necesitate, în diferite tipuri de texte suport conform programei şcolare, care să permită elevului atât receptarea cât şi producerera de text, cu alte cuvinte interacţiunea comunicaţională percepută atât în plan personal (competenţe grefate pe informaţia obţinută, pe activităţi sau acţiuni pe formularea unei opinii, pe emoţii şi sentimente, pe contexte şi interrelaţionări sociale) cât şi în plan ştiinţific, […]. Subiectele […] sunt compuse din texte variate şi itemi corespunzători descriptorilor competenţelor de comunicare din programele pentru bacalaureat. […] Vor fi organizate sesiuni de formare a evaluatorilor în fiecare liceu/centru de evaluare, utilizîndu-se, ca persoane-resursă, absolveţii cursului DeCeE.”
Dumneavoastră aţi înţeles ceva? Eu, în calitate de „persoană - resursă” (un fel de biogaz dacă înţeleg bine) mărturisesc franc: n-am înţeles nimic. Aţi citit un minunat exemplu de limbă moartă. Reprodus fidel, cu toate virgulele anapoda, stilul horror şi exprimările pleonastice. Ar merita o analiză detaliată, dar fiindcă nu am deloc vocaţie de autopsier, şi mi-am pierdut şi simţul umorului în faţa acestui monument de imbecilitate expresivă, vă las să decideţi singuri dacă rîndurile de mai sus sunt scrise în limba română. Care limbă română?

Limba Română

2009-10-20T22:58:00.000+03:00

LIMBA ROMÂNĂ CA LIMBĂ MOARTĂ
Ce este o limbă moartă? Ca şi speciile de plante şi animale, speciile logosului dispar. Unele lasă fosile (urme scrise), altora nu li se mai ştie decît numele, celor mai multe....nici atît. Dar nu există nici o ecologie, nici o grădină muzeală care să le conserve. Le ştim pe cele care au prestigiu cultural: sanscrita, greaca veche, latina şi care se bucură de o neverosimilă existenţă postumă prin logosurile derivate cărora le-au dat naştere. Celelalte? Neant. Mai există însă şi un alt mod de a muri al limbilor. Un fel de suflete moarte, de cadavre vii, păstrîndu-şi aparenţa ridicolă de dame trecute care vor să mai facă amor. Pînă şi o limbă atît de încărcată de cultură cum este franceza face astăzi eforturi disperate de a-şi păstra vitalitatea. Ce să mai zicem de limba română? Limba curentă care se foloseşte astăzi, dar şi cea din mediul cultural, nu mai au nimic de-a face cu fondul bogăţiei sale lexicale şi sintactice. Ultima încercare, disperată, a lui Noica de a decoperta un fond originar de înţelepciune al limbii, filonul ei aurifer, nu a fost urmată de nimeni. Ironizată de foarte mulţi. Istoria induce tristeţe. De la Biblia lui Şerban Cantacuzino la publicistica interbelicilor, găsim o limbă de o excepţională vigoare imaginativă, de o plasticitate admirabilă şi o capacitate metaforică şi sintactică nelimitată. Dar o limbă nu moare doar cînd dispar vorbitorii ei, ea moare cu mult înainte, atunci cînd îşi pierde vigoarea, puterea de pro-creaţie. Adică puterea de a crea viitor. Limba română şi-a retezat memoria (şcoala face asta pretutindeni, la noi a avut o eficienţă năucitoare, tocmai pentru că educaţia întru memorie ne este de ani mulţi castrată), deci şi-a retezat şansa de viitor. Lumea de astăzi face foarte mult caz de memorie, dar la modul declarativ şi ostentativ şi foarte selectiv. În realitate, ea se bucură să trăiască într-un prezent aseptic, alungînd tocmai esenţa trecutului: valorile. Cineva ar trebui să facă o analiză lexicală a romanelor revelatoare apărute în ultimii 20 de ani în literatura noastră! Intuitiv, vă pot spune că ele izbesc prin sărăcia vocabularului. Pot avea construcţii epice sofisticate, pot avea chiar ceva putere (auto)analitică. Dar limba rămîne săracă, uscată, înţesată de anglicisme „cool”. Dacă am adăuga la acest tablou şi publicistica (în cea mai mare parte ţinînd exclusiv de discursul urii) perioadei, dezastrul ar fi şi mai evident. Eminescu, care cred că este dezavuat azi şi dintr-un impuls resentimentar subconştient faţă de bogăţia imaginativă a limbii sale şi faţă de încrederea sa lipsită de complexe faţă de bogăţia limbii române, spunea că bogăţia unei limbi stă în expresiile sale intraductibile. Aici sărăcia limbii de azi este şi mai izbitoare. Suntem cerşetorul de pe comoară. „Peste o sută de ani, într-o Europă desigur unită, se vor alege în chip firesc opt sau zece idiomuri în care să se vorbească, iar limba aceasta a noastră, cu prea tîrziul ei, nu va fi printre ele. Limba olandeză va supravieţui, poate, dar a noastră nu: pentru un singur poet mare, limbile nu supravieţuiesc. Dacă în următorii cincizeci de ani nu se va întîmpla ceva nebunesc în cultura noastră, care să invadeze lumea aşa cum a făcut-o literatura rusă la sfîrşitul veacului trecut, vreau să spun dacă „spiritul obiectiv”, care e limba noastră, nu-şi va găsi, sub anxietatea morţii timpurii, expresia lui cea mai adîncă şi mai neaşteptată, aşa cum tot ce e adînc şi neaşteptat în lume s-a iscat din sentimentul omului că e fiinţă pieritoare, atunci vom fi trecut degeaba prin istorie”. Au trecut cei cincizeci de ani de la data decînd Noica îi scria aceste extraordinare rînduri parizianului Cioran. Şi nu s-a întîmplat absolut nimic. Dimpotrivă, s-a ratat o şansă. Finis historiae. Povestea noastră se încheie aici. Suntem condamnaţi. Vorbim o limbă muribundă, asculta-ţi-o cu atenţie pe stradă, la televiziune, citiţi-o în presă sau chiar în literatură. Se percepe limpede gîfîitul. Paloarea cenuşie. Nu mai are hemoglobină.
Veţi da vina pe calculator, pe televizor, pe şcoală. Toate contribuie, fireşte, la propagarea bolii. Dar nu ele sunt cauza. Rîdem prea mult. Am rîs destul, urmaşii noştri vor plînge....citez din memorie din tutelarul Caragiale. Iată: o tîmpenie spusă de un cineva public, cu instrucţie precară, toţi saltimbancii au luat-o în rîs răspîndind-o şi acum toţi copiii şi nu numai ei spun cu toţii „succesuri”, forma corectă pe care o folosea absolut toată lumea înainte se pierde. Aşa se distruge o limbă. Limba română a uitat să plîngă. Şcoala face din literatură ceva odios. Care nu are nimic de-a face cu umanul, ci cu scheme, modele, itemi, grile, corelaţii, identificări, operatori, baremuri, (sau bareme ?) şamd. O limbă îşi află însă vitalitatea în mediul creaţiei culturale. Cu ceva vreme în urmă, Nicolae Manolescu ne atrăgea atenţia că avem o literatură mică şi insignifiantă. Îndemna la un fel de umilinţă necesară. Cum ar putea fi limba altfel? Şi dacă nu este aşa? Dacă adevărul este, ca de obicei, în altă parte? În aproximativ 200 de ani, de cînd a început modernizarea ei, limba română a reuşit să devină o limbă în care se poate spune fără complexe cam tot ce s-a spus fundamental în cultura europeană, de la Parmenide la Heidegger şi de la Böhme la Wittgenstein, de la Homer la Joyce şi de la Seneca la Nietzsche. E un efort de maleabilizare la care au trudit multe generaţii. Acum ar fi trebuit să se petreacă miracolul, explozia visată de Noica, prin care acumularea de sensuri să se verse în Magnum Opus. Şi acum, privim, dănţuind ca Zorba (balcanici, deh!) ce frumos se prăbuşeşte totul. Nu pentru că nu am avea scriitori....nuuuu. Dar nu mai avem o literatură. Să comparăm cele două mari Istorii ale literaturii: Călinescu şi Manolescu. Prima inventa din nimic o literatură, era o bucurie ludică a inventarului, a microfaunei literare care asigură circulaţia ideilor în natură. Iar cei mari erau trataţi cu deferenţă, fără complexe, comparaţia era instrument euristic folosit fără false sfieli. Avea un aspect somptuos, de la cel grafic la stilul care este o celebrare, fie şi ironică. Călinescu putea spune despre Conachi că este un Petrarca, fie el şi ras în cap. Astăzi, dacă spui că Eminescu este un poet cel puţin de valoarea lui Höllderlin, eşti privit ca nebun. Istoria manolesciană este o lespede peste încrederea în limba română. Austeră pînă la pauperitate şi tipografic şi în selectarea numelor, induce ideea de sărăcie, sub masca acestui microb letal numit demitizare. Ne e frică de valori. Şi complexele de inferioritate şi cele de superioritate de aici vin. Da, avem scriitori, sunt cîţiva care folosesc o limbă de o suculenţă parcă neverosimilă azi, dacă respectivii nu ar avea o cultură clasică bine asimilată. Clasic europeană şi clasic românească. Dar parcă tocmai de aceea nu sunt deloc „simpatizaţi” în branşă. Iată de ce limba se degradează.
Am trecut direct de la limba de lemn la limba de inox. Luceşte dar nu încălzeşte. N-are substanţă, numai suprafaţă. A trecut vremea cînd discursurile parlamentare erau capodopere de oratorie. Le puteai citi ca artă pură. Astăzi, dacă nu ai aluzii sub-centurale într-un discurs public, nu ai nici un haz. Despre logica discursului ce să mai vorbim. Oameni cărora nu le poţi reproşa că n-au făcut exerciţiul oratoriei clasice, cum s-ar cuveni, dar nici măcar pe Maiorescu, un pisc în materie, nu l-au aprofundat. Veghem o muribundă. Poate că realizări strălucite gen Orbitor (ce nume predestinat!) nu fac altceva decît să celebreze luminos această stingere. Nu există nici o défence et illustration a limbii române. Folclorul şi „limba vechilor cazanii” sunt astăzi teritorii mai puţin străbătute de către vorbitori decît Alaska. Era o limbă înceată, plină de rotocoale savante, astăzi vorbim fast food. A nu se citi amarul acesta ca pe o pledoarie anti-modernizare. Dimpotrivă, este de admirat capacitatea românei de a acumula fără fasoane, de a-şi lua bunul de acolo de unde îl află. Cu o generozitate şi flexibilitate (chiar în flexiune) deosebite. De aceea, cînd citesc proza de astăzi, de ficţiune ori publicistică, fadul, cenuşa îmi rămîn adesea pe limbă. Cu ceva ani în urmă, a făcut vîlvă o anchetă care scotea Craii de curte veche ca pe cel mai bun roman românesc. Era, poate, de dat şi o explicaţie psihanalitică, faţă de acest roman ceremonios şi luxuriant, exotic prin stranietatea apropierii pe care o simţeam culturaliceşte definitiv înstrăinată. Micile dantelării de mai încoace ale lui Agopian tot din acest judeţ se trag. Şi mai sunt. Numai că şcoala nu propune deloc această alternativă la canon. Alain Finkielkraut, într-un interviu recent în care demolează iluziile învăţămîntului actual, propunea ca subiect de bacalaureat pe Racine. Adică o alternativă la limbajul curent. Ce am putea da noi? Poate un Sadoveanu, dar nu abilităţile naratologice din Hanu Ancuţei ci textele acelea „plicticoase” pline cu descrieri de natură. Limba este un blazon, ea este de aceea grădina unei elite. Inculsiv în lumea pre-alfabetizată. Antielitismul duce automat la atrofierea limbii. La programele şcolare (pardon: curriculum) care o reduc la un simplu instrument de comunicare. Nimic despre forţa ei de a crea lumi.
Limba română este o limbă moartă. Dicţionarul înghite cotidian cuvinte care altfel ar fi trebuit să fie în circulaţie vie şi liberă. Rămîn acolo să vegheze mortul lîngă sicriul de plumb. Deasupra scîrţîie vîntul, adică limbajul cotidian. Citesc şi plîng. Citesc.

Zoe Dumitrescu Buşulenga

2009-10-20T22:18:00.000+03:00

COROANA
Pentru Gil, care mi-a povestit...
De ceva vreme, mă interesează acei oameni în viaţa cărora s-a petrecut o cotitură, o smulgere pe o altă traiectorie destinală. Cărora degetul de lumină le-a arătat la un moment dat altă cale. Mai mult decît cărţile zilnice, care încep să aibă tot mai mult aspectul unei supe reîncălzite la nesfîrşit (trimiţînd obligatoriu la recitiri din cei vechi, acum am pe masă Lucreţiu, Petrarca şi Milton), asemenea oameni (sarea pămîntului, li s-a spus) spun ceva prin literele biografiei lor. Am scris aici despre Nicolae Steinhardt, despre Noica, despre Savatie Baştovoi, astăzi voi mărturisi despre doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, maica Benedicta. În căutarea disperată de „puncte cardinale în haos”, cum zicea Nichifor Crainic, asemenea stele polare trebuiesc privite în totul biografiei şi al operei lor.
A vorbi despre domnia sa îmi pare de o mare cutezanţă. Nu pentru că scrierile doamnei profesoare ar presupune cine ştie ce mari arcane, nu cer „decît” cultură şi deschidere spirituală (să fie o situaţie pleonastică?) pentru a le înţelege, sunt de o limpezime clasică. Ci tocmai pentru că ele au fost depăşite. Nici o istorie literară ori a culturii româneşti din ultimele decenii ale veacului haotic XX nu va putea da seama decît despre cîteva cărţi, dar nu despre saltul existenţial al călugăririi. Maica Benedicta este apogeul operei istoricului culturii europene care a fost Zoe Dumitrescu Buşulenga. Împlinirea ei. Îmi amintesc şocul pe care l-am avut cînd, după ani şi ani de la terminarea facultăţii, ştiam doar că doamna s-a retras la Văratec, i-am auzit într-o seară vocea într-un interviu la radio. Era neschimbată, acel timbru grav, intimidant, puternic, inconfundabil, care sugera o forţă a gîndului ieşită din comun. Prin magisteriul său, marea epocă interbelică îşi găsea o prelungire în Universitatea românească din anii marii ciume. Era Prestanţa însăşi. Nu-i prinsesem pe Călinescu şi Vianu, dar ne scăldam prin cursurile domniei sale în aceeaşi atmosferă. Am în faţă o carte: Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga), Caietul de la Văratec. Convorbiri şi cuvinte de folos, ed. Lumea Credinţei, 2007. Este compusă din şase interviuri şi cîteva Cuvinte de folos. Dar nu despre carte o să notez aici. Ci despre metanoia. Despre mutarea asta de viaţă întru celest. Sunt cîteva astfel de destine în cultura română care au ales cărarea cea îngustă. Dar al Doamnei îmi pare dintre cele mai spectaculoase prin amploarea personalităţii puse în joc.
Ceea ce este fascinant, admirabil, în aceste texte, este splendidul lor anacronism. Este evident că omul de cultură nu mai înţelege nimic din lumea în care trăim, o refuză de plano. Nu o mai recunoaşte. Şi este limpede de ce: pentru că este o lume în care noţiunea de valoare este prohibită, o lume care trăieşte pe orizontală şi urăşte Verticala. Cea care se mărturiseşte aici revine de fiecare dată asupra acestei infirmităţi. O lume care nu mai are modele. Profesorul a zeci de generaţii de studenţi şi trăitorul creştin nu poate suporta asta. Sunt diagnostice severe la adresa lumii de azi, a iconoclasmului şi barbariei sale. „După două totalitarisme teribile ce au demonstrat lumii că, într-adevăr, aproapele nu mai există – duşmănie, ură, zavistie, popor peste popor, bomba atomică -, totul a fost un fel de prefigurare a unei apocalipse a sufletului omenesc”. Apare de multe ori cuvîntul „durere” în aceste mărturii ale unei alte lumi. Căci, într-adevăr, s-au adunat multe dureri de-a lungul exemplarei vieţi. „ – Care este relaţia Dvs. cu Dumnezeu? – Este o întrebare foarte personală, pot să vă spun atîta: că-L caut. Cei care mă vizitează acum Îl caută şi ei. Unii, dintre călugării mai vîrstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în atmosferta actuală […] Pentru că formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o înţelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi. Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întîmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: este înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antihristul, nu Mîntuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cîntă..”. Dacă ar fi trăit să-i vadă pe Shakespare şi pe Dante scoşi din programa marilor Universităţi... Sunt în fragmentul citat toate ideile forţă ale acestor cuvinte de zidire pe care doamna le spune cu dubla seninătate a vîrstei şi a trăirii duhovniceşti. Dar şi cu – repet – o durere nesfîrşită, o ieremiadă.Este o judecată severă dar dreaptă.
Sunt apoi în aceste interviuri o mulţime de mărturisiri, din care putem reface aroma epocii interbelice, cu lucrurile aşezate, cu istorii de familie, cu dulceaţa de cireşe albe, cu totul desfăşurîndu-se după rînduială, cu relaţiile bine statornicite între oameni, cu şcoala fără rest europeană pe care o aveam. Vedem o familie veche, cu poveştile ei şi cu structura cristalină, indestructibilă, a principiilor care o conduc. Este apoi o lume ordonată, cea a interbelicului. Cu oameni care se instituie ca modelele oarecum de la sine. Cine crede că lumea civilizată a rigorismului etic este numai cea a protestantismului nordic, nu cunoaşte în profunzime vechea societate cu o bună ierarhizare din spaţiul românesc, edificată după modelul ţărănesc. Prea am fost învăţaţi să punem toate păcatele noastre în cîrca bizantinismului, a ortodoxiei. Să ne exhibăm defectele. Sunt rînduri tulburătoare aici ale marei cunoscătoare a Renaşterii şi Umanismului european despre ceea ce înseamnă duhul Răsăritului. Este şi un traseu despre viaţa intelectuală a interbelicului. O viaţă completă. Şi despre descoperirea treptată a drumului celui îngust spre Biserică.
Mai târziu, descrierea revine asupra locului viu, sacru de la Văratec, devenit şi spaţiu de întîlniri culturale. Iată un travaliu de făcut: inventarierea acelor spaţii discrete, neştiute de marele public, în care se întîmplă ceva cu sens pentru cultura română. Sunt mult mai multe decît ne-ar vine a crede, nu neapărat spaţii canonice, pot fi simple apartamente de bloc, vreo căsuţă pierdută înt-un sat de munte, tinda unei bisericuţe de provincie, o sală de bibliotecă de nu ştiu unde... În orice caz, nu sunt deloc „oficiale”. Alinarea îi vine Maicii Benedicta de la tinerii care îi mai caută cuvîntul de folos, care asistă la conferinţele domniei sale. „Literatura nu zideşte, mie îmi place expresia Apostolului Pavel: «toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos, nu toate zidesc»; şi încerc să-i citesc pe Sfinţii Părinţi şi să-i citesc şi pe teologii care lucrează în Occident la Saint-Serge, la Paris, sau la Essex, în Anglia, unde a fost călugărit Rafail Noica”. Avem povestea felului în care s-a alcătuit acest spaţiu cultural al Văratecului, al felului în care domnia sa a ajuns acolo. Cineva îmi povestea că a văzut-o pe Maica Benedicta asistînd la slujbe într-o încremenire de stană. Complet transportată. Regăsesc aceeaşi descriere la Silvia Radu, sculptoriţă: „Ceea ce m-a cucerit, momentul când am fost cucerită de dînsa, a fost atunci cînd am văzut strălucirea credinţei pe chipul ei în timpul Sfintei Liturghii, într-o duminică, la o slujbă ortodoxă la Roma. Atunci era cuprinsă ca de o flacără, o pasiune profundă îi copleşea fiinţa, vibra la fiecare cuvînt al Liturghiei, sorbea, cu toată fiinţa, negrăita bogăţie a slujbei ortodoxe”.
O altă temă inevitabilă este cea a compromisurilor. Mai ales după 89, multe i s-au reproşat Doamnei, în legătură cu activităţile sale „oficiale”, sau cu declaraţii hazardate despre Ceauşescu. Gabriel Liiceanu a avut un text vehement acuzator, pe care aici Doamna îl întîmpină cu o creştinească îndurare şi cu multă îndurerare. Mă întreb însă dacă suntem în postura de a judeca şi dacă gestul acesta final de intrare în monahism nu vine ca o urmare firească, şi ca o încercare de răscumpărare. Intrăm într-un adînc sufletesc de care nu e bine să ne apropiem. Îmi amintesc cum ne povestea despre indienii care, la o anumită vîrstă, renunţau la toate bunurile lumeşti şi se refugiau în pădure, dedicîndu-se meditaţiei. Era, cu siguranţă, pregătită de atunci. Găsesc cu plăcere analiza acuzatoare la adresa maiului 68 parizian, ca început al dezastrului Europei actuale, prin abolirea modelelor. A fost mai întîi Revoluţia franceză, apoi această insurgenţă tinerească împotriva profesorilor, din primăvara lui 1968. Două momente majore ale decăderii Europei. Vechea scară de valori „burgheză” a fost demartelată. Încă un motiv pentru retragerea întristată. „Dragii mei, Sodoma şi Gomora erau nişte copii faţă de noi, faţă de murdăria şi ticăloşia la care am ajuns. Ce facem? Nu ne alarmăm?! Nu ne ridicăm împotriva a ceea ce se petrece?! Dar pentru neamul acesta – care văd că este în mocirlă – unde mai este duhovnicia noastră românească?”. Sună profetic. Personal, parcă îi aud vocea rostind aceste cuvinte definitive. De această temă a rădăcinilor, a tradiţiei, a modelului formativ şi ierarhiei ţine şi subiectul Eminescu. Cea care a scris cîteva cărţi care au adus o esenţială contribuţie la de-provincializarea viziunii asupra poetului revine şi aici asupra instituirii lui Eminescu drept reper fundamental al culturii române. Idee pe care istorici literari serioşi o consideră azi, vai, retrogradă.
Mă uit peste un excelent grupaj apărut într-o publicaţie religioasă dedicat Maicii Benedicta. Sunt aduse acolo în discuţie alte două idei de mare actualitate: rolul intelectualului în Biserică, respectiv rolul Bisericii în societatea românească de azi. Sunt teme presante, chiar dacă stroboscoapele culturale şi politice ne orbesc şi nu ne lasă să vedem în întunericul din spatele lor. Întuneric din care ţişneşte, de fapt, adevărata lumină. Depun şi eu mărturie de ce însemnau cursurile Domniei sale, ce însemna cursul despre Biblie completat cu cel al lui Ioan Alexandru. Doamna era de o bunătate fără fisură, nu pica în general la examene, deşi nivelul lecturilor şi al înţelegerii era...vai de noi de multe ori. Se enerva doar pe cei care nu citiseră Biblia. De altfel, catedra de Literatură Universală şi Comparată de la parterul facultăţii, imediat lîngă Amfiteatrul Odobescu, era o quintă de personalităţi: Romul Munteanu, Dan Grigorescu, Vera Călin, Victor Ciobanu, Alexandru Sincu, Amita Bhose, Ioan Alexandru, Tudor Olteanu, Nina Façon. Din cîţi îmi mai amintesc. Peste toţi, veghea imperial, ocrotindu-i şi apărîndu-i, Doamna Zoe. Îmi amintesc de asemenea un teribil colocviu Mircea Eliade, organizat în 1982, cînd numele istoricului religiilor era interzis, în vechea, minunata clădire care găzduia Institutul Călinescu, dărîmată desigur la puţină vreme după aceea. Evoc şi aceste momente pentru că ţin de o biografie. Apoi, lucrurile s-au schimbat pentru domnia sa. A urmat Accademia di Romania de la Roma, cu încercarea de a reface marea tradiţie de la Pârvan şi Iorga. Şi apoi ...Văratecul. Cîte asemenea destine rotunde avem în cultura română?
Ce se poate spune la capătul dialogului cu un asemnea destin (cuvînt prost, se va vedea de ce)? Nimic mai mult decît atît: „Acum, însă recunosc mîna proniei în drumul pe care am fost condusă. S-a urmărit ceva cu mine, nu ce voiam eu – succese muzicale sau să-mi rezolv în sonorităţi iubirea pentru această mare artă. Mă uit retrospectiv şi îmi spun: «Într-adevăr, suntem conduşi de Sus». Dacă ne lăsăm conduşi de Sus, suntem conduşi bine, împotriva voinţei noastre, care, uneori, şchioapătă. Esenţial este să ne supunem voii lui Dumnezeu şi poruncilor lui, iar cu mine s-a întîmplat acest lucru”.

Noica

2009-08-14T21:27:00.001+03:00

EUROPA LUI NOICA
Dintre cei patru evanghelişti care au scris creşterea culturii româneşti în epoca interbelică la un nivel non-provincial, Constantin Noica mi se pare a avea posteritatea cea mai ingrată. Explicaţiile sunt multe şi ar putea, fireşte, să fie adunate într-o dizertaţie academică. Nu ele sunt scopul rîndurilor de faţă. Reţin aici doar două elemente: a. paradoxul face ca Noica, rămînînd în România, să se îndepărteze cel mai mult de noi, şi aa. dificultatea inaparentă a textelor sale. În legătură cu punctul a), destul de devreme i s-a reproşat de către prietenii din străinătate (şi foarte insistent după 90 în ţară) că ar fi cauţionat regimul ceauşist şi ar fi pus umărul la naţionalismul dement al acestuia. Este una dintre cele mai flagrante prostii care circulă pe piaţa noastră intelectuală, fie şi numai pentru faptul că un intelectual al trebui să ia aminte la imperativul (amintit nouă de Eminescu): non idem est sic duo dicunt idem. Un fel de sub-reproş implicat de cel de mai sus ar fi şi anti-europenismul lui Noica. Sigur, putem face oricîtă istorie contrafactuală a lui „ce-ar fi fost dacă...” vrem. „Dacă” Noica s-ar fi salvat şi el. „Dacă” ar fi predat în vreo mare universitate occidentală, cartea lui despre Hegel ar fi fost, poate, la fel de faimoasă ca şi seminarul lui Kojève, ar fi scris vreun tratat despre Heidegger, ar fi avut discipoli. Sau...nu. Exerciţiul e van. Noica este cel care a rămas, în ţară şi toată gîndirea lui an-istorică nu poate fi înţeleasă în afara acestui gest istoric. Acest gest face parte din opera lui. Nu o condiţionează mecanicist, nici nu o „explică”. Dar este o perfectă suprapunere între faptă şi gîndul filozofului. El este un iremediabil pro-european, dar pentru o Europă (adică pentru nişte valori) care, din păcate, nu mai are curs la bursa ideilor de azi. Din acest punct de vedere este chiar un euro-centrist convins, nu are nimic din „ecumenismul” lui Eliade care trata programatic toate religiile la aceeaşi scară. Marea gîndire asiatică, de pildă, Noica o priveşte mereu în trecere, fără nici un entuziasm. Sigur că, dacă ar vedea cum arată Europa azi, Noica ar fi pesemne descumpănit în măsura în carea aceasta îşi reneagă toate valorile pe care s-a întemeiat. Neagă în primul rînd ideea de valoare, reduce totul, inclusiv cultura, la statutul de bunuri; de urmărit analiza celor două categorii în cartea de care mă voi ocupa aici.
Cel mai şocant a fost, desigur, momentul în care au apărut, în Viaţa Românească dacă nu mă înşel, cele Trei poeme filozofice pentru Sanda. Era vorba în aceste texte tocmai despre întîlnirea dintre cele două Europe, despre ceea ce trebuie să dea şi să primească fiecare. Cum ştim din Jurnalul de la Păltiniş şi din multe alte evocări, Noica era împotriva oricărei dizidenţe. „Voi ne cereţi mari mărturii în veac”, „Nu ne cereţi mari mărturii istorice”, repetă el. Pătruns de „duhul locului”, sabotînd blagian istoria (e interesant de constatat că şi Eliade şi Cioran au procedat similar, în opera lor), găsind în logică şi matematică un teren ideal, tocmai pentru că sînt dincolo de timp, Noica vrea să construiască un model (în sens matematic) al Europei, implicit un model al Culturii, care nu se înfundă în circumstanţialul istoric. Singura cultură împlinită fiind pentru el cea europeană. Restul: simple configuraţii culturale. Nu-l intereseză Europa bunăstării materiale, atîta vreme cît scade vocaţia edificării spirituale, a creativităţii şi victoriei raţiunii care i se par descoperirile fundamentale ale acestei culturi. Restul este simplă statistică din care plecăm sau în care ne întoarcem. Este prea „mioritic” Noica atunci cînd spune „pe noi ne-au luat de mînă duhurile locului şi ne-au trecut lăturiş”? (prin cumpenele istoriei se subînţelege). Noica pregătea întîlnirea dintre „cele două Europe” care avea să se petreacă numai după cîţiva ani sub semul unui entuziasm repede trecător şi care întîlnire nu s-a desăvîrşit nici acum. Poate pentru că nu a luat seama suficient la ce spunea filozoful nostru că putem oferi Europei: „cereţi-ne în schimb mărturii de bucurie în această lume întristată de atîtea posibile şi lipsită de real”. Era şocant, într-adevăr, să vorbeşti din interiorul Lagărului, după ce ai făcut ani grei de puşcărie, şi să-i spui Europei că-i poţi furniza motive de bucurie. De multe ori, Noica nu e mai puţin paradoxal decît prietenul său, Cioran. Dar substanţa acestor poeme nu era totuşi nouă, o găseam de pildă în tîrziul Răspuns al unui prieten îndepărtat, cu trei decenii înainte, replica sa la cioraniana Lettre à un ami lointain. Falia care a despicat Europa trebuia cumva integrată în explicaţie. „A trecut peste limba aceasta fiorul morţii”, observă Noica şi, cu optimismul lui enervant pentru un popor scenptic prin ADN-ul său, descrie un viitor tehnologic de o pozitivitate fără fisură. Totul este Europa – respectiv Occidentul – încurajează filozoful. „Din colţul acesta de lume, unde, după cum ştii, comentariul a fost totdeauna singura noastră formă de participaţie la istorie, ni se pare limpede,: moare o Europă şi triumfă o alta; moare o Europă a spiritului de fineţe şi triumfă una a spiritului de geometrie. Voi vă tînguiţi că moare, cu voi şi în jurul vostru, Europa spiritului de fineţe, dar nu vedeţi triumful celeilalte şi nu vă vedeţi în el”. „Căci lucidităţii de capăt de drum a Apusului, una din care-ţi place să te împărtăşeşti şi tu, îi opunem sensurile pe care vecinătatea noastră cu moartrea în istorie ni le treszeşte”. Apropo de năucitoarea părere a lui Noica despre comunism: „Nu avem nimic de opus comunismului – decît valorile europene. Sau mai bine: nici comunismul nu are nimic de opus valorilor europene”. Azi vedem, ciudat, cum Răsăritul se opune comunismului, în timp ce Apusul şi tinerii din Est robiţi de şabloanele gîndirii apusene, cauţionează puternic marxism-comunismul. Noica recomandă căutarea a „ceva mai adînc decît libertatea”, anume necesitatea, intrarea într-un rost, de-sine-rostirea. Descumpănitoare soluţii pentru durata scurtă a clipei cea repede ce ni s-a dat! Pentru a sfîrşi răspunsul cu o rugăciune „pentru cei care ne-au învins”. Nu insist asupra valorii creştine a operei, şi mai ales a vieţii, acestui om care s-a închinat unui singur zeu: Cultura. Mă interesează aici în ce măsură harta spiritului european schiţată de Noica este de actualitate după cîteva decenii care au schimbat atît de profund chipul şi întruchipările lumii noastre. De aceea am început cu cele trei texte poematice care contrazic decis un anume fel al nostru de a gîndi istoria. Pe care Noica (deloc naiv totuşi) şi l-a asumat cu perfectă seninătate. Nu este nici corect politic, nici dependent de vreo modă academică, este de o superbă in-actualitate. De fapt, vreau să ajung la o carte de nici 200 de pagini pe care filozoful a dedicat-o exact Europei ca model cultural: Modelul cultural eurpean, ed. Humanitas, 1993.
Găsim în această culegere de eseuri multe dintre temele gîndirii ascetului de la Păltiniş. Fascinantă este însă capacitatea filozofului de „a povesti” spiritul Europei, aşa cum povestise altădată Fenomenologia Spiritului. Capacitatea didactică (aici dau cuvîntului un sens superlativ) a lui Noica de a ex-pune ideile, de a le prinde într-un legato „epic” mi se pare a justifica numai ea singură funcţia exemplară a filozofului. Cele XIX capitole ale romanului ideii de Europa au ca fir al „acţiunii” o hegeliană definire de sine a continentului. Pentru Noica nu încape discuţie că Europa este Centrul, că numai în cultura ei Spiritul şi-a găsit o împlinire, conferindu-i o funcţie regulativă pentru tot restul lumii. Astăzi, o asemenea viziune apare lumii corecte politic drept periculoasă, discriminatorie, sexistă, eurocentristă, rasistă (omul alb), la limită fascistă. Dna. Lavastigne nu crede altceva. Pot vocifera cîţiva că asta este o prostie şi o monstruoasă inadecvare la textul nicasian. Degeaba, cînd „EUROPA” dansează mai toată pe această stupidă, unică melodie. Mi-l închipui pe Noica observînd critic transformarea Europei Spiritului nici măcar într-una a untului, ci într-una îngropată în hârtii cu antetul a 1000 de birouri „comunitare”. Nu întîmplător, prefaţa la cartea de faţă este o Scrisoare către un intelectual din Occident. Care combate dintru început, ca şi scrisoarea către Cioran, lamentoul continuu. Antispenglerian convins, Noica deplînge paralizia Occidentului. „...urîţiţi lumea şi degradaţi acaestă reuşită de neasemuit care este cultura europeană”.
De fapt, Noica nu face o simplă descriere a culturii europene, miza este mult mai sus: în a sugera un nou tip de morfologie a Culturii în general. În perfecta înlănţuire a raţionamentului, începe prin a defini reguli, excepţii şi modul în care se raportează culturile la acestea. Morfologia culturii este construită în sens propriu, pornind nu de la încremenite forme spaţiale, ci de la chiar morfologia limbii. Premiza e clară: celelalte culturi sunt parohiale, simple configuraţii culturale. Cultura europeană este singura ecumenică. Azi, după impactul cu lumea musulmană, care a pus şi mai adînc la încercare rezistenţa modelului european, cînd o parte din intelighenţia euro-atlantică predică „toleranţa”, adică renunţarea la impunerea modelului său (raţionalitate, drepurile omului, democraţie etc etc) admiţînd că ar mai fi şi alte modele viabile, afirmaţia tare a lui Noica are o forţă premonitorie. Cultura europeană este, în primul rînd, creatoare, şi asta pentrru că nu este iniţiatică. Ea se distribuie fără ca să se împartă, după formula folosită în atîtea rînduri. Patru trăsături ar defini o cultură deplină: o supranatură, schimbînd raportul dintre om şi natură, o cunoaştere raţională care integrează iraţionalul, o superioară organizare ştiinţifică, tehnică, a vieţii şi un orizont deschis mereu spre nou.
Există o dimensiune utopică a gîndirii lui Noica? În măsura în care pentru el „accidentele realului” sunt indiferente şi îndeamnă permanent la ridicarea de la nesemnficativul istoriei la abstracţiaunea Modelului, putem spune că da. Şi totuşi, în modelul său una dintre trăsăturile care dau superioritatea culturii europene este tocmai faptul că este singura care a creat istorie. Simultan, supremă valorizare şi devalorizare a istoriei. Aşa se face că îşi imaginează o lume unică pe tot globul, o renunţare la agricultură pentru că ne va hrăni chimia şamd. Filozoful are o capacitate invidiabilă de a extrage pozivitatea din orice lucru. Dar, pentru că modelul propus e unul strict logic, Noica admiră tocmai capacitatea culturii europene de a crea mereu noul. Să nu uităm că în tezua sa de doctorat se întreba tocmai cum e cu putinţă noul pe lume. Numai în cultura europeană schema inertă trece în structura dinamică, fiecare unitate se poate diversifica după modelul Unului prim. Cultura europeană este o unitate sintetică în expansiune, sublinierea îi aparţine lui Noica, şi nu este nimic „imperialist” în ea. Noica nu a scris o antropologie, se vede însă că premisa de la care pleacă este existenţa unor invarianţi dinamici (dacă se poate admite oximoronul) spre care umanitatea ca întreg trebuie să tindă. Şi spiritul european este primul care a pornit, de mii de ani, pe această cale. De altfel, Noica decide o dată exactă la care începe cultura europeană: anul 325 dH, Conciliul de la Niceea. Elogiul adus de Noica Bizanţului nu trebuie să surprindă, cîtă vreme dezbaterea de idei era acolo o operaţie ajunsă la nivelul plebei. „Aici, în Bizanţ, era pasiune şi curgea sînge în numele ideilor”. „Antinomiile lui Kant sau paradoxele logicii matematice de azi sînt anemice şi sînt iniocenţa speculativă însăşi faţă de „paradoxele” care s-au pus în joc atunci”. În limbajul voalat fără de care nu s-ar fi putut publica aceste texte atunci, Noica se vădeşte un gînditor al Întrupării. Tot ce gîndise speculaţia teologică despre Treimea care este Unitate şi despre Unul care este în-treit, reprezintă o bază a întregii gîndiri europene. Chiar o spune, şi e de mirare că lucrul a putut fi tolerat în 1987-1988: „Din ce uimitoare singularitate – un copil născut în iesle – izvorăşte prima jumătate a culturii europene...”. Cultura europeană, îl contrazice Noica din nou pe Spengler, nu începe în ceţurile nordului şi în elanul vertical al catedralelor. Începe în lumina Sudului. „cultura noastră este una a întrupării legii în caz; ca atare, cu manifestările ce decurg din întrupare, ea proclamă peste tot ceva întreit. […] tocamai ca fiind o cultură a întrupării legii în caz, cea europeană era sortită să ajungă la ştiinţă în genere şi la ştiinţe, mai multe, după domenii distincte, aşa cum nu ajung celelalte culturi, în care legea rămîne difuză, fără întrupare bine determinată”.
A doua parte a demonstraţiei lui Noica (pentru că este o demonstraţie extrem de strînsă) construieşte un scenariu al tipurilor de cultură şi al evoluţiei lor în funcţie de morfologie. Vom avea astfel culturi ale substantivului, ale adjectivului şi adverbului, ale numeralului, pînă la cultura conjuncţiei. Glumind amar, aş spune că, în ritmul în care se degradează limbajul, vom ajunge degrabă o zoologică (sub)cultură a interjecţiei. Evul Mediu ar fi astfel o cultură a Substantivului (preocupat să numească lucrurile), Renaşterea una a Adjectivului, Reforma, Contrareforma şi Secolul Clasic francez vor sta sub semnul Adverbului, iar epoca recentă sub semnul conectivelor, al Conjuncţiei. Nu pot intra în analiza seducătoarelor speculaţii despre fiecare dintre aceste momente, să mai adaug şi capitolul despre Pronume şi momentul trecerii de la Eu la Noi. „Acest monstru blajin care este eul omenesc” nu-l putem afla decît în cultura europeană. Sau, cu una din numeroasele formulări memorabile: Montaigne ne face pe toţi extraordinari, desfiinţînd extraordinarul. Un capitol aparte este dedicat numeralului. M-am gîndit mereu la replica lui Bogumil din Meşterul Manole al lui Blaga: numai în iad se numără. Statistica goală a lui Noica nu spune altceva. Observînd că „limitele logosului matematic sunt limitele omogenului”. Poate că în cultura euro-atlantică de azi o tendinţă de omogenizare forţată, de nivelare entropică ar întuneca într-o oarecare măsură speranţa filozofului.
Cultura europeană nu se sperie de eşecuri, conchide Noica. Ar fi interesant să-i comparăm o clipă filozofia cu una construită pe cu totul alte temelii: mă gîndesc la cartea lui Neagu Djuvara Civilizaţii şi tipare istorice. Istoricul român, cu şapte ani mai tînăr decît Noica, încearcă, după modelul lui Toynebee, să construiască un model al naşterii şi succesiunii civilizaţiilor. Pentru el, civilizaţia europeană se află la sfîrşitul ciclului său istoric, prelungită cumva prin clona ei americană dar şi aceasta pe panta descendentă. Legile şi structurile puse în joc de istoric sunt, fireşte, cu totul altele decît cele nicasiene. Pentru Noica însă, speranţa merge totdeauna mai departe decît vederea. Modelul european, prin capacitatea sa de creare şi asimilare permanentă a noului, nu poate fi depăşit, oricît s-ar transforma dîndu-şi mereu noi şi noi determinaţii. Nu are nici o importanţă că Europa lui Noica nu seamănă aproape deloc cu cea pe care o vedem noi (poate că nu vedem bine), cu atît mai rău pentru Europa. Nu are importanţă că nu a ştiut să-şi integreze experienţa Estului. Nu are importanţă că din tabloul înfăţişat de filozof lipseşte complet dimensiunea politică. Europa lui Noica este într-adevăr un continent spiritual locuibil. „Totul nu e încă spus. Să aşteptăm kairosul următor” este ultima frază al cărţii. Ce altceva putem face?

dans filozofic

2009-08-07T15:46:00.000+03:00

CUM DANSEAZĂ FILOZOFII

Între paginile 152-156 ale Jurnalului său (Uşa interzisă, Humanitas, 2002), Gabriel Liiceanu descrie cu o minuţie descumpănitoare felul cum, vizitând împreună cu nişte prieteni un amfiteatru din vecinătatea Heidelbergului, se dedă cu un instinct ludic şi histrionic fără greş unui dans straniu, ritualic, "hermeneutizat" pentru cititor, descompus în fiecare gest. Este o "isterie ludică", un gest pur de bucurie fizică (numai fizică?) retrăită scriptic în actul descrierii. Iar în ultimele pagini îl vedem din nou baletând, alături de Andrei Pleşu, de astă dată Lacul Lebedelor (!). Iată că şi filozofii dansează – şi-or fi spus cititorii cărţii, şi pesemne acesta a fost şi unul dintre motivele (subiacente) pentru care un juriu prestigios a decretat-o "cartea anului". Pe bună dreptate, de altfel. Nu vezi oricând un filozof ce părea întruchiparea "seriosului" kierkegaard-ian dansând, gătind feluri sofisticate, asortând vinuri rare, consiliind expert despre cele mai bune mărci de pantofi. Şi făcând-o cu aceeaşi seriozitate. Perceput adesea ca un Jupiter tonans, un iacobin intratabil, îl aflăm aici pe Liiceanu ca pe un eu (ultra)vulnerabil, bolnav de "piatră la suflet", melancolic şi ludic. Este, într-adevăr, cartea în care, spre surpriza repetată în mai toate comentariile care i s-au făcut, Liiceanu dansează cel mai mult, fără a rămâne prin aceasta mai puţin filozoful minat de morbul lucidităţii. Ne atrage atenţia asupra acestei înţelegeri chiar încheierea paragrafului citat la început: "Când am revenit acasă, cuprins de remuşcări în faţa recentelor mele histrionisme, le-am citit, lui Cătălin şi Bogdan, câteva pagini despre 'cod' în filozofie, despre sensul 'existenţial' al jurnalului, despre revenirea în trecut – palid symposion compensativ, menit să răspundă, în alt plan, la destrăbălarea mea ludică de la Heiligenberg".(p.156) Dansul capătă semnificaţie numai citit dinspre acest symposion, altfel ar fi însemnat într-adevăr o simplă destrăbălare. Acest joc pe două nivele simultan, făcând să se întâlnească aparent ireconciliabilele, dă frumuseţea şi interesul, ba chiar şi autenticitatea intelectuală a jurnalului de criză.
Căci este, cum o mărturiseşte diaristul în mai multe rânduri, jurnalul unei grave depresii, terapie prin scris ego-centric, regăsire sau repunere în mişcare a "sistemului de iluzii" fără de care viaţa ne devine in-suportabilă. "Jurnalul meu nu este o luptă cu Timpul, nu este amprenta pe hârtie sau masca mortuară a vieţii mele, ci un suprem exerciţiu de exorcizare, de scoatere la aer şi lumină a conţinuturilor leneşe din mine, aruncate alandala într-o cămară fără ferestre, reziduuri enorme, adunate de-a lungul anilor prin amânări repetate ale momentelor când trebuia să fac curat. Din acest punct de vedere jurnalul este soluţia pe care am găsit-o pentru a putea continua să trăiesc. (p.145) "…prelucrarea formală a unei cumplite depresii, un ţipăt modulat şi trecut pe portativul unei expresii care mă reprezintă" (p.289) Cuvinte mari? Mai degrabă o miză mare, aşa cum au toate cărţile lui Liiceanu. Nici vorbă de renunţarea la uneltele filozofiei, de abandon sau regret al Căii cu unul din capete la Păltiniş. De aceea, deşi sunt prezente din belşug anecdoticul (scene absolut antologice, povestite cu o evidentă plăcere a detaliului şi a "punerii în scenă" precum cele cu Ieruncii, cu colegul "logician" care îşi tratează colegii cu must, apoi le explică originalul proces de fabricaţie, cu palma & berea ce răsplăteau o formulă fericită găsită pentru traducerea heideggeriană, cu turneul de lansare al albumului cu Regele Mihai, cu modul în care îl cunoaşte pe Vlad Zografi etc.etc.), ludicul, portretul şarjat, notaţia lirică, delectarea gastronomică, nimic din acest jurnal nu are un aer de frivolitate. De altfel, deşi ultima însemnare din jurnal este datată 2 octombrie 2002, cartea era deja în librării în noiembrie. "Amănunt" care intră în chiar sensul ultim al cărţii. Este, probabil, un record de viteză a publicării unui jurnal, nu ştiu dacă pe plan mondial dar sigur la noi, de obicei acestea au prin chiar condiţia lor o distanţă suficient de mare între momentul scrierii şi cel al publicării. Rapiditatea aceasta nu se explică, cred, prin vreo vanitate auctorială, cât printr-un sentiment al urgenţei. Dacă scrierea jurnalului a avut o funcţie terapeutică, mă întreb care a fost funcţia acestei urgente publicări a sale. O vom afla probabil din următorul volum… În comentariul pe care-l făceam în AXIOMA din august 2002 la precedenta carte a lui Liiceanu, Declaraţie de iubire, insistam pe calităţile excepţionale de scriitor (în sensul de mânuitor al limbii) ale acestuia. Fără să bănuiesc, fireşte, în ce măsură scriitura acestui jurnal îmi va adeveri observaţia. Liiceanu face parte din acea specie pe cale de dispariţie (vezi.p.99) a celor care se opun vulgarizării, degradării maladive a limbii române. Deşi… "Niciodată, scriind, nu am fost mai departe de literatură. Eram pacient, încercam să-mi fiu medic şi foloseam cuvintele aşa cum foloseşte un credincios mânerul spadei, ca o cruce improvizată ridicată în faţa unui spectru". (p.8) El scrie cum se scria în interbelic, dincolo de orice ideologie, limbajul are o greutate, o densitate pe care la puţini autori contemporani o găseşti.
Este, aşadar jurnalul unei grave depresii, al unui impas existenţial care nu se poate rezolva decât prin revenire la sine, prin regăsirea "vibraţiei" de care vorbeşte la un moment dat. Temele sale sunt: autoanaliza (fireşte!), sentimentul patern (poate cele mai frumoase pagini din literatura noastră despre vinile şi mândriile unui tată, scena în care Liiceanu , aflat în Germania, colindă, în aşteptarea fiului de 9 ani, magazinele de jucării pregătindu-se pentru această întâlnire este literalmente una cutremurătoare), Noica, Heidegger, prietenia cu Pleşu, cu soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (din nou pagini antologice, de adăugat celor din Declaraţie de dragoste), relaţia maestru-discipol, bătrâneţe, Cioran – în special strania sa poveste de dragoste la senectute cu Friedgard Thoma –, lichelismul românesc ("Marea iluzie a Revoluţiei din decembrie: că poporul român ar fi avut nevoie de libertate" p.59; O a doua iluzie ar fi că poporul ar vrea să se dezbare de vinovaţii din comunism), raporturile între generaţii, felul cum îşi asumă ele istoria, criza umanismului ("Ideea că specia umană trebuie regândită nu-mi dă pace" p.116)
Punctul de pornire a crizei, deci şi a jurnalului, este "prăbuşirea sistemului de iluzii", "morcovul existenţial", care nu poate fi refăcut decât scriind fără frica de a părea banal (cum poate evita un jurnal banalul câtă vreme acesta este însăşi substanţa din care el se hrăneşte? – "Mi-am propus atunci să consemnez, pur şi simplu, tot ceea ce simţeam"), "patetic şi poseur" (impresionat de ceea ce îi spune la un moment dat Gabriela Adameşteanu, anume că un scriitor trebuie să pună totul pe tarabă, toate sentimentele lui sunt de vânzare). Impasul existenţial este provocat de o criză de identitate, de pierderea "superstiţiei culturii" ("De fapt, e ca şi cum îţi pierzi pofta de mâncare culturală: nici un fel nu te mai atrage, nici o carte nu-ţi provoacă apetit cerebral. Cărţile edificatoare sunt monotone şi îţi propun experienţe de care nu eşti în stare; Kierkegaard pălăvrăgeşte enorm; Hegel e ca o flaşnetă; Lévinas e mediocru; Hesse e plicticos; Cioran e minunat, dar previzibil şi îţi taie şi mai mult pofta de mâncare" p.38), de căutarea a ceea ce este dincolo de concept. "De fapt, fusesem pregătit pentru a nu şti cine sunt" scrie el disperat în acuta analiză pe care o face modelului Noica. Scriitorul este astfel un salvator neputincios ("În cercetarea academică nu mai cred, eseurile mi se par futile, romancier nu am avut norocul să fiu" p.38). "Nu este Istoria lunga poveste a căderii noastre din verb? Iar ceea ce a trăit generaţia mea nu a fost tocmai consfinţirea acestei căderi, verbul devenit 'infernal'? nu dereglarea raportului cu cuvântul (care este ideologia) este sursa ultimă a crimei sistematizate? Iar falimentul actual al poporului român nu vine din schilodirea fără precedent în istoria limbii române a felului în care cuvântul a fost folosit şi rostit în chip sistematic prin deturnare de la esenţa logosului?"(p.98)
Momentele cele mai fericite ale perioadei cuprinse în jurnal (mai 2001– octombrie 2002) sunt cele petrecute la Heidelberg, împreună cu Cătălin Cioabă, pentru încheierea traducerii uneia dintre cărţile fundamentale ale filozofiei europene Sein und Zeit. Gest la fel de gratuit, într-un fel, ca şi dansul, "poporul «urd» să moară frumos îmbălsămat". Sunt pagini care aduc aminte de jurnalul păltinişean, prin regăsirea furorului intelectual, cu alte roluri, dar cu aceeaşi bucurie (cuvântul acesta revine suspect de des în comentarea unui jurnal al unei depresii. De altfel, mai nimic cioranian în acest mare iubitor de Cioran) a muncii intelectuale."Analizele" heideggeriene nu au de aceea un aer tehnic, în ciuda "codului" atât de specializat. Se simte în scris, în volutele hermeneutice desfăşurate fastuos, aceeaşi dezlănţuire coregrafică, o coregrafie a conceptelor, un "dans al cheilor" pentru un cod filozofic ultraspecializat cum este cel heideggerian. În acest context, două sunt relaţiile asupra cărora jurnalul insistă: cea cu Noica şi cea cu Pleşu. În ceea ce-l priveşte pe Noica, asistăm nu la o "despărţire" la modă, ci la o re-cunoaştere prin rememorare. "Drama mea, ca să zic aşa, 'destinală', este că întâlnirea cu Noica, pe cât de benefică mi-a fost în plan cultural, pe atât de nefastă mi-a fost în planul vibraţiei de fiinţă" (p.292) Să fie acest jurnal încheierea unei "răzbunări nevrotice" începute odată cu Jurnalul de la Păltiniş? El este în orice caz o eliberare, prin cucerirea unui teritoriu interior până acum interzis. Ideea care transpare din paginile despre Noica este una cert pesimistă: cultura română, cel puţin până acum, nu are ce face cu Noica, nu a reuşit să-i dea o întrebuinţare, el incomodează vădit. Filozofi care să-l înţeleagă şi să-l depăşească (la modul în care filozoful de la Păltiniş o cerea tânărului poet ce vrea să-l depăşească pe Eminescu) nu prea avem, iar literaţii îi vor reproşa in aeternum verdictele inclemente la adresa meseriei lor. Vezi "lecţia" pe care Liiceanu i-o dă lui Cărtărescu, apropo de câteva rânduri oarecum băşcălioase din Juirnalul celui din urmă despre Noica. Surpriza, dacă este să vorbim într-adevăr de o surpriză în această carte, este figura Prietenului Andrei Pleşu. Descris fără complezenţe. Găsim, de pildă, la p.159 o scrisoare a acestuia absolut buimăcitoare, din rândurile căreia transpar un Pleşu rece, distant, obosit şi un Liiceanu pătimaş, frivol, melancolic, redistribuire de roluri care arată un "nu sunt ce par a fi" pe care, din păcate, prea adesea îl uităm în graba noastră de a lipi etichete, de a da verdicte. Lui Pleşu i se reproşează inaderenţa la filozofie, "eşuarea" în căutarea fără sorţi de izbândă a îngerilor, Liiceanu fiind într-acestea un sceptic (vezi paginile de critică a revelaţiei, a credinţei, ca forme ale cunoaşterii, opunerea fermă între "luciditatea virilă" vs. "gargara guénoniană"). Altfel, portretul pe care Liiceanu i-l face este şi memorabil şi profund: "Andrei este pesemne cel mai vesel om trist pe care l-am cunoscut vreodată". "…tipologic nu se poate imagina ceva mai nepotrivit decât el şi cu mine". Şi totuşi, ce norocoşi am fost noi, ceilalţi, nu numai în existenţa noastră culturală prin fiecare din cei doi, ci şi prin lucrarea lor laolaltă!
Şi totuşi…nu cred că ne putem iluziona că, din acest jurnal, transpare "adevăratul Liiceanu". Ar fi prea simplu. Ca în castelul în care este răpită prinţesa, existenţa din aceste pagini are o mie de uşi pe care le putem deschide. Dar mereu va rămâne una interzisă, una dincolo de care nu putem şi nu se cuvine să trecem. Este sfidarea pe care o primim din plin şi care, dincolo de "indiscreţiile" (auto)biografice face frumuseţeaa acestor pagini. "Dincolo de 'uşa interzisâ' clocoteşte viaţa morală a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămâne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoară drama fiecărei vieţi. Acolo au loc complezenţele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot acolo apare şi creşte dezgustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră şi, în sfârşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă" (p.355)

ars amandi

2009-08-07T15:43:00.002+03:00

eseu

ARS AMANDI

Ciudată soartă, din punct de vedere cultural, a mai avut şi ceea ce a fost numit “Grupul de la Păltiniş“! Judecat prea adesea “la global”, ca o mişcare sau un curent ideologic (deşi nu este aşa ceva), în ciuda faptului că cei care-i sînt îndeobşte arondaţi sînt personalităţi accentuate, suficient de diferite pentru a nu îngădui înregimentarea sub aceleaşi stindarde, plasat în planuri de discuţie (politice, ideologice) care nu-i sînt nici specifice nici favorabile, acuzat din mai multe părţi de “izolaţionism” (în mod straniu, unii îi reproşează “naţionalismul’, alţii, dimpotrivă, “cosmopolitismul”), de un fel de boicotare a istoriei de care s-ar fi molipsit de la magistrul Noica, iată că personajele principale din sfidătorul JURNAL DE LA PĂLTINIŞ s-au situat după l990 într-o direcţie a prezenţei publice care contrazice atît de vădit apetenţele maestrului, încît nu se poate să nu ne dea de gîndit. Gabriel Liiceanu vorbeşte direct în cartea care face subiectul acestor însemnări de sentimentul unei trădări. Dacă nu cumva este în această viclenie a istoriei un subtil avertisment că noi nu citim cum trebuie opera lui Noica. Sau, cum ar fi spus el, nu i-am înţeles bine lecţia. Vehemenţa sa împotriva celor care devin “valeţi ai istoriei” pare să le fi oferit discipolilor, atît de diferiţi temperamental şi chiar intelectual, tocmai un backgrund foarte solid pentru a face, atunci cînd s-a ivit prilejul, fiecare în felul său, istorie. Ce dezamăgit ar fi fost gînditorul de la Păltiniş! Ce şansă pentru noi! “Haina croită de Noica în vremuri normale, oarecum dintr-un soi de înţelepciune stoică menită să-i rezolve ecuaţia vieţii sale, se dovedea a fi acum, într-un dezastru al istoriei, nespus de funcţională pentru vieţile multora. Îmbrăcînd această haină, cîţiva dintre noi am cunoscut fericirea şi, în măsura în care aveam senzaţia că evdaserăm din sistemul controlului total, am fost deopotrivă liberi...” Dar tocmai o discuţie în acest plan aş vrea să evit în acest excurs. Tocmai pentru că, obsedaţi de raportarea la istorie, fanii ori criticii “Şcolii de la Păltiniş“ au omis un “amănunt” esenţial: toţi cei care au trecut prin această şcoală (subliniez într-adins cuvîntul) sînt nişte excepţionali mînuitori ai limbii române! Supăraţi pe antiliteraturismul lui Noica, scriitorii noştri “de profesie” (y compris criticii literari) s-au făcut a nu băga în seamă această trăsătură evidentă.
Nu întîmplător, într-un recent interviu din revista 22, Monica Lovinescu insista tocmai pe calităţile de prozator ale lui Gabriel Liiceanu, pe care cartea de faţă le exprimă poate cel mai bine. Prozator, aş spune, în sensul clasic al cuvîntului. Pentru că, atît sentimentul de la care pleacă autorul: admiraţia, cît şi tehnica atît de dificilă a portretului sînt, în esenţa lor, la Liiceanu, rodul lecturilor din marii istorici-scriitori ai antichităţii şi nu numai. Poate că tocmai aici trebuie percepută marea surpriză pe care a adus-o această carte. Monica Lovinescu vorbea în interviul citat de o surpriză comparabilă cu aceea provocată la timpul respectiv de JURNALUL DE LA PĂLTINIŞ. Numai că, dacă atunci cartea a stîrnit o avalanşă de comentarii, cea de acum a trecut abia semnalată, socotită pesemne un simplu act de complezenţă în care un autor îşi strînge între coperţi cîteva texte ocazionale în care-şi congratulează amicii. Nimic mai fals. Explicaţiile acestei receptări distorsionate sînt multe, dar nu aici este locul lor. Textele lui Liiceanu au mereu o miză care le transcende conţinutul. Ca şi Cioran, el este un moralist care vede mereu, dincolo de omul ca individ, ideea în care acesta este prins. Cei care au citit în Liiceanu doar un heideggerian pierdut în abstracţiuni incomprehensibile sau, dimpotrivă, doar incomodul personaj public, incapabil de compromisuri şi spunînd mereu lucruri neplăcute multora, vor fi fi fost deopotrivă surprinşi de căldura care răzbate din paginile acestei cărţi. Cine a văzut -superficial - în Liiceanu doar un încruntat, un justiţiar cu severităţi inchizitoriale, poate fi şocat de patetismul necenzurat al multor pagini din această carte cu prieteni. A fost, din nou, comparată cu Exerciţiile cioraniene de admiraţie. Este, totuşi, vorba de altceva, şi eu aş pune-o în relaţie mai degrabă cu mult mai celebrul (în sensul zgomotului public pe care l-a stîrnit la apariţie) APEL CĂTRE LICHELE, cu care formează, mi se pare, un indestructibil diptic. Recitind acum celebrul text care a stîrnit atîta vîlvă la timpul său, mi-a sărit în ochi o evidenţă care-mi scăpase la timpul respectiv: de acum aproape folclorizatul îndemn, datat 30 decembrie 1989, are abia o pagină şi un sfert. Impactul pe care el l-a avut (fireşte, nu asupra lichelelor, nu cunosc nici una care să fi dat ascultare pateticului manifest) este el însuşi o dovadă oblică despre forţa cu care Liiceanu îşi încarcă fraza. Cine are capacitatea de a stăpîni cu egală încordare ambele energii ale discursului: cea vitriolant acuzatoare (cine nu îşi aminteşte de efectiv năucitoarea hermeneutică a mizeriei noastre din Meditaţie despre gunoaie?) ca şi cea generos laudativă, acela este cu siguranţă un excepţional prozator.
Ceea ce este sublim estetic şi moral în esenţa admiraţiei, este că ea se poate înşela. Ea funcţionează după un sistem de generozitate nesuspicioasă, (admiraţia lipseşte complet în ceea ce a fost numit era suspiciunii) distribuindu-se cu o încîntare şi o bucurie despre care Sfinţii Părinţi au scris în analiza iubirii creştine. De pildă, autorul nu a selectat în această carte (şi poate că rău a făcut) acel portret ditirambic pe care l-a făcut la un moment dat lui George Pruteanu. Se va fi înşelat, desigur, dar dezamăgirea aceasta ascunde în ea tocmai acea doză de naivitate fără de care admiraţia nu există, căpătînd un imposibil damf de troc. Nu curajul îi lipseşte lui Liiceanu, dovadă că volumul începe cu textul care i-a adus atîtea necazuri şi a fost atît de mult răstălmăcit: Sebastian, mon frère. De altfel, din cele zece “discursuri îndrăgostite” care alcătuiesc cartea, şapte sînt dedicate unor oameni apropiaţi ( Mihail Sebastian, Emil Cioran, Constantin Noica, Henri Wald, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Andrei Pleşu, Horia Bernea) şi trei unor “idei” (o splendidă hermeneutică a sărutului, pornind de la o scenă din Romeo şi Julieta, o evocare a felului în care s-a petrecut lansarea Lexiconului negru. Unelte ale represiunii comuniste în apropierea coloniei de muncă de la Canal numită atunci Peninsula, şi o meditaţie finală despre Carte). În societatea noastră de azi, pe care o resimţim tot mai dureros ca fiind una a tuturor dezbinărilor şi speranţelor înşelate, Liiceanu se depărtează din nou de imperativul nicasian al Operei pentru a ne oferi un exemplu pe care unii l-ar putea considera frivol de posibilitate a admiraţiei, a prieteniei. “Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că sîntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întîmplă pentru că este protejat în felul acesta.[...] Dacă ura celorlalţi - covîrşitoare uneori -, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase este pentru că există cîţiva oameni pe care îi iubim pînă la capăt” - spune autorul în textul de pe ultima copertă. De luat aminte!
Ca filozof, să publici o carte cu titlul Declaraţie de iubire, trebuie să scontezi pe o undă de şoc puternică în rîndurile cititorilor. Dar prin tonul scrierii, nu numai prin conţinut, filozoful este mult mai aproape de liniile de gîndire ale post-modernităţii (dacă frivolitatea unei astfel de clasificări ar avea realmente vreo importanţă, eu cred că nu are) decît nu ştiu ce vehemenţi susţinători ai ei. Provocate de împrejurări diferite, textele sînt legate de această “iubire dusă pînă la capăt”. Stilistic, lauda este mult mai dificilă decît injuria (de unde inflaţia de “pamflete” şi texte inflamate din scrisul românesc actual). Este vorba, probabil, şi de un fel de autocenzură provocată de o presiune colectivă; ne-am pierdut, cum spunea în interviul citat la început Monica Lovinescu, capacitatea de a admira. Sau, cel puţin, de a ne exprima public această admiraţie, ca şi cum ar fi vorba dspre ceva ruşinos. Liiceanu sfidează deopotrivă ambele prejudecăţi: cea stilistică (oferindu-ne un model clasic, de studiat în şcoală, al artei portretului) cît şi cea psihologică. Gestul lui mi se pare încă mai important decît conţinutul. Cartea contrariază obişnuinţele culturale autohtone. În termenii Jurnalului păltinişean avem de-a face cu un (alt) scenariu paidetic. Sînt exerciţii asupra verbului a învăţa, aşa cum se conjugă el la vîrste cînd omul este “terminat”, cînd şi-a încheiat formarea şi se pare că nimic nu-l mai poate schimba, “întîlniri admirabile”, cum le-a numit un alt filozof. De acum importantă devine un fel de cunoaştere de tip socratic, în care prezenţa celuilalt este elementul esenţial, mai important decît orice discurs.
Altfel, registrele în care sînt compuse textele sînt suficient de diferite pentru a ne feri de monotonie. Capitolul cel mai patetic (folosesc epitetul într-un sens perfect elogios) dar şi fundamental pentru o viitoare istorie a culturii române postbelice este cel despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. “Cu cît mai deosebită este calitatea oamenilor din care e alcătuit edificiul nostru afectiv, cu atît mai subtil, mai tenace este modul nostru de a persista în viaţă. Dacă uneori mi se întîmplă să mă simt invulnerabil este pentru că în cîteva rînduri - şi acesta a fost şi cazul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca - am ajuns, prin altul, la capătul fiinţei mele. ~n toate aceste cazuri ştii că e în joc ceva care nu se dezminte, că indiferent ce s-ar întîmpla îl vei avea pe celălalt egal cu el în faţa ta. Or, tocmai asta îţi dă garanţia de continuitate a lumii într-o formă suportabilă”. (p.85) Reţineţi: a ajunge prin altul pînă la capătul fiinţei tale, nu este aceasta o splendidă definiţie a comuniunii? Capitolele despre Noica sau Cioran au pagini mai accentuat “filozofice” (ghilimele vor să marcheze doar o anumită inadecvare în context a termenului şi apropierea autorului de jargonul de specialitate). “El [Noica] recurge la filozofie ca la o terapie, iar sistemul şi ideea sînt forme de leac, şi nicidecum expresii ale unui apetit pur cognitiv. Demersul lui e de tip mistic (o afirmaţie din nou extrem de curajoasă, de “incorectă politic” n.m.), nu metafizic: el vizeză mîntuirea prin ¹pătrunderea spiritului în carne¹. Iar această pătrundere este rezultatul unui efort mereu reluat. Viaţa nu se lasă îmbrăţişată pentru totdeauna de o idee. Nu există instalare în spirit (s.a.), aşa cum nu există instalare în sfinţenie. Filozofia este o rugăciune pe care o murmuri toată viaţa”. (p.62). Paginile despre Cioran se apropie uneori de notaţia jurnalieră, vorbind tocmai despre moartea celui care a scris toată viaţa despre moarte. “Atît de tare e împlîntată tema morţii în scrisul lui Cioran, încît atunci cînd vrem să aflăm cum a sfîrşit Cioran, s-ar părea că nu punem o simplă întrebare biografică, ci mai degrabă că vrem să aflăm cum s-a încheiat opera lui”. (p.47) Citatele s-ar putea multiplica, dar, în limitele spaţiului cred că ele sînt suficiente pentru a ilustra ipotezele acestor însemnări. Totuşi, nu se poate trece în nici un fel peste foarte bogatul material iconografic, el însuşi un fel de text paralel, despre a cărui importanţă ar trebui scris un eseu special. Ochiul se plimbă şi se bucură de aceste chipuri (nu sîntem cu toţii întru-chipări?) care-şi impun şi pentru noi o plină de învăţăminte familiaritate. Imaginea este la fel de importantă ca şi textul.
“Dacă am plîns, auzind vestea morţii sale, este pentru că mi se făcuse dor de el pe măsura acestei definitve absenţe care-şi începea de acum istoria ei în mine” - mărturiseşte filozoful la moartea extraordinarului prieten Horia Bernea. Despre felul cum plîng filozofii este vorba, în fond, în această atît de luminoasă carte. Sîntem obişnuiţi a-i considera doar în căutarea unor certitudini raţionale, epistemologice. Liiceanu vorbeşte undeva în carte despre nevoia unor certitudini afective. Despre asemenea certitudini ne împărătăşesc toate cele zece eseuri ale cărţii.

6 mai 2002

alexandru dragomir

2009-08-07T15:35:00.000+03:00

Recenzie
ALEXANDRU DRAGOMIR, Crase banalităţi metafizice,
Prelegeri reconstituite de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Partenie, Prefaţă de Gabriel Liiceanu, Postfaţă de Andrei Pleşu, Ed. Humanitas 2004, 260 p.

Un destin intelectual cutremurător, dar exemplar pentru ratările nesfîrşite ale culturii române este cel al lui Alexandru Dragomir, cunoscut pînă acum doar prin folclorul circulînd în lumea intelectuală. Născut în 1916, cu licenţe în filozofie şi drept la Bucureşti, pleacă la Freiburg pentru a-şi da doctoratul cu Heidegger. Face parte din cei cîţiva români care au urmat cursurile filosofului german. Nu rămîne însă aici decît doi ani pentru că, în 1943, înainte de a apuca să-şi dea doctoratul, este rechemat în ţară, mobilizat şi trimis pe front. De aici biografia sa „se închide”. Devine un „filosof ascuns”, ocupă funcţii cît mai umile pentru a face uitat în ochii autorităţilor faptul că este „cel care a studiat cu Heidegger”. Destinul (trebuie să repetăm acest cuvînt) celui care ar fi putut fi un mare filosof român face ca perioada de care ar fi trebuit să fie cel mai mîndru să se transforme într-o cruce. A fost, sudor, merceolog, funcţionar, corector, redactor, economist. Cine să fi ştiut că şeful de birou la serviciul Aprovizionare de la Hidrocentrala „V.I.Lenin” de la Bicaz este cufundat în Platon şi Hegel? O viaţă de om (a murit în 2002) petrecută în subterană. Este aceasta o şansă, sau un blestem? – ne putem întreba. Culturaliceşte – cum ar fi privit Noica – este, desigur, o ratare. În ordinea gîndului dus pînă la capăt este, vorba lui Liiceanu „un naufragiu ratat”. Este cinic sau este doar adevărat să spui că „Sănduc” a filosofat pur şi simplu?
După despărţirea simbolică de Noica, prin Jurnalul de la Păltiniş, filosoful „îi predă” pe discipolii săi lui Alexandru Dragomir pentru nişte „seminarii” private la care vor participa, între 1985 şi 2000, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru, Thomas Kleininger, mai tîrziu Horia Roman Patapievici şi Cătălin Partenie. Biografia lui Dragomir, ca şi atmosfera şi povestea acestor întîlniri, sunt detaliate de editor în prefaţă. Acest prim volum dintr-o serie în care vor fi reproduse caietele păstrate de la acest gînditor care n-a publicat toată viaţa lui decît un singur text cuprinde textele acestor prelegeri, aşa cum s-au păstrat ele în notiţe sau, de la o vreme, în înregistrări pe casete. Unele dintre aceste prelegeri s-au pierdut, a rămas doar fiorul amintirii lor (ni se spune despre una avînd ca temă firul de praf), altele pot fi completate cu notele păstrate în caietele lui Dragomir. Sigur că lectura acestor prelegeri probabil că păstrează foarte puţin din magia acelei atmosfere indicibile a filosofării în direct. Dar ea restituie un model de vieţuire-gîndire foarte rar pe meleagurile noastre. Pe de altă parte, editarea unor asemenea texte pune din punctul de vedere al rigorii filologice (mai ales ţinînd seama de atenţia la gîndul celuilalt pe care ni se spune că o acorda Dragomir în hermeneutica textelor) probleme extrem de dificile. Pe care Gabriel Liiceanu legatarul, înţelegem, al caietelor le-a abordat într-un mod foarte discutabil. Ni se spune astfel că unele texte au fost completate de editor, care nu-şi ia însă nici măcar elementara măsură de prevedere de a tipări fragmentele întregitoare care nu-i aparţin lui Dragomir cu alt corp de literă. Nefiind vorba de o ediţie critică, acest minim gest editorial ar fi fost suficient pentru deferenţa profesională datorată subiectului.
Trecînd peste această obiecţie, lectura este fascinantă, avem de-a face cu siguranţă de una dintre puţinele cărţi de filozofie care-şi merită numele din cultura noastră. Este năucitor de pildă să vezi titlul primului text: „O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută” şi apoi să urmăreşti demonstraţia fascinantă. Textul va intra cu siguranţă printre referinţele obligatorii în bibliografia atît de vastă legată de piesa caragialiană. Impresionant este şi textul despre întrebare şi răspuns, o adevărată lecţie de filozofie. Despre filozofie. Nu se pot „povesti”, fireşte, în 4000 de semne arcanele prelegerilor lui Alexandru Dragomir. Într-o epocă în care mai ales tineretul intelectual pare a se fi rătăcit, rămas într-un no man’s land complet lipsit de repere, biografia dar şi „opera” (ce fad sună acest cuvînt în acest caz!) lui Alexandru Dragomir pot fi cu certitudine propuse ca jaloane. Lucru pe care cu siguranţă filosoful l-ar fi refuzat cu oroare. Sunt însă liniştit, observ că, deşi a apărut de ceva vreme, cartea nu a atras atenţia recenzenţilor aşa cum ar fi meritat, ca unul dintre evenimentele culturale majore ale anului 2004 şi a rămas acoperită de zgura unor scandaluri care la noi ţin loc de viaţă culturală. Iar gînditorul Dragomir notează în Carnetele sale în 1993: „În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu”.

Savatie Baştovoi

2009-08-04T16:36:00.002+03:00

SAVATIE ŞI ŞTEFAN

Orice sondaj scrupulos printre criticii literari în exerciţiu nu ar înregistra, sunt sigur, printre cei mai importanţi scriitori de azi din România pe Ştefan Baştovoi. Şi, culmea, cred că lucrul acesta l-ar bucura. Chiar dacă Mircea Cărtărescu îl amintea, în sinteza sa asupra postmodernismului românesc, drept unul dintre poeţii cei mai importanţi ai generaţiei sale. Dacă G. Călinescu îi consemna în Istoria sa, cu un serios spirit ludic, pe Tudor Vladimirescu sau pe Vasile Pârvan (care, în sens strict, numai scriitori nu sunt), sintezele mai recente despre literatura ultimelor decenii nu-şi mai îngăduie asemenea răsfăţuri, nu mai apelează decât la înţelesul îngust (foarte îngust) al termenului de literatură. Acum câţiva ani, Florin Iaru chiar declanşase o polemică pe această temă, întrebându-se dacă un Noica, de exemplu, poate fi socotit scriitor, poetul negând vehement acest lucru, el dând termenului de literatură un sens bine limitat, cel de ficţiune. Mi se pare că se pierde astfel iremediabil o bogăţie pe care nu avem de unde să o mai recuperăm. Eu pornesc de la o definiţie mai încăpătoare, care înţelege prin „scriitor” pe cel care dă un anume sens, supra-lingvistic, limbajului, reîncarcă banalele cuvinte cu o nouă energie. Cel care oferă limbajului o nouă supra-structură. În felul acesta, Iorga este mare scriitor în opera lui istorică şi nu în piesele de teatru, Noica este unul din marii maeştri ai limbii române, iar Eminescu sau Caragiale sunt formidabili scriitori şi în gazetărie. Am avut nevoie de acest mic ocol pentru a justifica afirmaţia de la început: că Savatie Baştovoi este unul dintre cei mai importanţi scriitori români de azi. Şi nu prin volumele de poezii sau romanele publicate, (foarte bine apreciate, de altfel, şi premiate, romanul Nebunul, de pildă, a ajuns deja la a patra ediţie cu peste 20.000 exemplare vândute, premiul UE la Salonul de carte 2008, Chişinău, primul volum de versuri i-a fost multiplu premiat etc.) ci prin mulţimea textelor sale despre creştinism, ortodoxie şi marile teme ale lumii de azi, fie adunate în cărţi, fie risipite pe bloguri sau prin reviste. Pentru cititorii care nu ştiu despre destinul ciudat, din punctul nostru mundan de vedere, al lui Savatie Baştovoi trebuie făcută o scurtă prezentare. Născut într-un sătuc din Basarabia, atât de mic încât nici nu există pe hartă, cum spune, acum 33 de ani, cu un tată propagandist al ateismului ştiinţific, talentat în pictură şi muzică deopotrivă, DJ şi elev recalcitrant, venit să studieze în România, primul său volum de versuri are un important ecou. Când totul părea a fi bine înscris pe o traiectorie de scriitor de succes al generaţiei de după 1990, Ştefan Baştovoi a dispărut pentru a apărea ieromonahul Savatie. Călugărirea a însemnat trecerea de la Ştefan la Savatie, dar şi renunţarea la „vechea” poezie, cea scrisă pe hârtie, pentru noua poezie, cea scrisă în propria carne, în propria existenţă.
În jurul acestei transformări este construită cartea pe care vreau s-o prezint aici, cu excelentul titlu: Ortodoxia pentru postmodernişti, ed. Cathisma, 2007. Cartea are trei secţiuni: prima, Printre afişe şi standuri, este mai publicistică, texte scurte, un fel de parabole cu sursă directă în cotidian (de neuitat discuţia despre Dumnezeu cu beţivul din autogară, poveste de Pateric modern). A doua parte, Ortodoxia şi cultura modernă, cuprinde texte mai ample despre câteva teme ale (post)modernităţii şi raportul lor cu ortodoxia. În sfârşit, secţiunea ultimă este formată din câteva interviuri foarte vii care se centrează firesc pe acelaşi subiect, raportul dintre credinţă, ortodoxie şi marile provocări ale modernităţii.
Spuneam la început că ieromonahul Savatie este un mare scriitor. Discursul lui despre religie şi lumea de azi este discursul unuia care vine din lume, care ştie din experienţă despre ce vorbeşte. Titlul pe care l-am pus acestor însemnări vrea să sugereze acea metanoia, prefacerea omului vechi în omul în-duhovnicit. De aceea, ordinea numelor din titlu nu este cea crono-logică, ci una ierarhic semnificativă. În afară de Steinhardt, nu mai ştiu un scriitor care să comunice cu atâta naturaleţe şi fervoare chestiunile teologice cele mai dificile. Fără nici o abatere de tip protestant de la stricteţea canonului ortodox, prin coborârea lui în terestru, prin ruperea legăturii dintre mundan şi Iisus cel întrupat. Le-am dat elevilor să citească un text al Părintelui Savatie despre Cicciolina şi dragoste, efectul a fost extraordinar. S-a diagnosticat de mult, încă dinainte de 1989, literaturo-centrismul culturii române. Maladie care se perpetuează, ba chiar se accentuează în actualitate. Maeştrii noştri gânditori au o foarte precară cultură filozofică şi una practic inexistentă teologic. De aceea, nu au vederea deschisă spre cărţi de tipul acesteia. Spre a scăpa din această cuşcă aurită a „literaturii” spre adevărata libertate, absolventul Academiei Teologice din Kiev a ales viaţa de mănăstire. Dar, fie şi la o elementară analiză la nivelul limbajului, (care poate fi făcută, dar e păcat să rămâi în ea înnămolit) calităţile de scriitor ale lui Savatie sar în ochi. Exerciţiul lecturii textelor fundamentale în „limba veche şi-nţeleaptă” dă formulărilor sale o greutate pe care literatura egotică şi psihanalitică nu o are. „Adevărul nu este o simplă noţiune filozofică, ci o Persoană” (p.35). „Libertatea înseamnă să nu ai motiv să fugi de Dumnezeu” (p. 36) „...trebuie să citim atâtea romane, încât să ni se facă lehamite”. (p. 68) „Cert este că Eminescu nu a avut niciodată nici cea mai mică înţelegere pentru creştinism şi idealurile creştine”. (p. 127). Şi asemenea fraze pot fi citate de pe aproape fiecare pagină. Nu este o carte de misionarism, ci una de mărturisire de credinţă. Întrebării obsedante: de ce? – Savatie îi răspunde printr-o căldură specială a enunţurilor, dar şi printr-o corozivitate nedisimulată, eficientă ca o ghilotină, atunci când e cazul să prezinte racilele contemporaneităţii. Fundamentul dă propoziţiilor o savoare aparte, ceva din căldura lemnului în raport cu asepticul luciu rece al plasticului. Cine a citit Patericul şi scrierile Sfinţilor Părinţi, recunoaşte această admirabilă eficienţă a limbajului cu scurtă luminare de fulger. Excedat, firesc, de întrebarea directă sau subînţeleasă, mereu prezentă în dialoguri, cu privire la opţiunea sa, el îi răspunde întorcând-o: pot să întreb şi eu de ce nu te-ai făcut călugăr? Avantajul (este un avantaj) de a veni din această lume îl face să o înţeleagă mai bine, să-i înţeleagă frământările şi impasurile, şi să găsească şi un limbaj comun în care să comunice experienţa credinţei. Pe care o contrapune miturilor modernităţii. Din perspectiva trans-temporală a credinţei. Cum spune el la un moment dat, astăzi predicatorul creştin este oarecum în situaţia Apostolului Pavel, într-o lume decreştinată trebuie să folosească un limbaj adecvat, aşa cum Apostolul apela la limbajul filozofiei greceşti pentru a se face înţeles în Areopag.
Cele două texte mai ample, Arta ca monument al despărţirii omului de Dumnezeu şi Patologicul şi demonicul la romantici pot stârni de bună seamă revolta literaţilor impenitenţi. „Arta este ceea ce a înţeles omul din despărţirea sa de Dumnezeu, ea este drama despărţirii şi a însingurării noastre. Însingurarea este tema esenţială în artă şi în afară de asta nici nu poate fi concepută. Însingurarea însă este moarte”. (p. 76) Autorul demitizează arta pe care post-Renaşterea a urcat-o într-un cer din care-l alungase pe Creator. Arta este neîmpăcarea omului cu moartea. De aici, zbaterea ei spectaculoasă, dar inutilă. Sigur că în eseurile amintite este invocat frecvent numele lui Eminescu. M-am bucurat să citesc o opinie curajoasă, radicală, împotriva unui curent care-l anexează forţat pe poet unui ortodoxism absolut, sanctificându-l. Am citat mai sus afirmaţia Părintelui Savatie, chiar dacă ea împinge excesul în sens contrar. Există studii temeinice care îl apropie pe Eminescu de gândirea gnostică, şi probabil că aici stă unul dintre fundamentele gândirii sale. Gnosticismul fiind o ramură deviată a creştinismului, cu rădăcini mult mai vechi. Tocmai problema timpului şi a răului este în centrul filozofiei gnostice. Nu mântuirea sau judecata din urmă. În focul demonstraţiei, Ieromonahul Savatie, apelează chiar la un citat eronat în cazul versului „Ochii mei nălţam visători la steaua singurătăţii”, unde în loc de „ochii” pune „fruntea” şi construieşte o întreagă şi frumoasă speculaţie de ce ar fi trebuit să fie „ochii”. Păi tocmai aşa scrie şi Eminescu: ochii. (vezi Opere ed. Perpessicius, vol. I, p. 199). Mai sunt astfel de mici inexactităţi, de exemplu Călinescu nu a scris nici o carte Viaţa şi opera lui Eminescu, versul lui Arghezi nu este Vreau să te pipăi, Doamne... şamd, scăpate în focul demonstraţiei, dar care se topesc tocmai la căldura acestui foc.
Analizând avangardele, absurdul şi alte fenomene ale artei secolului XX, autorul le consideră tocmai semne ale uitării de Dumnezeu, ale instaurării marelui gol pe care încearcă să-l umple cu disperare arta. Absenţa lui Dumnezeu este însuşi Absurdul, pe care arta îl exhibă. Savatie Baştovoi este şi un pasionat de psihanaliză, care îi furnizează argumente puternice în radiografia pe care o face demonismului lumii contemporane. Arta este un substitut, un fals ontologic, o pseudo-soluţie prin raport cu credinţa: „Arta este fenomenul prin care complexele de tot felul suferă un proces de înnobilare” (p. 81) Aş spune că arta este un gol care încearcă zadarnic să acopere alt gol. Omul nu mai are ce spune lumii. Tot Eugen Ionescu este de găsit aici, în această disperată pipăire a golului, dar şi Cioran. „Arta este reacţia lui Adam care se trezeşte după acest accident, accident care a fost nu doar al său, ci al întregului cosmos. Arta este un efort bolnăvicios al lui Adam de a şi-L reaminti pe Dumnezeu, efortul de a-şi aminti zilele fericirii sale. Această încercare va fi sortită eşecului până în ziua când Însuşi Dumnezeu se va pogorî în trupul bolnav al lui Adam şi, îmbrăcând boala lui ca pe o haină, o va spăla în apele purificatoare ale morţii jertfelnice, pentru a o întoarce iubitului Adam” (p. 83) Tema artei este cuplată şi cu tema libertăţii, întrucât omul modern care se închină la idolul libertăţii, vede în artă tocmai eliberarea de „lanţurile religiei”. Artistul vrea să fie deţinătorul de stindard al acestei „eliberări”. „Da, omul a scăpat de sub „tirania religiei”! Arta a învins, a triumfat asupra religiei! Numai că, la rândul ei, a devenit ea însăşi o religie, o religie vicleană şi tiranică, o religie a distrugerii. Trăim într-o societate tiranizată de artă” (p. 85). Sigur că asemenea afirmaţii pot şoca omul recent, crescut în mitul artei ca încununare a umanului. Vanitatea luptei pentru „libertate” a artistului este pusă în cauză, pentru că el are insolenţa de a se socoti „creator”. Pentru cei care ar judeca grăbit din asemenea citate un fel de fundamentalism ortodoxist, i-aş îndemna la temperanţă. Punctul de vedere mi se pare perfect sustenabil. „Viaţa însăşi a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-şi mai trăieşte viaţa sa reală, ci o viaţă virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realităţii. El este hărţuit de aceste idei, oricât de frumoase ar părea ele. Dar poate că ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar”. (p. 91) Idei înseamnă aici ideologii, în proliferarea lor de junglă, de la cele politice, la cele ecologiste, nutriţioniste, de gen sau mai ştiu eu câte altele, sau chiar religioase, pentru cazurile în care religia a decăzut la simplă ideologie manipulatorie. Autorul este perfect consecvent, încadrat în dogmă (atenţie, cuvântul are în acest context o conotaţie exclusiv pozitivă, teologică!) şi... foarte postmodern în efortul de a împinge demitizarea până la fundamente. Este aici şi un platonism fireşte creştinat, după care arta este o imitaţie a imitaţiei. Cum spune Savatie Baştovoi în interviuri, simţind insuficienţa aceasta constitutivă a artei a hotărât să-şi construiască altfel viaţa, pe o altă temelie.
Şi mai aplicat este eseul despre demonicul romantic. Analizând poetica romantică, autorul găseşte aici începutul acelei religii a artei care acoperă pustiul modernităţii. Luciferismul romantic este, fireşte, ilustrat prin citate în special din Eminescu. Pasionatul de psihanaliză care a fost Ştefan Baştovoi desluşeşte transferuri de energii negative. Pentru artistul modern, arta devine un mijloc de purificare, defularea infernului personal. Ce te faci însă cu cititorul care se încarcă psihic de toată această mizerie? Imaginarul, viitorul, moartea... asemenea teme tipic romantice sunt citite din perspectiva demonicului pe care ele îl conţin. Mi-am amintit observaţia marii scriitoare creştine Simone Weil, după care imaginaţia şi răul sunt sinonime, imaginaţia nu poate fi decât o imaginaţie a răului. Romanticii fug de luciditate. Romanticii nu puteau fi creştini, ne spune Părintele, dar nu erau nici atei. Ei se închinau demonului originalităţii, o altă boală majoră a modernismului. „În Biserică, încetul cu încetul, am început să mă dezbrac de complexele mele de artist, de complexele mele de poet, de scriitor, de om modern şi postmodernist, care crede că are ceva de spus şi am început să preţuiesc simpla aflare împreună cu oamenii, cu un om” (p. 151). Părintele Savatie se adresează în special tinerilor pentru că aici se joacă totul. Şi iată acest admirabil paradox, care poate fi un memento al întregii cărţi.: „....astăzi a fi original înseamnă a redeveni normal”. Să fie acesta drumul nostru?
Dialogurile din ultima parte a cărţii au o dinamică a gândului şi a expresiei care ţine de arta dramatică. Sunt povestea metanoiei. Cel dat lui Dumitru Crudu mi se pare cel mai dez-lănţuit întru mărturisire. Aici Părintele vorbeşte despre trecerea poeziei în cealaltă dimensiune, de la poezia ca artă, la poezia tăcerii, cea scrisă în trup, nu pe hârtie. Aici vorbeşte cutremurător despre calea găsirii lui Dumnezeu şi renunţarea (poate cea mai grea dintre toate) la trufia creatorului estetic. „Eu voiam să existe Dumnezeu, ca să mă facă pe mine nemuritor (p. 170) Greutatea călugăriei, se mărturiseşte, este în primul rând cea a întâlnirii cu sine. Poate că în nici o altă împrejurare existenţială şocul acestei întâlniri nu este mai puternic. „ – E grea călugăria? – Grea este întâlnirea cu sine, grea este despărţirea de oameni, de absolut tot. Greu e să mori încet şi să te laşi îngropat toată viaţa de cei pe care i-ai iubit” (p. 173) Disecând poetica postmodernistă, el vede în acest curent un fel de expresie ultimă a sterilităţii creative. (p.181) M-aş juca iresponsabil pe tastatura cuvintelor spunând că Savatie s-a salvat pre sine de la această poleită sterilitate (atât de vizibilă în literatura ultimelor decenii!) alegând poteca îngustă. Dar el nu abhoră totuşi acest curent, conştient că prezentului trebuie să-i vorbeşti pre limba prezentului şi că mijloacele de expresie atât de laxe ale postmodernismului pot îngădui foarte bine inclusiv transmiterea unui mesaj creştin ortodox. Se conturează actualmente în cultura noastră, foarte discret, nebăgat de nimeni în seamă sau ostracizat de gânditori la comandă un curent neo-conservator foarte interesant. Personal, îmi leg de el ultimele firave speranţe. Logic, Părintele se înscrie în siajul unui asemenea curent. „În primul rând, eu consider că postmodern poate fi numai conservatorismul. Adică ceea ce vine după modernism trebuie să fie totuşi o reîntoarcere la clasici, la tradiţie” (p. 203)
Aş cita încă multe din această splendidă carte, din blogurile şi articolele unui om care a înţeles că nu e suficient să scrii pe hârtie, câtă vreme „materialismul sfinţit” al ortodoxiei îţi oferă şansa unui „scris” infinit mai spectaculos, în propria existenţă, cu cerneala propriei vieţi, prin cuvinte de foc. „Noi zicem că merită să trăieşti numai pentru lucrurile pentru care merită să mori” (p. 78).

Exod

2009-07-13T19:23:00.001+03:00

MĂ BÂNTUIE LOCUL
Tabloul literaturii noastre de după 1990 este mult mai vast decât îl arată încercările de panoramare critică de până acum. Este o chestiune importantă de metodologie analitică și de sociologie a creației și a receptării. Dacă înainte de 1990 harta titlurilor publicate și cu cea a titlurilor „inventariate” de critica literară se suprapuneau practic fără omisiuni (nu avem autori sau opere importante ignorate din această perioadă, lăsând la o parte intervenția cenzurii), după revoluție haosul editorial și al distribuției a făcut ca nici cel mai scrupulos și cel mai harnic dintre critici să nu aibă o imagine cât de cât completă a teritoriului de atac. Vizibilitatea critică a unui autor ține de mulți factori cuantificabili și de unii imponderabili, ea a căpătat adesea un aer aleatoriu de ruletă rusească, avem deja cazuri cunoscute de cărți care, apărute la edituri mici, au fost complet ignorate de presa literară excesiv de nombrilistă, pentru ca, odată cartea intrată în portofoliul unei mari edituri pentru o nouă ediție, să stârnească valuri. Acesta este, după părerea mea, și cazul Vioricăi Răduță, autoare a peste zece cărți de poezie, eseu, romane. Încet, încet numele ei începe să iasă la suprafață ca al unuia dintre scriitorii noștri cu cel mai elaborat limbaj. Problema ei principală (și câți vor fi fiind într-o situație similară?) este că nici tematic, nici stilistic, nici ca weltanschauung nu se încadrează în generația căreia îi aparține cronologic, optzecismul, cu atât mai puțin în trendul ego-ficțional și minimalist al ultimelor două decenii. Nu inginerie textuală, ironie auctorială, experimentalism cu orice preț, intertext, viața făpturilor neînsemnate avem de găsit programatic în romanele Vioricăi Răduță. Există, firește, doze diferite din toate acestea, dar nu ele primesc accentul principal. Autoarea vine mai degrabă dinspre sud-americani (magicul ca mod de funcționare a unei comunități închise) și Faulkner iar de la noi aș apropia-o de Ștefan Bănulescu. Dar aș face mai degrabă o trimitere spre valul noii cinematografii „mizerabiliste” românești de după 1990. Sunt multe asemănări tematice, stilistice, de „mișcare a camerei interioare” între acest roman și recenta noastră excelentă cinematografie.
Romanul pe care scriitoarea l-a publicat în 2008 la Editura Cartea Românească, În Exod, se cere citit în continuarea excelentului Hidrapulper, Editura Ideea Europeană, 2007. Acela era un excelent roman „de uzină”, o temă ignorată azi, dar căreia îi dovedește o surprinzătoare viabilitate estetică, prezentat la modul negru, al unui spațiu infernal, din care nu mai există scăpare, o terifiantă metaforă a lumii comuniste închise. Spațiul este, într-adevăr, una dintre metaforele obsedante ale literaturii autoarei. Imaginea spațiului (închis) este centrală și în cartea despre care este vorba aici. Ne aflăm într-un sat – târg, în preajma sărbătorii de Sfânta Maria Mare, în pregătirea Marelui Bâlci de trei zile. Nimic carnavalesc însă, dimpotrivă o atmosferă încărcată de „semne” apocaliptice. De roluri prescrise. Sumbră. Prin fața noastră defilează o serie de personaje funambulești, cu identități vagi și biografii de reconstituit din bucățelele sparte mărunt ale unui mozaic (ori vitraliu? – căci o lumină „din spate” dă sens acestei compoziții bizare) ce înfățișează o umanitate fixată într-un joc ritual plin de mister(e). Epicul este minimal, nu lesne de așezat într-o ordine (crono)logică, gesturile sunt hieratice ca într-o liturghie cotidiană, fantastică. Pregătirile pentru spectacol, serbare școlară, dau prilejul unei secțiuni verticale printr-o umanitate parcă ieșită de timp. De altfel, avem de-a face cu un roman construit mitic. Nu un roman care ar ilustra un mit sau altul, ci unul care funcționeză mitic, pentru că așa funcționează acea comunitate. Aluziile mitologice literale, de la șarpe la lună, apă, taur, înălțime sunt, sigur, abundente. Ele sunt însă doar semne indiciale, jaloane ale traseului textual. Din realismul magic se reține tocmai modul absolut firesc în care scriitura face legătura între cele două planuri ale existenței. Citez dintr-o singură pagină, la întâmplare: „Începea să albească. Nu o supăra bătrânețea, Dar să vină când trebuie, spuse. Și Dumitru: Trece huruitul norilor prin noi, doamnă. Feraru își vede piciorul plin de bube și îl trece prin foc. Piciorul nu vrea să moară. E din ce în ce mai greu. Nici Feraru nu moare. – Au, spuse Mama Tinca, uite cum se plimbă Constantin în moartea lui”. Acesta este tonul pe care sunt scrise cele aproape 250 pagini ale romanului. Cu schimbări subtile ale vocilor narative, cu reluări ale aceluiași moment epic sau imagini repetate insistent. În totul, senzația finală este de înaintare grea, ca printr-o arătură adâncă, proaspătă și udă. Să observ din citatul de mai sus că folosirea punctuației cu majusculă după virgulă în anumite contexte ține de aceeași strategie constructivă, textul ordonat după ritmul unei respirații oarecum gâfâite, termenul francez, au bout de souffle redând-o cel mai bine. Efectul oarecum paradoxal al acesteui tip de construcție este o anume „greutate” a frazei care pare lungă, arborescentă, deși este scurtă, sincopată. Iată cum arată o altă pagină: „Dar noaptea vine tocmai notarul de sus, pe rotile. Zice: E un ziar în fereastra lui Torcică, fetele nu se mai văd. Mută ceasul în buzunarul vestei, Mă ține luminișul pe după gât, doamnă. Învățătoarea se întreabă de ce nu-și pune omul ăsta picioare de lemn, doar are bani. Să nu se audă pe râu când își dă drumul din deal direct în fereastră!? Fetele sunt tot mai albe în fiecare an. Asta e noaptea lor, alta nu-i. Dumitre, eu cred că geamul nici nu mai este acolo. Ei, atunci să le acopere doar un ziar vechi. Eu așa zic. și Constantin dă șerpii uscați la o parte prin Ceair. Sunt ca niște coji de copac. L-am auzit eu. Un singur pas greșit, și copiii s-ar trezi în crăpături. De fapt, se duc până la nuc și până la șerpii tăiați de sapă în pământ de cât timp pândesc pe fereastră notarul și fetele. Când umbra bătrânei se desface de gard și o ia după Constantin, chiar și copiii cred că e moartea. Lua-o-ar naiba! Ce caută ea în sat, să-mi spui”. Găsim în aceste rânduri și tema fundamentală a romanului: moartea într-un spațiu agonizant. Acesta pare a fi și sensul titlului. „Poporul” care locuiește acest spațiu este unul alungat dintr-un rai nici măcar amintit. Deci imposibil de regăsit. Unul dintre cuvintele cheie ale textului este tocmai verbul, mereu repetat, a pleca. Verbul exodului. Să observăm în această ordine de idei că textul romanului se țese în jurul a câtorva perechi de verbe antitetice: a intra – a ieși; a veni – a pleca; a urca – a coborî ș.a., sugerând balansul continuu al liniei narațiunii care este linia memoriei. Element important al romanului. Alături de a pleca, un alt verb esențial al textului este a trece. Nu există deosebire între aici și dincolo, este o circulație practic instantaneee, în cadrul aceleași propoziții, între cele două planuri; oniricul și realul, viață și moarte, viteza de trecere ducând la confuzie, contopire. Pentru că, deși spațiul este închis, apăsător, târgul acesta atemporal, simultaneitatea celor două niveluri ale existenței creează un fel de dinamism din care imaginile - propozițiile alunecă permanent una în alta. Roman sumbru, deloc carnavalesc în lenta descriere a morții, În Exod este o experiență de scriitură cu ambiții mari de radiografiere a unei umanități pierdute.
Am început oarecum împotriva ordinii firești, cu observații despre limbaj. Pentru că este (și) un roman al limbajului. Are ceva solemn, poematic, de litanie, curgerea aceasta de fraze criptice și muzicale în urma cărora se conturează un spațiu hipnotic în care plutesc făpturi somnambule, din eresuri bizare, al cărui cotidian are un vizibil caracter ritualic. Metafora, elipsa și, mai ales, litota, sunt specifice acestui mod poematic de construcție. Consistența acestui spațiu este remracabilă, personajele se rețin, chiar dacă nu au identitate în sensul romanului realist. Verbul a bântui este poate cel mai potrivit pentru a sugera prezența acestor făpturi ale memoriei. Ale memoriei naratorului, dar și a unei colectivități, pe vremea când colectivitatea se închega tocmai cu liantul unei asemenea memorii ancestrale. „Mă bântuie locul” este chiar titlul unui capitol, și l-am ales ca emblematic pentru acest roman de exorcizare a unei obsesii. Este o narațiune testimonială. Vocea naratorului este a unui copil. Avem de-a face cu „amintiri din copilărie” în care oniricul și realul se confundă nu în planul receptării, ci al frazei. Este ceea ce face dificultatea lecturii. Exemplu: „Eu mă mândresc cu dealurile fiindcă au zăpadă și poți muri în picioare [...] În târg o vedem pentru prima dată şi pe directoarea şcolii care e directoare cu dinţi mari. Şcoala nouă crapă din cauza ei la câțiva ani după ce a fost terminată”. „De parcă toată noaptea sare din spinarea lui, Constantin se întinde pe spatele taurului, dincolo de fântână, dă de fetele Petruș, uitându-se din pielea lor peste gard la toți cei care se întorc de la bal, Acum vine luna. Într-adevăr, bătea în fereastra Petrușarilor, Ies din ele prea multe drumuri. Că se uită la răscruce cu somnul, doamnă Învățătoare, Lasă, Constantine, că nu le pătrund gândurile....”.

Personajele sunt prinse într-un carusel (de bâlci?) de multiple definiri reciproce. Suntem într-o normală, sociologic vorbind, gură a lumii, dar nu cea legată de bârfa constitutivă, ci cea din care se nasc mitul, povestea. Personajele vorbesc mereu despre ceilalți. Așa este fabulosul personaj al tatălui, venit din război, căruia îi putrezește piciorul pe mașina de cusut Singer, sora Învățătoarea, femeia cu șerpi, fetele Torcică din somnul cărora vin șerpii (vin din multe locuri în roman), Mama Tinca, Alexe, fotograful care „prinde” chipurile, Constantin și multe altele. Personajele acestea nu sunt individualități, ci fire care alcătuiesc o țesătură foarte strânsă. Romanul are, din această perspectivă, un manifest caracter experimental, atât dislocarea narațiunii circulare în secvențe, cât și alcătuirea mozaicală a personajelor sau efectul oniric („visez moartea” – sună titlul unui capitol) sunt mostre ale acestui lucru de foarte bună calitate în interiorul textului.
Închei cu această pagină, un fel de artă poetică suficient de explicită: „Mai târziu Irina, care ia mâinile mamei Tinca și somnul Învățătoarei în somnul ei, va umbla tot în amintiri. Dar amintirile mele și amintirile ei nu se văd. Pentru că nu au timp. Au numai vise. Apoi, s-a întâmplat să treacă ani mulți până la noi. Nici anii nu mai sunt. Moartea are memorie bună. Dar ce a șters, a șters. Putem începe chiar partea asta de viață, dar cealaltă nu mai e de găsit. Eu visez și fac amintiri pentru mai târziu ca să nu mor imediat. Toate locurile noastre sunt morminte pe care cineva le trezește. Am crezut mult timp că sunt vie. Când m-a sărutat, chiar somnul Învățătoarei a fost târziu. Am vrut să mă întorc. Dar dealul s-a închis imediat în urmă. Și dacă m-am întors a fost prea târziu ca să nu fiu deodată și în amintiri și în locurile care se mâncaseră, parcă, unele de altele. Trebuie să aleg, dar amintirile sunt mai tari decât noi”.

Dan C. Mihăilescu

2009-06-09T10:59:00.002+03:00

PĂMÂNTUL TRANSPARENT
Personaj polimorf (cum se caracterizează singur în numeroasele sale texte confesive), Dan C. Mihăilescu este un istoric literar aparte. Nu are absolut nimic de „hârţogar”, dimpotrivă, o splendidă capacitate histrionică, de neimitat în spaţiul nostru publicistic, de a reda viaţa din litera documentelor. Pentru el nu există praf pe documente. După mai bine de un deceniu de împătimire pentru literatura memorialistică (exemplificată în vol. I din Literatura română în postceauşism), era inevitabil ca atenţia să-i fie atrasă de foşnetul epistolar. Şi a început ceea ce înţelegem că vrea să fie un ciclu: Omul din scrisori. Primul om: Eminescu. Când, în 2000, a apărut la Polirom acel extraordinar corpus de inedite, Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, Dan C. Mihăilescu i-a dedicat un întreg serial entuziast de vreo cinci episoade în revista 22. Acela este coloana vertebrală a volumului de faţă.[Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, ed. Humanitas, 2009] Care volum începe cu o pledoarie frenetică, normală pentru un asemenea consevator ludic, pentru căldura, umanitatea, pasionalitatea scrisorii împotriva răcelii funcţionale, strict conjuncturale, a emailului. Straniul titlu sub care îşi aşază prezentarea, Sublimul de pământ, este oximoronic justificat, în măsura în care încearcă acest soi de „catabază” a hyperionului naţional, oferindu-i un trup şi un suflet, deduse din caligrafia mereu elegantă a epistolei. Mi-am permis să văd în demersul său şi drumul invers: de transparentizare a biograficului încărcat de labirintice pătimiri pentru a-l face incitant la lectură. Criticul are capacitatea de a vedea viaţa din texte şi de a citi textul ca pe o viaţă. Coborând sublimul pe pământ, face, în acelaşi timp, pământul existenţei cotidiene (cu toate mizeriile lui) transparent. „Numai recucerind Omul din autor, recucerindu-l cu farmec, dibăcie şi tot felul de bune ispitiri biografice mai putem spera să trezim apetitul adolescentin la lectură şi exegeză adecvată” (p. 32) Pentru secolele pre-electronice, scrisoarea era, se ştie, nu numai un mijloc de comunicare, ci un adevărat ritual, uneori incredibil de complicat. Şi, fiindcă partea cea mai interesantă din epistolarul eminescian este totuşi erosul, ne putem întreba dacă pasionalitatea secolului XIX naşte splendoarea genului epistolar sau genul epistolar creează această pasionalitate? (vezi cartea Ioanei Pârvulescu despre secolul XIX). Epistolarul pune alte accente decât jurnalul. În scrisoare, eul cată să se plieze „adrisantului”. Scrisoarea e spaţiu median între nuditatea, ecorşeul de sine al jurnalului şi travestiul operei (vezi p.14). „Nu istoria, nu istoriile mă interesează, ci firea omului […] aşa cum se înfăţişează ea în scrisul făptuit exclusiv pentru (un) celălalt. (p. 180). Eminescu este un subiect dificil nu numai pentru că este... Eminescu, poetul strivit sub un munte de exegeză, ci şi pentru că nu este un corespondent calofil sau harnic. De multe ori, şi nu numai retoric, îşi cere iertare că nu-i place să scrie scrisori. Când o face, are însă eleganţa şi bunul simţ specifice veacului. „Faptul că Eminescu – tip introvertit, capricios, prepuielnic şi sceptic – nu face parte din categoria expeditorilor„feerici”, adică spontani, invazivi, logoreici, digresivi, pentru care comunicarea, setea de spectacol şi de audienţă dezechilibrează copleşitor discreţia şi măsura în dispunerea accentelor şi e prea puţin atras de dezvăluirea „sufletului apostat” tocmai în cadrele frivolităţii epistolare nu exclude, totuşi, prezenţa unor surprinzătoar revelaţii în scrisorile sale” (p. 101).
Virtuoz al citatului, autorul cărţii lucrează mult la „masa de montaj”, citează abundent, asamblează, face conjecturi, lăsând textele să vorbească, pentru ca uimitul cititor să descopere nişte personaje vii, dincolo de mitul Eminescu – Veronica. Această cedare a iniţiativei textului din scrisori este actul critic fundamental. Cum apare portretul poetului la capătul acestei operaţii? Un om cu o incomodă conştiinţă de sine, dar şi a propriilor limite, „...un meseriaş atent, nu un boem prefăcut, un bun administrator al propriului destin şi mai deloc o figură atinsă de pitorescul experimentării diverselor ipostaze captatorii”. (p. 125) Şi, într-o recapitulare a feţelor personajului din scrisori: „Avem prin urmare, la o repede ochire, un eu caligrafic, în scrisorile către Maiorescu (adică armonios, impecabil în demonstraţii, îmbibat bibliografic, cu o maturitate accentuată responsabil), unul supus-administrativ, când vine vorba de familie, eul auctorial care corespondează cu Negruzzi, eul polemic, în situaţii de conflict profesional, iar la antipod eul ludico-erotic, savuros ca o pastişă ghiduşă după romanele de amor ale vremii”. (p. 138). Aici vine piatra de poticnire pentru cel ce parcurge corespondeţa Eminescu – Veronica (inclusiv masivul volum de inedite din 2000). Intrăm într-o adevărată chestiune de filozofie a limbajului. Ceea ce a şocat pe cei mai mulţi cititori avizaţi a fost, sigur, vocabularul, imagistica epistolelor eminesciene. Curajul lui DCM este de a face o comparistică aplicată a acestei stilistici cu cea a celebrelor cupluri caragialiene şi să dezvăluie o similitudine şocantă. Explicaţia? Ştiam până acum că „vitrionul” caragialian a distrus un cuvânt, altminteri perfect nevinovat în sine, amor. Nimeni n-a putut să-l mai folosească de atunci, într-atât a fost acoperit de rizibil. Iată, vedem acum că un întreg limbaj, o întreagă stilistică aplicată ce pare a fi fost curentă în epocă şi deloc ridicolă, cum ne pare nouă astăzi, a fost aneantizată de corozivitatea satirei caragialiene. De aceea comparaţia între cele două tipuri de limbaj trebuie cu atenţie maximă contextualizată. Limbajul din scrisorile „Miţicului” către „Momoţel” nu atestă vreo obnubilare a inteligenţei, a simţului estetic şi a spiritului autocritic ale „hyperionului românesc”. Parafrazând zicerea celebră: discursul îndrăgostit îşi are legile lui de care Discursului în general nu-i pasă. Aceasta îmi pare a fi morala capitolului „Veronica, Mihai şi cuplurile caragialiene” şi a întregului portret dedus din această analiză efervescentă. În mod cu totul ciudat, cei care au strâmbat din nas în faţa limbajului din corpusul de scrisori inedite au cedat unei imagini prefabricate, în mod evident ar fi preferat un Eminescu citând pe fiecare pagină din Schopenhauer şi Buddha, dedându-se la vaste speculaţiuni filozofice despre neant şi iubire, abstrus, mohorât, pletoric şi „profund”. În loc de asta, au dat de abuzul de diminutive (deşi se ştie că asta este o lege a discursului amoros), de umori ghiduşe sau resentimentare, de exasperări terestre şi fiziologice. Este nepermis de frivol să-l considerăm pe poet mult mai „simpatic” dintr-o astfel de perspectivă? De altfel, unul dintre câştigurile acestei lecturi este o schimbare a opticii din care este privită şi Veronica Micle. Personaj mai complex decât „femeia fatală” sau indiferentă, obsedată să-l prindă pe poet în jugul marital, cu care ne-a obişnuit vulgata istoriei literare. „Dacă nu relaţionezi şi nu contextualizezi sistematic realităţile, toate frecventele alternanţe de ton – uneori de-a dreptul antipodice – ale corespondenţei, ea riscă să devină de-a dreptul aiuritoare” (p. 87).
Titlul unui capitol ne informează că există o frumuseţe a celor jenante. Asta după ce ni se atrăsese atenţia că nimic scandalos, la modul în care percepem noi lucrurile azi, nu răzbate din acest epistolar. „Nu ni se revelează cine ştie ce secrete arzătoare, vreo Veronică lesbiană, vreun Mihai impotent, vreun avort, vreun Eminescu agent secret al Vienei ş.a.m.d.” (p.39) Codul bunului simţ şi al discreţiei era păstrat în sec. XIX până şi în genul acesta de comunicare intimă. Limbajul aluziv era de rigoare. Tocmai în această baie de normalitate stă, până la urmă, satisfacţia majoră a lectorului atent la astfel de nuanţe. Şi aici se află şi sensul bucuriei evidente cu care autorul acestul portret din scrisori se apropie de subiectul său. Moda fadă şi precară intelectual a demitizării nu intră în discuţie aici, sigur că „imaginea” tradiţional-şcolară-bucolică-academică-ideologizată a poetului este serios zguduită, dar nu pentru a fi demartelată, ci pentru a fi îmbogăţită. Sublimul de pământ nu înseamnă împroşcarea îngerului cu noroi, ci modelarea terestrităţii sale fundamentale pentru a-i revela luminozitatea. Nu am citit de mult o carte atât de frumos (ce cuvânt rar folosit azi!) normală despre Eminescu.
Dan C. Mihăilescu are din plin acea „plaisir du texte”, este printre puţinii oameni pe care-i ştiu care după o viaţă de lecturi pantagruelice nu simte nici un pic de sastisire sceptică faţă de literatură,(sau cel puţin o maschează foarte bine), devorează în continuare cu o bucurie adolescentină (de aceea se şi adresează de foarte multe ori direct celor foarte tineri, inclusiv în această carte) cantitţi incredibile de texte şi-şi împărtăşeşte sinteza lor ultimă care este bucuria. De aici distanţa ironică faţă de „metodologii”, ceea ce nu exclude nicicum şi niciodată rigoarea în plierea pe text şi pe context. De altfel, jocul acesta de tip suveică face savoarea „stilului DCM”, alergarea neîncetată între cele mai neaşteptate texte şi contexte, ţesutul rapid la pânzăria textului mereu ca o plasă căreia tu, mai mult sau mai puţin ipocritul cititor, i te abandonezi cu voluptate. Omul din scrisori este omul din litere, contradictoriu şi adesea contrariant. Aşteptăm volumul despre Caragiale...

Steinhardt

2009-06-06T22:16:00.002+03:00

UN DESTIN FERICIT
Uneori mîna este cea care citește. Mai bine zis, ea decide ce carte să impună ochiului. Oricine trăiește cu exercițiul cotidian al lecturii a cunoscut probabil această experiență, cînd mîna se întinde parcă singură, mînată de un impuls obscur, spre raftul bibliotecii și extrage de acolo o carte la care poți să juri că nu te gîndiseși cu o secundă înainte. O poți răsfoi doar, cu oarecare uimire, sunt cărți pe care uitaseși că le ai, sau te poți adînci în lectură ca și cînd ai citi-o prima oară, fără să o mai poți lăsa din mînă. Poți chiar descoperi o carte pe care nu ai citit-o (o adevărată bibliotecă este cea în care se găsesc suficiente cărți necitite) încă. O astfel de experiență am retrăit recent cu Jurnalul fericirii, al lui Steinhardt. Prins de cu totul alte urgențe, m-am trezit că întind mîna și scot din raft cartea. Nu ediția de la Dacia, din 1991, aceea greu manevrabilă din cauza (re)citirilor succesive și a multor mîini prin care a trecut. Ci noua ediție din seria elegantă de Opere de la Polirom. Lectura nouă în care m-am angajat a fost neașteptat de plină de surprize. Punctele de interes mi-erau acum altele decît la prima lectură, aceea cu intensitatea unui șoc. Chiar am fost surprins să constat cât de diferite sunt acum accentele interesului meu. Atunci: 1. memorialistica de închisoare era încă la începuturile ei editoriale, între timp s-au umplut cîteva rafturi. Citeam cu fervoare și furie, cu mirare și oroare despre detaliile gulagului românesc. O lume nouă apărea din subterane. 2. Tema convertirii religioase era pentru prima oară reprezentată la un nivel magistral în literatura noastră. Și 3. Modul lui Steinhardt de a scrie despre creștinism era (și este) de o mare originalitate dar fără a depăși rigoarea dogmatică ortodoxă. Nu avea nimic din rigiditatea limbajului bisericos. Acum, putem înțelege textul Părintelui Nicolae de la Rohia printr-o mult mai detaliată contextualizare. Avem mult mai multe informații, cel puțin despre punctele 2 și 3.
În răstimpul re-lecturii Jurnalului am găsit și cumpărat și monografia lui George Ardeleanu N. Steinhardt și paradoxurile libertății. Editura Humanitas, 2009. Cartea concurează de pe acum la titlul de cea mai bună lucrare de istorie literară a anului. Steinhardt merita fără îndoială o astfel de monografie. Cel puțin trei dintre calitățile scrisului lui Steindardt sunt de regăsit ca un omagiu la monografistul său: erudiția, curajul și libertatea de gîndire. Spuneam despre noua lectură a jurnalului că a mutat accentele. Acum putem privi figura culturală a lui Steinhardt într-o complexitate puțin evidențiată pînă acum. Este ceea ce face George Ardeleanu. Avem un portret exact și nuanțat al generației interbelice dar și al epocii istorice postbelice. Este o hagiografie modernă. Sensul cuvîntului, atenție, nu este acela de encomion ci „doar” viață de sfînt. Șansa paradoxală (Cioran, Țuțea, Paleologu, Steinhardt, excepționali artiști ai gîndirii paradoxale; un alt numitor comun al generației?) a creștinismului în a doua jumătate a veacului XX a fost o recădere în catacombe. O posibilitate a martirajului în împrejurările mărturiei creștine a renăscut. Cum spunea un răposat patriarh: nu am avut curaj să fim martiri. Și totuși, cîți martiri am avut... Încă nesanctificați. Pentru că au reapărut catacombele și chinurile cu care este obișnuit oricine a citit o viață de sfînt.

Steinhardt intră în pușcărie, pe lîngă aspirinele din buzunar, cu două bagaje esențial: o vastă cultură bine asimilată dar și o armătură morală solid construită. Credința este inițial mai mult o tînjire, o căutare de sine și de temeiuri. Pușcăria ia și ultima cîrpă de pe ochi. Tot jurnalul se constituie astfel ca o predică. O predică adevărată în care cuvîntul și fapta una sunt. Nu știu în ce raport numeric se află în jurnal citatele scripturale față de acelea culturale, aș crede intuitiv că acestea din urmă sunt mai numeroase. Este de văzut aici unul dintre temeiurile gândirii teologice a părintelui Nicolae. El percepe pretutindeni Întruparea, iar în cultură calea cea mai bogată spre revelație. Are spiritul într-o continuă alertă, în perpetuă stare de veghe pentru a descoperi lumina cîte unui înțeles parabolic creștin într-un film, într-o carte, într-o scenă istorică, într-o replică memorabilă și mai ales în experiența limită carcerală. Aceasta nu are decît în subsidiar înțeles politic ori istoric, ci în primul rînd unul religios, de pat germinativ al revelației.
În acest sens nu trebuie privită ca o frivolitate compoziția atît de pretențioasă, atent migălită, polifonică, a jurnalului. Ea ține nu de vreun estetism sau de orgoliu auctorial, este tot o reverență inteligentă și politicoasă adusă credinței. I s-ar părea o jignire să scrii plicticos și comun despre Întrupare, Evenimentul unic al istoriei. Cînd îi citim predicile adunate în Dăruind vei dobîndi, găsim aceeași deloc frivolă și profund respectuoasă atenție acordată formei, trimiterii culturale. Grozăvia destinului prin care a trecut, felul în care tace Jurnalul despre anumite lucruri (la fel de importante ca și cele pe care le dezvăluie) sunt fapte secundare, sau doar cadru prin care se străvede Sensul existenței care este credință și este libertate. Steinhardt nu scrie despre fericire și despre libertate, ci scrie fericit și liber. Are un cult al prieteniei, nu numai oamenii îi sunt prieteni, și despre cărți scrie cu fervoare asumată, nu se simte nici un strop de obligație, ci, ajutat și de memoria excepțională (n-a observat nimeni, din cîte știu, că reprezentanții de seamă ai mirabilei generații se bucurau cu toții de o memorie remarcabilă, un adevărat numitor comun, să fie rodul sistemului de învățămînt de atunci, e de gîndit...), cărțile citite, de la un roman polițist la Frații Karamazov îi sunt parteneri, de banchet de idei, taifas, de platonician symposion. O altă observație ținînd tot de rădăcini, mai lesne de evidențiat în cazul lui Steinhardt (după un eșec de integrare în sinagogă) este faptul că el ajunge la credință sprijinit de o armătură morală impecabilă. Extraordinarul personaj care este tatăl său, cu replicile-i memorabile, este o mărturie în acest sens.
Literatura concentraționară se constituie, în ultimele două decenii mai ales, într-o nouă cortină, de hîrtie, care desparte Estul de Vest. Estul are în plus o experiență al cărui grad de atrocitate și coborîre în subuman este necunoscut Occidentului. Și, în plus, este de nepovestit. Oricît de bogată ar fi literatura Gulagului, începînd cu textul fondator, Arhipelagul Gulag, vesticii nu pot crede. Este ceva normal, nici generațiile mai noi din est nu o cred. Sună atît de neverosmil ceea ce s-a întîmplat... Este aici una dintre explicațiile faptului că frivolul jurnal al lui Sebastian s-a bucurat de un atît de mare succes, vorbea despre lucruri cunoscute, în vreme ce mult mai profundul jurnal al lui Steinhardt nu a atins asemenea cote de interes internațional. Inenarabila experiență a lagărului comunist (mă refer și la cel mic și la cel extins la dimensiunile țării întregi), această experiență în plus a unei jumătăți de continent a rămas incomuncabilă. Steinhardt nu este un naiv, are intuiții istorice tulburător de exacte, dacă le privim din perspectiva timpurior de azi. Tocmai pentru că vin din partea știutorului, a celui care a trecut neorbit cele două praguri ale secolului.
Restituirea operei lui Steinhardt, om forjat în interbelic dar împlinit ca destin în teribila perioadă de după 1945, ne pune dinainte unul dintre cele mai rotunde destine ale culturii române. Îmbinarea dintre religiozitate și informația culturală de ultimă formă (nu numai literar-filozofică, ci și științifică) este foarte rară în românica, unde cele domenii apar în genere strict separate. Steinhardt este un inclasabil în literatura noastră. El face cît o categorie, este o mulțime cu un singur element. Multe invidii va fi stîrnit faptul că numele lui a fost cel amintit la istorica vizită a Papei Ioan Paul al II-lea. Dar puțini vor fi luat seama de ce. El însuși un spirit nerigid, liber, dincolo de canoane, dar riguros, Suveranul Pontif sugera astfel, poate, extrem de subtil, calea pe care ar trebui să o apuce o ortodoxie care vrea să fie cea „dreaptă”, dar să fie și în dialog cu vremurile. Pe de altă parte, pentru o societate (incluzînd aici și o mulțime de literați, oameni de cultură, așa zicînd liber cugetători) în care ortodoxia este echivalentă cu cazul Tanacu, Steinhardt este o piatră de poticnire. Nu poate fi ignorat nici de literați, nici de credincioși. Scriind la modul entuziast, sărbătoresc, pe care și l-a făurit, el nu face critică literară propriu-zisă, dar nici limbajul în care își comunică teologhisirea nu este cel comun bisericesc. Această situare frontalieră a monahului de la Rohia deschide o vedere spre un nou continent cultural, încă neexplorat în cultura autohtonă. Monografia lui George Ardeleanu are două calități mai greu de reunit: înțelege foarte bine epoca (nu am citit multe lucrări care să o descrie mai adecvat), și are curajul de a spune direct lucruri pe care mulți le tac. Prin apelul insistent la citate din toate etapele și toate compartimentele tematice ale operei lui Steinhardt, autorul monografiei arată tocmai cum se construiește un om punte peste două epoci. Nu întîmplător cuvîntul cheie, aflat și în titlul monografiei este libertate. Citească-se capitolul Cîteva teme steinhardtiene (și tot atîtea aproximări). El fixează în cîteva pagini ideile forță ale operei steinhardtiene.
Cu alte cuvinte, Jurnalul fericirii, nu îmi pare o carte doar despre trecut, despre marea ruptură în condiția umană care este comunismul, ci și una despre o dimensiune lipsă a construcției culturii autohtone, cea a religiosului. În urma acestei serii de Opere și a monografiei lui George Ardeleanu, Steinhardt încetează de a mai fi un caz oarecum pitoresc, tinde să devină un instaurator de paradigmă.

Expoziție

2009-04-30T17:39:00.001+03:00

POTIRUL CU OTRĂVURI COLORATE
Intrarea în expoziţia pictorului Ştefan Pelmuş, găzduită de exelenta şi foarte selectiva Galerie MAV din Câmpina, este programată să declanşeze din primul moment şocul. Impactul cu violenţa culorilor tari şi a formelor aşezate astfel încît să dea senzaţia de rotaţie (timp, cadran), de vertij, trezeşte ochiul din amorţirea cotidianului. Mesajul ei nu se vădeşte însă din prima, necesită o acomodare, o reflecţie, o întîrziere în materia simbolurilor, s-a vorbit despre o amalgamare a formelor şi a culorilor în tehnică suprarealistă. Libertatea imaginativă de combinare a formelor, liniilor, suprafeţelor şi culorilor, un anume hieratism al perpespectivei plate, fără volum, depărtînd textul tabloului de mimesisul realist, prospeţimea culorilor sunt cîteva elemente care justifică din plin o asemenea încadrare. De ar fi să mă joc infantil cochet cu vorbele aş spune că avem de-a face, mai degrabă, de un pre-realism. Pentru că este vorba de o pictură simbolică, deloc iconografică, în sensul de reproducere a unei imagini pre-date, senzoriale, iar simbolul a fost înaintea realităţii care din el pogoară. Aici mi s-a părut a fi lecţia creştină originară a acestor tablouri pe tema Potirului. După ce îşi revine din acest prim şoc al culorii tari, contururilor ferme şi suprafeţelor care te invadează cu întrebări, ochiul poate odihni în calmul repetitivului, serialului, lait-motivului. Care toate tot spre zona sacralului ne trimit. Un inventar rapid ne arată: potirul, plin cu sînge, peştele cristic, pasărea (cu aspect neliniştitor de Horus hieroglific), crucea, arborele vieţii, „boldul” („Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte? Boldul morţii este păcatul şi puterea păcatului este Legea” 1 Corinteni 15), viţa de vie, piroanele de pe cruce, coarnele din iconografia tradiţională a Celui Rău, totul scăldat într-un mediu care evocă fluiditatea, nişte „forme” inclasificabile, alungite, ca dintr-un spaţiu submers, acvatic, sugerînd o perpetuă Geneză.
Pictură abstractă, de bună seamă, dar un abstracţionism care nu îşi pierde nici un moment legătura cu sensul iniţial al simbolului. Simbolul nu este în fond altceva decît limbajul abstractului. Vagile forme umanoide care apar ici şi colo sunt doar pre-formări, căutări ale Modelului iniţial din care s-a ales forma celui făcut după chipul şi asemănarea Domnului. Non-figurativul este unul al timpului în care binele şi răul nu s-au ales încă precum grîul de neghină. Culoarea mă trimite cu gîndul la prospeţimea naturală a desenelor amerindiene, dar şi a picturii noastre naive precum a crucilor de la Săpînţa. Sunt culori ale bucuriei naşterii, dar acest lucru nu exclude tragicul, spaima, păcatul. Căci potirul nu este doar Sfântul Graal, ci şi cel care aduce moartea („Ava Părinte, toate sunt cu putinţă ţie, treci de la mine paharul acesta, însă nu ceea ce voiesc eu ci ceea ce voieşti tu” - Marcu 14.36). Vioiciunea psihedelică a culorilor nu înseamnă refugiu din realitate într-o lume a dez-articulării psihice, ci aderenţă la un spaţiu precis decupat simbolic. Precizia geometrică a scandării spaţiului exclude vagul oricărui „extaz” provocat de romantica „dereglare a tuturor simţurilor”. Dacă potirul implică evident questa, căutarea, atunci orientarea este obligatorie. Poate de aceea secvenţele spaţiale ale multora dintre tablouri trimit la o subliniere a punctelor cardinale. Mă gîndeam la unul dintre cele mai frumoase titluri de cărţi din cultura noastră: Puncte cardinale în haos. Un fel de busole simbolice care duc la Graalul ascuns al sîngelui nemuririi (roşul sîngelui este, de altfel, culoarea predominantă, alături de culorile tradiţional iconografice: albastru, auriu, verde). Tablourile sunt caroiate uneori în ecrane, cum se spune în limbaj computeristic, implicînd un anume tip de lectură a textului pictural. Destul de asemănătoare cu aşezarea, tot la fel de riguros respectînd o sintaxă spaţială şi simbolică, a picturii bisericeşti. Iar repetarea în diferite registre canonice a aceloraşi teme şi motive construieşte efectul contrapunctic al expoziţiei ca act vizual total.
O problemă pe care citirea acestor exerciţii de căutare a esenţei din Vasul Sacru o pune în fiecare tablou este cea a răului. Dacă tensiunea dintre decupajul geometric al spaţiului şi fluiditatea amorfică, ovoidală a figurilor, totul pe un fond net, este mai uşor de ghicit, sîngele mereu implicat în conţinutul picturii nu este numai cel răsumpărător, ci şi cel al sacrificiului sau al crimei fondatoare. Golemul aşteaptă. Ceea ce pare la o primă privire vioiciune, poate fi şi un avertisment. Sîngele strigă din părinţi, strigă de pe pereţi. Din acest punct de vedere, ex-punerea este puternic neliniştitoare. Ambiguitatea oricărui simbol, ştim asta bine de la Eliade, permite interpretări diametral opuse, rigoarea sintaxei, convergenţa contextelor rituale dau de fiecare dată sensul, în convergenţa contrariilor. Aici, programul iconografic desprins de cadrul cultic are libertatea estetică de a combina formele într-un mod pur aluziv cu singura presiune a imaginativului care nu este bîntuire, ci rigoare. Binele şi răul nu sunt separate, ci bine mestecate una în alta. Greu discernabile. În vremurile noastre post-sacrifiale Graalul nu mai este căutat de nimeni. De aceea lipseşte eroicul, energia căutării, băutura vieţii ţi se îmbie să o guşti ca pe o dulce otravă.
Citirea acestor picturi presupune un fel de antrenament poetic. Metafora picturală serială este una despre spaţiul sacru. Nu ilustrativă, ci instaurativă. Privirea nu se odihneşte, pare mereu purtată de un fel de fugă către sensul marilor obiecte din interior, dar şi al semnelor „mărunte”, bizare, ca un fel de ornamente misterioase, care populează acest spaţiu. Aceasă expoziţie programatică a lui Ştefan Pelmuş este un adevărat eveniment cultural într-o urbe care trăieşte prea mult din amintirea excelenţei sale culturale şi prea puţin prin excelenţa prezentului, şi asta printr-o iniţiativă strict privată. De luat aminte.

Christian crăciun

Copiii şi computerul

2009-03-25T18:08:00.001+02:00

CITITUL ŞI TASTATUL

Pentru că fiecare dezbatere are nevoie şi de celălat punct de vedere, mă situez în postura lui Gică Contra, încercând să aduc cel puţin câteva argumente împotriva fetişului contemporan care se numeşte computer şi a utilizării lui excesive în procesul de învăţare. Cel puţin a umanioarelor. Nu spun proces educativ, pentru că acolo chiar îi reneg orice utilitate, ba chiar îl consider profund nociv. Ţin să precizez că nu o fac din perspectiva bătrânului speriat de nou, ci a unuia care petrece (prea) multe ore pe zi la tastatură şi nu numai pentru a o folosi ca maşină de scris, şi chiar aceste gânduri le scriu cu laptopul pe genunchi.
Trebuie să vă mărturisesc sincer că eu îmi imaginam profesorii de română ca alcătuind un fel de falangă de luptă împotriva transformărilor ireversibile în plan psihic şi moral pe care le produce computerul. Am folosit în analiza mea ideile dintr-o carte care a făcut vâlvă a filozofolui italian Giovanni Sartoris care, deşi se referă la televiziune, poate aduce multe sugestii despre ravagiile pe care le produce la nivelul psihologiei limbajului „ecranul global”, după expresia lui Lipovetsky. Dar cel mai mult am folosit experienţa proprie din contactul cu copilul recent, copilul videns. Pe scurt, teza mea este că, dincolo de valoarea unui instrument care să mă ajute să câştig timp: să proiectez repede o schemă, o imagine, o secvenţă de film, computerul trebuie înlăturat cu încăpăţânare din ora de literatură. O a doua precizare, nu mă voi referi strict la instrumentul numit computer, ci, mai amplu, la un anume mod de gândire asupra omului şi a instruirii care este colorat sumbru de mentalitatea computeristică. Trăim într-o civilizaţie a imaginii în care cuvântul devine subordonat. Ca atare, lteratura ăşi pierde rolul axial pe care l-a avut atâtea secole în formarea omului. Asta presupune o schimbare radicală a însăşi condiţiei umane, a modului de funcţionare a minţii, a scărilor de valori. Cred că suntem de acord că unul dintre rosturile noastre fundamentale, probabil ultimul care ne-a mai rămas, ca în 451 gr F, este să apărăm lectura. Adică acel proces tradiţional de citire discontinuă, de la stânga la dreapta, rând după rând, pagină după pagină, recitind dacă e cazul... dând pagini înapoi, acest proces care dezvoltă anumite capacităţi şi anume porţiuni ale creierului. Ei bine, copilul videns dezvoltă cu totul alte capacităţi, unul dintre primele obiecte pe care învaţă să le mânuiască fiind telecomanda şi butonul de start al computerului. El este profund modificat până la nivelul fiziologiei percepţiei, al proceselor cognitve, al raportării la realitate şamd. Ca să dau un exemplu extrem, un astfel de copil videns, este autorul recentului măcel dintr-o şcoală din Germania pe care l-a efectuat, se pare, „ca să se distreze”.
Pedagogic vorbind, situaţia predării literaturii şi limbii române eu aş caracteriza-o printr-un singur cuvînt: catastrofă. Sondajele serioase de tip PISA, TIMSS, PIRLS ne situază pe locuri ultime, cu o pantă abrupt descrescătoare de la un sondaj la altul, cu diferenţe incredibile între şcolile bune şi cele slabe. Elevii noştri au mari dificultăţi în a pricepe un mesaj scris sau oral, în a construi un text coerent, în a percepe un text de o anumită lungime etc. Cauzele sunt numeroase, nu intră în tema discuţiei noastre, voi încerca să prezint aici doar acele cauze „computeraţioniste”. Mai ales că nu am văzut nicăieri analize oficiale care să pornească de la recunoaşterea francă a acestei realităţi. Iată, de pildă, ni se spune în documentele noastre didactice (concepute într-un eurolimbaj de lemn imposibil de digerat, un adevărat atentat la limba română în paranteză fie spus) că studiul limbii şi literaturii române se face din perspectivă comunicaţională. Este prima cărămidă la temelia dezastrului. Li se inculcă elevilor un fel de pragmatism rudimentar, limba este redusă la un simplu instrument de transmitere de informaţii. Deci nu perspectiva estetică, nu o scară de valori umane trebuie să-şi însuşească elevul, ci un biet vehicul de comunicare. Scuzaţi-mă, dacă pui asta pe primul plan, atunci elevul nu mai are nevoie să citească nici Eminescu, nici Shakespeare, nici Război şi Pace, nici Doamna Bovary. Paradoxul face ca, pe vremea când finalităţile obiectului erau altele, de natură estetetică şi culturală, elevii să aibă o capacitate de comunicare mult mai mare, tocmai pentru că îşi însuşeau prin lectură bogată şi diversă o limbă bogată şi elastică, decât a celor de azi, instruiţi după acest pragmatism, utilitarism de foarte joasă întemeiere filozofică. Este simplist să considerăm că PC-ul este dăunător doar pentru că le ocupă timpul copiilor şi nu mai au timp de lectură. Nu este deloc clar că, interzicîndu-le copiilor abuzul de televizor şi computer, în timpul rămas se vor dedica lecturii. Studii serioase de psihologie apărute în Franţa sau America arată că în general tinerilor, a căror minte este structurată pe mesaje de tip mess ori sms, le este foarte greu să proceseze un text de dimensiuni mai ample, necum un roman. Pur şi simplu creierul lor este construit altfel. Aici este nexusul chestiunii. Trebuie să-i obişnuim pe copiii videns cu astfel de texte ample. Cu mesaje continue, nu discontinue. Cu filme lungi, neîntrerupte de reclame, nu cu clipuri. În aceeaşi ordine de idei, la orice inspecţie, dacă profesorul vorbeşte mai mult de 5 minute este apostrofat. Ca şi cum, exerciţiul de a urmări un mesaj oral de, să zic, 15 min, şi de a-i surprinde în scris ideile (luatul de notiţe) nu ar fi esenţial pentru elevi. În occident se studiază temeinic retorica, se pune accentul pe dezbatere, nu este deloc abhorată expunerea ca metodă didactică. Exemplu: elevă bună din clasa a X-a, citeşte curent chiar şi în italiană: ai citit Harap Alb? Răspuns: Nu, este prea lung şi într-un limbaj greoi. Suntem aici într-un cerc vicios din care eu unul nu văd ieşire. L-aş dori îndelung dezbătut şi analizat în toate întâlnirile noastre de specialitate. Pe de o parte, majoritatea textelor din manuale au o anume vechime, sunt într-o limbă inaccesibilă elevilor noştri, promovează valori „rurale”, în afara prestigiului „cultural” (pun ghilimele tocmai pentru că motivaţia de a-i învăţa pe cronicari de exemplu este foarte greu de aflat în actualul context) nu au nimic să-i atragă pe elevii videns, pe de altă parte, dacă încercăm să le introducem texte contemporane, gen Poema Chiuvetei, Familia Popescu, Muzici şi faze, ne lovim de lipsa unui bagaj minim, un backgrund cultural şi literar care face aceste texte la fel de incomprehensibile ca unul al unui cronicar. Observaţie adiacentă privind ultimul titlu: am dat romanul să fie citit unor elevi dintr-o clasă extrem de slabă. Reacţia lor a fost de uimire faţă de limajul fără perdea, deşi evident ei vorbesc cu mult mai colorat. Semn al unei formaţii inconştiente după care literatura trebuie să ne prezinte lucruri „frumoase”.
Un lucru de care ne plângem cu toţii, de la profesorii de liceu la cei univesitari, este nivelul tot mai precar al cunoaşterii limbii române. Toţi dăm vina pe profesorii din ciclul precedent. În fapt, tot sistemul este profund viciat. Cunosc tineri la 30 de ani, absolvenţi de umanioare, (de la ceilalţi e şi greu să mai ai pretenţii) cu studii serioase în universităţi străine, care folosesc o limbă fadă, complet lipsită de plasticitate, aseptică şi redusă la strictul necesar informativ. Se vorbeşte şi se scrie mizerabil în toate mediile, (chiar unii tineri scriitori lăudaţi nu prea ştiu bine româneşte), ortografia nu mai are nici un preţ pentru că messul nu impune nici o ortografie, este aproape imposibil să-i convingi pe unii elevi să nu scrie cu prescurtări în teză, cei mai mulţi se află în imposibilitate de a construi spontan o propoziţie cu mai mult de cinci cuvinte, ca să nu mai vorbesc de fraze complicate. Sărăcia vocabularului, care înseamnă şi o sărăcie a gândirii, nu este singura hibă, şi mai gravă este sărăcia expresiilor idiomatice care, vorba lui Eminescu, fac bogăţia unei limbi. Acestea practic au dispărut, afară de cele argotice ele nu mai apr în limbajul cotidian. Toate testările pe care le-am dat în acest sens au dat rezultate foarte proaste. În acest sens, de exemplu, Creangă sau Caragiale devin scriitori obscuri, fondul idiomatic al operei lor nemaiputând fi descifrat. În fond, noi ne împingem elevii spre o situaţie schizoidă: 99% din timp ei folosesc un alt limbaj şi un alt set de valori decât acelea pe care vrem să le impunem noi la orele de literatură şi chiar decât acelea pe care le cere societatea pentru care ni se cere să-i pregătim. Valorile pe care le impune Ecranul nu pot fi combătute de valorile Cărţii, câtă vreme programa însăşi reduce cartea ca produs cultural la un simplu suport pentru „texte”. Dacă acceptăm ca pe o axiomă celebra afirmaţie a lui Marshall Mc Luhan după care Mediul este mesajul, atunci mesajul spus de computer este unul singur: Eu sunt Totul, nu există nimic altceva în afara mea. Ce mesaj transmite cartea, ca mediu? Mi-e foarte greu să spun. Exemplu: clasă a 9/a intrată, datorită ideii nefericite a tezelor unice, cu medii în jur de 8. Cu 2-3 excepţii, elevii recunosc că nu citesc niciodată o carte. Că n-au învăţat decât comentariile. Mulţi dintre elevi au mari dificultăţi de lectură, ca să nu mai vorbesc de înţelegerea unui mesaj literar simplu, cum ar fi prima pagină din Moromeţii. În aceste condiţii, degeaba studiem schema funcţiilor limbajului şi perspectivele narative.
Copilul videns, aceasta este o altă consecinţă, are o foarte mare dificultate de a construi, înţelege şi manipula noţiuni abstracte. În lipsa lecturii, trăind doar în mediul televizual şi virtual, capacitatea lui de abstractizare este minimă. Şi, fiindcă nu sunt utile, asemena noţiuni sunt discret date la o parte. Iar cultura generală este nomina odiosa. E bine ştiut că Google poate fi foarte util la o informaţie bogată şi rapid căpătată, dar nu oferă cultură. În fond, însuşi efortul de a căuta o informaţie într-o carte, într-o enciclopedie, este un gest cultural fundamental. Scutindu-ne de acest efort, Google ne de-culturalizează. Internetul înseamnă informaţie,(dar la conservă) dar pentru selectarea informaţiei e nevoie de cultură, care vine din altă parte. Ar fi nevoie de o ecologie a informaţiei, de o hrană informaţională curată, fără Eurile netului, naturală, adică obţinută din accesul direct la carte, care să elimine copiii videns, obezi informaţional. Studiile serioase arată că elevii născuţi într-o casă cu cel puţin 100 de cărţi au în medie rezultate mult mai bune decât ceilalţi. Aici trebuie lucrat.
Sistemul nostru de predare a literaturii este importat, ca o tipică formă fără fond, după cel francez, fără, evident, toate articulaţiile aceluia care îl fac acolo funcţional într-o literatură incomparabil mai bogată. Eliminarea criteriului istoric din predarea literaturii a dus la confuzii greu de imaginat. Exemplu: întrebare pe mess de la elevă clasa a XI-a, dintre elevele foarte bune. Domnule profesor, pot să-l trec pe Arghezi la Junimişti? Mutarea accentului în predarea literaturii de la conţinuturi pe structuri (dez-umanizarea) duce la asemenea confuzii. În Franţa Tzvetan Todorov a scris un studiu incisiv despre acest proces. De această hibă ţine şi mania grilelor şi a baremurilor. Se încearcă o formalizare a ceea ce nu poate fi formalizat. Asta în căutarea unei utopice obiectivităţi. Care nu înseamnă decât tot alungarea omului din literatură. Exemplu: să presupunem că elevului i se dă la examen Plumb de Bacovia, cu baremul aferent. Dacă găsim un elev care a citit mai mult şi ne propune interpretarea după care „amorul” este poezia, iar poemul întreg este o artă poetică? Ce face corectorul, pentru că evident lucrarea nu se încadrează în barem? Să ne uităm cum este formulat subiectul de argumentare de la bacalaureat. Este mai important să fie folosite expresiile sacrosante: eu cred că, după părerea mea....dar câte dintre textele respective se constituie în reale păreri personale? Iar grila, ţinând tot de această maladie computeristă, distruge pur şi simplu exprimarea. Revenind la francezi, să vedem ce nu am luat de la ei. Exemple: căutam (bineînţeles pe net) acum doi, trei ani să văd ce s-a scris la ei despre un roman recent, ce tocmai fusese tradus în româneşte. Era un roman de tipul căutarea urmelor unui personaj absent, o fetiţă evreică dispărută în timpul războiului din Paris. Ei bine, dau peste situl unui liceu unde găsesc romanul ca subiect de teză. Reţineţi era vorba la momentul respectiv despre un roman abia apărut, cu minime şanse ca vreun elev să-l fi citit deja. Se dădea incipitul care era un anunţ la mica publicitate – „s-a pierdut fată în vârstă de” etc...- şi se cerea să se construiască diverse continuări: roman realist, psihologic, aventuri, poliţist, de moravuri, de analiză, existenţial etc. Ne permit nouă programa, sistemul, nivelul elevilor, principiile de evaluare, asemenea răsfăţuri didactice? Alt exemplu cu no comment: subiect dat la bacalaureat, acum câţiva ani, la modulul de eseu: argumentaţi dacă poezia vă apropie sau vă îndepărtează de realitate. Atât. Am dat aceste exemple pentru a vedea că, într-un spaţiu cu tradiţie culturală, efectele computeristicii pot fi combătute cu o bună aşezare a sistemului educativ. Ceea ce nouă ne lipseşte la nivel de principiu.
Cu alte cuvinte, NGA (Noua Generaţie Autistă), cum o numesc eu, este prizoniera ecranelor (televizor + computer + mobil + Ipod), a unor modele sociale şi familiale care o îndepărtează radical de lectură. Modelul uman pe care inclusiv documentele şcolare îl promovează este Reuşitul în viaţă, în carieră. Ce contrapunem acestor modele, noi profesorii de română? Şi cu ce eficienţă? Nimic. Ecranul nu apropie, ci desparte în mod radical. Raportul maestru – discipol (esenţial în studiul umanistic, şi nu numai) este înlocuit de lumina rece a ecranului. Umanul ca atare este discret îndepărtat din materia noastră. De aceea ni se impune să discutăm până la un nivel total inutil pentru elevii de liceu chestiuni de perspectivă narativă în romanele lui Camil Petrescu şi mai deloc problema geloziei, a eşecului în dragoste etc. Ar trebui să ne străduim să-l smulgem pe elev din faţa ecranului şi să-i aducem în faţă fiinţa din carne a profesorului şi fiinţa de hârtie a pesonajului şi fiinţa de spirit a limbajului. Să spunem NU profesorului redus la un simplu manipulator de tastatură (că tot am desfiinţat şi arhaica, inutila, blamabila dirigenţie, al cărui biet nume devenise de mult odios pedagogilor de şcoală nouă videns din minister). Nu trebuie să ne plângem că NGA suferă de o acută lipsă de modele, curricula umanistă însăşi le respinge, lăsându-le să fie construite de televiziuni şi jocurile pe calculator. Să ne amintim cu câtă frenezie erau citite revistele literare în perioada interbelică de către elevii de liceu, ca să nu mai zic în toate mediile universitare! Am văzut anchete printre studenţii de la Filologie, incapabili să numească 2-3 reviste literare. Să ne întrebăm: în mediul social de azi, ce rol au lectura, cultura generală pentru reuşita în viaţă? Practic nul, nu veţi găsi asemenea lucruri în CV-urile standard. Când construieşti programa de literatură pornind de la acest scop, al „practicii”, distrugi însăşi motivaţia de profunzime a lecturii. Care este şi va rămâne o „nobilă inutilitate”. Am elevi care, de exemplu, citesc romanele din seria Cotidianul, dar refuză să parcurgă bibliografia şcolară. Semn că ceva este putred în Danemarca.
Mai am o vorbă despre chiar modul în care este predată informatica la începuturi. Ca de obicei, sărim direct la chestiunile complicate, uitându-le pe cele elementare. Exemplu: mă solicită o elevă în clasa a 6-a să-i explic unde sunt diacriticele, pentru că i s-a cerut un referat unde profesoara nu acceptă scrierea fără diacritice. (bravo ei, v-aş ruga să procedaţi la fel). Îi explic şi o întreb, dar vouă nu v-a explicat asta la informatică? Nu, răspunde, noi facem programare. Este un exemplu tipic de cum se pune căruţa înaintea boilor, elevii noştri habar nu au să redacteze şi să pagineze corect un text în word. Deşi cam în orice profesie viitoare vor avea nevoie de asta. Vorbim mereu de reformă dar documentele de orientare sunt construite pe principiul mantalei lui Arvinte. Iau două ore de aici, ca să le lipesc dincolo. Lipseşte orice viziune integratoare, lipseşte un model uman pe care activitatea didactică să-l contrapună modelului autist, lipseşte orice comunicare între discipline. Programa de română a eliminat omul ca unitate, scriitorul nu mai există, fiind substituit de teme, structuri, concepte operaţionale, figuri etc. Cred că ar trebui să completăm iniţiativa fiecărui elev un calculator cu iniţiativa, fiecare elev să citească măcar o carte. Să recunoaştem sincer, câţi dintre noi nu acceptă referate care în mod clar sunt luate de pe internet? De ce, pentru că ne-o impune aproape felul în care este conceput sistemul de evaluare. Nu este idealist ceea ce propun, în momentul când sistemul de evaluare va fi conceput nu ca să ascundă cât mai bine gravele carenţe ale sistemului, ci ca să stimuleze cultura, lectura, atunci şi elevii şi profesorii vor trebui să-şi canalizeze eforturile în această direcţie. Mă uit la subiectele de bacalaureat şi simt un inefasabil gust de cenuşă. Sunt subiecte concepute de roboţi pentru roboţi, nu au nimic de-a face cu literatura. Care este rolul cratimei......auziţi subiect pentru un tânăr de 18 ani care vrea să intre la facultate, deci să facă parte din elita intelectuală a ţării. Cu asemenea subiecte, nu este de mirare că analfabetismul creşte în mod galopant, că ratingul e cu atât mai mare cu cât vedeta este mai analfabetă...
Vă spun sincer că am căutat multe moduri de a încheia pe un ton mai puţin catastrofic, dar mi-a fost imposibil să găsesc vreunul. Libertatea pe care ar fi trebuit să o construiască ca valoare manualele alternative a fost repede anulată de programe şi sisteme de evaluare din ce în ce mai înguste, rigide şi obtuze. Apropo: dacă tot vindem aşa de scump lozinca descentralizării, de ce nu avem curajul să mergem până la capăt şi să renunţăm la programele făcute „la centru”? Nu ar fi mai curajos să concepem centralizat doar un set minimal de competenţe, restul fiind responsabilitatea profesorului? Pseudo-reformele care cariază de trei decenii învăţământul românesc au produs deja o generaţie decerebrată. Ce mai aşteptăm? Computerul pune între om şi om un ecran, fiind cel mai puternic şi parşiv instrument de înstrăinare produs vreodată. Să punem între ecran şi copil un om şi o carte. Să re-umanizăm învăţământul. Iată o sarcină urgentă.

Prof. dr. Crăciun Christian

Gaudeamus

2008-12-02T10:32:00.002+02:00

LUNA AMARĂ
de toamnă
Evenimentul literar al toamnei și, desigur, al anului a fost apariția Istoriei lui Manolescu, cum i se spune familiar, și e foarte semnficativ că i se spune așa. Vânzările la târgul Gaudeamus au depășit toate aștepătările editorilor încă din prima zi, trecându-se la liste de așteptare. Vom citi și vom da seamă, subsemnatul nefiind printre norocoșii care au „apucat” (vă mai aduceți aminte verbul?) cartea. Pentru că mă preocupă în aceste note de temperatură mai ales reflectarea mediatică a culturii, observ că televiziunile noastre, deși în lipsă acută de subiecte din cauza reglementărilor (aici beep, urma un adjectiv) CNA-ului pe timpul campaniei electorale, nu s-au grăbit deloc să acorde spațiul necesar acestui moment rar. Înmulțiți cu o mie (e o cifră modestă) numărul de posibili telespectatori care ar fi urmărit un talkshow de două ore cu Nicolae Manolescu la o oră de vârf, cu numărul de Istorii vândute și veți obține un rating mult mai mare chiar decât emisiunile cu Becali ( iertată fie-mi alăturarea, ea dovedește numai imbecilitatea mediei noastre, televiziunea națională y compris).
*
Altfel Gaudeamusul a avut aceeași organizare anostă ca și emisiunile Radioului care îl organizează. Spațiul din pavilionul central este mult mai impropriu decât cel din pavilioanele laterale unde se desfășoară târgul de vară. Lipsesc în primul rând locurile de întâlnire și de discuții, esențiale pentru o astfel de manifestare. Cafenele, restaurante, ceainării, cofetării ar trebui să condimenteze manifestarea. Aici se află un singur restaurant cu aspect de cârciumă de sat, cu servire exemplară de tip ante - 1989 (trei sferturi de oră pentru o apă și-o cafea) dar prețuri de 2008. Lipsesc spațiile unde să-ți poți lăsa copiii pe care nu-i poți căra după tine (târgul e și o probă de rezistență a picioarelor), prea puține locuri pentru conferințe și lansări. Cu ani în urmă exista un spațiu central pentru lansări, acum sunt acolo două mari edituri care se întrec în stații de amplificare. Astfel, în timp ce vorbea Ana Blandiana alături, ca din întâmplare se făceau probe de sunet care evident bruiau totul.
*
O fi pitorească trompeta lui Daian, dar ar trebui un sistem mai eficient de anunțare a manifestărilor. De ce nu unul electronic, de tip Gara de Nord, derulat pe spațiul dintre etaje, să poată fi văzut de toată lumea? De ce nu ecrane pe care să putem urmări lansarea care ne interesează?
*
Dacă tot este dedicat „cărții de învățătură” e de mirare de ce lipsește dintre organizatori Ministerul Învățământului, de ce nu se organizează dezbateri despre calitatea manualelor, despre criza acută a lecturii (să nu ne lăsăm înșelați de afluența de public, din urmă vine pustiul), despre raporturile scriitor - editor – librar – cititor etc. În genere, târgul a intrat într-un stand by pernicios. Nu se poate plăti cu cardul, nu se pot urmări DVD-urile cumpărate, lipsește chiar și un spațiu pentru lectură, sunt cozi mari la locurile în care profesorii trebuie să-și completeze complicatele facturi pentru decontarea sutei de euro. Simplul bon de casă nu e suficient pentru arhaicul nostru sistem contabil.
*
Nu există un stand al Uniunii Scriitorilor (o mare absentă) în care să vedem, de pildă, cărțile care au fost premiate în anul precedent, după cum nu există un stand unde să găsești presa culturală din țară. Atât de prost distribuită. Ziarul Adevărul a dat lovitura cu cărțile sale frumoase care se vindeau foarte bine, la fel și Cotidianul cu deja clasica sa serie, doar Arhipelagul Gulag era de negăsit. Lumea se bucură pentru că este un eveniment rar și cu tradiție, dar îi lipsește mult pentru ca să fie cea ce ar trebui vremii noastre. Un fel de îndrăzneală provocatoare, de dinamism. Unde sunt poeții care să-și împartă foi cu poemele lor printre vizitatori? Unde happeningurile care să ne atragă la o editură sau alta? Câteva fete îmbrăcate în costume de epocă și atât. Aceleași lansări cu un invitat, doi trei, patru plus autorul și atât. Nu merita cartea lui Eugen Negrici, recent laureată ca fiind cartea anului 2008, Iluziile literaturii române o dezbatere la târg? Cu siguranță.
*
S-ar putea spune că imaginea pe care o schițez aici este mai degrabă a unui festival cultural decât a unui târg de carte care ar trebui să fie o afacere editorială, o stabilire de contracte, de copyright etc. și nu neapărat un loc unde publicul cumpără cărți. Dar, pentru spațiul nostru balcanic ar fi, mi se pare, modul cel mai potrivit. Apropo, n-am văzut marile firme de publicitate, panouri în toate stațiile de metrou, autobuze cu chipul cutărui prozator sau cutărui poet care au făcut eveniment la târg. Cartea n-a ajuns încă la noi o marfă. Am văzut edituri mici care tipăresc lucruri excelente, autori și oameni de cultură de mare valoare pe care nu-i recunoaște nimeni pentru că nu sunt vedete Tv., scriitori care își împart între ei cărțile altfel intruvabile în sistemul nostru mortificat de librării șamd. Târgul încearcă să acopere toate aceste găuri dintr-un sistem cultural nefuncțional ca sistem.
*
Lăsăm târgul și mai vedem ce mai e prin ogradă. O ceartă urâtă se desfășoară de ceva vreme între Mircea Martin și Mihail Șora, în publicațiile Timpul și Observator cultural. Mărul discordiei: editarea operei lui Benjamin Fondane în România. S-a ajuns de la argumente la insulte. N-are rost să încerc a rezuma aici o chestiune irezumabilă. Păgubiți sunt evident cititorul român și cultura română, lipsită de posibilitatea de a avea opera completă a unui scriitor valoros și foarte puțin cunoscut la noi.
*
Foarte interesantă pagina de jurnal publicată în Bucureștiul Cultural de Matei Călinescu. Gheara scriitorului adevărat se vede din câteva propoziții.
*
Tot de jurnal fiind vorba, de citit neapărat jurnalul Constanței Buzea, apărut în două numere din România Literară. Firește că personajul principal este Adrian. Cum care Adrian? Acela. Exact. Penibil este că unii s-au grăbit să interpreteze politic apariția jurnalului, fără să acorde nici o atenție dramei povestite cu o mare simnplitate, detașare, seninătate. „Încet repovestită de o străină gură” drama acestei mari poete este impresionantă.
*
În numărul 46 al României Literare începe publicarea unor documente ce vor apărea în vol. II al Anexelor la Raportul Tismăneanu (despre punerea în discuție a acestuia de un grup autohton de tineri neo-marxiști care au băut apă numai de pe malul stâng al Senei, cu o proximă ocazie). Mi-a atras atenția aici o fotografie. Reprezintă evident o plenară de partid (poza nu are explicație, dar după textul lozincă din fundal este o plenară cu „activul” din cultură). Este luată dinspre sală spre prezidiu. Oamenilor din sală, - „oameni de cultură”, nu?- nu li se văd decât cefele. Nu au chip. Nu reprezintă literalmente Nimic. Massă anonimă. Numai cei din față, din prezidiu contează. Lor li se vede chipul. Dar și ei sunt mici prin raport cu Lozinca din spate „Aveți în fața voastră o perspectivă largă, puneți talentul și măiestria de care dispuneți în slujba unei arte închinate poporului, cauzei socialismului și a comunismului în patria noastră!”. Este o expresie grafică involuntară dar exemplară a dezumanizării la care duce ideologia.
*
În același număr, iese din întunerciul arhivelor „Depoziția Martorului Tudor Arghezi”, la procesul demnitarilor guvernării Antonescu din 1946. Este chemat în apărarea acuzatului Dumitru Popescu. Arghezi evocă cele două arestări ale sale, și în special cea din lagărul de la Tg. Jiu. Două amănunte ne atrag atenția. Arghezi mărturisește (să fi ascuns sub aceste amănunte o cruntă ironie la adresa anchetatorilor?) că primea vizita unui prieten bogătaș, care îi aduce în dar de Crăciun (în lagăr!) fripturi și un purcel. Și mai spune că avea foarte multe cărți acolo în lagăr. Să ne gândim că, încă din vremea în care vorbea Arghezi, lagărele începuseră să arate cu totul și cu totul altfel. Și în ele oricum nu se mai citi și nu se mai mânca friptură adusă de prieteni și nu vor mai fi plimbări prin curte.
*
Din inventarul de stricăciuni ale limbii române. Un tânăr scriitor de succes și editor (cu accentul pe o) repetă cu insistență pe parcursul unei întregi emisiuni culturale rostirea incultă editor (cu accentul pe i). Faptul că unii tineri scriitori au o cunoaștere precară a limbii și a literaturii române este o bănuială care îmi dă de ceva vreme fiori. Dar pe care o analiză atentă a textelor o dovedește, din păcate. La radioul național, care ar trebui să fie un exemplu de bună folosire și bună rostire a limbii române, aflăm zilnic stâlciri de tot felul, de la accentuări aiuiritoare la exprimări absurde.
*

Limba româna

2008-07-28T10:12:00.000+03:00

LIMBA MATERNĂ ŞI MOARTEA MATERNĂ

Da, moartea este maternă, în sensul că ea „ne naşte”. Universală şi singură. Maternă deopotrivă cu limba, moartea nu „există” (ca şi pentru Dumnezeu, pentru moarte nu avem verb) decât în măsura în care este vorbită. Poate că limba s-a născut pentru „a vorbi” moartea. Şocul originar. Trăind în limbă, prin ea, niciodată nu vom avea acces la o experienţă obiectivă în ceea ce o priveşte. Trebuie să ne-o asumăm cu întreaga noastră subiectivitate discontinuă. Ca şi moartea, limba maternă e „intravitală” şi „experienţă de gradul doi”. Despre aceste lucruri publică un splendid eseu Doamna Irina Petraş în Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi. Este o carte extrasă din alte vreo cinci, dedicate feminităţii limbii române şi „ştiinţei morţii”. Autoarea şi-a găsit tema personală prin acest plonjon în ceea ce domnia sa descoperă a fi feminitatea substanţială a limbii române. Lingvistic, gramatical, logic genul este un scandal, nu există instrumente raţionale de clasificare, de justificare a genurilor. Afară de animatele sexuate, orice atribuire este arbitrară. Autoarea întreprinde un incitant excurs în teoriile despre raportul limbă-gândire-viziune despre lume a vorbitorilor unei limbi. Venim dinspre Herder şi Humboldt până la lingviştii contemporani. Comparaţiile sunt seducătoare şi terenul defrişat pentru speculaţii pare uriaş. Fragmentară, acută, scriitura înaintează cu prudenţă, tatonează, riscă atât cât trebuie, luminează, creează „lichtung-uri” noi în jungla limbilor. Se aude distinct, permanent, cum frumos spune eseista, „foşnetul bibliotecii”, dar şi experienţa personală, cum în portretele părinţilor şi povestea morţii lor din partea a doua a cărţii. Poveste redată simplu şi tulburător. Două adverbe grele, mai ales când e vorba de a descrie trecerea părinţilor dincolo.
Cuplarea celor două teme: feminitatea limbii române şi moartea nu este întâmplătoare. Nu e doar impulsul ordinar de „a face o carte”. Temele îşi vorbesc, De fapt, cartea are şi un apendix, despre locuire. Care vine să întregească triada feminităţii. Căci şi locuirea, casa, vatra ţin de feminitate ca şi limba, ca şi moartea, ca şi poezia care le revelează deopotrivă. Premiza de la care pleacă autoarea este simplă: limba română nu are un neutru propriu-zis, ci mai degrabă un ambigen, masculin la singular şi feminin la plural. De aici un pronunţat caracter feminin al limbii, atât de poetic în esenţa lui. Comparaţii incitante cu franceza, cu germana (cea cu soarele feminin şi luna masculină…ce scandal pe linia Hölderlin – Eminescu!), cu maghiara cea fără genuri, cu engleza capabilă să jongleze cu ele, ne expediază în plină reverie asupra cuvintelor. De la bun început, autoarea se plasează în linia bachelardiană a „filosofilor visători”. Şi genul, categorie atât de dificil de standardizat gramaticalmente, e un tărâm parcă anume făcut pentru reverie. Nu există o logică a atribuirii de gen unui substantiv. Exemplele „încrucişate” din mai multe limbi sunt nuclee de cristalizare a reveriei. Prin Genosanalize o anume matrice este configurată. „Limba română este feminină (cu o doză mirabilă de androginie)” . (p. 9) De ce atât de feminină limba română, la un popor vădit ca mai degrabă misogin? Nici originea latină nu explică prea mare lucru, „migrarea” substantivelor de la genul latinesc la cel românesc neascultând de o regulă aparentă. Odată enunţată premiza, şi probată cu multe exemple, consecinţele şi întrebările adiacente urmează. Geniul limbilor, de care vorbea Humboldt, are în limba română o expresie perfectă a animei. Fraza cheie, amintită ca un laitmotiv, este una dintre observaţiile eminesciene mai profunde decât ne vine a accepta la superficie: Limba este stăpâna noastră. Dialectica stăpân – sclav se exercită minunat în această relaţie. Viclenia puterii limbii care ne matriţează weltanschaaungul este că nu „se vede”, nu se manifestă în exterior. Suntem vorbiţi de limba maternă. Feminină, limba română este, tocmai de aceea, un excelent receptacul. „Limba română e, poate, bogăţia şi sărăcia noastră, ne face rezistenţi (nu doar durabili, ci şi reticenţi şi recalcitranţi), subtili, plini de intuiţii, de idei, sentimentali şi trădători, capricioşi, alintaţi, inteligenţi… Suntem feminini (feminitatea nu se raportează strict la femeie, ea numeşte o anume structură regăsibilă la inşi de orice sex) ca limba noastră. Fără un masculin (iarăşi, nu despre bărbaţi în exclusivitate e vorba) adevărat, care să vină cu forţa lui aspră şi dârză şi să ridice coloane, stâlpi de susţinere, fortăreţe. Singurul „stâlp” pe care s-a clădit ceva în spaţiul nostru e o femeie, Ana „lui” Manole, clădire pe care bărbatul şi-a adjudecat-o”. (p. 17) Textul nu se ridică numai până la o atât de frecvent invocată azi problemă identitară, rezolvată prin meditaţia asupra limbii (ceea ce era la Noica, de pildă, prepoziţia întru este pentru dna. Irina Petraş feminitatea marcată şi marcantă a limbii noastre), ajunge oarecum firesc la o interogare a esenţei însăşi a comunicării. „Femininul, aşadar, a apărut ca o determinare în plus. Când o entitate avea nevoie de precizarea că e animată, se adăuga o marcă. Prin urmare, femininul e marcat, personalizat, individualizat. Ce nu e feminin rămâne să fie masculin. Ce nu e animat şi nici feminin rămâne să constituie neutrul”. (p.62) Seducătoare teorie… Genurile sunt o ficţiune şi ca atare o construcţie care impune o semnificaţie. Sunt „ficţiuni care funcţionează ca realităţi”. Realităţi în stăpânirea cărora suntem cu toţii, prizonierii lor fericiţi. Pentru că: „Simplu, a vorbi înseamnă a iubi”.
Despre moarte nu se poate vorbi. Ea este Străinul. Singura mare certitudine. Parcurgem doar o bio-bibliografie despre experienţe. Pe distanţa dintre „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată….” Şi „ca să pot muri liniştit, pe mine mie redă-mă”. . . Căci nu poţi învăţa ce e moartea ci, în cel mai bun caz, că ea ne însoţeşte din prima clipă. Putem cita din Emmanuel Lévinas („Relaţia mea cu moartea mea este ne-ştiinţă despre însuşi faptul de a muri – ne-ştiinţă care nu înseamnă totuşi lipsă de relaţie. Oare această relaţie poate fi descrisă?”) sau din Vladimir Jankélévitch („Dacă moartea nu poate fi gândită nici înainte, nici în timpul, nici după, când anume o putem gândi?”), importantă este vederea mortului, experienţa muritudinii în persoana celor iubiţi, pre-simţirea muritudinii proprii. Eseul din fragmente pare a fi unul din modurile scriiturii cele mai apte de a capta neliniştea conştiinţei finitudinii personale. Recapitulând transformările imaginii despre moarte în modernitate, autoarea se dedică acestei sfâşieri fragmentare: „Diferenţa dintre modern şi postmodern. Modernul e un nesătul. Nesaţul său vine din pofta nestăpânită de a încerca şi alte feluri, căci cele la îndemână nu-l satisfac. Postmodernul a atins saţul. Prea sătul, ciuguleşte de pe masa îmbelşugată a trecutului, comentează din vârful limbii şi e incapabil să imagineze mirodenii noi. Singura libertate – amestecul felurilor, într-o neorânduială care se oferă pe sine ca reţetă ‚nouă’, definitorie. Care e mai aproape de moarte? De gândul ei? Prea-sătulul, fireşte. Iar moartea lui e, surprinzător, în ciuda artificiilor în care-şi trece vremea, mai naturală. El moare, ca omul simplu de odinioară şi ca săracul cel bătrân, atunci când şi fiindcă e ‚sătul de viaţă’”.(p. 131) În vremurile noastre, de la începuturile modernităţii, slăbesc legăturile moarte – rău - păcat, pe măsură ce omul îşi refuză tot mai decis orice orizont transcendent. Eu cred că astfel moartea „sărăceşte”. Şi ne sărăceşte. Devine, cum spun atâţia antropologi ai modernităţii, o ruşine. „Mi se pare varianta cea mai curajoasă a omului. Să te aşezi singur în faţa vieţii şi a morţii, fără certitudini şi pre-determinări, rupt de condiţionări străine, e un curaj sfâşietor”.(p 132) Mă întreb dacă de curaj are nevoie omul de azi… Eu cred că nu curajul îi lipseşte, ci ceea ce s-a numit „sentimentul tragic al vieţii”. După cum are prea puţină importanţă dacă vorbele citate la pagina 135: „Moartea e moartea morţii” aparţin lui Feuerbach, cum spune dna. Petraş, sau lui Epicur, cum mă consiliază tare failibila mea memorie. Moartea are acest merit, de a face toate acestea derizorii. „Moartea nu poate fi, pentru om, decât agonia, pre-moartea. Spaima nu e provocată de starea de a fi mort, ci de chiar momentul trecerii dincolo. Când boala grea îl face previzibil, spaima e abia suportabilă. Clipa de spaimă e singura cale la îndemână de a ‚experimenta’ muritudinea. Viaţa ‚inocentă’ şi moartea sunt amândouă deşerturi. Lecţia lui Ivan Ilici, după Cioran, că ‚adevărata viaţă începe şi se termină cu agonia’”. (p. 135). Scandalul morţii este că ea reprezintă prin excelenţă „fără de răspunsul”. Ca şi în cazul Timpului, nu avem un verb după care să putem întreba moartea. Nu putem formula întrebarea „ce este moartea?”. Moartea nu este. Ce superbă infatuare, să râvneşti o ştiinţă a morţii! Mă întreb: la ce ar folosi ea? Poate că ar trebui să murim ca elefanţii… Este citat, pe bună dreptate, Balzac: „Moartea e sigură, s-o uităm”. Şi mă gândesc la bătrâneasca noastră expresie care inversează subiectul: uita-te-ar relele! Uita-te-ar moartea, i s-a spus Fătului Frumos din Tinereţe fără bătrâneţe… De fapt, pe asta mizăm iraţional: pe o secundă de amnezie a morţii în ceea ce ne priveşte.
De unde putem lua exemplele, atât în cazul feminităţii, cât şi în cazul morţii? Pentru a înţelege, căci acesta este sensul eseului. Din literatură, fireşte. Fiecare dintre capitole este acompaniat de preumblări textuale prin texte ilustrative temei. Ni se arată astfel nu numai virtutea speculativă a autoarei, ci şi una analitică, neapărat necesară asigurării portanţei zborului reflexiv. Trăim pe margini de file. Scurte însemnări, observaţii. Nu mai notăm, ca în vechime, că „ni s-a născut fiu…”. Dar notăm mereu, pentru că mereu este nevoie de o întregire. Iată parabola redată la pagina 176, povestea constructorului de biserici şi a fiului său…parcă un scenariu Tarkovskian. De ce este moartea feminină? Pare o întrebare stupidă. Şi totuşi… nu e vorba de misoginism, nu cred că analizele feministe îşi au vreun rost, ele nu ne pot da decât o îngustă interpretare ideologică. „Că imaginarul colectiv apelează la înfăţişări feminine pentru a descrie moartea poate fi şi urmarea faptului că viaţa şi moartea sunt resimţite, în mod curent, ca feminine; cum feminin e tot ce naşte viaţă, şi luarea viaţii trebuie să se petreacă în acelaşi ‚regim’. Dar explicaţia poate sta şi în aceea că, prin intermediul Bisericii, femeia a fost curând satanizată. Moartea, Răul prin excelenţă, nu poate avea atunci decât chip de femeie. Într-o asemenea perspectivă misogină, ea e un succedaneu al Femeii” (p. 170). O asemenea perspectivă ideologizată ne răpeşte tocmai „privilegiul de a fi disperat” de care vorbeşte pe bună dreptate autoarea, citându-l pe maestrul în chestiune, Cioran.
Al treilea volet al cărţii priveşte tema locuirii. Cum se cuplează aceasta cu primele două teme? Prima secţiune de aici se cheamă chiar Cuvinte şi locuri. „De unde eşti de loc” este o întrebare „ontologică” care parcă vine direct din Heidegger. Eşti, pentru că „ţii” de un loc. Locul este indimenticabil legat de memorie. Nu există locuire fără memorie şi nu locuim în spaţiu, cât în timp. Este cunoscutul fenomen de spaţializare a timpului. De aceea paginile au un caracter evocator accentuat al diferitelor spaţii ale locuirii: zona Sibiului, Agnita, Clujul. „Detalii personalizate ale creşterii fac ca toate aceste amănunte ale locuirii să se închege în ceva foarte special care determină felul de a fi al insului de mai târziu. E o procesare individuală a determinaţiilor la care se adaugă şi auto-adaptabilitatea omului – civilizaţia înseamnă că omul se adaptează nu atât la natură, cât la ceea ce a acumulat/secretat în jurul său, la obiectele cu care şi-a mobilat el singur (ca specie) preajma şi în funcţie de care a privit lumea” (p. 206). Sunt flashuri ale memoriei şi ale textelor despre spaţiu, casă, locuire, într-o strânsă împletire.
Sunt deci trei „înşurubări” în eternitate. Feminitatea limbii, moartea, locuirea. Plus jocurile combinatorice posibile între ele. Avem de-a face, fără îndoială, cu unul dintre cele mai inteligent-patetice eseuri apărute la noi în ultimii ani. Compoziţie contrapunctică, nu ostenind să epuizeze tema, ci înconjurând-o în cât mai multe din trupurile ei de cuvinte. Unde este eternitate, este şi nostalgie. "Prezenţa parţială e, aş zice, felul nostru de a trece prin lume. Când ni se întâmplă lucruri memorabile, lipseşte cuvântul care să le împlinească. Peste ani, când amintirea verbalizată le re-învie, viaţa lor e din nou ne-întreagă, le lipseşte carnea faptei, sângele fierbinte al trăitului. Interbelicii o ştiau prea bine: orice descriere cu stil a vieţii înseamnă oprire în loc, întrerupere, hiatus. Fapta şi gândul nu pot fi niciodată întregi şi alături. Simultaneitatea lor cere slăbirea uneia dintre ele, înclinarea balanţei, punerea ei în tensiune pentru a fi posibil pasul următor". Este citat imediat şi Starobinski care anticipa, şi cred cu dreptate, că în Europa Occidentală cuvântul nostalgie va dispărea. Şi, cred, odată cu el, locul îşi va pierde semnificaţia, vom deveni migratori fără memorie. Câte o astfel de carte cum este aceasta încearcă să ne ţină într-o bine venită stare de veghe intelectuală. O carte de citit cu delicii drept care închei cu citatul din Ortega y Gasset reprodus la p. 205 „Zicem că întâlnim un adevăr atunci când găsim o anume gândire ce satisface o necesitate intelectuală resimţită în prealabil de către noi. Dacă nu simţim nevoia acelei gândiri pentru noi, ea nu va fi un adevăr. Adevăr e, în primul rând, ceea ce calmează o nelinişte a inteligenţei noastre”.

Scrisori

2008-07-28T09:56:00.002+03:00

SUB PECETEA TAINEI
Moto: „În epoca informaţiei, posibilităţile de a mai învăţa să citeşti sunt pe cale de dispariţie” (147)

Pecetea ascunde, dar şi adevereşte, autentifică. Pecetluită, deşi nu îşi pierde caracterul de ascuns, taina se adevereşte a fi. Scriu despre corespondenţa dintre Martin Heidegger şi Hannah Arendt nu în calitate de specialist (???), ci de amator de „documente umane”. Iar culegerea de faţă (1) contrazice tocmai ceea ce căutăm îndeobşte ahtiaţi într-un volum de corespondenţă: dezvăluirea. Nimic din cele 152 de texte compuse de-a lungul unei jumătăţi de veac nu face cu ochiul spre intimităţi scandaloase, dintre cele care au pigmentat cu asupra de măsură biografiile celebre ale secolului XX. Dimpotrivă, avem de-a face aici cu o cu totul altă „cultură a intimităţii”, după expresia atât de potrivită a editoarei germane (2). Un tip de cultură, probabil, iremediabil dispărută. Intimus, cel mai adânc, cel mai depărtat însemna în latină. Cicero spune, şi se potriveşte perfect în contextul de faţă, „Ex intima philosophia haurire”– a scoate din adâncul filozofiei. Realmente documentele acestea existenţiale par ieşite cu greu la suprafaţă dintr-un adânc al gândirii survenite din interiorul iubirii, şi nu pur şi simplu despre iubire. «…documentele publicate aici, şi mai ales cele din anii douăzeci, constituie – dincolo de cei doi corespondenţi şi parteneri ai acestui dialog – mărturii ale unei culturi a intimităţii dintr-un alt timp, care urmează nişte modele de comportament ce pot părea stranii unor generaţii care au crescut în timpul sau după revoluţia sexuală şi tocmai de aceea le pot trezi interesul. Relaţia pare să fie marcată, din diverse motive, care nu pot fi discutate aici, de o „pudoare” invocată adesea. Reversul ei, adică lipsa de francheţe reciprocă, este rareori conştientizat în mod explicit. „Există o vină ivită din lipsa deschiderii către celălalt” îi scrie Hannah Elfridei. Şi aproape în acelaşi timp, Heidegger recunoaşte „de obicei vorbim prea mult; uneori însă, spunem prea puţin”» – fixează editoarea germană în postfaţă esenţa problemei (p. 442). „Epica” acestei legături dintre doi oameni care au marcat decisiv istoria intelectuală a secolului XX este de o năucitoare linearitate. Cel puţin la suprafaţa ce se îngăduie privirii. Heidegger este un profesor de filozofie la Marburg despre care deja s-a dus vestea pentru modul inedit în care practică filozofarea, Hannah îi devine studentă. Apropiere fulgerătoare. Suntem în 1925. O jumătate de veac mai târziu, în decembrie 1975 ea, în mai 1976 el, sfârşitul inevitabil îi desparte. O jumătate de veac în care relaţia aceasta este suficient de discretă încât, mai târziu, – despărţiţi de un ocean – unii prieteni comuni să creadă chiar că cei doi nici nu se cunosc. Corespondenţa aceasta aduce la lumină o dimensiune a umanului pe care o cred azi atrofiată, un mod de a trăi dragostea de o inactualitate semnificativă. Doi oameni care îşi reprimă (cuvântul nu e bine ales, nu este vorba de un efort de voinţă în acest sens, ci de o alegere raţională sub forma supunerii la un imperativ existenţial) elanurile pasionale, cel puţin la modul vizibil. Care se supun voluntar primatului operei. Ar putea fi vorba de o anumită „uscăciune” sufletească, dacă durata legăturii n-ar contrazice această superficială psihologizare. Încă de la începutul legăturii lor, într-unul din cele mai ambigue şi învăluitoare texte, (35, din 10 ianuarie 1926) el tranşează cu o automutilare tragică: „Această des-prindere de tot ce e omenesc şi întreruperea tuturor raporturilor cu ceilalţi este, din punctul de vedere al creaţiei, cea mai grandioasă dintre experienţele omeneşti – iar din punctul de vedere al situaţiei concrete, cea mai infamă din câte există. Ţi se smulge inima din trup în deplină stare de conştienţă”. Lapidar. Definitiv şi premonitoriu. Urmează o pauză epistolară de vreo şase luni, semnul clar al crizei lăuntrice. Şi, poate, al comunicării. De altfel, această jumătate de veac de mirabilă (ce bine se potriveşte cuvântul blagian cazului de faţă!) legătură este bine decupată de istoria mare şi de cea mică în trei mari perioade, numite de editoarea germană: Prima vedere, Re-vederea, Toamna. Prima perioadă durează până în 1933. Este perioada când „daimonicul m-a izbit din plin”, spune el. Despărţirea avea să dureze până în 1950. „Mă bucur că avem ocazia acum, în vremea târzie a vieţii noastre, să regăsim întâlnirea de odinioară ca pe ceva care a dăinuit”. (46) „Dăinuirea” - acesta este miracolul. Schimbul epistolar continuă, chiar dacă cei doi nu se văd între 1952 şi 1967. Ultima perioadă începe cu scrisoarea „de la cabană” din octombrie 1966, „scrisoarea ta de toamnă”, cum îi va spune ea (92), situând-o sub lumina versurilor: „Celor cărora primăvara le-a lăsat inima în paragină şi le-a sfâşiat-o/Toamna le aduce vindecarea”. Dacă revelaţii intime nu aflăm în această corespondenţă, rămâne să ne întrebăm: ce aduce ea, în schimb, în vizibil? „Am avut dreptate să nu uit niciodată” îi scrie H.A. unei prietene. Aş spune că este o mărturisire suficientă. Nici un regret, nici o clipă de slăbiciune exteriorizată. Le voi da cu prioritate cuvântul celor doi, comentariul trebuie şi el pecetluit.
Mie mi s-a părut o carte despre triumf şi durere. Un cuplu în care, cu infinită tandreţe, se caută împlinirea existenţială nu în separarea planului erotic de cel intelectual, ci în aerul ozonat al gândirii împreună dar cu salvarea singurătăţii esenţiale a creaţiei, fără de care gândirea nu rodeşte. S-a spus că Heidegger este un filozof din opera căruia lipseşte acest cuvânt, iubire. Existenţa îl recompensează. Discursul îndrăgostit este într-o primă fază construit după retorica specifică. Însă neuitând nici o clipă distanţa apropierii şi discreţia. „De ce oare, dintre toate posibilităţile date fiinţei omeneşti, iubirea este de departe cea mai bogată şi de ce, pentru cei care ajung să o trăiască, ea devine o dulce povară?”.(2) sau: „Aş vrea ca între noi totul să fie simplu, limpede şi nepreţuit”, îi spune el încă din primul document. Dar de îndată „activitatea spirituală” este invocată. „Şi tocmai atunci când o femeie ajunge să aibă o activitate spirituală proprie, lucrul cel mai important rămâne păstrarea originară a femininului în tot ceea ce are el mai propriu”. (1) Îl vedem punând la cale întâlniri clandestine, dar şi preocupat mereu de traseul ei intelectual. Primeşte iubirea aceasta ca pe un dar magnific şi misterios: „Să păzim, aşadar, ca pe un dar, în interiorul nostru cel mai adânc, faptul că ne-a fost dat să ne întâlnim”. (1) Ceea ce ar fi fost, în alte cazuri, o cerinţă iniţială, minimală, – simpla întâlnire – devine pentru cei doi celebrare şi scop. Această primă perioadă este, fireşte, cea mai „pătimaşă”, atât cât se poate ghici din transparenţele textelor. El percepe în această întâlnire şocul cunoaşterii „stihialului feminin”. Să precizez că există o mare diferenţă între numărul scrisorilor păstrate: mult mai puţine ale ei. Probabil că Heidegger a respectat mai strict condiţia tainei, distrugând scrisorile primite. „Iar secretul care îi leagă pe aceşti doi oameni rămâne neatins şi nu este dezvăluit de nici unul dintre ei” (p.439, Postfaţă). Nu poţi să nu faci legătura cu ascunsul care apare atât de pregnant printre termenii de bază ai cugetării heideggeriene (3). În acest schimb epistolar, jocul între scoatere din ascundere şi păstrare în adăpostire trebuie urmărit cu atenţie, altfel rişti să îţi scape ceva esenţial. Căci este un „schimb” dintre acelea privilegiate în care nu se ştie cine dă şi cine primeşte. E ceea ce asigură perpetuitatea timp de o jumătate de veac şi puterea acestei legături erotice şi spirituale. O legătură originară, cum desigur au simţit-o şi au îndurat-o amândoi, fiecare în felul său. Marea dificultate a comentatorului este aceea de a găsi un nume acestui sentiment durabil o vreme atât de îndelungată, o obligaţie în fond când ai de-a face cu doi oameni care au gândit atât de insistent asupra fiinţei limbajului. A-i spune pur şi simplu dragoste cere atâtea explicaţii suplimentare încât cuvântul se dovedeşte subit inutil ca o coajă de banană după consumarea miezului. Să riscăm speculaţia că prin atipica lor legătură cei doi n-au făcut în fond decât să re-semantizeze cel mai uzat dintre cuvintele lumii? Ar fi un drum care poate ne-ar duce mai aproape de insolitul acestei experienţe.
Încă din această primă perioadă, nu foarte lungă, mai vizibil erotică, relaţia dintre cei doi este o relaţie interogativă. Care întreabă şi se întreabă, nu una exclamativă, cum se prezintă ea îndeobşte, la noi, oamenii obişnuiţi şi declarativi. Eros trece repede în Philia. „Irumperea prezenţei celuilalt în viaţa noastră este ceea ce nici o minte nu poate să priceapă” (2), capitulează dintru început, cu o vizibilă uimire, gânditorul. Dar tot acum „…munca autentică trebuie să se desfăşoare întotdeauna în singurătate care e proprie interogării”. (6) Cum să te eliberezi din acest impas? Criza, căci pare evident să fi fost una, trece însă repede, cei doi optând pentru (auto)construcţia spirituală. Şi corespondenţa devine, cum se întâmplă de obicei, un fel de jurnal al căutărilor, frământărilor, izbânzilor, schimbărilor profesionale… Şi totuşi, cititorul de azi al lui Heidegger descoperă în aceste pagini câteva indicii foarte preţioase pentru înţelegerea operei sale. „A face lucrurile mai uşoare, este, în filozofie, o ocupaţie tare stranie: cu cât devin mai simple, cu atât rămân mai enigmatice. […] Ceea ce îmi doresc este să clarific deosebirea dintre formarea concepţiilor despre lume şi cercetarea filozofică cu adevărat ştiinţifică, referindu-mă la problema concretă a esenţei şi a sensului istoriei”. (6) Sunt câteva texte în volum care depăşesc, să spun aşa, media de importanţă a celorlalte. Şi nu este deloc întâmplător că ele aparţin lui Hannah. Şi nu sunt dintre cele care ţin de corespondenţă dar par nişte piloni de rezistenţă ai ediţiei. Aşa sunt fragmentul autobiografic „Umbre”, povestea despre „vulpoiul Heidegger” (o pagină de jurnal publicată în anexe) şi, mai ales, conferinţa radiodifuzată din 22 septembrie 1969, la împlinirea a 80 de ani de către Martin Heidegger. Este un text capital pentru înţelegerea unui filozof recunoscut ca „obscur”. Noi vânăm însă „biografeme” cuvinte mărturisitoare: „Îmi spui «dacă vrei să fiu a ta» – «când doreşti». Dar în ce fel pot răspunde unei aşteptări şi unei speranţe atât de încrezătoare în sfiiciunea lor?”. (12); „pot numai să plâng” (15); „ştii oare că aceasta este cea mai grea povară dintre toate câte i-au fost date omului să ducă?” (15); „Iubirea care e capabilă să resimtă anticipat bucuria viitoare este o iubire care a prins rădăcini”. (20) În tăcerea compactă pe care o construiesc aceste scrisori trebuie să ştim să citim. „Când învăţam de la tine să citesc…” – îi scrie ea într-una din ultimele scrisori. Şi avem revelaţia că, dincolo de complicaţiile ei terminologice inextricabile, filozofia lui Heidegger asta face: ne învaţă să citim textele clasice ale filozofiei. Deocamdată, o explicaţie decisivă a impenetrabilităţii epistolarului: „Adevărul e că amândoi facem parte dintre cei care vorbesc cu greu, dar care, totodată, ştiu să înţeleagă o tăcere!”. (15) Dintru început, cei doi fac mai mult decât să trăiască o legătură, ei o meditează (dacă în cazul unor asemenea oameni se poate face o disociere între cele două verbe, probabil că nu). Cei doi lucrează pentru ca „existenţa să ia chipul unui destin”. Şi destinul se ţesea în jurul lor, harnic, sub forma binecunoscut secularizată a istoriei, le dădea târcoale... Sublimarea, decantarea, rafinarea trăirilor alcătuiesc un exerciţiu spiritual continuu, încearcă să raţionalizeze traiectul istoric. Intervalul temporal dement pe care l-au traversat. Războiul, opţiunile politice ale filozofului, deciziile fiecăruia dintre ei întru construcţia operei, războiul rece, alte evenimente mai mult sau mai puţin ştiute duc la despărţire. Nu înainte de a se fixa o traiectorie pentru tânăra iubită şi discipolă: „Drumul pe care tu mi l-ai arătat este mai anevoios şi mai lung decât credeam. Pentru a-l parcurge e nevoie de o viaţă întreagă. Singurătatea acestui drum am ales-o eu însămi şi ea este unica posibilitate de a trăi care mi se potriveşte. Însă însingurarea căreia destinul i-a pus capăt nu mi-ar fi luat doar forţa de a trăi în lume, adică altfel decât în izolare, ci mi-ar fi închis drumul pe care-l aveam de străbătut prin lume, un drum lung şi care nu poate fi acoperit printr-un simplu salt. Numai tu ai dreptul să ştii asta, pentru că tu ai ştiut-o dintotdeauna […] dau întotdeauna atât cât mi se cere, iar drumul însuşi de care vorbeam nu este altceva decât sarcina la care iubirea noastră mă obligă. Mi-aş pierde dreptul de a trăi dacă aş pierde iubirea mea pentru tine, însă aş pierde această iubire şi realitatea ei dacă aş fugi de ceea ce mă obligă să fac…” (42), îi scrie ea. Păstrată în manuscris, ne întrebăm dacă această splendidă şi fără rest descriere a situaţiei ei/lor existenţiale i-a parvenit vreodată destinatarului. Mai urmează doar trei scrisori şi apoi marele salt în timp peste un sfert de secol.
Următoarea scrisoare este din 1950. Fraza cheie: „soţiei mele care ştie acum tot”. Elfride va deveni, de altfel, unul dintre personajele amintite cu o neştirbită corectitudine în fiecare scrisoare. Şi o aluzie din nou impenetrabilă la acest interval care unora le poate părea mai lung decât o viaţă şi la capătul căruia cei doi se regăsesc într-o aceeaşi (sau alta?) iubire. „Soţia mea nu s-a gândit nici o clipă să tulbure în vreun fel destinul iubirii noastre. Nu a vrut altceva decât să ferească acest dar al nostru de orice pată care l-ar fi putut desfigura în urma tăcerii mele”. (47) Subliniere cu trimiteri contextuale puternice a lui Heidegger însuşi. De altfel, H.A îi va scrie şi ea de îndată Elfridei. Subliniind ceea ce le desparte din punct de vedere politic, dar şi legătura care s-a stabilit peste voinţa lor prin ocrotirea aceluiaşi om: „...ceea ce ne-a despărţit şi continuă să ne despartă nu au fost niciodată aceste lucruri personale, cel puţin nu în mintea mea. Însă dumneavoastră n-aţi făcut niciodată un secret din convingerile pe care le aveţi, şi vă rog să nu faceţi asta nici astăzi şi să n-o faceţi nici în ceea ce mă priveşte. Convingerile acestea, ce-i drept, fac ca un dialog între noi să fie aproape imposibil, pentru că orice ar spune fiecare dintre noi ar fi dinainte caracterizat şi (iertaţi-mi expresia) catalogat drept – evreiesc, german, chinez. Sunt oricând gata, după cum i-am sugerat şi lui Martin, să port o discuţie politică obiectivă; îmi fac iluzia că mă pricep cât de cât la astfel de lucruri, însă cu condiţia ca elementul personal-omenesc să fie lăsat deoparte...”. (49) Tăietură impecabilă. Unul dintre foarte puţinele texte cu trimiteri precise la contextul politic. Spaimele istorice ale anilor 50, ale războiului rece, răzbat, de altfel, în câteva rânduri cu lapidaritatea caracteristică: „Oricum ruşii, adică N.K.V.D.-ul, nu mă vor prinde viu”, afirmă edificat, stoic, înţeleptul din pădure în 1950. „Între timp, ameninţarea crescândă pe care o reprezintă sovieticii ne obligă să avem o privire ceva mai lucidă chiar decât o are Vestul în clipa de faţă. Căci acum noi suntem cei ameninţaţi nemijlocit. Stalin nu are nevoie să declare războiul la care te gândeşti tu. Câştigă deja în fiecare zi câte o bătălie. Nu mă amăgesc nici cu privire la faptul că, gândind aşa cum gândesc, fac parte dintre cei mai ameninţaţi şi care vor fi eliminaţi printre primii”. (57) Este cazul să remarcăm exact în acest moment lipsa de amprentă stilistică, lucru neobişnuit pentru un discurs îndrăgostit epistolar, nici unul dintre cei doi nu acordă prevalenţă funcţiei persuasive, limbajul are alte rosturi pentru ei. Stilul celor doi gânditori este mai degrabă apoftegmatic decât liric. Nu trebuie să ne mirăm că rostirea solemn-monumentală este una dintre insignele majore ale epistolarului, complet lipsit de obişnuitele „alinturi amoroase”. „Hannah, avem de recuperat un sfert de veac din viaţa noastră” (51) este fraza cheie a acestei etape. Este ceea ce Heidegger numeşte retractatio, în sens de reluare a iubirii întrerupte. Este o iubire „prin corespondenţă”, îi desparte un ocean, se văd doar în trecerile ei prin Europa, scrisorile se încheie protocolar cu salutări trimise reciproc partenerului de viaţă. Pentru gustul nostru de azi, pare ceva mult prea „rece”. Asta pentru că nu mai ştim să citim şi modul nostru de a trăi eroticul s-a schimbat radical. „Darul revenirii şi al recuperării celor douăzeci şi cinci de ani care s-au scurs nu încetează să-mi tulbure gândurile. Prin darul făcut, tu, cea de peste mări şi ţări, eşti acum aproape şi prezentă, gândindu-te la cei dragi de aici şi la toate lucrurile de care eşti legată”. (55) Risc ipoteza că turnura pe care a luat-o relaţia lor este, oarecum, convenabilă amândurora, cu tot sedimentul de durere care se va fi stratificat tăcut în adâncuri. Şi despre care ei nu vorbesc decât foarte, foarte evaziv. „Ceea ce cândva a sunat, sună din nou”, este versul unuia dintre numeroasele poeme pe care el i le trimite. Un sunet fundamental, adică permanent este ceea ce caută cei doi. Misterul primei întâlniri este sporit de misterul acestei a doua vederi şi al continuităţii. Construcţiile filozofice, atât de diferite, ale celor doi parteneri se întâlnesc în interogarea istoriei şi a „esenţei temeiului”. Subiectele scrisorilor sunt tot mai mult legate de carierele lor universitare, de prieteni comuni, de opere, cursuri, conferinţe, cărţi, publicarea traducerilor şi a ediţiei definitive a operelor lui Heidegger. Dar sunt şi teme mai discrete care sunt ale operei, nu numai ale corespondenţei: muntele, tăcerea, pădurea, drumul, locuirea, gândirea, limbajul, istoria... Ele se citesc în filigran, indicaţiile retragerilor la cabana din pădure sau despre construcţia noii case nu au în primul rând un sens domestic, ci unul ontologic/simbolic. Heidegger este în epocă, deja, un mit, la cursul lui despre „Ce înseamnă a gândi”, notează el uşor amuzat, au asistat 1200 de studenţi. Are speranţe că dintre aceştia se vor alege câţiva constructori, prin ei se va construi o nouă cale a gândirii. Deşi „Întrebările devin din ce în ce mai rare, în timp ce dogmele se înmulţesc”. Aserţiune consonantă cu observaţiile ei caustice despre semnele negative din sistemul de învăţământ american: mişcarea feministă, privilegierea minorităţilor, etc. („Presupun că anul viitor va fi rândul homosexualilor” – notează ea, considerând că a primit nu ştiu ce onorare academică doar pentru că este femeie; 144). Sunt amândoi rupţi de convulsiile de suprafaţă ale „modernităţii”... („Nici unul dintre noi nu mai citeşte cărţi groase”, îi mulţumeşte el, cu un scepticism ironic de bătrân înţelept – 141).
De altfel (şi nu ne putem da seama dacă acest lucru este doar un efect de perspectivă datorat numai diferenţei enorme de număr de scrisori păstrate), ea are un devotament total, o remarcabilă (feminină? avem voie să spunem?) capacitate de a se menţine în umbră. Rareori vorbeşte despre cărţile şi proiectele ei. Nu îndrăzneşte să-i dedice o carte, textul 86 este unul dintre puţinele în care vorbeşte despre sine şi despre cărţile ei. E preocupată să-l înţeleagă, să-l „citească” aşa cum trebuie pe marele obscur al secolului. Sunt amândoi la limanul pe care limba comună îl denumeşte a fi „vârsta înţelepciunii”. „...am luat mulţi începători şi singurul lucru pe care-l fac este să învăţ cu ei simplul marş, pentru a-i face să vadă că gândirea cea mai esenţială se ocupă cu lucrurile cele mai inaparente, astfel încât, într-o primă instanţă, nici nu e cazul să abordezi, cu aroganţa de rigoare, marile probleme” (71). El nu avea de unde să ştie despre mărturisirea ei privitoare la învăţarea cititului. Dar se întâlnesc în această observaţie, şi nu este deloc de mirare. Rezumatul unei vieţi de gânditor pe cont propriu devine din ce în ce mai concis: „Lucrurile asupra cărora reflectezi prea des devin tot mai misterioase. Aşa se face că, într-o bună zi, va trebui să riscăm a rosti de neînţelesul, fără să ne pese de inteligibilul mereu la îndemână şi mereu în expasiune”. (72) La 65 de ani Heidegger îşi propune să-l recitească pe Platon: „De abia acum încep, de fapt, să văd ceva mai clar şi mai liber ceea ce am căutat dintotdeauna. Cu toate acestea, rostirea rămâne pe mai departe un chin, ceea ce nu înseamnă decât că nici văzul nu e prea uşor. Se poate elibera oare vorbirea de dialectică?”. Destul de criptice cuvinte... Înţelesul termenului „dialectică” este greu de fixat în context. Să percepem un dor heideggerian pentru rostirea oraculară, mistică, eliberată de rigoarea gotică a silogimului? Riscul gândirii să fie, până la urmă, riscul de a rosti de neînţelesul?
Din 1952, se revăd tocmai în 1967, când Martin Heidegger apare pe neaşteptate la o conferinţă a ei ţinută la Freiburg (întâmplarea face să fie chiar a doua zi după faimoasa vizită a lui Paul Celan la cabană). Ea i se adresează direct în timpul conferinţei. Este perioada „toamnei”,a bilanţurilor. Temperatura, tonul dialogului nu se schimbă. De la prima la ultima scrisoare, totul este de o magnifică monotonie. Textul cheie al acestei secţiuni pe care îngrijitoarea excepţionalei ediţii germane a ştiut să-l adauge este conferinţa radiofonică ţinută de Hannah Arendt pe 26 septembrie 1969. Schimbându-se destinatarul, acum un public larg căruia i se prezintă în plină lumină o gândire complicată şi dificilă a secolului, sunt înlăturate şi anumite inhibiţii. Cea care se sfiise până şi să-i dedice una dintre cărţi ilustrului său profesor şi iubit poate vorbi acum cu mare linişte despre gândirea decisivă a secolului. Îl poate omagia cum desigur că merită dar cum nu o face în corespondenţă. Este o expunere clară, menită nu să explice filozofia heideggeriană, ci să-i celebreze curajul de a gândi. Semnul unei gândiri care este vie: Heidegger nu vorbeşte despre filozofie, ci gândeşte liber, subliniază Hannah Arendt. „Metafora «cărărilor ce nu duc nicăieri» surprinde ceva esenţial, însă ea nu vrea să spună, aşa cum s-ar părea, la prima vedere, că e vorba de cineva care a luat-o pe o cărare fără ieşire, nemaiputând astfel înainta; dimpotrivă, ea ne trimite la lumea tăietorului de lemne care, având de lucru în pădure, merge pe cărări croite chiar de el însuşi; a şti să tai lemne înseamnă a şti, totodată, să croieşti drumuri prin pădure”. (116) „Fiecare dintre scrierile lui Heidegger se citeşte, în ciuda referinţelor ocazionale la opera publicată, ca şi cum el ar lua totul de la început, păstrând doar limbajul pe care şi l-a făurit, adică propria sa terminologie, în vreme ce conceptele servesc doar ca «repere» pentru orientarea pe o nouă traiectorie a gândirii”. Această excepţională analiză se încheie nu întâmplător sub semnul serenităţii (Gelassenheit) gândirii. „Căci furtuna care traversează gândirea lui Heidegger, ca şi aceea care, prin milenii încă mai bate dinspre opera lui Platon, nu este una a veacului acesta. Ea vine de foarte departe, dinspre origini, şi ceea ce lasă în urmă e o împlinire care, ca orice împlinire, readăposteşte totul în originar”. Serenitatea ne oferă, poate o cheie în a înţelege această atipică relaţie, pare a fi steaua ei călăuzitoare. Furtună a gândului, pe de o parte, aşadar, serenitate a logosului, pe de alta. „Prin «caracterul atacator» al filozofiei se înţelege, în fond, confruntarea cu „uitarea fiinţei”, ajunsă în zilele noastre în apogeu, fără a putea fi însă întreruptă prin «atacul» gândirii şi nici măcar adusă în câmpul experienţei”. (162) Dinamică, pătrunzătoare, gândirea se resoarbe numai în ab-grund. Avem aici un cuvânt edificator despre ceea ce îi mai rămâne de făcut filozofiei la sfârşitul acestei epoci, conştiinţa de gânditor crepuscular a lui Heidegger pe care multe dintre textele sale o dezvăluie şi din care gândul său construieşte acel adăpost al gândirii prin revenirea la originar. Poate că dialectica asupra căreia mă întrebam mai sus stă tocmai în această revenire ab origine care se face tocmai prin cel mai tăios atac al gândirii. Iar efortul celor doi de a „readăposti în originar” iubirea însăşi pare a fi lecţia din urmă a acestei corespondenţe.
Greu de găsit un cuvânt potrivit de concluzie pentru acest periplu....poate unde şi încheierea corespondenţei se face cu aceeaşi seninătate. Să precizez că nu am spus nici un cuvânt despre poemele care sunt presărate pe tot întinsul corespondenţei. Ele ar merita, fireşte, o hermeneutică aparte pentru că au aceleaşi îndepărtate, adânci rădăcini ca şi acel faimos studiu despre Hölderlin şi esenţa poeziei. Sunt poeme despre şi care vin dinspre această esenţă a poeziei. Iată poemul cu titlul MOARTE:
Moartea este muntele „Este”-lui
din inima poemului lumii.
Moartea deschide ce-i al tău şi al meu,
îngreunându-le spre înaltul unei linişti –
drept spre steaua Pământului.

NOTE: -1- Hannah Arendt & Martin Heidegger, SCRISORI 1925-1975; Humanitas, 2007, editate de Ursula Ludz, traducere din germană de Catrinel Pleşu şi Cătălin Cioabă, traducerea textelor în versuri de Martin Heidegger, Bogdan Mincă,
Traducerea poemelor de Hannah Arendt, Ioana Pârvulescu
-2- Atât de discretă se păstrează această legătură, încât, în ancheta revistei LIRE din luna mai a acestui an pe tema provocatoare „Filozofia şi sexul”, autorul, Alain Rubens, nu găseşte nici o informaţie indiscretă, „de alcov”, apelând doar la ceea ce se poate ghici din acest volum epistolar şi alte câteva puţine alte mărturii şi conjecturi.
Notă: Am indicat în paranteze după fiecare citat numărul din volum al textului, pentru a uşura orientarea.
-3- De exemplu: „Entbergung înseamnă două lucruri: scoatere din ascundere şi totodată ţinere în adăpostire” în Nota traducătorilor la Martin Heidegger PARMENIDE, ed. Humanitas 2001, traducerea de Bogdan Mincă şi Sorin Lavric, p.6;

intelectualul

2008-03-08T11:10:00.001+02:00

PLEONASMUL MORAL
Moto: „Dacă nu tu, atunci cine?”
Orson Scott Card Jocul lui Ender
A vorbi despre implicarea morală a intelectualului este oarecum un fel de pleonasm, întrucât însuşi cuvântul îşi are originea într-o astfel de implicare. Afacerea Dreyfus, cu ocazia căreia s-a rostit pentru întâia oară acest cuvânt, a împărţit Franţa în două, practic până în ziua de azi. La noi, Camil Petrescu, utopistul noocraţiei necesare, susţinea prin privilegierea etimologiei că este oarecum o jignire să-i spui cuiva intelectual, de vreme ce funcţia care ne desparte de animalitate este intelectul. Cu alte cuvinte, orice om ar trebui teoretic să fie un intelectual. Dincolo de această chichiţă terminologică însă, cum putem să nu rămânem blocaţi în vane dispute de dicţionar? Aş spune, asumându-mi toate riscurile consecutive, că a fi intelectual înseamnă a fi profund incorect politic prin natură. Câtă vreme îţi utilizezi o funcţie a creierului pe care foarte puţini oameni o scot din adormire eşti o excepţie, chiar dacă neatestată de diplome. Diogene, masturbatorul şi defecatorul în public, nu găsea oameni, pentru că el era un intelectual. Socrate era mai generos, credea că poate deştepta maieutic şarpele adormit, că-l poate face pe sclav să înveţe geometrie, de vreme ce cunoaşterea era re-cunoaştere. Dar şi el umbla desculţ prin praful de sub măslini. Şi simţea, vorbind, pe limbă gustul cucutei. Care se află la capătul oricărei cunoaşteri. A fi intelectual nu este o calitate ci o opţiune. De aceea dimensiunea morală este atât de importantă. Antonimul intelectualului este prostul, iarăşi în sens etimologic. Adică omul simplu, ghidat de intuiţie, simţuri, sensibilitate, mai degrabă decât de intelect. Şi „mult”, vorba lui Lăpuşneanu. De altfel, intelectualul este cel care dă definiţii. El asumă, o condiţie pe care ceilalţi o acceptă nechestionabil, fatalist. El este animalul care dă definiţii, care fixează o lume, altfel de o fluiditate imposibilă. Aşează lumea în concept, definiţie, silogism. O clarifică. O face transparentă. Toate celelalte lucruri ale universului se raportează la el. De aici puterea pe care el o deţine. Şi de la care purcede toată această „blestemată chestiune insolubilă” a implicării intelectualului în social. Toată lumea din celelalte „caste” invidiază puterea intelectualului. Şi atunci încearcă fie să şi-o anexeze, fie să o deturneze. I se cere intelectualului să rămână în biblioteca sau laboratorul său, să nu se amestece în chestiuni „care nu îl privesc”. Este acuzat de toate atrocităţile istoriei, uneori pe bună dreptate, câtă vreme el a inventat o armă redutabilă care se numeşte ideologie. Şi în numele căreia s-au comis cele mai mari crime ale lumii. Organizarea intelectuală a urii, de care vorbea Julien Benda, citat recent la noi de Gabriel Liiceanu într-o pătrunzătoare analiză, este o etapă finală a evoluţiei umanităţii. Intelectualul este din principiu vinovat, pentru că este singurul capabil să-şi asume vina. Să dau un exemplu oarecum pitoresc: îi condamnăm pe scriitorii care au scris texte infame de elogiu al perechii scatologice care ne-a încovoiat destinele, sau au fost unelte ale Organului sec-curist. Dar cine îi ştie pe cetăţenii muncitori înfierând entuziast un roman al lui Paler prin anii 80? Ei, în eternul şi purul lor anonimat, sunt iertaţi ex officio, în virtutea acelui sancta simplictas rostit de martirul gata să urce pe rug. Există, cum se vede, o gravă disimetrie, numai intelectualul îşi asumă în plan mundan vina (nu mă refer aici, desigur, la planul religios).
Am început cu această faţă a monedei, cu vina. Pe care, dintr-o deformare spirituală a timpului nostru, suntem tentaţi s-o vedem mereu în prim plan. Dar uităm prea uşor că tot ce există sub numele de civilizaţie sau cultură are ca nucleu creaţia, înţelegerea, inter-legarea prin intelect. Stăpân al cuvintelor, adică al semnelor, intelectualul construieşte, deci îmbogăţeşte realitatea. Că a stricat de câte ori „s-a amestecat” în politică? Oare? Istoria lumii e presărată de multe ghilotine sub care au căzut capete ilustre de intelectuali. Chiar dacă: „Toute l'eau de la mer ne suffirait pas à laver une tache de sang intellectuelle”. (Lautréamont). Eu cred că funcţia primordială a intelectualului este să rostească răspicat acel J’accuse!, adresat nedreptăţii de orice fel. Cine în locul său ar putea-o face? Sau să spună acel implacabil NU ionescian… Vi se pare puţin? E suspect intelectualul care caută iubirea celorlalţi. El e făcut să contrarieze, să distrugă mituri, să se războiască necruţător cu idolii forumului. Nu cred decât în intelectualul critic. În omorâtorul de balauri. În cel care despică realitatea şi pune în falii sare. Sarea gândului dus până la capăt – care ustură al naibii –, răceala de gheaţă a analizei. Oglinda dreaptă a adevărului. Spre deosebire de politician, intelectualul nu caută să spună lucruri plăcute, ci lucruri adevărate. El nu ar trebui să aibă pre-judecăţi, ci numai judecăţi logice. Rău e atunci când îşi transformă judecăţile în criterii procustiene, şi vrea să facă realitatea să intre în contururile lor. Atunci judecata se preface în ideologie. Atunci se poate ucide în numele ideii.
Tabloul este, sigur, mai complicat dacă mai coborâm o treaptă şi introducem şi criteriul istoric. Mă gândesc la tradiţia românească nefericită a unei rupturi orgolioase dintre intelectual şi societate. Comunismul a ştiut cu abilitate să stimuleze adâncirea acestei falii. Cineva a publicat şi analizat scrisorile pline de ură primite de Ana Blandiana la începutul anilor ’90 de la “oamenii simpli”. E greu de explicat din ce adâncuri de ură grădinărită ideologic, din ce creiere şi suflete spălate puteau expectora asemenea lucruri oribile. Paradoxul face ca pentru asemenea oameni să lupte intelectualul. Pentru cei care vin cu mâna de vreascuri la rug. Cum să ne explicăm succesul la mase al unui partid care făcea liste de intelectuali trădători, numai buni de împuşcat pe stadioane? De la vorbă la faptă, e doar o adiere. Lumea ar fi aplaudat cu siguranţă, cum îi aplauda pe mineri în 1990. Să nu uităm că sensurile cuvântului a judeca ţin de spaţiul juridic dar şi spaţiul logicii. Intelectualul judecă, adică ne judecă sensul moral al faptelor, dar ne şi aşează sub ordinea strictă a silogismului. Incomod, pieziş, cârtitor, tulburător, căutător de certitudini, profet fals, mesianic şi ezitant, el este o specie pe cale de dispariţie pe plan mondial. Nici un ONG „verde” nu-l apără. Încărcat de toate vinile şi izbânzile istoriei, mai are două, trei lucruri de făcut şi apoi se va duce să se culce într-un binecuvântat somn dogmatic.

Idei & blocaje

2008-02-23T09:57:00.002+02:00

REZERVOR DE ÎNTREBĂRI

UN SEMN DE ÎNTREBARE

Îmi amintesc starea de şoc (oare cine nu a avut-o?) cu care am citit în AGORA din 1991 celebrul devenit de atunci text al lui Ioan Petru Culianu, Cultura română (1)? Sub acest blestemat semn de întrebare „şezum şi plânsem” până în ziua de astăzi. Care text conţinea acele teribile fraze: „Ca şi socialismul, cultura română de azi nu e decât o speranţă. Privită fără speranţă, se reduce la nimic (sau aproape nimic, dacă concedem că anumite personalităţi de excepţie bine cunoscute, care nu mai trăiesc în spaţiul românesc şi nu mai participă la destinul culturii româneşti actuale, continuă totuşi să aibă o anume înrâurire asupra a ceea ce se petrece acolo). […]… cultura română postbelică nu a produs nimic care să îndreptăţească ideea unei «direcţii» sau a unui punct de referinţă. Or, tot ceea ce am pomenit mai sus se situează în sfera creaţiei artistice, nu a creaţiei de idei, care, oricât ne-am strădui s-o inventăm, conform principiului speranţei creştine, este total inexistentă în România postbelică”. Acest strigăt exasperat al regretatului Culianu are multe în comun cu eseul despre care vreau să notez câte ceva în cele ce urmează (2). Chiar dacă el nu se referă decât la „cultura socialistă” şi la raportul ei cu cei câţiva mari ai exilului. Dar, din articolul profesorului de istorie a religiilor un paragraf anume m-a contrariat atunci îndeosebi: „Cultura e şcoală, sudoare, efort, rigoare a limbajului şi a ideii. Ea trebuie făcută la locul respectiv, cu nuiaua, cu toiagul, cu zăhărelul. Din munca supraomenească a multor refulaţi, obsedaţi, asceţi, oameni infecţi şi fără simţ social, se naşte din când în când un creator căruia îi scapără în cale ideea. Dar invers, dintr-o sumă dar artişti talentaţi, nu poate naşte o cultură, iar ceea ce nu este nu poate nici renaşte, fiindcă renaşterea sa nu e decât o umbră a nimicului”. Şi ceva mai sus „Cultura e o chestiune de şcoală, de tradiţie, de uimire şi efort neclintit. România nu are şcoală, nu mai are tradiţie, nu cunoaşte uimire, se fereşte de efort. Stagnează”. Obsedaţi să inventăm „canoane”, să privim numai „vârfurile” vizibile ale travaliului cultural, uităm că spaţiul cultural este unul multistratificat, că pentru a–l înţelege avem nevoie de o privire „de sus”, şi că între toate aceste straturi trebuie să existe o bună circulaţie de fluxuri informaţionale, în toate sensurile. Se vede repede că tema cărţii aici în discuţie şi a articolului citat, ca şi unghiul de abordare, diagnosticul…sunt asemănătoare: ne-ar lipsi liantul, articularea culturală, observă ambii autori. Şi ambii trimit la acel humus, oameni apucaţi, obsedaţi de o idee, snobi ori refulaţi, genialoizi, maniaci, egolatri sau timizi, veleitari şi grafomani sau anahoreţi ai unei singure teme….toţi aceştia alcătuind un fel de mediu de cultură, în sensul biologic al termenului. Cultura trebuie să fie de tip şi – şi, însumare răbdurie de-a lungul generaţiilor, nu de tip ori – ori, cum se prezintă ea la noi, unde ori eşti geniu „canonic”, ori nimic. Cultura este ascensiune, urcare, agăţare din treaptă în treaptă, (modelul scării funcţionează în perspectiva sociologică, trebuie să te uiţi nu numai în sus spre ţintă, ci şi în jos, spre treapta pe care ai pus piciorul care este important să ţină, să te poţi sprijini pe ea cu toată greutatea).
CINE LEAGĂ LANŢUL?
De la această exasperare conţinută pleacă analiza lui Patapievici, ambiţionând să pună în concept şi silogism starea de indigenţă a culturii române. Nu ambiţionez în aceste rânduri o radiografiere integrală a acestui proiect, ci intenţionez să-l privesc dintr-o perspectivă mai îngustă dar, în acelaşi timp, cred, esenţială pentru problematica deschisă: învăţământul. Unde altundeva se prepară mediul bun conducător de cultură, dozajul corect între ideile de specialitate şi cele generale, se fondează ierarhia valorilor şi simţul valorilor, se construieşte un sens al tradiţiei, se formează cultura (cultul) „lucrului bine făcut” şamd, dacă nu în şcoală, începând cel puţin de la nivelul mediu? De altfel, în mai multe rânduri autorul aduce în discuţie chestiunea Universităţii, fără să insiste căci nu acesta era scopul său. Am schiţat, sigur, în enumerarea incompletă de mai sus liniile unui tablou ideal, faţă de care şcoala românească se află la distanţe astronomice. Căci, la modul ideal, poate funcţiona oare competitiv sistemul educativ, eficient pe termen lung (şi mă gândesc la o eficienţă economică dar mai ales la una pe planul împlinirii umane, a exploatării la maximum a potenţelor creative individuale şi colective) fără a-şi pune problemele pe care H.-R. Patapievici le enunţă aici: ce trebuie învăţat în şcoală (raportul dintre cultura generală şi culturile de specialitate), cum trebuie ele însuşite pentru a nu fi literă moartă, care să fie priorităţile şamd? Inutil să spun că planurile noastre de învăţământ sunt departe de a se împotmoli în astfel de subtilităţi. E o poveste oarecum folclorizată după care, la începutul anilor 90, pe timpul scurtului ministeriat Şora la Învăţământ, în acea epocă a tuturor entuziasmelor naive, sub conducerea lui Sorin Antohi parcă, se concoctaseră nişte legi privind întregul sistem de învăţământ care n-au ajuns niciodată să fie discutate sub pretextul că „sunt prea avansate pentru situaţia noastră” (sic!?) E un bun punct de la care se poate porni analiza cărţii lui H.-R. Patapievici. E o carte puzzle a unui gând simplu dar care se încearcă a fi dus până la capăt: de ce suntem, încă, o cultură second hand, de ce nu se încheagă nici o continuitate, nici o tradiţie într-un spaţiu cultural în care nu lipsesc creatori de anvergură în multe domenii? Pentru că nimic „nu se leagă”, maioneza se taie, non sequitur, este o cultură, aş spune, corpusculară, discontinuă. Nu avem un „mare lanţ al fiinţei” dincolo „de mode şi timp”. Aceasta fiind premiza, ea se încearcă a fi analizată şi defoliate „cauzele prime şi ultimele consecinţe” ale acestei situaţii. Pornind de la o întrebare simplă, pusă cândva de Gabriel Liiceanu, „De ce nu avem o istorie a filozofiei româneşti?”, autorul ne propune nu numai o explicaţie, ci un tablou funcţional al unui întreg mecanism cultural-mental. Pentru că, genetic şi structural, cultura română se situează sub zodia unei imposibile încatenări, ceea ce mitic a fost de mult aşezat sub semnul Meşterului Manole, al zidirii mereu dărâmate şi mereu luate de la capăt. „…aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului” (p.12)
Autorul joacă pe terenul preopinenţilor, întrucât i s-a reproşat (lui şi „grupului de presiune intelectuală” din care ar face parte) că violentează principiile democratice ale unei pieţe libere a ideilor. De acea încearcă o demonstraţie fără rest tocmai a felului în care (nu) funcţionează această piaţă, încă de la formarea intelectualităţii în România, până la decapitarea comunistă. Pentru că la noi nu s-a format niciodată o adevărată piaţă a ideilor „Prin urmare, ca să înţelegem de ce nu avem o istorie a filozofiei româneşti trebuie să ne întrebăm de unde provine acest raport de «nu urmează» între operă şi mediul ei cultural, între valoarea operei şi capacitatea mediului cultural de a o prelua, valida şi încadra într-o tradiţie vie a receptării. De ce, adică, mediul cultural românesc «amuţeşte» vocea operei, iar vocea operei «tace» în mediul acustic al pieţei româneşti de valori?”(p.23) Şi una dintre explicaţiile acestui autism cultural stă tocmai în disfuncţionalităţile învăţământului. Cum spune imediat: „O explicaţie a acestei «tăceri» ar trebui căutată, poate, în disocierea totală a instituţiilor universitare şi academice de mediul în care se manifestă ideile creatoare ale epocii, mediu sistematic relegat la periferia instituţională a societăţii, cel puţin în comunism. Disocierea universităţii de mediul cultural viu al unei societăţi are un efect negativ atât asupra universităţii, cât şi asupra mediului cultural: prima se osifică, al doilea îşi coboară standardele…”. Pentru a merge la originile acestei pieţe, să pornim de la Anexa II, Despre argumentul lui Titu Maiorescu. Teoria formelor fără fond este un model pe cât de simplu în aparenţă, pe atât de convingător al modului în care se petrece o aculturaţie. Junimea, în intenţiile ei originare, era ea însăşi o splendidă construcţie în aer. Fără nici o bază în mediul socio-cultural în care se năştea. Şi, mai mult, prin acutul studiu O cercetare critică…, Maiorescu dinamita cu inimitabil curaj până şi bazele iluzorii ale unui eventual mediu conjunctural, tocmai pentru că nu-l considera corespunzând „criteriului adevărului”, cum spune H.-R. Patapievici. Radicalismul său: „ este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă de loc decât să o facem lipsită de artă frumoasă, mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociere să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate, decât să le facem toate aceste fără maturitate ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi” poate surprinde, e polemic evident, dar e perfect congruent cu întreaga sa activitate culturală ulterioară. Care e o activitate ziditoare şi nu în primul rând demolatoare, cum este perceput adesea. În 1881, Eminescu publica în Timpul articolul cunoscut sub numele Semibarbaria, în care, cu o logică implacabilă, demonstra că semibarbaria nu e o etapă de progres, o treaptă intermediară între barbarie şi civilizaţie, ci o decădere, paradoxal barbaria este mai bună decât semibarbaria pentru că este autentică. O demonstraţie riguros similară cu cea maioresciană, susţinând aceeaşi organicitate a formelor cu conţinuturile. Revenind la acţiunea culturală a Junimii: prelecţiunile populare nu urmăreau tocmai să creeze un public bun conducător de cultură fondată pe autenticitatea izvoarelor şi a faptelor (conservatorismul nu e altceva)? În fond, dacă privim în întregul ei acţiunea culturală a lui Maiorescu (ca ministru şi parlamentar) vedem în el cel mai radical schimbător de canon cultural din cultura noastră. Reformele învăţământului pe care a tot încercat să le treacă şi care s-au realizat totuşi ulterior sub alte iniţiative erau tocmai în sensul reducerii „culturalismului” – în înţelesul dat de autorul nostru – şi al sporirii specializărilor „practice”, polemicile sale fixau regulile şi arta dezbaterii culturale în spaţiul românesc, didacticismul care i s-a reproşat atâta e tocmai expresia voinţei de a fixa jaloane indestructibile într-un spaţiu pe care mulţi îl credeau complet fluid. Tudor Vianu observa cu acurateţe că „Junimea n-a fost atât o societate cât o comunitate”. Adică exact elementul esenţial carent în chimia noastră socio-culturală. O comunitate care a rămas, prin forţa împrejurărilor, prea mică. Universitatea românească în 1862 când Maiorescu devine rector arăta cu siguranţă cu totul altfel decât cea din 1917 când, la moartea Profesorului, era profund „maiorescianizată” şi devenise o instituţie cel puţin onorabilă, care îşi merita numele. În fond, dacă în 1867 Maiorescu şocase, era tocmai pentru că încercase să stabilească nişte standarde intelectuale neobişnuite la noi, similare celor occidentale, fără derogări. Cu imperativul subiacent: ori faceţi faţă acestor standarde, ori pieriţi! Acesta este înţelesul citatului amintit mai sus şi secretul revoluţiei canonice junimiste. Aici el nu se mai adapta la „mediul” local, ci tocmai că dorea să introducă un mod de relaţionare intelectuală trans-personal, de unde faimoasa răceală analitică a discursului său.
Din păcate, puterea lui şi a altora care au lucrat în acest sens se opreşte aici. Portretul necomplezent pe care dl. Patapievici îl face Universităţii româneşti este fără îndoială exact. Am întârziat asupra momentului Maiorescu pentru că este în fond piatra de căpătâi a modernităţii noastre culturale. Se construiseră nodurile, nu mai apucăm să construim şi reţeaua. Să fie vorba de un defect congenital? Să fie, din nou, vina istoriei? Oricât ar părea de facilă, această din urmă explicaţie, ea ţine cel puţin într-o oarecare măsură. Mă gândesc de exemplu la celebrul articol din 1927 al lui Mircea Eliade în care viitorul savant observa că ei sunt prima generaţie ce se poate dedica în întregime realizării spirituale, nemaiavând o misiune istorică stringentă. Probabil că încă 2-3 generaţii dacă istoria ar fi curs altfel, s-ar fi atins acea masă critică de care vorbeşte dl. Patapievici necesară bunei funcţionări a pieţei culturale. Că s-ar putea să nu fie vorba de un fenomen exclusiv autohton mă face să cred de pildă o capodoperă cum este Radiografia pampei, a lui Ezequiel Martinez Estrada, din 1933, unde iată ce citim: „Adoptarea unui sistem de guvernare, precum şi a unor legi perfecte pot fi piedicile etice, intelectuale şi politice cele mai grave pentru dezvoltarea vieţii unui popor. Fiecare popor are nevoie de constituţia şi legea sa, nu se poate concepe că ar fi în stare să existe fără ele, pentru că nu se poate concepe că un popor a putut creşte departe de focarul în care viaţa şi legea formează o unitate, pentru că nu se poate concepe că un asemenea popor ar fi putut ajunge dintr-o dată la o formă juridică. Adoptarea unor legi îndelung confruntate cu experienţa, la popoare îndeobşte numite noi, poate conduce la dezordini provenite din incompatibilitatea legii scrise cu cea vitală, manifestată prin rupturi greu de explicat ale structurii sociale. […] Pentru a înlocui aceste organizaţii tehnice şi naturale,la care antropologic colaborează suma infinitezimală a aporturilor individuale [sic! n.m] am construit, în urma influenţei oamenilor de talent, a variatului şi contradictoriului aport al imigrantului şi a adaptării băştinaşului, forme false, care nu concordă nici cu peisajul, nici cu volumul total al vieţii, nici cu orientarea ei naţională, dând o rezultantă asimptotică ce sileşte permanent figura obţinută să primească o înfăţişare eretică şi schismatică. Acesta a fost însă singurul mijloc pe care îl avem, lipsiţi fiind de alveole ancestrale; în locul unei forme cristalizate firesc, noi întrebuinţăm imitaţia fabricată. Am construit aceste forme ca pe un fagure cumpărat, însă oricare ar fi astăzi avantajele şi foloasele pe care le aduc aceste forme, ele nu sunt considerate decât simple recipiente pentru un conţinut inform, anorganic şi suspus fermentării. Greşeala,, dacă poate fi considerat greşeală faptul că o nevoie urgentă te-a obligat să adopţi o formulă fără să poţi alege, a constat în dorinţa de a adapta, cu o grabă excesivă, forme logice şi ineluctabile, dar specifice altor medii, mediului nostru în care dispoziţia naturală a locuitorilor şi nesfârşita întindere a orizonturilor îşi găseau orientarea în direcţii proprii….” (3) Înlocuiţi „imigrantul” cu tânărul plecat la studii în Occident şi veţi avea exact discursul maiorescian despre Consituţie şi formele fără fond.
Ceea ce demonstrează eseul lui Patapievici este tocmai că o ţară care face mare caz de tradiţiile sale este incapabilă să-şi formeze o tradiţie a construcţiei intelectuale. „Este ca şi când în mediul intelectual românesc n-ar putea coagula nici o tradiţie intelectuală” (p. 27) „Principiul succesiunii neîntrerupte” nu se poate, evident, aplica într-un învăţământ preocupat de orice altceva decât de principii şi de idei. Să dau exemplul cel mai la îndemână: studiul liceal al literaturii române. În liceu se studiază orice altceva, dar nu literatura română. Este o înşiruire de teme şi de texte din care orice perspectivă istorică, evolutivă, deci orice idee de continuitate sunt excluse. Iar autorul, ca om în care se încorporează o idee, este cu desăvârşire ignorat, câtă vreme nu contează decât „structurile compoziţionale”, „perspectivele narative” şi „trăirile eului poetic”. Nu se poate discerne o scară valorică, deci propunem viitorului generaţii castrate de ideea de valoare. Şi de „simţul” special al recunoaşterii ei. Ultima clasă este dedicată unor „dezbateri” pe teme „la modă”: identitatea naţională, noi şi ceilalţi, România între Occident şi Orient, balcanismul etc. Numai că, nimic din ceea ce s-a studiat în anii precedenţi nu pregăteşte o asemenea abordare sintetică, necesitând o lejeritate bibliografică şi analitică pe care n-am antrenat-o prin nimic în anii precedenţi. Renunţându-se la cultura generală şi centrându-se numai pe texte disparate, în funcţie exclusiv de ilustrarea unor concepte ale teoriei literare, li se refuză elevilor tocmai perspectiva „de sus” asupra fenomenului. Cu alte cuvinte, li se oferă textul, dar li se refuză contextul, ceea ce falsifică irevocabil înţelegerea. Mutatis mutandis cam acelaşi lucru se petrece şi în învăţământul superior. Boala veche a ruperii mediului universitar de mediul ideilor pe care o diagnostichează autorul se accentuează în situaţia socială actuală. La pag. 38 avem un tablou negru al modului în care s-a deprofesionalizat corpul profesoral chiar în vremurile în care se forma sub exigenţele străinătăţii. Reveniţi într-un mediu nepropice (eufemistic vorbind), lipsit de oxigenul dezbaterii culturale, profesorii intrau într-un mecanism care nu aducea decât „dependenţă şi minorat” (p. 41). Teza cărţii: „Sănătatea unei culturi stă sau cade împreună cu relaţia de colaborare care se stabileşte între cultura generală şi culturile de specialitate – şi anume, depinde de capacitatea culturii generale de a oferi un suport durabil şi forţă culturilor de specialitate, cărora să le fie în acelaşi timp cadru, adăpost şi oglindă. (p. 43) este clară şi idealistă. Format şi dominat de modelul culturii generale, mediul nostru cultural se găseşte astăzi, cred, într-o periculoasă suspensie: cultura generală şi-a pierdut prestigiul formativ şi e pe cale să fie abolită în sistemul de instrucţie, şi modelul pragmatic al culturilor de specialitate nu a venit încă să o înlocuiască. Vezi în acest sens subtitlul grăitor al cărţii. Citez, în completare, dintr-un percutant articol apărut în numărul pe noiembrie al acestei reviste: Primejdiile populismului în educaţie, semnat de Mihai Maci: „A face din şcoală un fel de întreprindere ce pregăteşte – pe bandă rulantă – oameni care nu ştiu decât ceea ce solicită piaţa momentului şi a decreta a(b)ulic că tot restul e irelevant şi inutil revine la a deturna şcoala de la menirea ei”. Şi mai departe: „Debusolaţi în absenţa unei profunzimi (a lor şi a lumii) care să dea semnificaţie făptuirii lor, absolvenţii şcolilor şi ai facultăţilor, reduşi la condiţia de «interfeţe» ale noilor tehnologii cad în ei înşişi, devenind nişte autişti cinici al căror numitor comun e forma goală prin excelenţă: banii. A vorbi de epurarea programei de materii «inutile», de mărirea rolului practicii în cadrul orelor de curs, de «opţionale», de «dezbateri» şi de «referate» sau «eseuri», fără discernământ, la toate nivelele educaţiei, fără a se întreba în care ciclu şcolar se pun bazele descriptive pe care pragmaticul e menit a le articula în concret, revine la a-i trata pe elevi în dispreţul formării, ca pe o masă informă de viitori roboţi meniţi a umple rubricile unei statistici oarecare a administraţiei centrale”.
N-am deviat de la subiectul cărţii lui H.-R. Patapievici, dimpotrivă, suntem in medias res pentru că structurarea unei pieţe a ideilor se formează, în fond, încă din liceu. În interbelic elevii de liceu erau printre consumatorii principali de presă culturală. (A fost o vreme când asemenea tip de liceu se numea cu îndreptăţire măcar în intenţie „de cultură generală”). Astăzi, cred că procentul celor care au deschis o revistă culturală se scrie cu ceva zerouri după virgulă. Ca să nu mai vorbesc de studenţii la Litere care n-au citit în viaţa lor nici măcar România Literară…. Sunt irelevante asemenea exemple? Ele au, poate, ceva între derizoriu şi pitoresc dar, privite cu atenţie, funcţia lor este de simptome vizibile ale unui rău de profunzime. Este tocmai cel asupra căruia se apleacă eseul de faţă. Am impresia că interminabilele discuţii despre reformarea învăţământului, în care se pare că nimeni nu ascultă pe nimeni, se poartă exclusiv pe plan tehnic, perspectiva „filosofică”, generală, antropologică, lipsind cu desăvârşire. Şi dacă „modelul formativ al oricărui culturi este idealul omului cultivat” (p.53), atunci şcoala românească a pierdut, mi-e teamă că definitiv, bătălia. Ce să mai spui de date tulburătoare, pe care „reformiştii” noştri se feresc ca de foc să le invoce! Cum ar fi capacitatea de lectură sau de a face calcule matematice (programele cunoscute sub numele de PIRLS şi TIMSS, disponibile pe internet) a elevilor noştri, aflată pe o pantă descendentă şi situându-ne pe ultimele locuri între ţările europene. În acest sens, parafrazând din nou subtitlul cărţii, putem spune că s-a renunţat la o calitate a şcolii autohtone, care dincolo de circumstanţele istorice s-a păstrat chiar sub comunism, fiind însă prost articulată în sistem, anume formaţia pe baza culturii generale, pentru a se introduce în loc „cojile” (cu un cuvânt care le plăcea junimiştilor) unui învăţământ „specializat” de o ineficienţă strigătoare la cer.
„NOUA INCULTURĂ GENERALĂ”
Trei enunţuri: 1. „Din punct de vedere teoretic, deci nu sociologic şi nici pedagogic, din punct de vedere strict teoretic cultura generală este alcătuită din totalitatea întrebărilor care ne privesc pe toţi şi care nu au primit încă nici un răspuns specializat, de natură pur tehnică” (p. 136); 2. „Dacă nu a murit încă de tot, cultura generală e pe cale de rapidă dispariţie, împreună cu idealul umanist de emancipare prin cultură care a generat-o” (p. 156); şi 3. „La noi, în spaţiul public, specializările nu comunică, oamenii dintr-o disciplină refuză să discute, grupările intelectuale se detestă, personalităţile se suspectează, premiile sunt gândite ca premii – contra ( nu ca premii – pentru). Lumea cultivată e sfâşiată între provincii istorice, cartele de generaţie, partizani de ideologie, partizani de chiverniseală, ţuţeri de inimă, neo-oportunişti şi paleo-oportunişti. Lichelismul de afirmare se luptă pe viaţă şi pe moarte cu oportunismul de lichidare şi ambele se aliază împotriva noului care nu are girul coteriilor acceptate…” ş.a.m.d, vezi întregul tablou de la p. 97. Cuvântul cheie în cele de mai sus este „comunică”. Aş spune că principala carenţă a corpului nostru social este tocmai această lipsă a conectorilor de comunicare, a „telomerilor culturali”, dacă îmi este îngăduită o astfel de metaforă. Iar în interiorul ariei culturale, lipseşte, la fel, comunicarea între palierul culturii generale şi cel al specializărilor, între diferite centre de cercetare se stabileşte o tensiune de cetăţi aflate în bătălie în spatele unor ziduri înalte, şi nu o concurenţă reciproc stimulatoare şamd. Suntem, ca să folosesc termenii profesorului Sorin Alexandrescu, într-o cultură marginală care „nu este o cultură inferioară” .(4) Şi, fiindcă tot am amintit studiile, poate cele mai interesante analize ale culturii române apărute după 1990, profesorului Sorin Alexandrescu, este obligatoriu să mă refer la Privind înapoi modernitatea (5) . Spicuiesc de aici trei citate: „…modernizarea nu este posibilă fără modernitate…dezvoltarea economică, proprietatea privată şi democraţia sunt indisolubil legate şi orice încercare de-a o realiza numai pe una dintre ele, în detrimentul celorlalte, duce la eşecul tuturora…modernitatea trebuie ori realizată integral, ori depăşită integral”. „România nu a ieşit din modernitate, României i s-a furat modernitatea”; şi „postmodernitatea nu înlocuieşte modernitatea, precum în Occident, ci i se adaugă, ambele dovedindu-se straturi ale unei societăţi despre care se poate spune, la fel ca în alte perioade istorice, că este o societate, dacă nu hibridă, în orice caz heterogenă”. S-a discutat mult, mai aplicat sociologic sau mai vituperant jurnalistic despre existenţa a mai multor Românii. Nu ştiu câte Românii există, cert este că ele au un cadru cronologic diferit, trăiesc în epoci diferite: de la pre-modernă (aproape feudală pe alocuri) la modernă şi post-modernă, cu ritmuri diferite. Nici un sânge, nici un impuls nervos nu circulă între aceste enclave sociale.
Nu putem să nu aruncăm în trecere o privire şi peste stilul acestei cărţi, întrucât el înseamnă mai mult decât o simplă modalitate de ex-punere. Distanţa dintre incendiul (auto)devorator din Politice şi gheţarul silogistic din această carte fără adjective vrea să fie prin ea însăşi o lecţie despre o anume evoluţie dezirabilă a culturii române. Din păcate, cartea a avut rolul unei puneri în abis care îndreptăţeşte cele mai negre aserţiuni din paginile ei. Deşi au trecut câteva luni bune de la apariţie, cartea e departe de a fi stârnit discuţiile pătimaşe pe care le-a provocat de pildă Omul recent. Este un omagiu indirect şi trist adus autorului, semn că teoria lansată în lucrare, a lui non sequitur este valabilă. „Cultura înseamnă capacitatea de a recunoaşte precedenţa şi de dansa, juca, conversa, a face prestidigitaţii cu ea. Cultura nu este o modalitate de a cunoaşte, ci este modalitatea prin care oamenii îşi amenajează viaţa. Cultura nu epuizează scopurile ultime, dar e greu de imaginat un om care să aibă scopuri ultime şi care să nu fie el însuşi o cultură. Dacă nu le creează, le face posibile. Uneori le contrariază, dar fără cultură nu este posibilă articularea lor cât de cât complexă. Cultura este un instrument de sporire a vieţii. Pe de altă parte, îi hrăneşte profunzimea, pe de alta, îi ofertă cadrul de manifestare şi de exprimare.. cultura nu este obligatorie. Dar fără ea nu poţi arăta nici ce eşti, nici de ce eşti, nici cum eşti. Ea e limbajul umanităţii, fără a fi natura ei”… (p. 151) Or, şcoala noastră de azi nu oferă în nici un fel un model („precedenţa”), nu oferă acea lejeritate de a te mişca în spaţii şi timpuri diferite, de a recunoaşte esenţele, nu e preocupată deloc de „amenajarea” vieţii, nu identifică nici temeiuri nici scopuri viabile ale actelor existenţiale, e preocupată de proceduri şi nu de conţinuturi, nu „sporeşte” viaţa, nu oferă un spaţiu de exprimare, precaritatea limbajului absolvenţilor (în înţelesul cel mai imediat al cuvântului) sare în ochi. Fetişizarea grilei, de pildă, ca unică metodă de examinare aboleşte dintru început orice abilitate de a construi un discurs argumentativ. Mai sus citatul profesor Sorin Alexandrescu făcea o comparaţie structurală între societatea comunistă românească şi cea feudală (6). Cred că putem extrapola această rimă epistemologică, imaginând „un nou Ev Mediu” pentru societatea românească a viitorului apropiat: o foarte subţire categorie de clerici/intelectuali, închişi între zidurile mănăstirilor/biblioteci, laboratoare, şi restul populaţiei (a cărei structurare nu mă interesează aici), cu o instruire minimală, (echivalentă cu analfabetismul funcţional) doar atâta cât îi este necesară pentru adaptarea la funcţiile războiului/politicii, comerţului, industriei, acei „intelectuali lipsiţi de cultură”, ultima specie rezultată din experimentele geneticii ideologice postmoderniste. Şi asta în lipsa vârfului triunghiului, Dumnezeu, care unea în adevăratul Ev Mediu celelalte două unghiuri.
H.-R Patapievici are bosa subtitlurilor. Omul recent avea ca subtitlu: O critică a modernităţii din perspectiva întrebării „ce se pierde atunci când ceva se câştigă”. Cartea de faţă reprezintă o aplicaţie a acesteia, un studiu pe cazul culturii române cu subtitlul: O modestă propunere de a regândi cultura română pornind de la ce îi lipseşte, fără a renunţa la ceea ce, în aparenţă, îi prisoseşte. Cele două subtitluri sunt riguros simetrice. Pornind de la fundamentele ei, cultura română pare a se dispensa în ultimele două decenii de a-şi „completa” modernitatea nedesăvârşită, importând fără discernământ (auto)critic „proceduri” în loc de „conţinuturi”. „Cine crede că importă spirit copiind proceduri se condamnă la alterarea discernământului” (p.103) Sigur, avem o remarcabilă tradiţie a „arderii etapelor”, încă din epoca paşoptistă. Dar, cenuşa acestor succesive arderi riscă la un moment dat să înfunde coşul. Poate că sunt lucruri care nu se pot face altfel decât la timpul lor, nu oricând şi, mai ales, nu oricum. Din urzeala care a stat la baza acestor însemnări, „citind” învăţământul românesc din perspectiva teoriei propuse în Idei & blocaje, putem observa că s-a pierdut fără remuşcări ceva care reprezenta un minim dar bun capital de pornire. Care ar fi arătat cam aşa: „Numărul oamenilor inteligenţi care au interese cognitive şi dincolo de specificul profesiunii lor este la noi încă remarcabil de mare. Numărul medicilor, avocaţilor, economiştilor, inginerilor, constructorilor, matematicienilor etc. cu adevărat culţi este încă, sensibil mai mare decât în culturile occidentale de azi, unde prestigiul idealului de om cultivat este aproape nul” (p. 153). Toate (pseudo)reformele învăţământului nostru, lipsite de viziune filozofică, sociologică şi antropologică, au făcut tot ce se poate pentru a muta în uiare cât mai repede acest ideal al omului cultivat. Adăugând şi celelalte fenomene ale istoriei noastre din ultimele două decade, ne putem închipui că asistăm la un amurg. Ne situăm astfel deasupra unui mare gol. „cultura nu este totul. Dar face ca totul să fie cu putinţă. Faptul că ea nu este totul ne îndreptăţeşte să nu îi dispreţuim pe oamenii inculţi. Dar faptul că fără ea nimic nu ar fi cu putinţă aruncă o lumină urâtă asupra inculturii, chiar dacă oamenii inculţi rămân nejudecaţi. În această lumină, oamenii inculţi sunt umanităţi ratate. Sunt speranţe irosite. Sunt bogăţii de care nu va afla nimeni nimic niciodată” (p. 152)
„Umanităţi ratate”? Câtă umanitate ratată mai poate încăpea spaţiul românesc fără să se destrame? Întrebarea mea sună patetic, exact la antipodul lucidităţii tonului din această carte. Pur şi simplu, s-ar putea să fie etape ignifuge, care nu pot fi „arse” deci, care trebuie trăite, interiorizate organic. Recăderile în pre-modernitate de care vorbea profesorul Sorin Alexandrescu şi care au marcat în special epoca „socialismului multilateral dezvoltat”, s-au făcut, din păcate, simţite şi în postmodernism. Aş trimite aici la nota de la paginile 234 ş.u. în care autorul răspunde cărţii fanion a anti-patapievicienilor, Boierii minţii, a lui Sorin Adam Matei. Este poate cel mai maiorescian text din această carte, prin răceala şi stringenţa logică şi fineţea execuţiei cu minimum de implicare personală. Omul postmodern pe care H.-R. Patapievici l-a pictat sub numele de om recent şi din care ultimele generaţii intelectuale de la noi şi-au făcut chip cioplit este un eşec nu numai în sine, dar, ca o radiografie pe fondul alb, îşi arată limpede bolile tocmai în statele est-europene care nu şi-au epuizat modernitatea, cărora li s-au amputat de către comunism câteva decenii de dezvoltare normală. „Pentru o ţară care numără peste un milion de victime ale ideologiei marxist-leniniste, revenirea în forţă a marxismului în deghizament postmodern (studii critice, postcolonialism, feminism, tot sosul) este stupefiantă intelectual şi dezgustătoare moral. Pe când avea drept cultură doar cultura generală, România nu a reuşit să parcurgă toate etapele autonomizării disciplinelor speciale şi a rămas să suporte toate dezavantajele lipsei de specializare, fără să poată trage foloasele culturii ei generale” (p. 142) Suspendată într-un teritoriu al nimănui şi al tuturor, civilizaţia română se află încă în căutarea identităţii, nefixată din cauza „incapacităţii de a naşte în sânul ei, în mod organic, culturi de specialitate viabile” (p.152) Şcoala, universitatea, în special nu dau nici o atenţie acestei sintagme incidente: în mod organic. Asta ar însemna o analiză obiectivă şi detaliază a primelor cauze şi a ultimelor consecinţe a evoluţiei şcolii (societăţii) româneşti, cu scopul de a putea întemeia un viitor. Crescut, nu copt în solariile corectitudinii politice. „Cultura română e o cultură nedusă până la capăt” (p.152) Poţi fi de acord cu întreaga construcţie teoretică a lui Patapievici, sau poţi avea rezerve, nu poţi face abstracţie de pertinenţa întrebărilor şi de febra soluţiilor, de asumarea totală a ex-centricităţii culturii din interiorul căreia vorbeşte şi a propriei ex-centricităţi din interiorul acestei culturi.
„Situaţia de fapt”, cum spune autorul, de la care pornim, este următoarea: „Dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, ar fi frapat de faptul că aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului. Călătorul nostru ar observa că la noi cărţile originale nu suscită discuţii, şcolile de gândire sunt mode de împrumut ori grupuri sudate prin forţa convingerilor profitabile, teoriile noi trezesc apatii durabile şi stârnesc antipatii ireversibile, în timp ce, sub raport uman, competenţele cedează totdeauna invidiilor, invidiile corup ireversibil onestitatea, adevărul cedează totul bârfei, bârfa nu cedează nici celei mai solide reputaţii, iar mersul ideilor este un povârniş al elanurilor avortate” (p.12). Ce să mai spui după acest diagnostic fără rest? Idei? Avem. Dar mai mult blocaje.

NOTE: (1) În AGORA, vol. IV, nr. 3, iulie – septembrie 1991, pp. 31- 36; Articolul a fost reluat în volumul Păcatul împotriva spiritului, ediţia 1999, editura Nemira pp. 190 ş. u. Textul publicat în revistă poartă data 8 septembrie 1982. În volum el este precedat de o notă cu indicaţia AGORA, 1991, deşi ea, ciudat, nu apare în revistă. O reproduc aici parţial ca un semn al entuziasmelor epocii, textul profesorului Culianu fiind o critică necruţătoare a distrugerii culturii române de către comunism. Textul lui Patapievici bate mai departe, el vrea să identifice mecanisme, cauze genetice şi funcţionale: „Cred, într-adevăr, că distrugerea culturii române operată de comunism a fost totală. Dar am încredere nemărginită în potenţialul creator al generaţiilor de mâine. Dacă viitorul politic şi social al României nu mi se pare deloc limpede, cred că în haosul actual se nasc fermenţii unei libertăţi creatoare care-şi va da, desigur, roadele în cultură. De aceea public aici pagini scrise acum aproape zece ani, cu bucuria de a şti că dezastrul cultural pe care-l semnalam atunci nu este ireversibil”. Ce tragic hohot de râsu-plânsu îţi înăbuşi în faţa acestei din urmă propoziţii!
(2) Horia-Roman Patapievici, despre idei & blocaje, Humanitas 2007;
(3)Martinez Estrada, Radiografia pampei, ed. Minerva 1976, vol. 2, pp. 183 ş.u.
(4) Sorin Alexandrescu, Identitate şi ruptură, ed. Univers, 2000, pp.30 ş.u.;
(5) Sorin Alexandrescu, Privind înapoi modernitatea, ed. Univers,, 1999, pp. 340-341;
(6) Identitate şi ruptură, ed. cit. Prefaţă: Între călugări şi eretici;

Irina Petraş

2008-02-23T09:52:00.000+02:00

LACRIMA

2007-11-03T14:25:00.000+02:00

moto; Romul Munteanu, în noiembrie 2000:

«Poezia şi-a păstrat liniile ei directoare în evoluţia sa, este încă antitragică, ludică, rareori cu un suport filozofic. Acum, sunt semne că poeţii se deschid spre sentiment, spre sertarul inimii, şi eu înclin să cred, pe bază de semne reale venite din câmpul literar, că ne vom duce spre o literatură a inimii, poate chiar şi a lacrimilor, în deceniile care vor urma din mileniul următor.»

NULA DIES SINE LACRIMA

Am avut, mărturisesc, o tresărire interioară când am citit parcă într-un interviu această afirmaţie a admiratului şi admirabilului nostru profesor, dl. Romul Munteanu. Este una dintre acele afirmaţii critice sortite să facă epocă, o premoniţie, de nu de-a dreptul o profeţie. Arătând, înainte de toate, înţelepciunea aceea de dincolo de perdeaua ondulată a lumii, venită dinspre esenţele ei ascunse, la care omul ajunge doar câştigându-şi adevărat înţelepciune. Afirmaţia presupune la prima vedere curaj şi la a doua vedere desprinderea completă de vanitatea gândirii legată de timp. Să anticipezi într-o epocă în care s-au încercat parcă toate deriziunile posibile (dar, cine ştie, imaginaţia noastră nu are limite) că ne vom întoarce la o literatură a lacrimilor (excepţională sintagmă) înseamnă realmente să fii vizionar. Atenţie, nu literatura voioasă, nici cea horror sau cinică până la ecorşeu se opun literaturii lacrimogene. Dispreţuită de esteţi şi încăpăţânându-se să se vândă bine de cel puţin două sute de ani. Ea este un subprodus estetic de largă circulaţie comercială dar atingând o dimensiune a umanului la fel de profundă ca şi cea tragică. Numai proştii dispreţuiesc plânsul. Literaturii lacrimogene i se opune literatura lacrimii. Adică a plânsului ontologic, a plânsului singurătăţii demiurgice, ca la Eminescu. Nu este, de exemplu, poezia Ilenei Mălăncioiu, unul dintre cei mai mari poeţi ai limbii române, una a Lacrimii cu majusculă?
Observ în paranteză că am căzut cu toţii într-o greşeală elementară, de şcoală primară estetică, deşi ştim că nu conţinutul face valoarea, respingem ab initio, în numele unei prejudecăţi cu sens invers, literatura sentimentală, ca şi cum sentimentul n-ar mai face parte din fiinţa noastră, ar fi ceva de ruşine: tot ce face referinţă la sentiment, la inimă este iremediabil literatură roz, de mâna a doua. Discutând strict din punctul de vedere al imagologiei, modernitatea se edifică printr-un refuz al inimii. Ea, care avusese pe tot parcursul Evului Mediu un rol, atât de important, teologic, devine sensiblărie romantică. Nula dies sine lacrima, extraordinara formulă a lui Kierkegaard s-ar putea să redevină de actualitate. Să fim oare în pragul unei răsturnări epistemologice, aşa cum au mai fost câteva în istorie? Plânsul interior, plânsul conţinut, este o formă superioară a comunicării cu absolutul. Iar cea mai grea rugăciune a isihasmului nostru ortodox se numeşte tocmai rugăciunea inimii, având numai zece cuvinte.
Cum va arăta literatura aceasta, nu sentimentală, ci metafizică? E greu de anticipat. Ea va vrea să restituie omului o dimensiune pe care acesta şi-a amputat-o voluntar. Nu e o discuţie de estetică, mai degrabă una de antropologie, de etică, de sociologie şi chiar de teologie. Lacrima duce multe.
Rostirea profesorului nostru are, nu întâmplător, ceva oracular. De aceea este, în esenţa ei, inanalizabilă. O acceptăm, sau nu o acceptăm, ca atare. Pe mine unul m-a tulburat până la lacrimi. Începutul a fost făcut.

2007-11-03T12:22:00.000+02:00

apofatice

2007-09-18T13:20:00.000+03:00

EXERCIŢII APOFATICE

1. Problema etică nu există decît în măsura în care între Dumnezeu şi om se instituie un raport de libertate deplină. Dacă omul nu ar fi liber, responsabilitatea actelor sale ar cădea exclusiv în sarcina lui Dumnezeu.. Dumnezeu se face om pentru a împlini cele două capete ale libertăţii.
2. Rugăciunea nu-L obligă cu nimic pe Dumnezeu, nu e un mod de a-I forţa mîna, limitîndu-I libertatea. Rugăciunea construieşte în interiorul libertăţii infinite a propriei mele persoane.
3. Viaţa nu poate fi doar o haltă între două abisuri. „Ceva” se opreşte, întîrzie o vreme în acest decor şi asta e suficient să acorde un sens înaintării. Căci nu te poţi opri decît dintr-o înaintare.
4. A crea nu ţine de normalitatea existenţei umane, ci este a-normal, dincolo de normă. Te afli în afara unui perimetru de siguranţă, Dumnezeu s-a jucat cu tine şi te-a înţărcat, adică te-a introdus într-un ţarc uriaş, un lumen, în care „slobod ca un mînz într-o grădină” te poţi bucura.
5. Fără interdict, libertatea n-ar avea nici un sens.
6. Ce înseamnă această goană nebună după fericire? Trebuie să te opreşti (Aristotel) şi atunci fericirea vine singură la tine.
7. Triumful lui NU în istorie (Nietzsche) eliberează omul nu de un Dumnezeu asupritor, stăpînul care face sluga hoaţă, ci de servituţi mult mai viclene. Poate că marea viclenie a Ispititorului nu este luciferismul negator şi orgolios, ci DA-ul călduţ împăciuitor pe care şi Evanghelia îl condamnă.
8. Marginalitatea artistului recuperează un alt fel de centralitate, neapărat teleologică. „Tu în colţ petreci cu tine” fixează exact locul artistului, acea piatră „…pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului” (Matei 21.42)
9. Elogiu insignifiantului. Pămîntul cel bun în care poate încolţi sămînţa. Frunza moartă a toamnei care, în marea ei modestie, şi ea putrezeşte ca şi sămînţa cea bună din parabolă. Dar nici măcar nu putrezeşte pentru sine, ci doar spre a fi pat fertil al Vieţii ce va să vină.
10. Logica şi raţiunea nu sunt totuşi acelaşi lucru. Logica îmi impune să găsesc o entitate căreia îi dau numele de Dumnezeu, raţiunea caută zadarnic, fără să o poată găsi. Iar acest joc sublim de-a v-aţi ascunselea îmi vine a crede că este însuşi Dumnezeu.
11. Omul este funciarmente trişor. Adam se ascunde ca un copil care a făcut o poznă şi vrea să evite pedeapsa, iar Dumnezeu îi strigă mustrător: „Adame, unde eşti?”, ca un părinte îngrijorat dar blînd. Grozăvia păcatului originar nu stă în alungarea din Rai , căderea în timp, cunoştinţa morţii, ci în această relaţie paternă pe care rugăciunea supremă o reaminteşte şi o întăreşte: „Tatăl nostru…şi nu ne duce pe noi în ispită”.
12. Distrugerea totală a Pămîntului de către om. Dumnezeu este capabil să accepte şi asta.
13. Adam şi Eva nu se iubeau. Iubirea dintre bărbat şi femeie nu poate fi o nostalgie a Paradisului, cum se crede, ea este un urcuş, o pornire de la zero, o reconstituire în plan strict omenesc a ceva ce tocmai am uitat. Măreţia dragostei se află în acest caracter prospectiv şi nu în cel retrospectiv.
14. A vedea în etică doar o chestiune de opţiune este excesiv de limitativ. În fond, omului i se interzice în Rai tocmai să mănînce din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Adică opţiunea. Din momentul în care interdictul este călcat începe spaţiul eticii care este o grădinărire, o „inginerie genetică”, o încercare de a opţine aici, pe pămînt, fructul miraculos, mărul al cărui gust l-am simţit odată şi vrem să-l regăsim mereu în cerul gurii.
15. Calendarul. Cîţi dintre noi, privind automatic catalogul impresionant pe care-l reprezintă un calendar creştin, realizează că el este cel mai impresionant op de etică? În felul acesta timpul nu mai este o neutră coordonată fizică, el se populează, revine la adevărata sa funcţie: sînge viu în arterele universului.
16. Minunat lucru la credinţă (raportul meu cu Dumnezeu) este că ea nu devine posibilă decît pornind de la încredere (raportul meu cu semenul). Etica nu e doar orizontala încrederii, ea apare pe cruce: la întîlnirea acesteia cu verticala credinţei.
17. Ezitarea este gestul întemeietor sau amurgul eticii? A nu se confunda totuşi ezitarea cu neîncrederea în tine însuţi. Puterea ezitării unui Hamlet.
18. Dez-orientarea, moartea stelei polare, scufundarea în noaptea fără de început şi de sfîrşit a sufletului. Lumina din adîncul întunericului, iată adevărata, bazala chestiune a eticii.
19. Din punct de vedere atic, declasatul, tîlharul, ucigaşul, vameşul pun mult mai multe şi mai dificile probleme decît sfîntul. Primii n-au nimic de pierdut şi au totul de cîştigat, sfîntul poate pierde într-o secundă totul (textele sapienţiale sînt pline de astfel de pilde) pentru a cîştiga ce? Pentru că el a reuşit să abolească însăşi ideea de „cîştig”.
20. Relaţiile orizontale („iubeşte-l pe aproapele tău”) sînt de fapt corpul relaţiei verticale, singura ei consistenţă. „Iartă-ne…cum şi noi iertăm” este dialectica acestui chiasm. Piatra de încercare, inima care pulsează în centrul fiinţei, viaţa din mijlocul morţii.
21. Dacă nu te înspăimîntă cuvintele pentru că ele fixează, au ceva cadaveric, atunci nu eşti scriitor. În faţa acestui mort care este cuvîntul (mai degrabă strigoi, corespondentul francez „revenant” mi se pare extrem de sugestiv) nu poţi simţi decît spaimă şi cutremurare (Kierkegaard) sau mysterium tremendum (Rudolf Otto) pentru că este suficient să îl strigi cu destulă putere şi acest cuvînt învie. Iar tu nu înţelegi prea bine cum s-a petrecut aceasta.
22. Frumuseţea nu este un reziduu radioactiv, iradiind încă dinspre neştiute origini, chiar dacă ea păstrează amintirea paradisului. Ea este mai degrabă o adeverire că paradisul nu ne-a părăsit, chiar dacă noi l-am părăsit pe el.
23. Secolul XX a experimentat atît de profund răul, toate formele crimei şi ale abjecţiei, încît te întrebi: ce mai poate fi inventat, ce va urma? Este posibil să înaintăm pe acest drum, să trăim experienţe încă neimaginate ale Răului? Întrebare care se reduce la a lămuri dacă Răul are o limită. E prea simplistă soluţia de a ne concepe ca mărunţi pioni, albi sau negri, în mîna şi după capriciile unui Destinant care (ne) joacă marele joc. Coincidentia oppositorum: niciodată mîntuirea n-a fost mai sproape.
24. Răul trebuie spus, expectorat? Ar fi ca un fel de spori care l-ar ajuta să se propage? Mai degrabă răul interiorizat, secretizat, transformat în complex e mai rezistent, se uzează mai greu. Dar dacă am şti cum se propagă răul, l-am putea stîrpi cu uşurinţă?
25. Cine, pînă la urmă, este responsabil pentru tot răul din lume? Pusă astfel, întrebarea are ceva naiv — adolescentin, o voinţă de a reduce imediat totul (tot răul) la un singur numitor. Dar la fel de naiv este a-I cere lui Dumnezeu să intervină, reducîndu-L la ridicola funcţie a lui deus ex machina. Dumnezeu ca un „superman”, zburînd în mantie peste zgîrie-nori! Deşi, poate, rizibilul acestei imagini are şi el înţelepciunea lui modestă şi copilărească.
26. Flacăra mi se pare cel mai aproape de înţelegerea directă, tactilă, a dumnezeirii. Ea care „este şi nu este”, se hrăneşte din sine şi nu poate fi stăpînită, te obligă la o anume distanţă pentru a fi prietenoasă. Fascinaţia flăcării, mysterium tremendum.

2000

limbaj

2007-09-18T13:18:00.000+03:00

AGONIA OGLINZII

În numărul 4/2000 al CRONICII am publicat eseul Săgeata şi ţinta în care porneam de la întrebarea: ce urmează după epoca limbajului? Observam că preocuparea excesivă a secolului XX pentru limbaj/limbaje (jocul singular/plural nu este în cazul acesta deloc inocent, în jurul lui se poate bănui o întreagă filozofie) nu îşi are corespondentul într-o sporire proporţională a înţelegerii, a capacităţii noastre de comunicare. Ne rătăcim într-un univers caracterizat de inflaţia limbajelor, de narcisica lor autoreflexivitate, referentul este în mare suferinţă. Oglinda a fost spartă. Sau este într-o perpetuă agonie pînă la sfîrşitul lumii.
Un sentiment de panică se insinuează totuşi, o alarmă interioară, ca în faţa unui dezastru anunţat şi inevitabil: oare nu se mai poate face nimic? De fapt, este oarecum abuziv să vorbim despre limbaj, de vreme ce timpurile predominanţei certe a unui singur limbaj (teologic, poetic, ştiinţific, psihanalitic) au trecut. Tocmai babilonia, lupta între limbaje, războaiele ierarhice, autoritarismul imperialist al unora au făcut farmecul epistemelor de la Renaştere şi Luminism încoace. De aceea şi privirea noastră, obligatoriu retro-spectivă, se vede îndreptată vertical, încearcă să se descurce în jocul acesta de presiuni ierarhice. Şi forţele interne ale limbajului ne călăuzesc spre o regăsire, spre o (horribile dictu) democratizare, în care limbajele vor învăţa să dialogheze (şi) între ele. Agonia (lupta) internă şi lupta cu referentul vor fi, probabil, mult mai puţin importante. Impasul evident în care se află limbajul matematic şi cel al microfizicii, incredibil de rapida expansiune a informaticii prin care virtualul devine mult mai prezent şi mai important decît realul, recenta descifrare integrală a genomului uman (acest enorm dicţionar cu ajutorul căruia vom învăţa probabil destul de curînd să facem şi fraze), disputele în jurul (id est în interiorul) psihanalizei…sînt doar cîteva exemple despre impasul epistemologic pe care-l trăiesc (ar trebui subliniat cuvîntul, căci despre trăire este vorba) limbajele foste predominante. Într-un singur cuvînt, era superiorităţii indiscutabile a „limbajului ştiinţific”, a pozitivismului sub diferite ambalaje filozofice, pare să fie în amurg.. Socotite pînă mai an periferice, ieşite din uz, nevalorificabile, limbajul teologic, acela poetic, metafora în general îşi recîştigă dreptul în cetate. Un tratat actual de cosmografie este mai plin de metafore decît multe volume de poezie. Criteriul formal devine astfel mai greu operant în separarea „genurilor”. Limbajul îşi redescoperă bucuria originară de a numi, jocurile infinite ale de-scrierii, bogăţia fără de seamăn a referinţelor, impactul transcendental.
Fără contact în absolut, orice limbaj se desemantizează, îşi pierde în timp referinţele, nu mai are substanţă vitală. Avem o zicere în limba română: a vorbi cu miez. Bineînţeles, o splendidă imagine poetică. „Cojile” şi „miezul” vorbirii, ce hermeneutică plină de semnificaţii majore poate fi construită pornind de la această pereche! A vorbi cu miez înseamnă în primul rînd că miezul există. După ce s-a plimbat vreme de secole pe contur, încercînd să epuizeze extensiv lumea, limbajul se întoarce la condiţia sa de săgeată care trebuie să străpungă vălul, să spargă crusta , să fie direct, să poarte cu sine toată încordarea arcaşului, să lege prezentul cu viitorul. Pozitivitatea se baza pe iluzia unor universalii, adică, în final, a (măcar) unui limbaj care nu este supus Timpului. Redescoperim acum că, fără transcendenţă, nu mai putem comunica. Ne întoarcem la rugăciune, forma absolută a comunicării. Tocmai pentru că proiectează Răspunsul pe o altă curbă a existenţei.
Marca scrisului era pînă recent o anume întîrziere, faţă de vorbire, scrisul avea avantajul/dezavantajul unei rupturi temporale, el era un apoi al textului. De aici, de pildă, farmecul discret şi desuet al genului epistolar ori al jurnalului. Acum, prin Imperiul Internet (cel mai puternic imperiu din istoria omenirii, depăşind cu mult ceea ce au visat marii conducători ai unor părţi din pămînt „între hotarele cărora soarele nu apunea niciodată”) scrisul îşi schimbă, pentru prima oară de la invenţia tiparului, funcţiile şi regimul ontologic. El devine o „realitate” cvasiinstantanee, defazarea faţă de „oralitate” dispare, cuvîntul capătă un alt fel de trup. În vremurile aurorale ale Scribilor şi Evangheliştilor scrisul era o îndeletnicire secretă, sacră, însemna a deţine o incredibilă Putere, poate cea mai importantă dintre toate. Îşi redescoperă el acum ceva din această pierdută putere? Într-o lume secularizată sigur că nu mai poate fi vorba despre sacralizare, deşi o mitologie a Internetului există cu siguranţă. Dar ceva din prestigiul intangibil al magului a renăscut surprinzător în persoana navigatorului faţă de profanul care-l priveşte cu uimire pianotînd cu o misterioasă graţie pe claviatura care-l transportă instantaneu la conducerea Imperiului. Un sentiment general de opacitate ne bîntuie, mai toată lumea are senzaţia că înoată într-o apă tulbure, viitorul nu mai are pertinenţă, totul se reduce la un prezent incolor, aseptic. Dar această mahmureală globală îşi are cauza tocmai în schimbarea statului limbajului. Cîtă vreme aveam un limbaj dominant, el era o călăuză, oferea o certitudine. Cînd totul ne părăsea (vezi Iov, Ecclesiastul, Noaptea din grădina Ghetsemani, dar şi mare parte din literatura lumii, de la tragedia greacă la Shakespeare şi Kafka) ne rămînea apelul la cuvinte, golul putea fi umplut (ca într-o cunoscută Elegie nichitiană) imediat de „materialitatea” cuvintelor. Se năşteau Plîngeri, Rugăciuni, Imprecaţii profetice. Ştiinţa a crezut o vreme că poate suplini fără probleme toate acestea. Dar, în vreme ce textul sacru se îndreaptă ireversibil spre Centru, ştiinţa profană este un domeniu al marginilor, ea tinde constant să lărgească nişte frontiere, ceea ce este în interiorul acestora îi scapă cel mai adesea. Ştiinţa se construieşte pe o continuă confruntare cu limitele. Şi a venit un moment al „rupturii epistemologice” în care — filozofi ai limbajului, fizicieni sau matematicieni sau biologi — au descoperit că, dincolo de o anume limită, nu mai pot înainta din cauza limitelor limbajului însuşi (vezi teorema lui Gődel), trebuie să se întoarcă spre centru, ceea ce echivalează cu o radicală transformare a limbajului.
Agonia referenţialităţii pare a se apropia de sfîrşit. Oglinda spartă odată cu Turnul Babel (vezi CRONICA nr.5/2000, p.19) este recompusă din bucăţi şi ne poate oferi din nou iluzia unei imagini totalizatoare, unice. Joc temporal în jurul unei fraze celebre: Dumnezeu a murit; Dumnezeu e mort; sau Dumnezeu moare ? Prezentul acesta mi se pare mult mai plin de sens. Pentru că mă transformă instantaneu dintr-o simplă gîndire care constată un fapt petrecut în afara ei, într-un martor, responsabil de ceva ce se petrece tocmai acum, în prezenţa mea şi — poate — din cauza mea. Dumnezeu moare, printre altele, şi pentru că nu (se) mai comunică. Dumnezeu e o chestiune de limbaj, înainte chiar de a fi una de credinţă. Pentru că Dumnezeu trebuie mai întîi să Se vestească, el nu poate fi văzut (chiar interzice expres asta), dar vorbeşte. Mai tîrziu şi scrie: „Cînd a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Exodul 31.18) Între a vorbi cu miez şi a scrie în piatră joacă toată filozofia limbajului. Aici sînt de aflat puterile lui ştiute şi neştiute.
Într-o lume coruptă, căzută în istorie, limbajul este singurul care îşi mai pune problema adevărului. Trezorierul comoarei nu a dezertat de la datorie, chiar dacă, precum într-o poveste japoneză, a fost nevoit să ia cele mai diferite înfăţisări şi să treacă.prin cele mai grele încercări. Cine deţine limbajul, se ştie de mult, deţine puterea. De aceea proliferarea bacteriană a limbajelor a dus la o nesănătoasă fărîmiţare a puterii, în cele din urmă la scăderea ei, deşi pentru noi ea apare ca infinit mai apăsătoare. Nostalgia unui limbaj tare este greu de ocolit. El presupune, fireşte, o gîndire fondată pe adevăruri solide, pe sisteme axiomatice indiscutabile. Dar voinţa lui de totalitate (limbajul este lichid sau, mai degrabă, gazos; el tinde să ocupe instantaneu tot spaţiul care-i stă la dispoziţie) Mă întreb dacă medievala ipoteză a flogisticului nu descrie în ridicolul imageriei sale privită dintr-un punct de vedere „ştiinţific” tocmai această tendinţă infinit expansivă a limbajului. Prea grei de limbaje, preocupaţi (prea — ocupaţi) de jocul infinit dintre ele, atenţi doar la spectacolul autoreflexivităţii, am pierdut tocmai spectacolul celălalt, simplu şi măreţ al Lumii. Revenirea limbajelor pierdute este ca întoarcerea Fiului Risipitor. Ea ne cere să jertfim viţelul cel gras. Să reflectăm la drumurile noastre întortocheate printr-o realitate care nu mai încape în cuvintele „de acasă”. Ne întoarcem spre demnitatea de nomothet platonician?
Scriu pentru a fixa imaginea unei rătăciri care dă sens lui Acasă. Modernitatea (care cunoaşte după mine două etape: prima conţinînd Renaşterea şi Luminismul, a doua Romantismul şi urmaşii săi) se sfîrşeşte odată cu al doilea război mondial care (prin Şoah şi comunism, eritierii săi istorici) a schimbat fundamental ceea ce ştiam şi gîndeam despre om. Postmodernitatea începe odată cu învăţămintele acestei aşteptări a întoarcerii limbajelor refulate. Postmodernitatea este, fatalmente, tot o chestiune de limbaje. Cărora le schimbă statutul, renunţînd la mitul insidios al oglinzii unice. Cuvîntul cheie pluralism nu are numai o semnificaţie politică (nici măcar în primul rînd politică), ci şi una estetic — literară. Scriu fără graniţe, fără să fiu prizonierul unor anume limbaje, indiferent cît de atrăgătoare, pline de promisiuni ar fi acestea. Romanticii privilegiau poezia, o socoteau limbajul originar al omenirii. Vom redescoperi limbajul poetic, acum la sfîrşit de ciclu istoric?
Agonia oglinzii ne oferă un peisaj multiplu fragmentat, imposibil de reconstituit în presupusa lui „unitate” originară. Dumnezeu moare în zgomotul unor rugăciuni intraductibile. O mare şi obositoare pace se lasă peste omenire. Noi, singuri pe scenă dar spectatori, asistăm la acest timp al unei noi cunoaşteri. Niciodată omul nu a fost mai pasiv şi mai agitat. Tot mai multe pare că i se întîmplă dar el face tot mai puţine. Se schimbă raporturile dintre interioritate şi exterioritate. Priorităţile sînt altele, noi nu ne mai găsim locul. Ce rol mai are în toată această polifonie literatura? Este întrebarea care vine totdeauna la urmă. Ea a avut desigur un rol principal în amintita subminare a limbajelor totalizante, în păstrarea logo-diversităţii (dacă mi se îngăduie acest calc). Mitul oglinzii îi aparţine în întregime. Se pare că ea a cîştigat pînă la urmă surda sau violenta bătălie. Este agonia învingătorilor. Limitele formalizării au fost atinse, biografia individului a rămas în modul cel mai firesc mai bogată.

2005