UN DESTIN FERICIT
Uneori mîna este cea care citește. Mai bine zis, ea decide ce carte să impună ochiului. Oricine trăiește cu exercițiul cotidian al lecturii a cunoscut probabil această experiență, cînd mîna se întinde parcă singură, mînată de un impuls obscur, spre raftul bibliotecii și extrage de acolo o carte la care poți să juri că nu te gîndiseși cu o secundă înainte. O poți răsfoi doar, cu oarecare uimire, sunt cărți pe care uitaseși că le ai, sau te poți adînci în lectură ca și cînd ai citi-o prima oară, fără să o mai poți lăsa din mînă. Poți chiar descoperi o carte pe care nu ai citit-o (o adevărată bibliotecă este cea în care se găsesc suficiente cărți necitite) încă. O astfel de experiență am retrăit recent cu Jurnalul fericirii, al lui Steinhardt. Prins de cu totul alte urgențe, m-am trezit că întind mîna și scot din raft cartea. Nu ediția de la Dacia, din 1991, aceea greu manevrabilă din cauza (re)citirilor succesive și a multor mîini prin care a trecut. Ci noua ediție din seria elegantă de Opere de la Polirom. Lectura nouă în care m-am angajat a fost neașteptat de plină de surprize. Punctele de interes mi-erau acum altele decît la prima lectură, aceea cu intensitatea unui șoc. Chiar am fost surprins să constat cât de diferite sunt acum accentele interesului meu. Atunci: 1. memorialistica de închisoare era încă la începuturile ei editoriale, între timp s-au umplut cîteva rafturi. Citeam cu fervoare și furie, cu mirare și oroare despre detaliile gulagului românesc. O lume nouă apărea din subterane. 2. Tema convertirii religioase era pentru prima oară reprezentată la un nivel magistral în literatura noastră. Și 3. Modul lui Steinhardt de a scrie despre creștinism era (și este) de o mare originalitate dar fără a depăși rigoarea dogmatică ortodoxă. Nu avea nimic din rigiditatea limbajului bisericos. Acum, putem înțelege textul Părintelui Nicolae de la Rohia printr-o mult mai detaliată contextualizare. Avem mult mai multe informații, cel puțin despre punctele 2 și 3.
În răstimpul re-lecturii Jurnalului am găsit și cumpărat și monografia lui George Ardeleanu N. Steinhardt și paradoxurile libertății. Editura Humanitas, 2009. Cartea concurează de pe acum la titlul de cea mai bună lucrare de istorie literară a anului. Steinhardt merita fără îndoială o astfel de monografie. Cel puțin trei dintre calitățile scrisului lui Steindardt sunt de regăsit ca un omagiu la monografistul său: erudiția, curajul și libertatea de gîndire. Spuneam despre noua lectură a jurnalului că a mutat accentele. Acum putem privi figura culturală a lui Steinhardt într-o complexitate puțin evidențiată pînă acum. Este ceea ce face George Ardeleanu. Avem un portret exact și nuanțat al generației interbelice dar și al epocii istorice postbelice. Este o hagiografie modernă. Sensul cuvîntului, atenție, nu este acela de encomion ci „doar” viață de sfînt. Șansa paradoxală (Cioran, Țuțea, Paleologu, Steinhardt, excepționali artiști ai gîndirii paradoxale; un alt numitor comun al generației?) a creștinismului în a doua jumătate a veacului XX a fost o recădere în catacombe. O posibilitate a martirajului în împrejurările mărturiei creștine a renăscut. Cum spunea un răposat patriarh: nu am avut curaj să fim martiri. Și totuși, cîți martiri am avut... Încă nesanctificați. Pentru că au reapărut catacombele și chinurile cu care este obișnuit oricine a citit o viață de sfînt.
Steinhardt intră în pușcărie, pe lîngă aspirinele din buzunar, cu două bagaje esențial: o vastă cultură bine asimilată dar și o armătură morală solid construită. Credința este inițial mai mult o tînjire, o căutare de sine și de temeiuri. Pușcăria ia și ultima cîrpă de pe ochi. Tot jurnalul se constituie astfel ca o predică. O predică adevărată în care cuvîntul și fapta una sunt. Nu știu în ce raport numeric se află în jurnal citatele scripturale față de acelea culturale, aș crede intuitiv că acestea din urmă sunt mai numeroase. Este de văzut aici unul dintre temeiurile gândirii teologice a părintelui Nicolae. El percepe pretutindeni Întruparea, iar în cultură calea cea mai bogată spre revelație. Are spiritul într-o continuă alertă, în perpetuă stare de veghe pentru a descoperi lumina cîte unui înțeles parabolic creștin într-un film, într-o carte, într-o scenă istorică, într-o replică memorabilă și mai ales în experiența limită carcerală. Aceasta nu are decît în subsidiar înțeles politic ori istoric, ci în primul rînd unul religios, de pat germinativ al revelației.
În acest sens nu trebuie privită ca o frivolitate compoziția atît de pretențioasă, atent migălită, polifonică, a jurnalului. Ea ține nu de vreun estetism sau de orgoliu auctorial, este tot o reverență inteligentă și politicoasă adusă credinței. I s-ar părea o jignire să scrii plicticos și comun despre Întrupare, Evenimentul unic al istoriei. Cînd îi citim predicile adunate în Dăruind vei dobîndi, găsim aceeași deloc frivolă și profund respectuoasă atenție acordată formei, trimiterii culturale. Grozăvia destinului prin care a trecut, felul în care tace Jurnalul despre anumite lucruri (la fel de importante ca și cele pe care le dezvăluie) sunt fapte secundare, sau doar cadru prin care se străvede Sensul existenței care este credință și este libertate. Steinhardt nu scrie despre fericire și despre libertate, ci scrie fericit și liber. Are un cult al prieteniei, nu numai oamenii îi sunt prieteni, și despre cărți scrie cu fervoare asumată, nu se simte nici un strop de obligație, ci, ajutat și de memoria excepțională (n-a observat nimeni, din cîte știu, că reprezentanții de seamă ai mirabilei generații se bucurau cu toții de o memorie remarcabilă, un adevărat numitor comun, să fie rodul sistemului de învățămînt de atunci, e de gîndit...), cărțile citite, de la un roman polițist la Frații Karamazov îi sunt parteneri, de banchet de idei, taifas, de platonician symposion. O altă observație ținînd tot de rădăcini, mai lesne de evidențiat în cazul lui Steinhardt (după un eșec de integrare în sinagogă) este faptul că el ajunge la credință sprijinit de o armătură morală impecabilă. Extraordinarul personaj care este tatăl său, cu replicile-i memorabile, este o mărturie în acest sens.
Literatura concentraționară se constituie, în ultimele două decenii mai ales, într-o nouă cortină, de hîrtie, care desparte Estul de Vest. Estul are în plus o experiență al cărui grad de atrocitate și coborîre în subuman este necunoscut Occidentului. Și, în plus, este de nepovestit. Oricît de bogată ar fi literatura Gulagului, începînd cu textul fondator, Arhipelagul Gulag, vesticii nu pot crede. Este ceva normal, nici generațiile mai noi din est nu o cred. Sună atît de neverosmil ceea ce s-a întîmplat... Este aici una dintre explicațiile faptului că frivolul jurnal al lui Sebastian s-a bucurat de un atît de mare succes, vorbea despre lucruri cunoscute, în vreme ce mult mai profundul jurnal al lui Steinhardt nu a atins asemenea cote de interes internațional. Inenarabila experiență a lagărului comunist (mă refer și la cel mic și la cel extins la dimensiunile țării întregi), această experiență în plus a unei jumătăți de continent a rămas incomuncabilă. Steinhardt nu este un naiv, are intuiții istorice tulburător de exacte, dacă le privim din perspectiva timpurior de azi. Tocmai pentru că vin din partea știutorului, a celui care a trecut neorbit cele două praguri ale secolului.
Restituirea operei lui Steinhardt, om forjat în interbelic dar împlinit ca destin în teribila perioadă de după 1945, ne pune dinainte unul dintre cele mai rotunde destine ale culturii române. Îmbinarea dintre religiozitate și informația culturală de ultimă formă (nu numai literar-filozofică, ci și științifică) este foarte rară în românica, unde cele domenii apar în genere strict separate. Steinhardt este un inclasabil în literatura noastră. El face cît o categorie, este o mulțime cu un singur element. Multe invidii va fi stîrnit faptul că numele lui a fost cel amintit la istorica vizită a Papei Ioan Paul al II-lea. Dar puțini vor fi luat seama de ce. El însuși un spirit nerigid, liber, dincolo de canoane, dar riguros, Suveranul Pontif sugera astfel, poate, extrem de subtil, calea pe care ar trebui să o apuce o ortodoxie care vrea să fie cea „dreaptă”, dar să fie și în dialog cu vremurile. Pe de altă parte, pentru o societate (incluzînd aici și o mulțime de literați, oameni de cultură, așa zicînd liber cugetători) în care ortodoxia este echivalentă cu cazul Tanacu, Steinhardt este o piatră de poticnire. Nu poate fi ignorat nici de literați, nici de credincioși. Scriind la modul entuziast, sărbătoresc, pe care și l-a făurit, el nu face critică literară propriu-zisă, dar nici limbajul în care își comunică teologhisirea nu este cel comun bisericesc. Această situare frontalieră a monahului de la Rohia deschide o vedere spre un nou continent cultural, încă neexplorat în cultura autohtonă. Monografia lui George Ardeleanu are două calități mai greu de reunit: înțelege foarte bine epoca (nu am citit multe lucrări care să o descrie mai adecvat), și are curajul de a spune direct lucruri pe care mulți le tac. Prin apelul insistent la citate din toate etapele și toate compartimentele tematice ale operei lui Steinhardt, autorul monografiei arată tocmai cum se construiește un om punte peste două epoci. Nu întîmplător cuvîntul cheie, aflat și în titlul monografiei este libertate. Citească-se capitolul Cîteva teme steinhardtiene (și tot atîtea aproximări). El fixează în cîteva pagini ideile forță ale operei steinhardtiene.
Cu alte cuvinte, Jurnalul fericirii, nu îmi pare o carte doar despre trecut, despre marea ruptură în condiția umană care este comunismul, ci și una despre o dimensiune lipsă a construcției culturii autohtone, cea a religiosului. În urma acestei serii de Opere și a monografiei lui George Ardeleanu, Steinhardt încetează de a mai fi un caz oarecum pitoresc, tinde să devină un instaurator de paradigmă.
