PREŢUL CORECT
Galele APLER de anul acesta au avut o temă incitantă.: Cît costă incultura. Toţi vorbitorii au avut în minte celebra butadă după care incultura costă mult mai mult decît cultura. Dar cum măsurăm acest preţ? Sunt cel puţin două dificultăţi majore: 1. mărimile sunt riguros incomensurabile, pur şi simplu nu avem o unitate de măsură a culturii/inculturii, respectiv a efectelor sociale; şi 2. Presupunînd că efectele sunt vizibile, identificabile, cuantificabile, dificultatea este marea distanţă în timp între cauză şi efect. O măsură aplicată azi îşi poate arăta urmările peste două decenii. Sigur, se pot imagina analize de tip sociologic, chiar a apărut un sondaj de consum cultural cu rezultate fataliste. Noi am căzut cu toţii de acord că preţul inculturii poate fi imens, dar ca de obicei am vorbit în van. În primul rînd cultura nu se reduce la cultura scrisă, în al doilea rînd, cultura nu mai reprezintă o valoare în plan social. Oricît ar fi de neplăcut să recunoaştem asta. Eram în sală editori şi scriitori şi discuţia s-a purtat în jurul literaturii şi a culturii scrise. Aici intrăm într-un cerc vicios. Pe de o parte, ne-am bucurat cu toţii într-o vreme că suntem postmoderni, socotind că astfel am intrat în rîndul lumii, ne bagă şi pe noi cineva în seamă, avemcarte de identitate şi cod numeric personal. Numai că, postmodernismul implică tocmai nivelarea valorilor, gîndirea slabă, pedagogia non-intervenţionistă, dezavuarea criteriului istoric şi alte chestii care încep deja să-şi arate efectul nefast în socialul nostru cotidian. Mi-am permis să spun la Gale cîteva fraze tocmai despre acest inevitabil colaps ivit din abolirea ideii de „cultură înaltă”, la care aderau fără rezerve cam toţi cei aflaţi în sală. Şi asta pentru că răul începe din şcoală. Dacă actualmente există o masă, un nucleu tare de cititori, cel puţin de cărţi dacă nu şi de reviste culturale pentru care eu nu văd nici o speranţă, în viitorii zece ani cifra cititorilor se va prăbuşi dramatic. De data asta, dintr-o cauză uşor identificabilă, asupra căreia am insistat: degradarea limbii române şi modul de predare a literaturii în şcoală. Mi-am îngăduit să dau cîteva citate din programa de bacalaureat de anul acesta, la limba şi literatura română, concepute într-un slang care este orice altceva, numai limbă română nu. Pentru cititorul revistei noastre care nu cunoaşte subtilităţile pedagogiei postmodern-cultiste să dau cîteva citate: „Toate actele discursului sunt descrise în grila descriptorilor la nivelurile: utilizator independent – independenţă în comunicare, utilizator avansat – experimentare – şi utilizator experimentat – excelenţă, pentru a permite elevilor să-şi organizeze resursele verbale, fie ele şi minimale, de aşa manieră încît să se poată exprima în orice circumstanţă. Actele de limbaj vor fi exemplificate după necesitate, de diferite tipuri de texte suport conform programei şcolare, care să permită elevului atît receptarea cît şi producerea de text, cu alte cuvinte interacţiunea comunicaţională percepută atît în plan personal (competenţe grefate pe informaţia obţinută, pe activităţi sau acţiuni pe formularea unei opinii, pe emoţii şi sentimente, pe contexte şi interrelaţionări sociale) cît şi în plan ştiinţific”. Urmează înlocuirea demodatului nume de profesor cu cel de „persoană sursă” sau „grila descriptorilor competenţei de comunicare” şi alte asemenea grozăvii. Ceea ce aţi citit aici (cu virgulele lipsă şi pleonasmele strict redate) este o probă de apocalipsă a limbii române. Un elev căruia să-i placă lectura după ce este supus unei torturi lingvistice de acest tip nu s-a inventat încă. Observaţi apoi că din salata de vorbe de mai sus lipsesc cu desăvîrşire termeni precum valoare estetică, model uman şamd. Şi ce să însemne resurse minimale la un nivel minimal? Un absolvent de bacalaureat nu ar trebui să aibă nişte abilităţi de comunicare mult mai înalte, decît cele minimale, presupuse la un abia-alfabetizat?
Anti-umanismul postmodernist atacă precum gripa porcină. Cine are imunitate (culturile aşezate şi spornice) şi-a creat suficiente metode de a încuraja lectura şi cultura umanistă. Noi, sclavii formelor fără fond, suntem victime sigure. Îmi amintesc ultimul curs de literatură universală din facultate al profesorului Romul Munteanu. A fost ceva magnific. Tema era viitorul literaturii române. Şi profesorul a rostit această profetică frază, în contextul istoric de atunci, dar şi în cel de acum: viitorul literaturii române este viitorul scriitorului român. Or, viitorul scriitorului român este legat de viitorul limbii române şi al felului cum literatura este predată în şcoală. Cîtă vreme literatura contemporană lipseşte cu desăvîrşire din programe (de altfel lipseşte Literatura, pentru că în programă se vorbeşte de Comunicare, de texte suport, nicăieri de opere literare), ce speranţă să avem ca scriitorul contemporan să fie cunoscut şi respectat?
Nu cred apoi că IT-ul este neapărat duşmanul lecturii. Iarăşi am exemple din ţări unde informatizarea a pătruns mult mai puternic în toate straturile şi structurile social-administrative şi totuşi numărul cititorilor tineri este în continuă creştere. Aici chiar nu cred că avem o problemă, totul stă în raportarea omului la cultura umanistă. Or, valorile umanismului în care am fost noi crescuţi, nu mai au respectabilitatea şi vizibilitatea pe care vrem noi să le aibă. Apoi, cultura nu se confundă cu literatura. Cultura generală este şi ea un concept total scos din uz. Proiectele noastre educaţionale o elimină hotărît. Azi vorbim mult de informaţie, mult mai puţin de cultură. Nu se mai cere pe piaţă. Orice accent de văicăreală ar trebui scos din text. După cum şi starea de automulţumire şi de perpetuă dezbinare din scriitorime nu are darul să ne ducă mai departe. Să iau un exemplu simplu: există 4-5 asociaţii mari de editori din România, de ce nu pot găsi ele un punctaj minimal de interese comune pe baza căruia să negocieze cu statul? Nu mi se pare deloc prea greu. Şi cererile lor ar avea cu totul altă greutate. Numai că orgoliul bate totul. Şi să mai dau unul: s-a discutat în vară mult despre legea învăţămîntului, care ar trebui să fie osatura pe care se construieşte cultura română a viitorului. Cine ar fi fost mai în măsură să dea un verdict faţă de chestiunile delicate ale problemei, dacă nu Academia Română? Care însă a păstrat, ca în toate chestiunile fundmentale ale societăţii româneşti, o impenetrabilă tăcere. Nu ştiu, la fel, dacă Uniunea Scriitorilor (care nu este în stare să-şi amenajeze o librărie decentă în centrul Bucureştiului mulţumindu-se cu o cocioabă insalubră de tablă) are instrumentele să preseze asupra Ministerului Învăţămîntului pentru a schimba radical modul de considerare a literaturii în manuale.
Nu cred că banii sunt problema de azi a culturii române, ci fundătura de proiect în care se află. Cultură organizatorică nulă, vizibilitate publică nulă, autocunoaştere nulă, coeziune nulă. Reuşitele culturii române sunt strict individuale, şi făcute aproape de fiecare dată împotriva sistemului. Pînă şi instituţiile funcţionează numai dacă au oameni care sparg tiparele. Marele mecanism ca atare nu funcţionează. Deci cît costă? Nivelarea valorilor (acuzăm cu toţii scăderea spiritului critic) merge mînă-n mînă cu degradarea culturală. Vedem tineri inteligenţi, cu rafineţuri multiculturaliste de ultim ceas în bibliografie, propovăduind prin reviste cultura de consum, ba apărînd şi manelismul ca „drept la diferenţă”. Ideea de model (elită) este fascistă, spun ei. Şi aici ajungem la ultima consecinţă a acestui preţ derizoriu pe care-l are cultura astăzi: des-fiinţarea (scoaterea, ieşirea, evacuarea, eliminarea, ştergerea din fiinţă) identităţii naţionale. „Descriptorii de comunicare” nu au identitate, pe ea n-o găsim din păcate decît la Eminescu, Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu...ejusdem farinae. Am vrut odată să fac o listă cu nume de oameni de seamă ai culturii noastre de care un elev de liceu nu aude de-a lungul întregii sale activităţi şcolare. Am renunţat din silă. Literatura este un ultim şi slăbănog bastion în care se mai aduce vorba (dacă vrea profesorul) despre tema identităţii naţionale şi a valorii. Istoria românilor este şi ea maltratată de aceleaşi imperative „demitizante” şi multiculturaliste. Sunt un spirit conservator, se vede din tot ce am scris pînă aici. Pentru că nu există Cultură (cu majusculă) fără tradiţie, cultura este conservatoare prin esenţă. Nimeni nu acuză ADN-ul celulei că este conservator. Şi totuşi, Doamne fereşte ca el „să uite” o cît de mică informaţie din cele pe care le stochează, boli dezastruoase ne pîndesc. Aidoma, o cultură care „îşi uită” programatic zestrea genetică este menită îmbolnăvirii şi exitusului rapid. Este exact etapa prin care trecem, întrebîndu-ne care este preţul. Unul singur, dispariţia. Mancurtizarea comunistă violentă stîrnea instinctiv o reacţie de respingere şi cultura se vădea o armă bună pentru a-ţi apăra sufletul. Mancurtizarea postmodernă, fiind insidioasă, ca o otravă pe termen lung, nu mai stîrneşte nici o reacţie de apărare a sufletului. Pentru că ea te dezvaţă, mai întîi, că ai un suflet.
Nu încap negocieri, jumătăţi de măsură. Cumpăna se înclină. Nu aş vrea să sune patetic, dar patetic înseamnă că te doare. Nici alarmist: pasivismul, fatalismul nu sunt o soluţie. Îndemn doar la o considerare lucidă, cît mai rece, a situaţiei şi la căutarea soluţiilor. E foarte tîrziu, dar nu e prea tîrziu. Printr-o simplă schimbare a grilei de examinare şi a „filozofiei” examenelor de literatură, elevii şi studenţii ar fi obligaţi să citească direct cărţi, şi nu letalele culegeri de comentarii. Ne regăsim trecutul în viitor, altfel firul se rupe. Rezervele de creativitate ale românilor par încă mai mari decît cele de gaze naturale. Se risipesc mare parte într-o luptă oarbă cu „sistemul”. Conceput să saboteze eficient, nu să stimuleze. În concluzie, este foarte simplu să fixăm preţul corect al in-culturalizării: dispariţia culturii române şi estomparea în decor a spiritului naţional.
marți, 24 noiembrie 2009
marți, 3 noiembrie 2009
P. S.
P. S. la un priveghi
Pentru că eseul meu din nr. anterior al AXIOMEI, Limba română ca limbă moartă, a stîrnit ceva ecouri şi am fost întrebat dacă nu sunt prea pesimist, vă ofer o ilustrare practică, dintr-un document oficial, instrucţiunile Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării privind examenul de bacalaureat 2010 la limba română. Să vedem: „Toate actele discursului sunt descrise în grila descriptorilor la nivelurile: utilizator independent – independenţă în comunicare, utilizator avansat – experimentare şi utilizator experimentat – excelenţă, pentru a permite elevilor să-şi organizeze resursele verbale, fie ele şi minimale, de aşa manieră încât să se poată exprima în orice circumstanţă. Actele de limbaj vor fi exemplificate după necesitate, în diferite tipuri de texte suport conform programei şcolare, care să permită elevului atât receptarea cât şi producerera de text, cu alte cuvinte interacţiunea comunicaţională percepută atât în plan personal (competenţe grefate pe informaţia obţinută, pe activităţi sau acţiuni pe formularea unei opinii, pe emoţii şi sentimente, pe contexte şi interrelaţionări sociale) cât şi în plan ştiinţific, […]. Subiectele […] sunt compuse din texte variate şi itemi corespunzători descriptorilor competenţelor de comunicare din programele pentru bacalaureat. […] Vor fi organizate sesiuni de formare a evaluatorilor în fiecare liceu/centru de evaluare, utilizîndu-se, ca persoane-resursă, absolveţii cursului DeCeE.”
Dumneavoastră aţi înţeles ceva? Eu, în calitate de „persoană - resursă” (un fel de biogaz dacă înţeleg bine) mărturisesc franc: n-am înţeles nimic. Aţi citit un minunat exemplu de limbă moartă. Reprodus fidel, cu toate virgulele anapoda, stilul horror şi exprimările pleonastice. Ar merita o analiză detaliată, dar fiindcă nu am deloc vocaţie de autopsier, şi mi-am pierdut şi simţul umorului în faţa acestui monument de imbecilitate expresivă, vă las să decideţi singuri dacă rîndurile de mai sus sunt scrise în limba română. Care limbă română?
Pentru că eseul meu din nr. anterior al AXIOMEI, Limba română ca limbă moartă, a stîrnit ceva ecouri şi am fost întrebat dacă nu sunt prea pesimist, vă ofer o ilustrare practică, dintr-un document oficial, instrucţiunile Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării privind examenul de bacalaureat 2010 la limba română. Să vedem: „Toate actele discursului sunt descrise în grila descriptorilor la nivelurile: utilizator independent – independenţă în comunicare, utilizator avansat – experimentare şi utilizator experimentat – excelenţă, pentru a permite elevilor să-şi organizeze resursele verbale, fie ele şi minimale, de aşa manieră încât să se poată exprima în orice circumstanţă. Actele de limbaj vor fi exemplificate după necesitate, în diferite tipuri de texte suport conform programei şcolare, care să permită elevului atât receptarea cât şi producerera de text, cu alte cuvinte interacţiunea comunicaţională percepută atât în plan personal (competenţe grefate pe informaţia obţinută, pe activităţi sau acţiuni pe formularea unei opinii, pe emoţii şi sentimente, pe contexte şi interrelaţionări sociale) cât şi în plan ştiinţific, […]. Subiectele […] sunt compuse din texte variate şi itemi corespunzători descriptorilor competenţelor de comunicare din programele pentru bacalaureat. […] Vor fi organizate sesiuni de formare a evaluatorilor în fiecare liceu/centru de evaluare, utilizîndu-se, ca persoane-resursă, absolveţii cursului DeCeE.”
Dumneavoastră aţi înţeles ceva? Eu, în calitate de „persoană - resursă” (un fel de biogaz dacă înţeleg bine) mărturisesc franc: n-am înţeles nimic. Aţi citit un minunat exemplu de limbă moartă. Reprodus fidel, cu toate virgulele anapoda, stilul horror şi exprimările pleonastice. Ar merita o analiză detaliată, dar fiindcă nu am deloc vocaţie de autopsier, şi mi-am pierdut şi simţul umorului în faţa acestui monument de imbecilitate expresivă, vă las să decideţi singuri dacă rîndurile de mai sus sunt scrise în limba română. Care limbă română?
marți, 20 octombrie 2009
Limba Română
LIMBA ROMÂNĂ CA LIMBĂ MOARTĂ
Ce este o limbă moartă? Ca şi speciile de plante şi animale, speciile logosului dispar. Unele lasă fosile (urme scrise), altora nu li se mai ştie decît numele, celor mai multe....nici atît. Dar nu există nici o ecologie, nici o grădină muzeală care să le conserve. Le ştim pe cele care au prestigiu cultural: sanscrita, greaca veche, latina şi care se bucură de o neverosimilă existenţă postumă prin logosurile derivate cărora le-au dat naştere. Celelalte? Neant. Mai există însă şi un alt mod de a muri al limbilor. Un fel de suflete moarte, de cadavre vii, păstrîndu-şi aparenţa ridicolă de dame trecute care vor să mai facă amor. Pînă şi o limbă atît de încărcată de cultură cum este franceza face astăzi eforturi disperate de a-şi păstra vitalitatea. Ce să mai zicem de limba română? Limba curentă care se foloseşte astăzi, dar şi cea din mediul cultural, nu mai au nimic de-a face cu fondul bogăţiei sale lexicale şi sintactice. Ultima încercare, disperată, a lui Noica de a decoperta un fond originar de înţelepciune al limbii, filonul ei aurifer, nu a fost urmată de nimeni. Ironizată de foarte mulţi. Istoria induce tristeţe. De la Biblia lui Şerban Cantacuzino la publicistica interbelicilor, găsim o limbă de o excepţională vigoare imaginativă, de o plasticitate admirabilă şi o capacitate metaforică şi sintactică nelimitată. Dar o limbă nu moare doar cînd dispar vorbitorii ei, ea moare cu mult înainte, atunci cînd îşi pierde vigoarea, puterea de pro-creaţie. Adică puterea de a crea viitor. Limba română şi-a retezat memoria (şcoala face asta pretutindeni, la noi a avut o eficienţă năucitoare, tocmai pentru că educaţia întru memorie ne este de ani mulţi castrată), deci şi-a retezat şansa de viitor. Lumea de astăzi face foarte mult caz de memorie, dar la modul declarativ şi ostentativ şi foarte selectiv. În realitate, ea se bucură să trăiască într-un prezent aseptic, alungînd tocmai esenţa trecutului: valorile. Cineva ar trebui să facă o analiză lexicală a romanelor revelatoare apărute în ultimii 20 de ani în literatura noastră! Intuitiv, vă pot spune că ele izbesc prin sărăcia vocabularului. Pot avea construcţii epice sofisticate, pot avea chiar ceva putere (auto)analitică. Dar limba rămîne săracă, uscată, înţesată de anglicisme „cool”. Dacă am adăuga la acest tablou şi publicistica (în cea mai mare parte ţinînd exclusiv de discursul urii) perioadei, dezastrul ar fi şi mai evident. Eminescu, care cred că este dezavuat azi şi dintr-un impuls resentimentar subconştient faţă de bogăţia imaginativă a limbii sale şi faţă de încrederea sa lipsită de complexe faţă de bogăţia limbii române, spunea că bogăţia unei limbi stă în expresiile sale intraductibile. Aici sărăcia limbii de azi este şi mai izbitoare. Suntem cerşetorul de pe comoară. „Peste o sută de ani, într-o Europă desigur unită, se vor alege în chip firesc opt sau zece idiomuri în care să se vorbească, iar limba aceasta a noastră, cu prea tîrziul ei, nu va fi printre ele. Limba olandeză va supravieţui, poate, dar a noastră nu: pentru un singur poet mare, limbile nu supravieţuiesc. Dacă în următorii cincizeci de ani nu se va întîmpla ceva nebunesc în cultura noastră, care să invadeze lumea aşa cum a făcut-o literatura rusă la sfîrşitul veacului trecut, vreau să spun dacă „spiritul obiectiv”, care e limba noastră, nu-şi va găsi, sub anxietatea morţii timpurii, expresia lui cea mai adîncă şi mai neaşteptată, aşa cum tot ce e adînc şi neaşteptat în lume s-a iscat din sentimentul omului că e fiinţă pieritoare, atunci vom fi trecut degeaba prin istorie”. Au trecut cei cincizeci de ani de la data decînd Noica îi scria aceste extraordinare rînduri parizianului Cioran. Şi nu s-a întîmplat absolut nimic. Dimpotrivă, s-a ratat o şansă. Finis historiae. Povestea noastră se încheie aici. Suntem condamnaţi. Vorbim o limbă muribundă, asculta-ţi-o cu atenţie pe stradă, la televiziune, citiţi-o în presă sau chiar în literatură. Se percepe limpede gîfîitul. Paloarea cenuşie. Nu mai are hemoglobină.
Veţi da vina pe calculator, pe televizor, pe şcoală. Toate contribuie, fireşte, la propagarea bolii. Dar nu ele sunt cauza. Rîdem prea mult. Am rîs destul, urmaşii noştri vor plînge....citez din memorie din tutelarul Caragiale. Iată: o tîmpenie spusă de un cineva public, cu instrucţie precară, toţi saltimbancii au luat-o în rîs răspîndind-o şi acum toţi copiii şi nu numai ei spun cu toţii „succesuri”, forma corectă pe care o folosea absolut toată lumea înainte se pierde. Aşa se distruge o limbă. Limba română a uitat să plîngă. Şcoala face din literatură ceva odios. Care nu are nimic de-a face cu umanul, ci cu scheme, modele, itemi, grile, corelaţii, identificări, operatori, baremuri, (sau bareme ?) şamd. O limbă îşi află însă vitalitatea în mediul creaţiei culturale. Cu ceva vreme în urmă, Nicolae Manolescu ne atrăgea atenţia că avem o literatură mică şi insignifiantă. Îndemna la un fel de umilinţă necesară. Cum ar putea fi limba altfel? Şi dacă nu este aşa? Dacă adevărul este, ca de obicei, în altă parte? În aproximativ 200 de ani, de cînd a început modernizarea ei, limba română a reuşit să devină o limbă în care se poate spune fără complexe cam tot ce s-a spus fundamental în cultura europeană, de la Parmenide la Heidegger şi de la Böhme la Wittgenstein, de la Homer la Joyce şi de la Seneca la Nietzsche. E un efort de maleabilizare la care au trudit multe generaţii. Acum ar fi trebuit să se petreacă miracolul, explozia visată de Noica, prin care acumularea de sensuri să se verse în Magnum Opus. Şi acum, privim, dănţuind ca Zorba (balcanici, deh!) ce frumos se prăbuşeşte totul. Nu pentru că nu am avea scriitori....nuuuu. Dar nu mai avem o literatură. Să comparăm cele două mari Istorii ale literaturii: Călinescu şi Manolescu. Prima inventa din nimic o literatură, era o bucurie ludică a inventarului, a microfaunei literare care asigură circulaţia ideilor în natură. Iar cei mari erau trataţi cu deferenţă, fără complexe, comparaţia era instrument euristic folosit fără false sfieli. Avea un aspect somptuos, de la cel grafic la stilul care este o celebrare, fie şi ironică. Călinescu putea spune despre Conachi că este un Petrarca, fie el şi ras în cap. Astăzi, dacă spui că Eminescu este un poet cel puţin de valoarea lui Höllderlin, eşti privit ca nebun. Istoria manolesciană este o lespede peste încrederea în limba română. Austeră pînă la pauperitate şi tipografic şi în selectarea numelor, induce ideea de sărăcie, sub masca acestui microb letal numit demitizare. Ne e frică de valori. Şi complexele de inferioritate şi cele de superioritate de aici vin. Da, avem scriitori, sunt cîţiva care folosesc o limbă de o suculenţă parcă neverosimilă azi, dacă respectivii nu ar avea o cultură clasică bine asimilată. Clasic europeană şi clasic românească. Dar parcă tocmai de aceea nu sunt deloc „simpatizaţi” în branşă. Iată de ce limba se degradează.
Am trecut direct de la limba de lemn la limba de inox. Luceşte dar nu încălzeşte. N-are substanţă, numai suprafaţă. A trecut vremea cînd discursurile parlamentare erau capodopere de oratorie. Le puteai citi ca artă pură. Astăzi, dacă nu ai aluzii sub-centurale într-un discurs public, nu ai nici un haz. Despre logica discursului ce să mai vorbim. Oameni cărora nu le poţi reproşa că n-au făcut exerciţiul oratoriei clasice, cum s-ar cuveni, dar nici măcar pe Maiorescu, un pisc în materie, nu l-au aprofundat. Veghem o muribundă. Poate că realizări strălucite gen Orbitor (ce nume predestinat!) nu fac altceva decît să celebreze luminos această stingere. Nu există nici o défence et illustration a limbii române. Folclorul şi „limba vechilor cazanii” sunt astăzi teritorii mai puţin străbătute de către vorbitori decît Alaska. Era o limbă înceată, plină de rotocoale savante, astăzi vorbim fast food. A nu se citi amarul acesta ca pe o pledoarie anti-modernizare. Dimpotrivă, este de admirat capacitatea românei de a acumula fără fasoane, de a-şi lua bunul de acolo de unde îl află. Cu o generozitate şi flexibilitate (chiar în flexiune) deosebite. De aceea, cînd citesc proza de astăzi, de ficţiune ori publicistică, fadul, cenuşa îmi rămîn adesea pe limbă. Cu ceva ani în urmă, a făcut vîlvă o anchetă care scotea Craii de curte veche ca pe cel mai bun roman românesc. Era, poate, de dat şi o explicaţie psihanalitică, faţă de acest roman ceremonios şi luxuriant, exotic prin stranietatea apropierii pe care o simţeam culturaliceşte definitiv înstrăinată. Micile dantelării de mai încoace ale lui Agopian tot din acest judeţ se trag. Şi mai sunt. Numai că şcoala nu propune deloc această alternativă la canon. Alain Finkielkraut, într-un interviu recent în care demolează iluziile învăţămîntului actual, propunea ca subiect de bacalaureat pe Racine. Adică o alternativă la limbajul curent. Ce am putea da noi? Poate un Sadoveanu, dar nu abilităţile naratologice din Hanu Ancuţei ci textele acelea „plicticoase” pline cu descrieri de natură. Limba este un blazon, ea este de aceea grădina unei elite. Inculsiv în lumea pre-alfabetizată. Antielitismul duce automat la atrofierea limbii. La programele şcolare (pardon: curriculum) care o reduc la un simplu instrument de comunicare. Nimic despre forţa ei de a crea lumi.
Limba română este o limbă moartă. Dicţionarul înghite cotidian cuvinte care altfel ar fi trebuit să fie în circulaţie vie şi liberă. Rămîn acolo să vegheze mortul lîngă sicriul de plumb. Deasupra scîrţîie vîntul, adică limbajul cotidian. Citesc şi plîng. Citesc.
Ce este o limbă moartă? Ca şi speciile de plante şi animale, speciile logosului dispar. Unele lasă fosile (urme scrise), altora nu li se mai ştie decît numele, celor mai multe....nici atît. Dar nu există nici o ecologie, nici o grădină muzeală care să le conserve. Le ştim pe cele care au prestigiu cultural: sanscrita, greaca veche, latina şi care se bucură de o neverosimilă existenţă postumă prin logosurile derivate cărora le-au dat naştere. Celelalte? Neant. Mai există însă şi un alt mod de a muri al limbilor. Un fel de suflete moarte, de cadavre vii, păstrîndu-şi aparenţa ridicolă de dame trecute care vor să mai facă amor. Pînă şi o limbă atît de încărcată de cultură cum este franceza face astăzi eforturi disperate de a-şi păstra vitalitatea. Ce să mai zicem de limba română? Limba curentă care se foloseşte astăzi, dar şi cea din mediul cultural, nu mai au nimic de-a face cu fondul bogăţiei sale lexicale şi sintactice. Ultima încercare, disperată, a lui Noica de a decoperta un fond originar de înţelepciune al limbii, filonul ei aurifer, nu a fost urmată de nimeni. Ironizată de foarte mulţi. Istoria induce tristeţe. De la Biblia lui Şerban Cantacuzino la publicistica interbelicilor, găsim o limbă de o excepţională vigoare imaginativă, de o plasticitate admirabilă şi o capacitate metaforică şi sintactică nelimitată. Dar o limbă nu moare doar cînd dispar vorbitorii ei, ea moare cu mult înainte, atunci cînd îşi pierde vigoarea, puterea de pro-creaţie. Adică puterea de a crea viitor. Limba română şi-a retezat memoria (şcoala face asta pretutindeni, la noi a avut o eficienţă năucitoare, tocmai pentru că educaţia întru memorie ne este de ani mulţi castrată), deci şi-a retezat şansa de viitor. Lumea de astăzi face foarte mult caz de memorie, dar la modul declarativ şi ostentativ şi foarte selectiv. În realitate, ea se bucură să trăiască într-un prezent aseptic, alungînd tocmai esenţa trecutului: valorile. Cineva ar trebui să facă o analiză lexicală a romanelor revelatoare apărute în ultimii 20 de ani în literatura noastră! Intuitiv, vă pot spune că ele izbesc prin sărăcia vocabularului. Pot avea construcţii epice sofisticate, pot avea chiar ceva putere (auto)analitică. Dar limba rămîne săracă, uscată, înţesată de anglicisme „cool”. Dacă am adăuga la acest tablou şi publicistica (în cea mai mare parte ţinînd exclusiv de discursul urii) perioadei, dezastrul ar fi şi mai evident. Eminescu, care cred că este dezavuat azi şi dintr-un impuls resentimentar subconştient faţă de bogăţia imaginativă a limbii sale şi faţă de încrederea sa lipsită de complexe faţă de bogăţia limbii române, spunea că bogăţia unei limbi stă în expresiile sale intraductibile. Aici sărăcia limbii de azi este şi mai izbitoare. Suntem cerşetorul de pe comoară. „Peste o sută de ani, într-o Europă desigur unită, se vor alege în chip firesc opt sau zece idiomuri în care să se vorbească, iar limba aceasta a noastră, cu prea tîrziul ei, nu va fi printre ele. Limba olandeză va supravieţui, poate, dar a noastră nu: pentru un singur poet mare, limbile nu supravieţuiesc. Dacă în următorii cincizeci de ani nu se va întîmpla ceva nebunesc în cultura noastră, care să invadeze lumea aşa cum a făcut-o literatura rusă la sfîrşitul veacului trecut, vreau să spun dacă „spiritul obiectiv”, care e limba noastră, nu-şi va găsi, sub anxietatea morţii timpurii, expresia lui cea mai adîncă şi mai neaşteptată, aşa cum tot ce e adînc şi neaşteptat în lume s-a iscat din sentimentul omului că e fiinţă pieritoare, atunci vom fi trecut degeaba prin istorie”. Au trecut cei cincizeci de ani de la data decînd Noica îi scria aceste extraordinare rînduri parizianului Cioran. Şi nu s-a întîmplat absolut nimic. Dimpotrivă, s-a ratat o şansă. Finis historiae. Povestea noastră se încheie aici. Suntem condamnaţi. Vorbim o limbă muribundă, asculta-ţi-o cu atenţie pe stradă, la televiziune, citiţi-o în presă sau chiar în literatură. Se percepe limpede gîfîitul. Paloarea cenuşie. Nu mai are hemoglobină.
Veţi da vina pe calculator, pe televizor, pe şcoală. Toate contribuie, fireşte, la propagarea bolii. Dar nu ele sunt cauza. Rîdem prea mult. Am rîs destul, urmaşii noştri vor plînge....citez din memorie din tutelarul Caragiale. Iată: o tîmpenie spusă de un cineva public, cu instrucţie precară, toţi saltimbancii au luat-o în rîs răspîndind-o şi acum toţi copiii şi nu numai ei spun cu toţii „succesuri”, forma corectă pe care o folosea absolut toată lumea înainte se pierde. Aşa se distruge o limbă. Limba română a uitat să plîngă. Şcoala face din literatură ceva odios. Care nu are nimic de-a face cu umanul, ci cu scheme, modele, itemi, grile, corelaţii, identificări, operatori, baremuri, (sau bareme ?) şamd. O limbă îşi află însă vitalitatea în mediul creaţiei culturale. Cu ceva vreme în urmă, Nicolae Manolescu ne atrăgea atenţia că avem o literatură mică şi insignifiantă. Îndemna la un fel de umilinţă necesară. Cum ar putea fi limba altfel? Şi dacă nu este aşa? Dacă adevărul este, ca de obicei, în altă parte? În aproximativ 200 de ani, de cînd a început modernizarea ei, limba română a reuşit să devină o limbă în care se poate spune fără complexe cam tot ce s-a spus fundamental în cultura europeană, de la Parmenide la Heidegger şi de la Böhme la Wittgenstein, de la Homer la Joyce şi de la Seneca la Nietzsche. E un efort de maleabilizare la care au trudit multe generaţii. Acum ar fi trebuit să se petreacă miracolul, explozia visată de Noica, prin care acumularea de sensuri să se verse în Magnum Opus. Şi acum, privim, dănţuind ca Zorba (balcanici, deh!) ce frumos se prăbuşeşte totul. Nu pentru că nu am avea scriitori....nuuuu. Dar nu mai avem o literatură. Să comparăm cele două mari Istorii ale literaturii: Călinescu şi Manolescu. Prima inventa din nimic o literatură, era o bucurie ludică a inventarului, a microfaunei literare care asigură circulaţia ideilor în natură. Iar cei mari erau trataţi cu deferenţă, fără complexe, comparaţia era instrument euristic folosit fără false sfieli. Avea un aspect somptuos, de la cel grafic la stilul care este o celebrare, fie şi ironică. Călinescu putea spune despre Conachi că este un Petrarca, fie el şi ras în cap. Astăzi, dacă spui că Eminescu este un poet cel puţin de valoarea lui Höllderlin, eşti privit ca nebun. Istoria manolesciană este o lespede peste încrederea în limba română. Austeră pînă la pauperitate şi tipografic şi în selectarea numelor, induce ideea de sărăcie, sub masca acestui microb letal numit demitizare. Ne e frică de valori. Şi complexele de inferioritate şi cele de superioritate de aici vin. Da, avem scriitori, sunt cîţiva care folosesc o limbă de o suculenţă parcă neverosimilă azi, dacă respectivii nu ar avea o cultură clasică bine asimilată. Clasic europeană şi clasic românească. Dar parcă tocmai de aceea nu sunt deloc „simpatizaţi” în branşă. Iată de ce limba se degradează.
Am trecut direct de la limba de lemn la limba de inox. Luceşte dar nu încălzeşte. N-are substanţă, numai suprafaţă. A trecut vremea cînd discursurile parlamentare erau capodopere de oratorie. Le puteai citi ca artă pură. Astăzi, dacă nu ai aluzii sub-centurale într-un discurs public, nu ai nici un haz. Despre logica discursului ce să mai vorbim. Oameni cărora nu le poţi reproşa că n-au făcut exerciţiul oratoriei clasice, cum s-ar cuveni, dar nici măcar pe Maiorescu, un pisc în materie, nu l-au aprofundat. Veghem o muribundă. Poate că realizări strălucite gen Orbitor (ce nume predestinat!) nu fac altceva decît să celebreze luminos această stingere. Nu există nici o défence et illustration a limbii române. Folclorul şi „limba vechilor cazanii” sunt astăzi teritorii mai puţin străbătute de către vorbitori decît Alaska. Era o limbă înceată, plină de rotocoale savante, astăzi vorbim fast food. A nu se citi amarul acesta ca pe o pledoarie anti-modernizare. Dimpotrivă, este de admirat capacitatea românei de a acumula fără fasoane, de a-şi lua bunul de acolo de unde îl află. Cu o generozitate şi flexibilitate (chiar în flexiune) deosebite. De aceea, cînd citesc proza de astăzi, de ficţiune ori publicistică, fadul, cenuşa îmi rămîn adesea pe limbă. Cu ceva ani în urmă, a făcut vîlvă o anchetă care scotea Craii de curte veche ca pe cel mai bun roman românesc. Era, poate, de dat şi o explicaţie psihanalitică, faţă de acest roman ceremonios şi luxuriant, exotic prin stranietatea apropierii pe care o simţeam culturaliceşte definitiv înstrăinată. Micile dantelării de mai încoace ale lui Agopian tot din acest judeţ se trag. Şi mai sunt. Numai că şcoala nu propune deloc această alternativă la canon. Alain Finkielkraut, într-un interviu recent în care demolează iluziile învăţămîntului actual, propunea ca subiect de bacalaureat pe Racine. Adică o alternativă la limbajul curent. Ce am putea da noi? Poate un Sadoveanu, dar nu abilităţile naratologice din Hanu Ancuţei ci textele acelea „plicticoase” pline cu descrieri de natură. Limba este un blazon, ea este de aceea grădina unei elite. Inculsiv în lumea pre-alfabetizată. Antielitismul duce automat la atrofierea limbii. La programele şcolare (pardon: curriculum) care o reduc la un simplu instrument de comunicare. Nimic despre forţa ei de a crea lumi.
Limba română este o limbă moartă. Dicţionarul înghite cotidian cuvinte care altfel ar fi trebuit să fie în circulaţie vie şi liberă. Rămîn acolo să vegheze mortul lîngă sicriul de plumb. Deasupra scîrţîie vîntul, adică limbajul cotidian. Citesc şi plîng. Citesc.
Zoe Dumitrescu Buşulenga
COROANA
Pentru Gil, care mi-a povestit...
De ceva vreme, mă interesează acei oameni în viaţa cărora s-a petrecut o cotitură, o smulgere pe o altă traiectorie destinală. Cărora degetul de lumină le-a arătat la un moment dat altă cale. Mai mult decît cărţile zilnice, care încep să aibă tot mai mult aspectul unei supe reîncălzite la nesfîrşit (trimiţînd obligatoriu la recitiri din cei vechi, acum am pe masă Lucreţiu, Petrarca şi Milton), asemenea oameni (sarea pămîntului, li s-a spus) spun ceva prin literele biografiei lor. Am scris aici despre Nicolae Steinhardt, despre Noica, despre Savatie Baştovoi, astăzi voi mărturisi despre doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, maica Benedicta. În căutarea disperată de „puncte cardinale în haos”, cum zicea Nichifor Crainic, asemenea stele polare trebuiesc privite în totul biografiei şi al operei lor.
A vorbi despre domnia sa îmi pare de o mare cutezanţă. Nu pentru că scrierile doamnei profesoare ar presupune cine ştie ce mari arcane, nu cer „decît” cultură şi deschidere spirituală (să fie o situaţie pleonastică?) pentru a le înţelege, sunt de o limpezime clasică. Ci tocmai pentru că ele au fost depăşite. Nici o istorie literară ori a culturii româneşti din ultimele decenii ale veacului haotic XX nu va putea da seama decît despre cîteva cărţi, dar nu despre saltul existenţial al călugăririi. Maica Benedicta este apogeul operei istoricului culturii europene care a fost Zoe Dumitrescu Buşulenga. Împlinirea ei. Îmi amintesc şocul pe care l-am avut cînd, după ani şi ani de la terminarea facultăţii, ştiam doar că doamna s-a retras la Văratec, i-am auzit într-o seară vocea într-un interviu la radio. Era neschimbată, acel timbru grav, intimidant, puternic, inconfundabil, care sugera o forţă a gîndului ieşită din comun. Prin magisteriul său, marea epocă interbelică îşi găsea o prelungire în Universitatea românească din anii marii ciume. Era Prestanţa însăşi. Nu-i prinsesem pe Călinescu şi Vianu, dar ne scăldam prin cursurile domniei sale în aceeaşi atmosferă. Am în faţă o carte: Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga), Caietul de la Văratec. Convorbiri şi cuvinte de folos, ed. Lumea Credinţei, 2007. Este compusă din şase interviuri şi cîteva Cuvinte de folos. Dar nu despre carte o să notez aici. Ci despre metanoia. Despre mutarea asta de viaţă întru celest. Sunt cîteva astfel de destine în cultura română care au ales cărarea cea îngustă. Dar al Doamnei îmi pare dintre cele mai spectaculoase prin amploarea personalităţii puse în joc.
Ceea ce este fascinant, admirabil, în aceste texte, este splendidul lor anacronism. Este evident că omul de cultură nu mai înţelege nimic din lumea în care trăim, o refuză de plano. Nu o mai recunoaşte. Şi este limpede de ce: pentru că este o lume în care noţiunea de valoare este prohibită, o lume care trăieşte pe orizontală şi urăşte Verticala. Cea care se mărturiseşte aici revine de fiecare dată asupra acestei infirmităţi. O lume care nu mai are modele. Profesorul a zeci de generaţii de studenţi şi trăitorul creştin nu poate suporta asta. Sunt diagnostice severe la adresa lumii de azi, a iconoclasmului şi barbariei sale. „După două totalitarisme teribile ce au demonstrat lumii că, într-adevăr, aproapele nu mai există – duşmănie, ură, zavistie, popor peste popor, bomba atomică -, totul a fost un fel de prefigurare a unei apocalipse a sufletului omenesc”. Apare de multe ori cuvîntul „durere” în aceste mărturii ale unei alte lumi. Căci, într-adevăr, s-au adunat multe dureri de-a lungul exemplarei vieţi. „ – Care este relaţia Dvs. cu Dumnezeu? – Este o întrebare foarte personală, pot să vă spun atîta: că-L caut. Cei care mă vizitează acum Îl caută şi ei. Unii, dintre călugării mai vîrstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în atmosferta actuală […] Pentru că formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o înţelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi. Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întîmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: este înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antihristul, nu Mîntuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cîntă..”. Dacă ar fi trăit să-i vadă pe Shakespare şi pe Dante scoşi din programa marilor Universităţi... Sunt în fragmentul citat toate ideile forţă ale acestor cuvinte de zidire pe care doamna le spune cu dubla seninătate a vîrstei şi a trăirii duhovniceşti. Dar şi cu – repet – o durere nesfîrşită, o ieremiadă.Este o judecată severă dar dreaptă.
Sunt apoi în aceste interviuri o mulţime de mărturisiri, din care putem reface aroma epocii interbelice, cu lucrurile aşezate, cu istorii de familie, cu dulceaţa de cireşe albe, cu totul desfăşurîndu-se după rînduială, cu relaţiile bine statornicite între oameni, cu şcoala fără rest europeană pe care o aveam. Vedem o familie veche, cu poveştile ei şi cu structura cristalină, indestructibilă, a principiilor care o conduc. Este apoi o lume ordonată, cea a interbelicului. Cu oameni care se instituie ca modelele oarecum de la sine. Cine crede că lumea civilizată a rigorismului etic este numai cea a protestantismului nordic, nu cunoaşte în profunzime vechea societate cu o bună ierarhizare din spaţiul românesc, edificată după modelul ţărănesc. Prea am fost învăţaţi să punem toate păcatele noastre în cîrca bizantinismului, a ortodoxiei. Să ne exhibăm defectele. Sunt rînduri tulburătoare aici ale marei cunoscătoare a Renaşterii şi Umanismului european despre ceea ce înseamnă duhul Răsăritului. Este şi un traseu despre viaţa intelectuală a interbelicului. O viaţă completă. Şi despre descoperirea treptată a drumului celui îngust spre Biserică.
Mai târziu, descrierea revine asupra locului viu, sacru de la Văratec, devenit şi spaţiu de întîlniri culturale. Iată un travaliu de făcut: inventarierea acelor spaţii discrete, neştiute de marele public, în care se întîmplă ceva cu sens pentru cultura română. Sunt mult mai multe decît ne-ar vine a crede, nu neapărat spaţii canonice, pot fi simple apartamente de bloc, vreo căsuţă pierdută înt-un sat de munte, tinda unei bisericuţe de provincie, o sală de bibliotecă de nu ştiu unde... În orice caz, nu sunt deloc „oficiale”. Alinarea îi vine Maicii Benedicta de la tinerii care îi mai caută cuvîntul de folos, care asistă la conferinţele domniei sale. „Literatura nu zideşte, mie îmi place expresia Apostolului Pavel: «toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos, nu toate zidesc»; şi încerc să-i citesc pe Sfinţii Părinţi şi să-i citesc şi pe teologii care lucrează în Occident la Saint-Serge, la Paris, sau la Essex, în Anglia, unde a fost călugărit Rafail Noica”. Avem povestea felului în care s-a alcătuit acest spaţiu cultural al Văratecului, al felului în care domnia sa a ajuns acolo. Cineva îmi povestea că a văzut-o pe Maica Benedicta asistînd la slujbe într-o încremenire de stană. Complet transportată. Regăsesc aceeaşi descriere la Silvia Radu, sculptoriţă: „Ceea ce m-a cucerit, momentul când am fost cucerită de dînsa, a fost atunci cînd am văzut strălucirea credinţei pe chipul ei în timpul Sfintei Liturghii, într-o duminică, la o slujbă ortodoxă la Roma. Atunci era cuprinsă ca de o flacără, o pasiune profundă îi copleşea fiinţa, vibra la fiecare cuvînt al Liturghiei, sorbea, cu toată fiinţa, negrăita bogăţie a slujbei ortodoxe”.
O altă temă inevitabilă este cea a compromisurilor. Mai ales după 89, multe i s-au reproşat Doamnei, în legătură cu activităţile sale „oficiale”, sau cu declaraţii hazardate despre Ceauşescu. Gabriel Liiceanu a avut un text vehement acuzator, pe care aici Doamna îl întîmpină cu o creştinească îndurare şi cu multă îndurerare. Mă întreb însă dacă suntem în postura de a judeca şi dacă gestul acesta final de intrare în monahism nu vine ca o urmare firească, şi ca o încercare de răscumpărare. Intrăm într-un adînc sufletesc de care nu e bine să ne apropiem. Îmi amintesc cum ne povestea despre indienii care, la o anumită vîrstă, renunţau la toate bunurile lumeşti şi se refugiau în pădure, dedicîndu-se meditaţiei. Era, cu siguranţă, pregătită de atunci. Găsesc cu plăcere analiza acuzatoare la adresa maiului 68 parizian, ca început al dezastrului Europei actuale, prin abolirea modelelor. A fost mai întîi Revoluţia franceză, apoi această insurgenţă tinerească împotriva profesorilor, din primăvara lui 1968. Două momente majore ale decăderii Europei. Vechea scară de valori „burgheză” a fost demartelată. Încă un motiv pentru retragerea întristată. „Dragii mei, Sodoma şi Gomora erau nişte copii faţă de noi, faţă de murdăria şi ticăloşia la care am ajuns. Ce facem? Nu ne alarmăm?! Nu ne ridicăm împotriva a ceea ce se petrece?! Dar pentru neamul acesta – care văd că este în mocirlă – unde mai este duhovnicia noastră românească?”. Sună profetic. Personal, parcă îi aud vocea rostind aceste cuvinte definitive. De această temă a rădăcinilor, a tradiţiei, a modelului formativ şi ierarhiei ţine şi subiectul Eminescu. Cea care a scris cîteva cărţi care au adus o esenţială contribuţie la de-provincializarea viziunii asupra poetului revine şi aici asupra instituirii lui Eminescu drept reper fundamental al culturii române. Idee pe care istorici literari serioşi o consideră azi, vai, retrogradă.
Mă uit peste un excelent grupaj apărut într-o publicaţie religioasă dedicat Maicii Benedicta. Sunt aduse acolo în discuţie alte două idei de mare actualitate: rolul intelectualului în Biserică, respectiv rolul Bisericii în societatea românească de azi. Sunt teme presante, chiar dacă stroboscoapele culturale şi politice ne orbesc şi nu ne lasă să vedem în întunericul din spatele lor. Întuneric din care ţişneşte, de fapt, adevărata lumină. Depun şi eu mărturie de ce însemnau cursurile Domniei sale, ce însemna cursul despre Biblie completat cu cel al lui Ioan Alexandru. Doamna era de o bunătate fără fisură, nu pica în general la examene, deşi nivelul lecturilor şi al înţelegerii era...vai de noi de multe ori. Se enerva doar pe cei care nu citiseră Biblia. De altfel, catedra de Literatură Universală şi Comparată de la parterul facultăţii, imediat lîngă Amfiteatrul Odobescu, era o quintă de personalităţi: Romul Munteanu, Dan Grigorescu, Vera Călin, Victor Ciobanu, Alexandru Sincu, Amita Bhose, Ioan Alexandru, Tudor Olteanu, Nina Façon. Din cîţi îmi mai amintesc. Peste toţi, veghea imperial, ocrotindu-i şi apărîndu-i, Doamna Zoe. Îmi amintesc de asemenea un teribil colocviu Mircea Eliade, organizat în 1982, cînd numele istoricului religiilor era interzis, în vechea, minunata clădire care găzduia Institutul Călinescu, dărîmată desigur la puţină vreme după aceea. Evoc şi aceste momente pentru că ţin de o biografie. Apoi, lucrurile s-au schimbat pentru domnia sa. A urmat Accademia di Romania de la Roma, cu încercarea de a reface marea tradiţie de la Pârvan şi Iorga. Şi apoi ...Văratecul. Cîte asemenea destine rotunde avem în cultura română?
Ce se poate spune la capătul dialogului cu un asemnea destin (cuvînt prost, se va vedea de ce)? Nimic mai mult decît atît: „Acum, însă recunosc mîna proniei în drumul pe care am fost condusă. S-a urmărit ceva cu mine, nu ce voiam eu – succese muzicale sau să-mi rezolv în sonorităţi iubirea pentru această mare artă. Mă uit retrospectiv şi îmi spun: «Într-adevăr, suntem conduşi de Sus». Dacă ne lăsăm conduşi de Sus, suntem conduşi bine, împotriva voinţei noastre, care, uneori, şchioapătă. Esenţial este să ne supunem voii lui Dumnezeu şi poruncilor lui, iar cu mine s-a întîmplat acest lucru”.
Pentru Gil, care mi-a povestit...
De ceva vreme, mă interesează acei oameni în viaţa cărora s-a petrecut o cotitură, o smulgere pe o altă traiectorie destinală. Cărora degetul de lumină le-a arătat la un moment dat altă cale. Mai mult decît cărţile zilnice, care încep să aibă tot mai mult aspectul unei supe reîncălzite la nesfîrşit (trimiţînd obligatoriu la recitiri din cei vechi, acum am pe masă Lucreţiu, Petrarca şi Milton), asemenea oameni (sarea pămîntului, li s-a spus) spun ceva prin literele biografiei lor. Am scris aici despre Nicolae Steinhardt, despre Noica, despre Savatie Baştovoi, astăzi voi mărturisi despre doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, maica Benedicta. În căutarea disperată de „puncte cardinale în haos”, cum zicea Nichifor Crainic, asemenea stele polare trebuiesc privite în totul biografiei şi al operei lor.
A vorbi despre domnia sa îmi pare de o mare cutezanţă. Nu pentru că scrierile doamnei profesoare ar presupune cine ştie ce mari arcane, nu cer „decît” cultură şi deschidere spirituală (să fie o situaţie pleonastică?) pentru a le înţelege, sunt de o limpezime clasică. Ci tocmai pentru că ele au fost depăşite. Nici o istorie literară ori a culturii româneşti din ultimele decenii ale veacului haotic XX nu va putea da seama decît despre cîteva cărţi, dar nu despre saltul existenţial al călugăririi. Maica Benedicta este apogeul operei istoricului culturii europene care a fost Zoe Dumitrescu Buşulenga. Împlinirea ei. Îmi amintesc şocul pe care l-am avut cînd, după ani şi ani de la terminarea facultăţii, ştiam doar că doamna s-a retras la Văratec, i-am auzit într-o seară vocea într-un interviu la radio. Era neschimbată, acel timbru grav, intimidant, puternic, inconfundabil, care sugera o forţă a gîndului ieşită din comun. Prin magisteriul său, marea epocă interbelică îşi găsea o prelungire în Universitatea românească din anii marii ciume. Era Prestanţa însăşi. Nu-i prinsesem pe Călinescu şi Vianu, dar ne scăldam prin cursurile domniei sale în aceeaşi atmosferă. Am în faţă o carte: Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga), Caietul de la Văratec. Convorbiri şi cuvinte de folos, ed. Lumea Credinţei, 2007. Este compusă din şase interviuri şi cîteva Cuvinte de folos. Dar nu despre carte o să notez aici. Ci despre metanoia. Despre mutarea asta de viaţă întru celest. Sunt cîteva astfel de destine în cultura română care au ales cărarea cea îngustă. Dar al Doamnei îmi pare dintre cele mai spectaculoase prin amploarea personalităţii puse în joc.
Ceea ce este fascinant, admirabil, în aceste texte, este splendidul lor anacronism. Este evident că omul de cultură nu mai înţelege nimic din lumea în care trăim, o refuză de plano. Nu o mai recunoaşte. Şi este limpede de ce: pentru că este o lume în care noţiunea de valoare este prohibită, o lume care trăieşte pe orizontală şi urăşte Verticala. Cea care se mărturiseşte aici revine de fiecare dată asupra acestei infirmităţi. O lume care nu mai are modele. Profesorul a zeci de generaţii de studenţi şi trăitorul creştin nu poate suporta asta. Sunt diagnostice severe la adresa lumii de azi, a iconoclasmului şi barbariei sale. „După două totalitarisme teribile ce au demonstrat lumii că, într-adevăr, aproapele nu mai există – duşmănie, ură, zavistie, popor peste popor, bomba atomică -, totul a fost un fel de prefigurare a unei apocalipse a sufletului omenesc”. Apare de multe ori cuvîntul „durere” în aceste mărturii ale unei alte lumi. Căci, într-adevăr, s-au adunat multe dureri de-a lungul exemplarei vieţi. „ – Care este relaţia Dvs. cu Dumnezeu? – Este o întrebare foarte personală, pot să vă spun atîta: că-L caut. Cei care mă vizitează acum Îl caută şi ei. Unii, dintre călugării mai vîrstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în atmosferta actuală […] Pentru că formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o înţelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi. Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întîmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: este înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antihristul, nu Mîntuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cîntă..”. Dacă ar fi trăit să-i vadă pe Shakespare şi pe Dante scoşi din programa marilor Universităţi... Sunt în fragmentul citat toate ideile forţă ale acestor cuvinte de zidire pe care doamna le spune cu dubla seninătate a vîrstei şi a trăirii duhovniceşti. Dar şi cu – repet – o durere nesfîrşită, o ieremiadă.Este o judecată severă dar dreaptă.
Sunt apoi în aceste interviuri o mulţime de mărturisiri, din care putem reface aroma epocii interbelice, cu lucrurile aşezate, cu istorii de familie, cu dulceaţa de cireşe albe, cu totul desfăşurîndu-se după rînduială, cu relaţiile bine statornicite între oameni, cu şcoala fără rest europeană pe care o aveam. Vedem o familie veche, cu poveştile ei şi cu structura cristalină, indestructibilă, a principiilor care o conduc. Este apoi o lume ordonată, cea a interbelicului. Cu oameni care se instituie ca modelele oarecum de la sine. Cine crede că lumea civilizată a rigorismului etic este numai cea a protestantismului nordic, nu cunoaşte în profunzime vechea societate cu o bună ierarhizare din spaţiul românesc, edificată după modelul ţărănesc. Prea am fost învăţaţi să punem toate păcatele noastre în cîrca bizantinismului, a ortodoxiei. Să ne exhibăm defectele. Sunt rînduri tulburătoare aici ale marei cunoscătoare a Renaşterii şi Umanismului european despre ceea ce înseamnă duhul Răsăritului. Este şi un traseu despre viaţa intelectuală a interbelicului. O viaţă completă. Şi despre descoperirea treptată a drumului celui îngust spre Biserică.
Mai târziu, descrierea revine asupra locului viu, sacru de la Văratec, devenit şi spaţiu de întîlniri culturale. Iată un travaliu de făcut: inventarierea acelor spaţii discrete, neştiute de marele public, în care se întîmplă ceva cu sens pentru cultura română. Sunt mult mai multe decît ne-ar vine a crede, nu neapărat spaţii canonice, pot fi simple apartamente de bloc, vreo căsuţă pierdută înt-un sat de munte, tinda unei bisericuţe de provincie, o sală de bibliotecă de nu ştiu unde... În orice caz, nu sunt deloc „oficiale”. Alinarea îi vine Maicii Benedicta de la tinerii care îi mai caută cuvîntul de folos, care asistă la conferinţele domniei sale. „Literatura nu zideşte, mie îmi place expresia Apostolului Pavel: «toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos, nu toate zidesc»; şi încerc să-i citesc pe Sfinţii Părinţi şi să-i citesc şi pe teologii care lucrează în Occident la Saint-Serge, la Paris, sau la Essex, în Anglia, unde a fost călugărit Rafail Noica”. Avem povestea felului în care s-a alcătuit acest spaţiu cultural al Văratecului, al felului în care domnia sa a ajuns acolo. Cineva îmi povestea că a văzut-o pe Maica Benedicta asistînd la slujbe într-o încremenire de stană. Complet transportată. Regăsesc aceeaşi descriere la Silvia Radu, sculptoriţă: „Ceea ce m-a cucerit, momentul când am fost cucerită de dînsa, a fost atunci cînd am văzut strălucirea credinţei pe chipul ei în timpul Sfintei Liturghii, într-o duminică, la o slujbă ortodoxă la Roma. Atunci era cuprinsă ca de o flacără, o pasiune profundă îi copleşea fiinţa, vibra la fiecare cuvînt al Liturghiei, sorbea, cu toată fiinţa, negrăita bogăţie a slujbei ortodoxe”.
O altă temă inevitabilă este cea a compromisurilor. Mai ales după 89, multe i s-au reproşat Doamnei, în legătură cu activităţile sale „oficiale”, sau cu declaraţii hazardate despre Ceauşescu. Gabriel Liiceanu a avut un text vehement acuzator, pe care aici Doamna îl întîmpină cu o creştinească îndurare şi cu multă îndurerare. Mă întreb însă dacă suntem în postura de a judeca şi dacă gestul acesta final de intrare în monahism nu vine ca o urmare firească, şi ca o încercare de răscumpărare. Intrăm într-un adînc sufletesc de care nu e bine să ne apropiem. Îmi amintesc cum ne povestea despre indienii care, la o anumită vîrstă, renunţau la toate bunurile lumeşti şi se refugiau în pădure, dedicîndu-se meditaţiei. Era, cu siguranţă, pregătită de atunci. Găsesc cu plăcere analiza acuzatoare la adresa maiului 68 parizian, ca început al dezastrului Europei actuale, prin abolirea modelelor. A fost mai întîi Revoluţia franceză, apoi această insurgenţă tinerească împotriva profesorilor, din primăvara lui 1968. Două momente majore ale decăderii Europei. Vechea scară de valori „burgheză” a fost demartelată. Încă un motiv pentru retragerea întristată. „Dragii mei, Sodoma şi Gomora erau nişte copii faţă de noi, faţă de murdăria şi ticăloşia la care am ajuns. Ce facem? Nu ne alarmăm?! Nu ne ridicăm împotriva a ceea ce se petrece?! Dar pentru neamul acesta – care văd că este în mocirlă – unde mai este duhovnicia noastră românească?”. Sună profetic. Personal, parcă îi aud vocea rostind aceste cuvinte definitive. De această temă a rădăcinilor, a tradiţiei, a modelului formativ şi ierarhiei ţine şi subiectul Eminescu. Cea care a scris cîteva cărţi care au adus o esenţială contribuţie la de-provincializarea viziunii asupra poetului revine şi aici asupra instituirii lui Eminescu drept reper fundamental al culturii române. Idee pe care istorici literari serioşi o consideră azi, vai, retrogradă.
Mă uit peste un excelent grupaj apărut într-o publicaţie religioasă dedicat Maicii Benedicta. Sunt aduse acolo în discuţie alte două idei de mare actualitate: rolul intelectualului în Biserică, respectiv rolul Bisericii în societatea românească de azi. Sunt teme presante, chiar dacă stroboscoapele culturale şi politice ne orbesc şi nu ne lasă să vedem în întunericul din spatele lor. Întuneric din care ţişneşte, de fapt, adevărata lumină. Depun şi eu mărturie de ce însemnau cursurile Domniei sale, ce însemna cursul despre Biblie completat cu cel al lui Ioan Alexandru. Doamna era de o bunătate fără fisură, nu pica în general la examene, deşi nivelul lecturilor şi al înţelegerii era...vai de noi de multe ori. Se enerva doar pe cei care nu citiseră Biblia. De altfel, catedra de Literatură Universală şi Comparată de la parterul facultăţii, imediat lîngă Amfiteatrul Odobescu, era o quintă de personalităţi: Romul Munteanu, Dan Grigorescu, Vera Călin, Victor Ciobanu, Alexandru Sincu, Amita Bhose, Ioan Alexandru, Tudor Olteanu, Nina Façon. Din cîţi îmi mai amintesc. Peste toţi, veghea imperial, ocrotindu-i şi apărîndu-i, Doamna Zoe. Îmi amintesc de asemenea un teribil colocviu Mircea Eliade, organizat în 1982, cînd numele istoricului religiilor era interzis, în vechea, minunata clădire care găzduia Institutul Călinescu, dărîmată desigur la puţină vreme după aceea. Evoc şi aceste momente pentru că ţin de o biografie. Apoi, lucrurile s-au schimbat pentru domnia sa. A urmat Accademia di Romania de la Roma, cu încercarea de a reface marea tradiţie de la Pârvan şi Iorga. Şi apoi ...Văratecul. Cîte asemenea destine rotunde avem în cultura română?
Ce se poate spune la capătul dialogului cu un asemnea destin (cuvînt prost, se va vedea de ce)? Nimic mai mult decît atît: „Acum, însă recunosc mîna proniei în drumul pe care am fost condusă. S-a urmărit ceva cu mine, nu ce voiam eu – succese muzicale sau să-mi rezolv în sonorităţi iubirea pentru această mare artă. Mă uit retrospectiv şi îmi spun: «Într-adevăr, suntem conduşi de Sus». Dacă ne lăsăm conduşi de Sus, suntem conduşi bine, împotriva voinţei noastre, care, uneori, şchioapătă. Esenţial este să ne supunem voii lui Dumnezeu şi poruncilor lui, iar cu mine s-a întîmplat acest lucru”.
vineri, 14 august 2009
Noica
EUROPA LUI NOICA
Dintre cei patru evanghelişti care au scris creşterea culturii româneşti în epoca interbelică la un nivel non-provincial, Constantin Noica mi se pare a avea posteritatea cea mai ingrată. Explicaţiile sunt multe şi ar putea, fireşte, să fie adunate într-o dizertaţie academică. Nu ele sunt scopul rîndurilor de faţă. Reţin aici doar două elemente: a. paradoxul face ca Noica, rămînînd în România, să se îndepărteze cel mai mult de noi, şi aa. dificultatea inaparentă a textelor sale. În legătură cu punctul a), destul de devreme i s-a reproşat de către prietenii din străinătate (şi foarte insistent după 90 în ţară) că ar fi cauţionat regimul ceauşist şi ar fi pus umărul la naţionalismul dement al acestuia. Este una dintre cele mai flagrante prostii care circulă pe piaţa noastră intelectuală, fie şi numai pentru faptul că un intelectual al trebui să ia aminte la imperativul (amintit nouă de Eminescu): non idem est sic duo dicunt idem. Un fel de sub-reproş implicat de cel de mai sus ar fi şi anti-europenismul lui Noica. Sigur, putem face oricîtă istorie contrafactuală a lui „ce-ar fi fost dacă...” vrem. „Dacă” Noica s-ar fi salvat şi el. „Dacă” ar fi predat în vreo mare universitate occidentală, cartea lui despre Hegel ar fi fost, poate, la fel de faimoasă ca şi seminarul lui Kojève, ar fi scris vreun tratat despre Heidegger, ar fi avut discipoli. Sau...nu. Exerciţiul e van. Noica este cel care a rămas, în ţară şi toată gîndirea lui an-istorică nu poate fi înţeleasă în afara acestui gest istoric. Acest gest face parte din opera lui. Nu o condiţionează mecanicist, nici nu o „explică”. Dar este o perfectă suprapunere între faptă şi gîndul filozofului. El este un iremediabil pro-european, dar pentru o Europă (adică pentru nişte valori) care, din păcate, nu mai are curs la bursa ideilor de azi. Din acest punct de vedere este chiar un euro-centrist convins, nu are nimic din „ecumenismul” lui Eliade care trata programatic toate religiile la aceeaşi scară. Marea gîndire asiatică, de pildă, Noica o priveşte mereu în trecere, fără nici un entuziasm. Sigur că, dacă ar vedea cum arată Europa azi, Noica ar fi pesemne descumpănit în măsura în carea aceasta îşi reneagă toate valorile pe care s-a întemeiat. Neagă în primul rînd ideea de valoare, reduce totul, inclusiv cultura, la statutul de bunuri; de urmărit analiza celor două categorii în cartea de care mă voi ocupa aici.
Cel mai şocant a fost, desigur, momentul în care au apărut, în Viaţa Românească dacă nu mă înşel, cele Trei poeme filozofice pentru Sanda. Era vorba în aceste texte tocmai despre întîlnirea dintre cele două Europe, despre ceea ce trebuie să dea şi să primească fiecare. Cum ştim din Jurnalul de la Păltiniş şi din multe alte evocări, Noica era împotriva oricărei dizidenţe. „Voi ne cereţi mari mărturii în veac”, „Nu ne cereţi mari mărturii istorice”, repetă el. Pătruns de „duhul locului”, sabotînd blagian istoria (e interesant de constatat că şi Eliade şi Cioran au procedat similar, în opera lor), găsind în logică şi matematică un teren ideal, tocmai pentru că sînt dincolo de timp, Noica vrea să construiască un model (în sens matematic) al Europei, implicit un model al Culturii, care nu se înfundă în circumstanţialul istoric. Singura cultură împlinită fiind pentru el cea europeană. Restul: simple configuraţii culturale. Nu-l intereseză Europa bunăstării materiale, atîta vreme cît scade vocaţia edificării spirituale, a creativităţii şi victoriei raţiunii care i se par descoperirile fundamentale ale acestei culturi. Restul este simplă statistică din care plecăm sau în care ne întoarcem. Este prea „mioritic” Noica atunci cînd spune „pe noi ne-au luat de mînă duhurile locului şi ne-au trecut lăturiş”? (prin cumpenele istoriei se subînţelege). Noica pregătea întîlnirea dintre „cele două Europe” care avea să se petreacă numai după cîţiva ani sub semul unui entuziasm repede trecător şi care întîlnire nu s-a desăvîrşit nici acum. Poate pentru că nu a luat seama suficient la ce spunea filozoful nostru că putem oferi Europei: „cereţi-ne în schimb mărturii de bucurie în această lume întristată de atîtea posibile şi lipsită de real”. Era şocant, într-adevăr, să vorbeşti din interiorul Lagărului, după ce ai făcut ani grei de puşcărie, şi să-i spui Europei că-i poţi furniza motive de bucurie. De multe ori, Noica nu e mai puţin paradoxal decît prietenul său, Cioran. Dar substanţa acestor poeme nu era totuşi nouă, o găseam de pildă în tîrziul Răspuns al unui prieten îndepărtat, cu trei decenii înainte, replica sa la cioraniana Lettre à un ami lointain. Falia care a despicat Europa trebuia cumva integrată în explicaţie. „A trecut peste limba aceasta fiorul morţii”, observă Noica şi, cu optimismul lui enervant pentru un popor scenptic prin ADN-ul său, descrie un viitor tehnologic de o pozitivitate fără fisură. Totul este Europa – respectiv Occidentul – încurajează filozoful. „Din colţul acesta de lume, unde, după cum ştii, comentariul a fost totdeauna singura noastră formă de participaţie la istorie, ni se pare limpede,: moare o Europă şi triumfă o alta; moare o Europă a spiritului de fineţe şi triumfă una a spiritului de geometrie. Voi vă tînguiţi că moare, cu voi şi în jurul vostru, Europa spiritului de fineţe, dar nu vedeţi triumful celeilalte şi nu vă vedeţi în el”. „Căci lucidităţii de capăt de drum a Apusului, una din care-ţi place să te împărtăşeşti şi tu, îi opunem sensurile pe care vecinătatea noastră cu moartrea în istorie ni le treszeşte”. Apropo de năucitoarea părere a lui Noica despre comunism: „Nu avem nimic de opus comunismului – decît valorile europene. Sau mai bine: nici comunismul nu are nimic de opus valorilor europene”. Azi vedem, ciudat, cum Răsăritul se opune comunismului, în timp ce Apusul şi tinerii din Est robiţi de şabloanele gîndirii apusene, cauţionează puternic marxism-comunismul. Noica recomandă căutarea a „ceva mai adînc decît libertatea”, anume necesitatea, intrarea într-un rost, de-sine-rostirea. Descumpănitoare soluţii pentru durata scurtă a clipei cea repede ce ni s-a dat! Pentru a sfîrşi răspunsul cu o rugăciune „pentru cei care ne-au învins”. Nu insist asupra valorii creştine a operei, şi mai ales a vieţii, acestui om care s-a închinat unui singur zeu: Cultura. Mă interesează aici în ce măsură harta spiritului european schiţată de Noica este de actualitate după cîteva decenii care au schimbat atît de profund chipul şi întruchipările lumii noastre. De aceea am început cu cele trei texte poematice care contrazic decis un anume fel al nostru de a gîndi istoria. Pe care Noica (deloc naiv totuşi) şi l-a asumat cu perfectă seninătate. Nu este nici corect politic, nici dependent de vreo modă academică, este de o superbă in-actualitate. De fapt, vreau să ajung la o carte de nici 200 de pagini pe care filozoful a dedicat-o exact Europei ca model cultural: Modelul cultural eurpean, ed. Humanitas, 1993.
Găsim în această culegere de eseuri multe dintre temele gîndirii ascetului de la Păltiniş. Fascinantă este însă capacitatea filozofului de „a povesti” spiritul Europei, aşa cum povestise altădată Fenomenologia Spiritului. Capacitatea didactică (aici dau cuvîntului un sens superlativ) a lui Noica de a ex-pune ideile, de a le prinde într-un legato „epic” mi se pare a justifica numai ea singură funcţia exemplară a filozofului. Cele XIX capitole ale romanului ideii de Europa au ca fir al „acţiunii” o hegeliană definire de sine a continentului. Pentru Noica nu încape discuţie că Europa este Centrul, că numai în cultura ei Spiritul şi-a găsit o împlinire, conferindu-i o funcţie regulativă pentru tot restul lumii. Astăzi, o asemenea viziune apare lumii corecte politic drept periculoasă, discriminatorie, sexistă, eurocentristă, rasistă (omul alb), la limită fascistă. Dna. Lavastigne nu crede altceva. Pot vocifera cîţiva că asta este o prostie şi o monstruoasă inadecvare la textul nicasian. Degeaba, cînd „EUROPA” dansează mai toată pe această stupidă, unică melodie. Mi-l închipui pe Noica observînd critic transformarea Europei Spiritului nici măcar într-una a untului, ci într-una îngropată în hârtii cu antetul a 1000 de birouri „comunitare”. Nu întîmplător, prefaţa la cartea de faţă este o Scrisoare către un intelectual din Occident. Care combate dintru început, ca şi scrisoarea către Cioran, lamentoul continuu. Antispenglerian convins, Noica deplînge paralizia Occidentului. „...urîţiţi lumea şi degradaţi acaestă reuşită de neasemuit care este cultura europeană”.
De fapt, Noica nu face o simplă descriere a culturii europene, miza este mult mai sus: în a sugera un nou tip de morfologie a Culturii în general. În perfecta înlănţuire a raţionamentului, începe prin a defini reguli, excepţii şi modul în care se raportează culturile la acestea. Morfologia culturii este construită în sens propriu, pornind nu de la încremenite forme spaţiale, ci de la chiar morfologia limbii. Premiza e clară: celelalte culturi sunt parohiale, simple configuraţii culturale. Cultura europeană este singura ecumenică. Azi, după impactul cu lumea musulmană, care a pus şi mai adînc la încercare rezistenţa modelului european, cînd o parte din intelighenţia euro-atlantică predică „toleranţa”, adică renunţarea la impunerea modelului său (raţionalitate, drepurile omului, democraţie etc etc) admiţînd că ar mai fi şi alte modele viabile, afirmaţia tare a lui Noica are o forţă premonitorie. Cultura europeană este, în primul rînd, creatoare, şi asta pentrru că nu este iniţiatică. Ea se distribuie fără ca să se împartă, după formula folosită în atîtea rînduri. Patru trăsături ar defini o cultură deplină: o supranatură, schimbînd raportul dintre om şi natură, o cunoaştere raţională care integrează iraţionalul, o superioară organizare ştiinţifică, tehnică, a vieţii şi un orizont deschis mereu spre nou.
Există o dimensiune utopică a gîndirii lui Noica? În măsura în care pentru el „accidentele realului” sunt indiferente şi îndeamnă permanent la ridicarea de la nesemnficativul istoriei la abstracţiaunea Modelului, putem spune că da. Şi totuşi, în modelul său una dintre trăsăturile care dau superioritatea culturii europene este tocmai faptul că este singura care a creat istorie. Simultan, supremă valorizare şi devalorizare a istoriei. Aşa se face că îşi imaginează o lume unică pe tot globul, o renunţare la agricultură pentru că ne va hrăni chimia şamd. Filozoful are o capacitate invidiabilă de a extrage pozivitatea din orice lucru. Dar, pentru că modelul propus e unul strict logic, Noica admiră tocmai capacitatea culturii europene de a crea mereu noul. Să nu uităm că în tezua sa de doctorat se întreba tocmai cum e cu putinţă noul pe lume. Numai în cultura europeană schema inertă trece în structura dinamică, fiecare unitate se poate diversifica după modelul Unului prim. Cultura europeană este o unitate sintetică în expansiune, sublinierea îi aparţine lui Noica, şi nu este nimic „imperialist” în ea. Noica nu a scris o antropologie, se vede însă că premisa de la care pleacă este existenţa unor invarianţi dinamici (dacă se poate admite oximoronul) spre care umanitatea ca întreg trebuie să tindă. Şi spiritul european este primul care a pornit, de mii de ani, pe această cale. De altfel, Noica decide o dată exactă la care începe cultura europeană: anul 325 dH, Conciliul de la Niceea. Elogiul adus de Noica Bizanţului nu trebuie să surprindă, cîtă vreme dezbaterea de idei era acolo o operaţie ajunsă la nivelul plebei. „Aici, în Bizanţ, era pasiune şi curgea sînge în numele ideilor”. „Antinomiile lui Kant sau paradoxele logicii matematice de azi sînt anemice şi sînt iniocenţa speculativă însăşi faţă de „paradoxele” care s-au pus în joc atunci”. În limbajul voalat fără de care nu s-ar fi putut publica aceste texte atunci, Noica se vădeşte un gînditor al Întrupării. Tot ce gîndise speculaţia teologică despre Treimea care este Unitate şi despre Unul care este în-treit, reprezintă o bază a întregii gîndiri europene. Chiar o spune, şi e de mirare că lucrul a putut fi tolerat în 1987-1988: „Din ce uimitoare singularitate – un copil născut în iesle – izvorăşte prima jumătate a culturii europene...”. Cultura europeană, îl contrazice Noica din nou pe Spengler, nu începe în ceţurile nordului şi în elanul vertical al catedralelor. Începe în lumina Sudului. „cultura noastră este una a întrupării legii în caz; ca atare, cu manifestările ce decurg din întrupare, ea proclamă peste tot ceva întreit. […] tocamai ca fiind o cultură a întrupării legii în caz, cea europeană era sortită să ajungă la ştiinţă în genere şi la ştiinţe, mai multe, după domenii distincte, aşa cum nu ajung celelalte culturi, în care legea rămîne difuză, fără întrupare bine determinată”.
A doua parte a demonstraţiei lui Noica (pentru că este o demonstraţie extrem de strînsă) construieşte un scenariu al tipurilor de cultură şi al evoluţiei lor în funcţie de morfologie. Vom avea astfel culturi ale substantivului, ale adjectivului şi adverbului, ale numeralului, pînă la cultura conjuncţiei. Glumind amar, aş spune că, în ritmul în care se degradează limbajul, vom ajunge degrabă o zoologică (sub)cultură a interjecţiei. Evul Mediu ar fi astfel o cultură a Substantivului (preocupat să numească lucrurile), Renaşterea una a Adjectivului, Reforma, Contrareforma şi Secolul Clasic francez vor sta sub semnul Adverbului, iar epoca recentă sub semnul conectivelor, al Conjuncţiei. Nu pot intra în analiza seducătoarelor speculaţii despre fiecare dintre aceste momente, să mai adaug şi capitolul despre Pronume şi momentul trecerii de la Eu la Noi. „Acest monstru blajin care este eul omenesc” nu-l putem afla decît în cultura europeană. Sau, cu una din numeroasele formulări memorabile: Montaigne ne face pe toţi extraordinari, desfiinţînd extraordinarul. Un capitol aparte este dedicat numeralului. M-am gîndit mereu la replica lui Bogumil din Meşterul Manole al lui Blaga: numai în iad se numără. Statistica goală a lui Noica nu spune altceva. Observînd că „limitele logosului matematic sunt limitele omogenului”. Poate că în cultura euro-atlantică de azi o tendinţă de omogenizare forţată, de nivelare entropică ar întuneca într-o oarecare măsură speranţa filozofului.
Cultura europeană nu se sperie de eşecuri, conchide Noica. Ar fi interesant să-i comparăm o clipă filozofia cu una construită pe cu totul alte temelii: mă gîndesc la cartea lui Neagu Djuvara Civilizaţii şi tipare istorice. Istoricul român, cu şapte ani mai tînăr decît Noica, încearcă, după modelul lui Toynebee, să construiască un model al naşterii şi succesiunii civilizaţiilor. Pentru el, civilizaţia europeană se află la sfîrşitul ciclului său istoric, prelungită cumva prin clona ei americană dar şi aceasta pe panta descendentă. Legile şi structurile puse în joc de istoric sunt, fireşte, cu totul altele decît cele nicasiene. Pentru Noica însă, speranţa merge totdeauna mai departe decît vederea. Modelul european, prin capacitatea sa de creare şi asimilare permanentă a noului, nu poate fi depăşit, oricît s-ar transforma dîndu-şi mereu noi şi noi determinaţii. Nu are nici o importanţă că Europa lui Noica nu seamănă aproape deloc cu cea pe care o vedem noi (poate că nu vedem bine), cu atît mai rău pentru Europa. Nu are importanţă că nu a ştiut să-şi integreze experienţa Estului. Nu are importanţă că din tabloul înfăţişat de filozof lipseşte complet dimensiunea politică. Europa lui Noica este într-adevăr un continent spiritual locuibil. „Totul nu e încă spus. Să aşteptăm kairosul următor” este ultima frază al cărţii. Ce altceva putem face?
Dintre cei patru evanghelişti care au scris creşterea culturii româneşti în epoca interbelică la un nivel non-provincial, Constantin Noica mi se pare a avea posteritatea cea mai ingrată. Explicaţiile sunt multe şi ar putea, fireşte, să fie adunate într-o dizertaţie academică. Nu ele sunt scopul rîndurilor de faţă. Reţin aici doar două elemente: a. paradoxul face ca Noica, rămînînd în România, să se îndepărteze cel mai mult de noi, şi aa. dificultatea inaparentă a textelor sale. În legătură cu punctul a), destul de devreme i s-a reproşat de către prietenii din străinătate (şi foarte insistent după 90 în ţară) că ar fi cauţionat regimul ceauşist şi ar fi pus umărul la naţionalismul dement al acestuia. Este una dintre cele mai flagrante prostii care circulă pe piaţa noastră intelectuală, fie şi numai pentru faptul că un intelectual al trebui să ia aminte la imperativul (amintit nouă de Eminescu): non idem est sic duo dicunt idem. Un fel de sub-reproş implicat de cel de mai sus ar fi şi anti-europenismul lui Noica. Sigur, putem face oricîtă istorie contrafactuală a lui „ce-ar fi fost dacă...” vrem. „Dacă” Noica s-ar fi salvat şi el. „Dacă” ar fi predat în vreo mare universitate occidentală, cartea lui despre Hegel ar fi fost, poate, la fel de faimoasă ca şi seminarul lui Kojève, ar fi scris vreun tratat despre Heidegger, ar fi avut discipoli. Sau...nu. Exerciţiul e van. Noica este cel care a rămas, în ţară şi toată gîndirea lui an-istorică nu poate fi înţeleasă în afara acestui gest istoric. Acest gest face parte din opera lui. Nu o condiţionează mecanicist, nici nu o „explică”. Dar este o perfectă suprapunere între faptă şi gîndul filozofului. El este un iremediabil pro-european, dar pentru o Europă (adică pentru nişte valori) care, din păcate, nu mai are curs la bursa ideilor de azi. Din acest punct de vedere este chiar un euro-centrist convins, nu are nimic din „ecumenismul” lui Eliade care trata programatic toate religiile la aceeaşi scară. Marea gîndire asiatică, de pildă, Noica o priveşte mereu în trecere, fără nici un entuziasm. Sigur că, dacă ar vedea cum arată Europa azi, Noica ar fi pesemne descumpănit în măsura în carea aceasta îşi reneagă toate valorile pe care s-a întemeiat. Neagă în primul rînd ideea de valoare, reduce totul, inclusiv cultura, la statutul de bunuri; de urmărit analiza celor două categorii în cartea de care mă voi ocupa aici.
Cel mai şocant a fost, desigur, momentul în care au apărut, în Viaţa Românească dacă nu mă înşel, cele Trei poeme filozofice pentru Sanda. Era vorba în aceste texte tocmai despre întîlnirea dintre cele două Europe, despre ceea ce trebuie să dea şi să primească fiecare. Cum ştim din Jurnalul de la Păltiniş şi din multe alte evocări, Noica era împotriva oricărei dizidenţe. „Voi ne cereţi mari mărturii în veac”, „Nu ne cereţi mari mărturii istorice”, repetă el. Pătruns de „duhul locului”, sabotînd blagian istoria (e interesant de constatat că şi Eliade şi Cioran au procedat similar, în opera lor), găsind în logică şi matematică un teren ideal, tocmai pentru că sînt dincolo de timp, Noica vrea să construiască un model (în sens matematic) al Europei, implicit un model al Culturii, care nu se înfundă în circumstanţialul istoric. Singura cultură împlinită fiind pentru el cea europeană. Restul: simple configuraţii culturale. Nu-l intereseză Europa bunăstării materiale, atîta vreme cît scade vocaţia edificării spirituale, a creativităţii şi victoriei raţiunii care i se par descoperirile fundamentale ale acestei culturi. Restul este simplă statistică din care plecăm sau în care ne întoarcem. Este prea „mioritic” Noica atunci cînd spune „pe noi ne-au luat de mînă duhurile locului şi ne-au trecut lăturiş”? (prin cumpenele istoriei se subînţelege). Noica pregătea întîlnirea dintre „cele două Europe” care avea să se petreacă numai după cîţiva ani sub semul unui entuziasm repede trecător şi care întîlnire nu s-a desăvîrşit nici acum. Poate pentru că nu a luat seama suficient la ce spunea filozoful nostru că putem oferi Europei: „cereţi-ne în schimb mărturii de bucurie în această lume întristată de atîtea posibile şi lipsită de real”. Era şocant, într-adevăr, să vorbeşti din interiorul Lagărului, după ce ai făcut ani grei de puşcărie, şi să-i spui Europei că-i poţi furniza motive de bucurie. De multe ori, Noica nu e mai puţin paradoxal decît prietenul său, Cioran. Dar substanţa acestor poeme nu era totuşi nouă, o găseam de pildă în tîrziul Răspuns al unui prieten îndepărtat, cu trei decenii înainte, replica sa la cioraniana Lettre à un ami lointain. Falia care a despicat Europa trebuia cumva integrată în explicaţie. „A trecut peste limba aceasta fiorul morţii”, observă Noica şi, cu optimismul lui enervant pentru un popor scenptic prin ADN-ul său, descrie un viitor tehnologic de o pozitivitate fără fisură. Totul este Europa – respectiv Occidentul – încurajează filozoful. „Din colţul acesta de lume, unde, după cum ştii, comentariul a fost totdeauna singura noastră formă de participaţie la istorie, ni se pare limpede,: moare o Europă şi triumfă o alta; moare o Europă a spiritului de fineţe şi triumfă una a spiritului de geometrie. Voi vă tînguiţi că moare, cu voi şi în jurul vostru, Europa spiritului de fineţe, dar nu vedeţi triumful celeilalte şi nu vă vedeţi în el”. „Căci lucidităţii de capăt de drum a Apusului, una din care-ţi place să te împărtăşeşti şi tu, îi opunem sensurile pe care vecinătatea noastră cu moartrea în istorie ni le treszeşte”. Apropo de năucitoarea părere a lui Noica despre comunism: „Nu avem nimic de opus comunismului – decît valorile europene. Sau mai bine: nici comunismul nu are nimic de opus valorilor europene”. Azi vedem, ciudat, cum Răsăritul se opune comunismului, în timp ce Apusul şi tinerii din Est robiţi de şabloanele gîndirii apusene, cauţionează puternic marxism-comunismul. Noica recomandă căutarea a „ceva mai adînc decît libertatea”, anume necesitatea, intrarea într-un rost, de-sine-rostirea. Descumpănitoare soluţii pentru durata scurtă a clipei cea repede ce ni s-a dat! Pentru a sfîrşi răspunsul cu o rugăciune „pentru cei care ne-au învins”. Nu insist asupra valorii creştine a operei, şi mai ales a vieţii, acestui om care s-a închinat unui singur zeu: Cultura. Mă interesează aici în ce măsură harta spiritului european schiţată de Noica este de actualitate după cîteva decenii care au schimbat atît de profund chipul şi întruchipările lumii noastre. De aceea am început cu cele trei texte poematice care contrazic decis un anume fel al nostru de a gîndi istoria. Pe care Noica (deloc naiv totuşi) şi l-a asumat cu perfectă seninătate. Nu este nici corect politic, nici dependent de vreo modă academică, este de o superbă in-actualitate. De fapt, vreau să ajung la o carte de nici 200 de pagini pe care filozoful a dedicat-o exact Europei ca model cultural: Modelul cultural eurpean, ed. Humanitas, 1993.
Găsim în această culegere de eseuri multe dintre temele gîndirii ascetului de la Păltiniş. Fascinantă este însă capacitatea filozofului de „a povesti” spiritul Europei, aşa cum povestise altădată Fenomenologia Spiritului. Capacitatea didactică (aici dau cuvîntului un sens superlativ) a lui Noica de a ex-pune ideile, de a le prinde într-un legato „epic” mi se pare a justifica numai ea singură funcţia exemplară a filozofului. Cele XIX capitole ale romanului ideii de Europa au ca fir al „acţiunii” o hegeliană definire de sine a continentului. Pentru Noica nu încape discuţie că Europa este Centrul, că numai în cultura ei Spiritul şi-a găsit o împlinire, conferindu-i o funcţie regulativă pentru tot restul lumii. Astăzi, o asemenea viziune apare lumii corecte politic drept periculoasă, discriminatorie, sexistă, eurocentristă, rasistă (omul alb), la limită fascistă. Dna. Lavastigne nu crede altceva. Pot vocifera cîţiva că asta este o prostie şi o monstruoasă inadecvare la textul nicasian. Degeaba, cînd „EUROPA” dansează mai toată pe această stupidă, unică melodie. Mi-l închipui pe Noica observînd critic transformarea Europei Spiritului nici măcar într-una a untului, ci într-una îngropată în hârtii cu antetul a 1000 de birouri „comunitare”. Nu întîmplător, prefaţa la cartea de faţă este o Scrisoare către un intelectual din Occident. Care combate dintru început, ca şi scrisoarea către Cioran, lamentoul continuu. Antispenglerian convins, Noica deplînge paralizia Occidentului. „...urîţiţi lumea şi degradaţi acaestă reuşită de neasemuit care este cultura europeană”.
De fapt, Noica nu face o simplă descriere a culturii europene, miza este mult mai sus: în a sugera un nou tip de morfologie a Culturii în general. În perfecta înlănţuire a raţionamentului, începe prin a defini reguli, excepţii şi modul în care se raportează culturile la acestea. Morfologia culturii este construită în sens propriu, pornind nu de la încremenite forme spaţiale, ci de la chiar morfologia limbii. Premiza e clară: celelalte culturi sunt parohiale, simple configuraţii culturale. Cultura europeană este singura ecumenică. Azi, după impactul cu lumea musulmană, care a pus şi mai adînc la încercare rezistenţa modelului european, cînd o parte din intelighenţia euro-atlantică predică „toleranţa”, adică renunţarea la impunerea modelului său (raţionalitate, drepurile omului, democraţie etc etc) admiţînd că ar mai fi şi alte modele viabile, afirmaţia tare a lui Noica are o forţă premonitorie. Cultura europeană este, în primul rînd, creatoare, şi asta pentrru că nu este iniţiatică. Ea se distribuie fără ca să se împartă, după formula folosită în atîtea rînduri. Patru trăsături ar defini o cultură deplină: o supranatură, schimbînd raportul dintre om şi natură, o cunoaştere raţională care integrează iraţionalul, o superioară organizare ştiinţifică, tehnică, a vieţii şi un orizont deschis mereu spre nou.
Există o dimensiune utopică a gîndirii lui Noica? În măsura în care pentru el „accidentele realului” sunt indiferente şi îndeamnă permanent la ridicarea de la nesemnficativul istoriei la abstracţiaunea Modelului, putem spune că da. Şi totuşi, în modelul său una dintre trăsăturile care dau superioritatea culturii europene este tocmai faptul că este singura care a creat istorie. Simultan, supremă valorizare şi devalorizare a istoriei. Aşa se face că îşi imaginează o lume unică pe tot globul, o renunţare la agricultură pentru că ne va hrăni chimia şamd. Filozoful are o capacitate invidiabilă de a extrage pozivitatea din orice lucru. Dar, pentru că modelul propus e unul strict logic, Noica admiră tocmai capacitatea culturii europene de a crea mereu noul. Să nu uităm că în tezua sa de doctorat se întreba tocmai cum e cu putinţă noul pe lume. Numai în cultura europeană schema inertă trece în structura dinamică, fiecare unitate se poate diversifica după modelul Unului prim. Cultura europeană este o unitate sintetică în expansiune, sublinierea îi aparţine lui Noica, şi nu este nimic „imperialist” în ea. Noica nu a scris o antropologie, se vede însă că premisa de la care pleacă este existenţa unor invarianţi dinamici (dacă se poate admite oximoronul) spre care umanitatea ca întreg trebuie să tindă. Şi spiritul european este primul care a pornit, de mii de ani, pe această cale. De altfel, Noica decide o dată exactă la care începe cultura europeană: anul 325 dH, Conciliul de la Niceea. Elogiul adus de Noica Bizanţului nu trebuie să surprindă, cîtă vreme dezbaterea de idei era acolo o operaţie ajunsă la nivelul plebei. „Aici, în Bizanţ, era pasiune şi curgea sînge în numele ideilor”. „Antinomiile lui Kant sau paradoxele logicii matematice de azi sînt anemice şi sînt iniocenţa speculativă însăşi faţă de „paradoxele” care s-au pus în joc atunci”. În limbajul voalat fără de care nu s-ar fi putut publica aceste texte atunci, Noica se vădeşte un gînditor al Întrupării. Tot ce gîndise speculaţia teologică despre Treimea care este Unitate şi despre Unul care este în-treit, reprezintă o bază a întregii gîndiri europene. Chiar o spune, şi e de mirare că lucrul a putut fi tolerat în 1987-1988: „Din ce uimitoare singularitate – un copil născut în iesle – izvorăşte prima jumătate a culturii europene...”. Cultura europeană, îl contrazice Noica din nou pe Spengler, nu începe în ceţurile nordului şi în elanul vertical al catedralelor. Începe în lumina Sudului. „cultura noastră este una a întrupării legii în caz; ca atare, cu manifestările ce decurg din întrupare, ea proclamă peste tot ceva întreit. […] tocamai ca fiind o cultură a întrupării legii în caz, cea europeană era sortită să ajungă la ştiinţă în genere şi la ştiinţe, mai multe, după domenii distincte, aşa cum nu ajung celelalte culturi, în care legea rămîne difuză, fără întrupare bine determinată”.
A doua parte a demonstraţiei lui Noica (pentru că este o demonstraţie extrem de strînsă) construieşte un scenariu al tipurilor de cultură şi al evoluţiei lor în funcţie de morfologie. Vom avea astfel culturi ale substantivului, ale adjectivului şi adverbului, ale numeralului, pînă la cultura conjuncţiei. Glumind amar, aş spune că, în ritmul în care se degradează limbajul, vom ajunge degrabă o zoologică (sub)cultură a interjecţiei. Evul Mediu ar fi astfel o cultură a Substantivului (preocupat să numească lucrurile), Renaşterea una a Adjectivului, Reforma, Contrareforma şi Secolul Clasic francez vor sta sub semnul Adverbului, iar epoca recentă sub semnul conectivelor, al Conjuncţiei. Nu pot intra în analiza seducătoarelor speculaţii despre fiecare dintre aceste momente, să mai adaug şi capitolul despre Pronume şi momentul trecerii de la Eu la Noi. „Acest monstru blajin care este eul omenesc” nu-l putem afla decît în cultura europeană. Sau, cu una din numeroasele formulări memorabile: Montaigne ne face pe toţi extraordinari, desfiinţînd extraordinarul. Un capitol aparte este dedicat numeralului. M-am gîndit mereu la replica lui Bogumil din Meşterul Manole al lui Blaga: numai în iad se numără. Statistica goală a lui Noica nu spune altceva. Observînd că „limitele logosului matematic sunt limitele omogenului”. Poate că în cultura euro-atlantică de azi o tendinţă de omogenizare forţată, de nivelare entropică ar întuneca într-o oarecare măsură speranţa filozofului.
Cultura europeană nu se sperie de eşecuri, conchide Noica. Ar fi interesant să-i comparăm o clipă filozofia cu una construită pe cu totul alte temelii: mă gîndesc la cartea lui Neagu Djuvara Civilizaţii şi tipare istorice. Istoricul român, cu şapte ani mai tînăr decît Noica, încearcă, după modelul lui Toynebee, să construiască un model al naşterii şi succesiunii civilizaţiilor. Pentru el, civilizaţia europeană se află la sfîrşitul ciclului său istoric, prelungită cumva prin clona ei americană dar şi aceasta pe panta descendentă. Legile şi structurile puse în joc de istoric sunt, fireşte, cu totul altele decît cele nicasiene. Pentru Noica însă, speranţa merge totdeauna mai departe decît vederea. Modelul european, prin capacitatea sa de creare şi asimilare permanentă a noului, nu poate fi depăşit, oricît s-ar transforma dîndu-şi mereu noi şi noi determinaţii. Nu are nici o importanţă că Europa lui Noica nu seamănă aproape deloc cu cea pe care o vedem noi (poate că nu vedem bine), cu atît mai rău pentru Europa. Nu are importanţă că nu a ştiut să-şi integreze experienţa Estului. Nu are importanţă că din tabloul înfăţişat de filozof lipseşte complet dimensiunea politică. Europa lui Noica este într-adevăr un continent spiritual locuibil. „Totul nu e încă spus. Să aşteptăm kairosul următor” este ultima frază al cărţii. Ce altceva putem face?
vineri, 7 august 2009
dans filozofic
CUM DANSEAZĂ FILOZOFII
Între paginile 152-156 ale Jurnalului său (Uşa interzisă, Humanitas, 2002), Gabriel Liiceanu descrie cu o minuţie descumpănitoare felul cum, vizitând împreună cu nişte prieteni un amfiteatru din vecinătatea Heidelbergului, se dedă cu un instinct ludic şi histrionic fără greş unui dans straniu, ritualic, "hermeneutizat" pentru cititor, descompus în fiecare gest. Este o "isterie ludică", un gest pur de bucurie fizică (numai fizică?) retrăită scriptic în actul descrierii. Iar în ultimele pagini îl vedem din nou baletând, alături de Andrei Pleşu, de astă dată Lacul Lebedelor (!). Iată că şi filozofii dansează – şi-or fi spus cititorii cărţii, şi pesemne acesta a fost şi unul dintre motivele (subiacente) pentru care un juriu prestigios a decretat-o "cartea anului". Pe bună dreptate, de altfel. Nu vezi oricând un filozof ce părea întruchiparea "seriosului" kierkegaard-ian dansând, gătind feluri sofisticate, asortând vinuri rare, consiliind expert despre cele mai bune mărci de pantofi. Şi făcând-o cu aceeaşi seriozitate. Perceput adesea ca un Jupiter tonans, un iacobin intratabil, îl aflăm aici pe Liiceanu ca pe un eu (ultra)vulnerabil, bolnav de "piatră la suflet", melancolic şi ludic. Este, într-adevăr, cartea în care, spre surpriza repetată în mai toate comentariile care i s-au făcut, Liiceanu dansează cel mai mult, fără a rămâne prin aceasta mai puţin filozoful minat de morbul lucidităţii. Ne atrage atenţia asupra acestei înţelegeri chiar încheierea paragrafului citat la început: "Când am revenit acasă, cuprins de remuşcări în faţa recentelor mele histrionisme, le-am citit, lui Cătălin şi Bogdan, câteva pagini despre 'cod' în filozofie, despre sensul 'existenţial' al jurnalului, despre revenirea în trecut – palid symposion compensativ, menit să răspundă, în alt plan, la destrăbălarea mea ludică de la Heiligenberg".(p.156) Dansul capătă semnificaţie numai citit dinspre acest symposion, altfel ar fi însemnat într-adevăr o simplă destrăbălare. Acest joc pe două nivele simultan, făcând să se întâlnească aparent ireconciliabilele, dă frumuseţea şi interesul, ba chiar şi autenticitatea intelectuală a jurnalului de criză.
Căci este, cum o mărturiseşte diaristul în mai multe rânduri, jurnalul unei grave depresii, terapie prin scris ego-centric, regăsire sau repunere în mişcare a "sistemului de iluzii" fără de care viaţa ne devine in-suportabilă. "Jurnalul meu nu este o luptă cu Timpul, nu este amprenta pe hârtie sau masca mortuară a vieţii mele, ci un suprem exerciţiu de exorcizare, de scoatere la aer şi lumină a conţinuturilor leneşe din mine, aruncate alandala într-o cămară fără ferestre, reziduuri enorme, adunate de-a lungul anilor prin amânări repetate ale momentelor când trebuia să fac curat. Din acest punct de vedere jurnalul este soluţia pe care am găsit-o pentru a putea continua să trăiesc. (p.145) "…prelucrarea formală a unei cumplite depresii, un ţipăt modulat şi trecut pe portativul unei expresii care mă reprezintă" (p.289) Cuvinte mari? Mai degrabă o miză mare, aşa cum au toate cărţile lui Liiceanu. Nici vorbă de renunţarea la uneltele filozofiei, de abandon sau regret al Căii cu unul din capete la Păltiniş. De aceea, deşi sunt prezente din belşug anecdoticul (scene absolut antologice, povestite cu o evidentă plăcere a detaliului şi a "punerii în scenă" precum cele cu Ieruncii, cu colegul "logician" care îşi tratează colegii cu must, apoi le explică originalul proces de fabricaţie, cu palma & berea ce răsplăteau o formulă fericită găsită pentru traducerea heideggeriană, cu turneul de lansare al albumului cu Regele Mihai, cu modul în care îl cunoaşte pe Vlad Zografi etc.etc.), ludicul, portretul şarjat, notaţia lirică, delectarea gastronomică, nimic din acest jurnal nu are un aer de frivolitate. De altfel, deşi ultima însemnare din jurnal este datată 2 octombrie 2002, cartea era deja în librării în noiembrie. "Amănunt" care intră în chiar sensul ultim al cărţii. Este, probabil, un record de viteză a publicării unui jurnal, nu ştiu dacă pe plan mondial dar sigur la noi, de obicei acestea au prin chiar condiţia lor o distanţă suficient de mare între momentul scrierii şi cel al publicării. Rapiditatea aceasta nu se explică, cred, prin vreo vanitate auctorială, cât printr-un sentiment al urgenţei. Dacă scrierea jurnalului a avut o funcţie terapeutică, mă întreb care a fost funcţia acestei urgente publicări a sale. O vom afla probabil din următorul volum… În comentariul pe care-l făceam în AXIOMA din august 2002 la precedenta carte a lui Liiceanu, Declaraţie de iubire, insistam pe calităţile excepţionale de scriitor (în sensul de mânuitor al limbii) ale acestuia. Fără să bănuiesc, fireşte, în ce măsură scriitura acestui jurnal îmi va adeveri observaţia. Liiceanu face parte din acea specie pe cale de dispariţie (vezi.p.99) a celor care se opun vulgarizării, degradării maladive a limbii române. Deşi… "Niciodată, scriind, nu am fost mai departe de literatură. Eram pacient, încercam să-mi fiu medic şi foloseam cuvintele aşa cum foloseşte un credincios mânerul spadei, ca o cruce improvizată ridicată în faţa unui spectru". (p.8) El scrie cum se scria în interbelic, dincolo de orice ideologie, limbajul are o greutate, o densitate pe care la puţini autori contemporani o găseşti.
Este, aşadar jurnalul unei grave depresii, al unui impas existenţial care nu se poate rezolva decât prin revenire la sine, prin regăsirea "vibraţiei" de care vorbeşte la un moment dat. Temele sale sunt: autoanaliza (fireşte!), sentimentul patern (poate cele mai frumoase pagini din literatura noastră despre vinile şi mândriile unui tată, scena în care Liiceanu , aflat în Germania, colindă, în aşteptarea fiului de 9 ani, magazinele de jucării pregătindu-se pentru această întâlnire este literalmente una cutremurătoare), Noica, Heidegger, prietenia cu Pleşu, cu soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (din nou pagini antologice, de adăugat celor din Declaraţie de dragoste), relaţia maestru-discipol, bătrâneţe, Cioran – în special strania sa poveste de dragoste la senectute cu Friedgard Thoma –, lichelismul românesc ("Marea iluzie a Revoluţiei din decembrie: că poporul român ar fi avut nevoie de libertate" p.59; O a doua iluzie ar fi că poporul ar vrea să se dezbare de vinovaţii din comunism), raporturile între generaţii, felul cum îşi asumă ele istoria, criza umanismului ("Ideea că specia umană trebuie regândită nu-mi dă pace" p.116)
Punctul de pornire a crizei, deci şi a jurnalului, este "prăbuşirea sistemului de iluzii", "morcovul existenţial", care nu poate fi refăcut decât scriind fără frica de a părea banal (cum poate evita un jurnal banalul câtă vreme acesta este însăşi substanţa din care el se hrăneşte? – "Mi-am propus atunci să consemnez, pur şi simplu, tot ceea ce simţeam"), "patetic şi poseur" (impresionat de ceea ce îi spune la un moment dat Gabriela Adameşteanu, anume că un scriitor trebuie să pună totul pe tarabă, toate sentimentele lui sunt de vânzare). Impasul existenţial este provocat de o criză de identitate, de pierderea "superstiţiei culturii" ("De fapt, e ca şi cum îţi pierzi pofta de mâncare culturală: nici un fel nu te mai atrage, nici o carte nu-ţi provoacă apetit cerebral. Cărţile edificatoare sunt monotone şi îţi propun experienţe de care nu eşti în stare; Kierkegaard pălăvrăgeşte enorm; Hegel e ca o flaşnetă; Lévinas e mediocru; Hesse e plicticos; Cioran e minunat, dar previzibil şi îţi taie şi mai mult pofta de mâncare" p.38), de căutarea a ceea ce este dincolo de concept. "De fapt, fusesem pregătit pentru a nu şti cine sunt" scrie el disperat în acuta analiză pe care o face modelului Noica. Scriitorul este astfel un salvator neputincios ("În cercetarea academică nu mai cred, eseurile mi se par futile, romancier nu am avut norocul să fiu" p.38). "Nu este Istoria lunga poveste a căderii noastre din verb? Iar ceea ce a trăit generaţia mea nu a fost tocmai consfinţirea acestei căderi, verbul devenit 'infernal'? nu dereglarea raportului cu cuvântul (care este ideologia) este sursa ultimă a crimei sistematizate? Iar falimentul actual al poporului român nu vine din schilodirea fără precedent în istoria limbii române a felului în care cuvântul a fost folosit şi rostit în chip sistematic prin deturnare de la esenţa logosului?"(p.98)
Momentele cele mai fericite ale perioadei cuprinse în jurnal (mai 2001– octombrie 2002) sunt cele petrecute la Heidelberg, împreună cu Cătălin Cioabă, pentru încheierea traducerii uneia dintre cărţile fundamentale ale filozofiei europene Sein und Zeit. Gest la fel de gratuit, într-un fel, ca şi dansul, "poporul «urd» să moară frumos îmbălsămat". Sunt pagini care aduc aminte de jurnalul păltinişean, prin regăsirea furorului intelectual, cu alte roluri, dar cu aceeaşi bucurie (cuvântul acesta revine suspect de des în comentarea unui jurnal al unei depresii. De altfel, mai nimic cioranian în acest mare iubitor de Cioran) a muncii intelectuale."Analizele" heideggeriene nu au de aceea un aer tehnic, în ciuda "codului" atât de specializat. Se simte în scris, în volutele hermeneutice desfăşurate fastuos, aceeaşi dezlănţuire coregrafică, o coregrafie a conceptelor, un "dans al cheilor" pentru un cod filozofic ultraspecializat cum este cel heideggerian. În acest context, două sunt relaţiile asupra cărora jurnalul insistă: cea cu Noica şi cea cu Pleşu. În ceea ce-l priveşte pe Noica, asistăm nu la o "despărţire" la modă, ci la o re-cunoaştere prin rememorare. "Drama mea, ca să zic aşa, 'destinală', este că întâlnirea cu Noica, pe cât de benefică mi-a fost în plan cultural, pe atât de nefastă mi-a fost în planul vibraţiei de fiinţă" (p.292) Să fie acest jurnal încheierea unei "răzbunări nevrotice" începute odată cu Jurnalul de la Păltiniş? El este în orice caz o eliberare, prin cucerirea unui teritoriu interior până acum interzis. Ideea care transpare din paginile despre Noica este una cert pesimistă: cultura română, cel puţin până acum, nu are ce face cu Noica, nu a reuşit să-i dea o întrebuinţare, el incomodează vădit. Filozofi care să-l înţeleagă şi să-l depăşească (la modul în care filozoful de la Păltiniş o cerea tânărului poet ce vrea să-l depăşească pe Eminescu) nu prea avem, iar literaţii îi vor reproşa in aeternum verdictele inclemente la adresa meseriei lor. Vezi "lecţia" pe care Liiceanu i-o dă lui Cărtărescu, apropo de câteva rânduri oarecum băşcălioase din Juirnalul celui din urmă despre Noica. Surpriza, dacă este să vorbim într-adevăr de o surpriză în această carte, este figura Prietenului Andrei Pleşu. Descris fără complezenţe. Găsim, de pildă, la p.159 o scrisoare a acestuia absolut buimăcitoare, din rândurile căreia transpar un Pleşu rece, distant, obosit şi un Liiceanu pătimaş, frivol, melancolic, redistribuire de roluri care arată un "nu sunt ce par a fi" pe care, din păcate, prea adesea îl uităm în graba noastră de a lipi etichete, de a da verdicte. Lui Pleşu i se reproşează inaderenţa la filozofie, "eşuarea" în căutarea fără sorţi de izbândă a îngerilor, Liiceanu fiind într-acestea un sceptic (vezi paginile de critică a revelaţiei, a credinţei, ca forme ale cunoaşterii, opunerea fermă între "luciditatea virilă" vs. "gargara guénoniană"). Altfel, portretul pe care Liiceanu i-l face este şi memorabil şi profund: "Andrei este pesemne cel mai vesel om trist pe care l-am cunoscut vreodată". "…tipologic nu se poate imagina ceva mai nepotrivit decât el şi cu mine". Şi totuşi, ce norocoşi am fost noi, ceilalţi, nu numai în existenţa noastră culturală prin fiecare din cei doi, ci şi prin lucrarea lor laolaltă!
Şi totuşi…nu cred că ne putem iluziona că, din acest jurnal, transpare "adevăratul Liiceanu". Ar fi prea simplu. Ca în castelul în care este răpită prinţesa, existenţa din aceste pagini are o mie de uşi pe care le putem deschide. Dar mereu va rămâne una interzisă, una dincolo de care nu putem şi nu se cuvine să trecem. Este sfidarea pe care o primim din plin şi care, dincolo de "indiscreţiile" (auto)biografice face frumuseţeaa acestor pagini. "Dincolo de 'uşa interzisâ' clocoteşte viaţa morală a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămâne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoară drama fiecărei vieţi. Acolo au loc complezenţele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot acolo apare şi creşte dezgustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră şi, în sfârşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă" (p.355)
Între paginile 152-156 ale Jurnalului său (Uşa interzisă, Humanitas, 2002), Gabriel Liiceanu descrie cu o minuţie descumpănitoare felul cum, vizitând împreună cu nişte prieteni un amfiteatru din vecinătatea Heidelbergului, se dedă cu un instinct ludic şi histrionic fără greş unui dans straniu, ritualic, "hermeneutizat" pentru cititor, descompus în fiecare gest. Este o "isterie ludică", un gest pur de bucurie fizică (numai fizică?) retrăită scriptic în actul descrierii. Iar în ultimele pagini îl vedem din nou baletând, alături de Andrei Pleşu, de astă dată Lacul Lebedelor (!). Iată că şi filozofii dansează – şi-or fi spus cititorii cărţii, şi pesemne acesta a fost şi unul dintre motivele (subiacente) pentru care un juriu prestigios a decretat-o "cartea anului". Pe bună dreptate, de altfel. Nu vezi oricând un filozof ce părea întruchiparea "seriosului" kierkegaard-ian dansând, gătind feluri sofisticate, asortând vinuri rare, consiliind expert despre cele mai bune mărci de pantofi. Şi făcând-o cu aceeaşi seriozitate. Perceput adesea ca un Jupiter tonans, un iacobin intratabil, îl aflăm aici pe Liiceanu ca pe un eu (ultra)vulnerabil, bolnav de "piatră la suflet", melancolic şi ludic. Este, într-adevăr, cartea în care, spre surpriza repetată în mai toate comentariile care i s-au făcut, Liiceanu dansează cel mai mult, fără a rămâne prin aceasta mai puţin filozoful minat de morbul lucidităţii. Ne atrage atenţia asupra acestei înţelegeri chiar încheierea paragrafului citat la început: "Când am revenit acasă, cuprins de remuşcări în faţa recentelor mele histrionisme, le-am citit, lui Cătălin şi Bogdan, câteva pagini despre 'cod' în filozofie, despre sensul 'existenţial' al jurnalului, despre revenirea în trecut – palid symposion compensativ, menit să răspundă, în alt plan, la destrăbălarea mea ludică de la Heiligenberg".(p.156) Dansul capătă semnificaţie numai citit dinspre acest symposion, altfel ar fi însemnat într-adevăr o simplă destrăbălare. Acest joc pe două nivele simultan, făcând să se întâlnească aparent ireconciliabilele, dă frumuseţea şi interesul, ba chiar şi autenticitatea intelectuală a jurnalului de criză.
Căci este, cum o mărturiseşte diaristul în mai multe rânduri, jurnalul unei grave depresii, terapie prin scris ego-centric, regăsire sau repunere în mişcare a "sistemului de iluzii" fără de care viaţa ne devine in-suportabilă. "Jurnalul meu nu este o luptă cu Timpul, nu este amprenta pe hârtie sau masca mortuară a vieţii mele, ci un suprem exerciţiu de exorcizare, de scoatere la aer şi lumină a conţinuturilor leneşe din mine, aruncate alandala într-o cămară fără ferestre, reziduuri enorme, adunate de-a lungul anilor prin amânări repetate ale momentelor când trebuia să fac curat. Din acest punct de vedere jurnalul este soluţia pe care am găsit-o pentru a putea continua să trăiesc. (p.145) "…prelucrarea formală a unei cumplite depresii, un ţipăt modulat şi trecut pe portativul unei expresii care mă reprezintă" (p.289) Cuvinte mari? Mai degrabă o miză mare, aşa cum au toate cărţile lui Liiceanu. Nici vorbă de renunţarea la uneltele filozofiei, de abandon sau regret al Căii cu unul din capete la Păltiniş. De aceea, deşi sunt prezente din belşug anecdoticul (scene absolut antologice, povestite cu o evidentă plăcere a detaliului şi a "punerii în scenă" precum cele cu Ieruncii, cu colegul "logician" care îşi tratează colegii cu must, apoi le explică originalul proces de fabricaţie, cu palma & berea ce răsplăteau o formulă fericită găsită pentru traducerea heideggeriană, cu turneul de lansare al albumului cu Regele Mihai, cu modul în care îl cunoaşte pe Vlad Zografi etc.etc.), ludicul, portretul şarjat, notaţia lirică, delectarea gastronomică, nimic din acest jurnal nu are un aer de frivolitate. De altfel, deşi ultima însemnare din jurnal este datată 2 octombrie 2002, cartea era deja în librării în noiembrie. "Amănunt" care intră în chiar sensul ultim al cărţii. Este, probabil, un record de viteză a publicării unui jurnal, nu ştiu dacă pe plan mondial dar sigur la noi, de obicei acestea au prin chiar condiţia lor o distanţă suficient de mare între momentul scrierii şi cel al publicării. Rapiditatea aceasta nu se explică, cred, prin vreo vanitate auctorială, cât printr-un sentiment al urgenţei. Dacă scrierea jurnalului a avut o funcţie terapeutică, mă întreb care a fost funcţia acestei urgente publicări a sale. O vom afla probabil din următorul volum… În comentariul pe care-l făceam în AXIOMA din august 2002 la precedenta carte a lui Liiceanu, Declaraţie de iubire, insistam pe calităţile excepţionale de scriitor (în sensul de mânuitor al limbii) ale acestuia. Fără să bănuiesc, fireşte, în ce măsură scriitura acestui jurnal îmi va adeveri observaţia. Liiceanu face parte din acea specie pe cale de dispariţie (vezi.p.99) a celor care se opun vulgarizării, degradării maladive a limbii române. Deşi… "Niciodată, scriind, nu am fost mai departe de literatură. Eram pacient, încercam să-mi fiu medic şi foloseam cuvintele aşa cum foloseşte un credincios mânerul spadei, ca o cruce improvizată ridicată în faţa unui spectru". (p.8) El scrie cum se scria în interbelic, dincolo de orice ideologie, limbajul are o greutate, o densitate pe care la puţini autori contemporani o găseşti.
Este, aşadar jurnalul unei grave depresii, al unui impas existenţial care nu se poate rezolva decât prin revenire la sine, prin regăsirea "vibraţiei" de care vorbeşte la un moment dat. Temele sale sunt: autoanaliza (fireşte!), sentimentul patern (poate cele mai frumoase pagini din literatura noastră despre vinile şi mândriile unui tată, scena în care Liiceanu , aflat în Germania, colindă, în aşteptarea fiului de 9 ani, magazinele de jucării pregătindu-se pentru această întâlnire este literalmente una cutremurătoare), Noica, Heidegger, prietenia cu Pleşu, cu soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (din nou pagini antologice, de adăugat celor din Declaraţie de dragoste), relaţia maestru-discipol, bătrâneţe, Cioran – în special strania sa poveste de dragoste la senectute cu Friedgard Thoma –, lichelismul românesc ("Marea iluzie a Revoluţiei din decembrie: că poporul român ar fi avut nevoie de libertate" p.59; O a doua iluzie ar fi că poporul ar vrea să se dezbare de vinovaţii din comunism), raporturile între generaţii, felul cum îşi asumă ele istoria, criza umanismului ("Ideea că specia umană trebuie regândită nu-mi dă pace" p.116)
Punctul de pornire a crizei, deci şi a jurnalului, este "prăbuşirea sistemului de iluzii", "morcovul existenţial", care nu poate fi refăcut decât scriind fără frica de a părea banal (cum poate evita un jurnal banalul câtă vreme acesta este însăşi substanţa din care el se hrăneşte? – "Mi-am propus atunci să consemnez, pur şi simplu, tot ceea ce simţeam"), "patetic şi poseur" (impresionat de ceea ce îi spune la un moment dat Gabriela Adameşteanu, anume că un scriitor trebuie să pună totul pe tarabă, toate sentimentele lui sunt de vânzare). Impasul existenţial este provocat de o criză de identitate, de pierderea "superstiţiei culturii" ("De fapt, e ca şi cum îţi pierzi pofta de mâncare culturală: nici un fel nu te mai atrage, nici o carte nu-ţi provoacă apetit cerebral. Cărţile edificatoare sunt monotone şi îţi propun experienţe de care nu eşti în stare; Kierkegaard pălăvrăgeşte enorm; Hegel e ca o flaşnetă; Lévinas e mediocru; Hesse e plicticos; Cioran e minunat, dar previzibil şi îţi taie şi mai mult pofta de mâncare" p.38), de căutarea a ceea ce este dincolo de concept. "De fapt, fusesem pregătit pentru a nu şti cine sunt" scrie el disperat în acuta analiză pe care o face modelului Noica. Scriitorul este astfel un salvator neputincios ("În cercetarea academică nu mai cred, eseurile mi se par futile, romancier nu am avut norocul să fiu" p.38). "Nu este Istoria lunga poveste a căderii noastre din verb? Iar ceea ce a trăit generaţia mea nu a fost tocmai consfinţirea acestei căderi, verbul devenit 'infernal'? nu dereglarea raportului cu cuvântul (care este ideologia) este sursa ultimă a crimei sistematizate? Iar falimentul actual al poporului român nu vine din schilodirea fără precedent în istoria limbii române a felului în care cuvântul a fost folosit şi rostit în chip sistematic prin deturnare de la esenţa logosului?"(p.98)
Momentele cele mai fericite ale perioadei cuprinse în jurnal (mai 2001– octombrie 2002) sunt cele petrecute la Heidelberg, împreună cu Cătălin Cioabă, pentru încheierea traducerii uneia dintre cărţile fundamentale ale filozofiei europene Sein und Zeit. Gest la fel de gratuit, într-un fel, ca şi dansul, "poporul «urd» să moară frumos îmbălsămat". Sunt pagini care aduc aminte de jurnalul păltinişean, prin regăsirea furorului intelectual, cu alte roluri, dar cu aceeaşi bucurie (cuvântul acesta revine suspect de des în comentarea unui jurnal al unei depresii. De altfel, mai nimic cioranian în acest mare iubitor de Cioran) a muncii intelectuale."Analizele" heideggeriene nu au de aceea un aer tehnic, în ciuda "codului" atât de specializat. Se simte în scris, în volutele hermeneutice desfăşurate fastuos, aceeaşi dezlănţuire coregrafică, o coregrafie a conceptelor, un "dans al cheilor" pentru un cod filozofic ultraspecializat cum este cel heideggerian. În acest context, două sunt relaţiile asupra cărora jurnalul insistă: cea cu Noica şi cea cu Pleşu. În ceea ce-l priveşte pe Noica, asistăm nu la o "despărţire" la modă, ci la o re-cunoaştere prin rememorare. "Drama mea, ca să zic aşa, 'destinală', este că întâlnirea cu Noica, pe cât de benefică mi-a fost în plan cultural, pe atât de nefastă mi-a fost în planul vibraţiei de fiinţă" (p.292) Să fie acest jurnal încheierea unei "răzbunări nevrotice" începute odată cu Jurnalul de la Păltiniş? El este în orice caz o eliberare, prin cucerirea unui teritoriu interior până acum interzis. Ideea care transpare din paginile despre Noica este una cert pesimistă: cultura română, cel puţin până acum, nu are ce face cu Noica, nu a reuşit să-i dea o întrebuinţare, el incomodează vădit. Filozofi care să-l înţeleagă şi să-l depăşească (la modul în care filozoful de la Păltiniş o cerea tânărului poet ce vrea să-l depăşească pe Eminescu) nu prea avem, iar literaţii îi vor reproşa in aeternum verdictele inclemente la adresa meseriei lor. Vezi "lecţia" pe care Liiceanu i-o dă lui Cărtărescu, apropo de câteva rânduri oarecum băşcălioase din Juirnalul celui din urmă despre Noica. Surpriza, dacă este să vorbim într-adevăr de o surpriză în această carte, este figura Prietenului Andrei Pleşu. Descris fără complezenţe. Găsim, de pildă, la p.159 o scrisoare a acestuia absolut buimăcitoare, din rândurile căreia transpar un Pleşu rece, distant, obosit şi un Liiceanu pătimaş, frivol, melancolic, redistribuire de roluri care arată un "nu sunt ce par a fi" pe care, din păcate, prea adesea îl uităm în graba noastră de a lipi etichete, de a da verdicte. Lui Pleşu i se reproşează inaderenţa la filozofie, "eşuarea" în căutarea fără sorţi de izbândă a îngerilor, Liiceanu fiind într-acestea un sceptic (vezi paginile de critică a revelaţiei, a credinţei, ca forme ale cunoaşterii, opunerea fermă între "luciditatea virilă" vs. "gargara guénoniană"). Altfel, portretul pe care Liiceanu i-l face este şi memorabil şi profund: "Andrei este pesemne cel mai vesel om trist pe care l-am cunoscut vreodată". "…tipologic nu se poate imagina ceva mai nepotrivit decât el şi cu mine". Şi totuşi, ce norocoşi am fost noi, ceilalţi, nu numai în existenţa noastră culturală prin fiecare din cei doi, ci şi prin lucrarea lor laolaltă!
Şi totuşi…nu cred că ne putem iluziona că, din acest jurnal, transpare "adevăratul Liiceanu". Ar fi prea simplu. Ca în castelul în care este răpită prinţesa, existenţa din aceste pagini are o mie de uşi pe care le putem deschide. Dar mereu va rămâne una interzisă, una dincolo de care nu putem şi nu se cuvine să trecem. Este sfidarea pe care o primim din plin şi care, dincolo de "indiscreţiile" (auto)biografice face frumuseţeaa acestor pagini. "Dincolo de 'uşa interzisâ' clocoteşte viaţa morală a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămâne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoară drama fiecărei vieţi. Acolo au loc complezenţele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot acolo apare şi creşte dezgustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră şi, în sfârşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă" (p.355)
ars amandi
eseu
ARS AMANDI
Ciudată soartă, din punct de vedere cultural, a mai avut şi ceea ce a fost numit “Grupul de la Păltiniş“! Judecat prea adesea “la global”, ca o mişcare sau un curent ideologic (deşi nu este aşa ceva), în ciuda faptului că cei care-i sînt îndeobşte arondaţi sînt personalităţi accentuate, suficient de diferite pentru a nu îngădui înregimentarea sub aceleaşi stindarde, plasat în planuri de discuţie (politice, ideologice) care nu-i sînt nici specifice nici favorabile, acuzat din mai multe părţi de “izolaţionism” (în mod straniu, unii îi reproşează “naţionalismul’, alţii, dimpotrivă, “cosmopolitismul”), de un fel de boicotare a istoriei de care s-ar fi molipsit de la magistrul Noica, iată că personajele principale din sfidătorul JURNAL DE LA PĂLTINIŞ s-au situat după l990 într-o direcţie a prezenţei publice care contrazice atît de vădit apetenţele maestrului, încît nu se poate să nu ne dea de gîndit. Gabriel Liiceanu vorbeşte direct în cartea care face subiectul acestor însemnări de sentimentul unei trădări. Dacă nu cumva este în această viclenie a istoriei un subtil avertisment că noi nu citim cum trebuie opera lui Noica. Sau, cum ar fi spus el, nu i-am înţeles bine lecţia. Vehemenţa sa împotriva celor care devin “valeţi ai istoriei” pare să le fi oferit discipolilor, atît de diferiţi temperamental şi chiar intelectual, tocmai un backgrund foarte solid pentru a face, atunci cînd s-a ivit prilejul, fiecare în felul său, istorie. Ce dezamăgit ar fi fost gînditorul de la Păltiniş! Ce şansă pentru noi! “Haina croită de Noica în vremuri normale, oarecum dintr-un soi de înţelepciune stoică menită să-i rezolve ecuaţia vieţii sale, se dovedea a fi acum, într-un dezastru al istoriei, nespus de funcţională pentru vieţile multora. Îmbrăcînd această haină, cîţiva dintre noi am cunoscut fericirea şi, în măsura în care aveam senzaţia că evdaserăm din sistemul controlului total, am fost deopotrivă liberi...” Dar tocmai o discuţie în acest plan aş vrea să evit în acest excurs. Tocmai pentru că, obsedaţi de raportarea la istorie, fanii ori criticii “Şcolii de la Păltiniş“ au omis un “amănunt” esenţial: toţi cei care au trecut prin această şcoală (subliniez într-adins cuvîntul) sînt nişte excepţionali mînuitori ai limbii române! Supăraţi pe antiliteraturismul lui Noica, scriitorii noştri “de profesie” (y compris criticii literari) s-au făcut a nu băga în seamă această trăsătură evidentă.
Nu întîmplător, într-un recent interviu din revista 22, Monica Lovinescu insista tocmai pe calităţile de prozator ale lui Gabriel Liiceanu, pe care cartea de faţă le exprimă poate cel mai bine. Prozator, aş spune, în sensul clasic al cuvîntului. Pentru că, atît sentimentul de la care pleacă autorul: admiraţia, cît şi tehnica atît de dificilă a portretului sînt, în esenţa lor, la Liiceanu, rodul lecturilor din marii istorici-scriitori ai antichităţii şi nu numai. Poate că tocmai aici trebuie percepută marea surpriză pe care a adus-o această carte. Monica Lovinescu vorbea în interviul citat de o surpriză comparabilă cu aceea provocată la timpul respectiv de JURNALUL DE LA PĂLTINIŞ. Numai că, dacă atunci cartea a stîrnit o avalanşă de comentarii, cea de acum a trecut abia semnalată, socotită pesemne un simplu act de complezenţă în care un autor îşi strînge între coperţi cîteva texte ocazionale în care-şi congratulează amicii. Nimic mai fals. Explicaţiile acestei receptări distorsionate sînt multe, dar nu aici este locul lor. Textele lui Liiceanu au mereu o miză care le transcende conţinutul. Ca şi Cioran, el este un moralist care vede mereu, dincolo de omul ca individ, ideea în care acesta este prins. Cei care au citit în Liiceanu doar un heideggerian pierdut în abstracţiuni incomprehensibile sau, dimpotrivă, doar incomodul personaj public, incapabil de compromisuri şi spunînd mereu lucruri neplăcute multora, vor fi fi fost deopotrivă surprinşi de căldura care răzbate din paginile acestei cărţi. Cine a văzut -superficial - în Liiceanu doar un încruntat, un justiţiar cu severităţi inchizitoriale, poate fi şocat de patetismul necenzurat al multor pagini din această carte cu prieteni. A fost, din nou, comparată cu Exerciţiile cioraniene de admiraţie. Este, totuşi, vorba de altceva, şi eu aş pune-o în relaţie mai degrabă cu mult mai celebrul (în sensul zgomotului public pe care l-a stîrnit la apariţie) APEL CĂTRE LICHELE, cu care formează, mi se pare, un indestructibil diptic. Recitind acum celebrul text care a stîrnit atîta vîlvă la timpul său, mi-a sărit în ochi o evidenţă care-mi scăpase la timpul respectiv: de acum aproape folclorizatul îndemn, datat 30 decembrie 1989, are abia o pagină şi un sfert. Impactul pe care el l-a avut (fireşte, nu asupra lichelelor, nu cunosc nici una care să fi dat ascultare pateticului manifest) este el însuşi o dovadă oblică despre forţa cu care Liiceanu îşi încarcă fraza. Cine are capacitatea de a stăpîni cu egală încordare ambele energii ale discursului: cea vitriolant acuzatoare (cine nu îşi aminteşte de efectiv năucitoarea hermeneutică a mizeriei noastre din Meditaţie despre gunoaie?) ca şi cea generos laudativă, acela este cu siguranţă un excepţional prozator.
Ceea ce este sublim estetic şi moral în esenţa admiraţiei, este că ea se poate înşela. Ea funcţionează după un sistem de generozitate nesuspicioasă, (admiraţia lipseşte complet în ceea ce a fost numit era suspiciunii) distribuindu-se cu o încîntare şi o bucurie despre care Sfinţii Părinţi au scris în analiza iubirii creştine. De pildă, autorul nu a selectat în această carte (şi poate că rău a făcut) acel portret ditirambic pe care l-a făcut la un moment dat lui George Pruteanu. Se va fi înşelat, desigur, dar dezamăgirea aceasta ascunde în ea tocmai acea doză de naivitate fără de care admiraţia nu există, căpătînd un imposibil damf de troc. Nu curajul îi lipseşte lui Liiceanu, dovadă că volumul începe cu textul care i-a adus atîtea necazuri şi a fost atît de mult răstălmăcit: Sebastian, mon frère. De altfel, din cele zece “discursuri îndrăgostite” care alcătuiesc cartea, şapte sînt dedicate unor oameni apropiaţi ( Mihail Sebastian, Emil Cioran, Constantin Noica, Henri Wald, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Andrei Pleşu, Horia Bernea) şi trei unor “idei” (o splendidă hermeneutică a sărutului, pornind de la o scenă din Romeo şi Julieta, o evocare a felului în care s-a petrecut lansarea Lexiconului negru. Unelte ale represiunii comuniste în apropierea coloniei de muncă de la Canal numită atunci Peninsula, şi o meditaţie finală despre Carte). În societatea noastră de azi, pe care o resimţim tot mai dureros ca fiind una a tuturor dezbinărilor şi speranţelor înşelate, Liiceanu se depărtează din nou de imperativul nicasian al Operei pentru a ne oferi un exemplu pe care unii l-ar putea considera frivol de posibilitate a admiraţiei, a prieteniei. “Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că sîntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întîmplă pentru că este protejat în felul acesta.[...] Dacă ura celorlalţi - covîrşitoare uneori -, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase este pentru că există cîţiva oameni pe care îi iubim pînă la capăt” - spune autorul în textul de pe ultima copertă. De luat aminte!
Ca filozof, să publici o carte cu titlul Declaraţie de iubire, trebuie să scontezi pe o undă de şoc puternică în rîndurile cititorilor. Dar prin tonul scrierii, nu numai prin conţinut, filozoful este mult mai aproape de liniile de gîndire ale post-modernităţii (dacă frivolitatea unei astfel de clasificări ar avea realmente vreo importanţă, eu cred că nu are) decît nu ştiu ce vehemenţi susţinători ai ei. Provocate de împrejurări diferite, textele sînt legate de această “iubire dusă pînă la capăt”. Stilistic, lauda este mult mai dificilă decît injuria (de unde inflaţia de “pamflete” şi texte inflamate din scrisul românesc actual). Este vorba, probabil, şi de un fel de autocenzură provocată de o presiune colectivă; ne-am pierdut, cum spunea în interviul citat la început Monica Lovinescu, capacitatea de a admira. Sau, cel puţin, de a ne exprima public această admiraţie, ca şi cum ar fi vorba dspre ceva ruşinos. Liiceanu sfidează deopotrivă ambele prejudecăţi: cea stilistică (oferindu-ne un model clasic, de studiat în şcoală, al artei portretului) cît şi cea psihologică. Gestul lui mi se pare încă mai important decît conţinutul. Cartea contrariază obişnuinţele culturale autohtone. În termenii Jurnalului păltinişean avem de-a face cu un (alt) scenariu paidetic. Sînt exerciţii asupra verbului a învăţa, aşa cum se conjugă el la vîrste cînd omul este “terminat”, cînd şi-a încheiat formarea şi se pare că nimic nu-l mai poate schimba, “întîlniri admirabile”, cum le-a numit un alt filozof. De acum importantă devine un fel de cunoaştere de tip socratic, în care prezenţa celuilalt este elementul esenţial, mai important decît orice discurs.
Altfel, registrele în care sînt compuse textele sînt suficient de diferite pentru a ne feri de monotonie. Capitolul cel mai patetic (folosesc epitetul într-un sens perfect elogios) dar şi fundamental pentru o viitoare istorie a culturii române postbelice este cel despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. “Cu cît mai deosebită este calitatea oamenilor din care e alcătuit edificiul nostru afectiv, cu atît mai subtil, mai tenace este modul nostru de a persista în viaţă. Dacă uneori mi se întîmplă să mă simt invulnerabil este pentru că în cîteva rînduri - şi acesta a fost şi cazul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca - am ajuns, prin altul, la capătul fiinţei mele. ~n toate aceste cazuri ştii că e în joc ceva care nu se dezminte, că indiferent ce s-ar întîmpla îl vei avea pe celălalt egal cu el în faţa ta. Or, tocmai asta îţi dă garanţia de continuitate a lumii într-o formă suportabilă”. (p.85) Reţineţi: a ajunge prin altul pînă la capătul fiinţei tale, nu este aceasta o splendidă definiţie a comuniunii? Capitolele despre Noica sau Cioran au pagini mai accentuat “filozofice” (ghilimele vor să marcheze doar o anumită inadecvare în context a termenului şi apropierea autorului de jargonul de specialitate). “El [Noica] recurge la filozofie ca la o terapie, iar sistemul şi ideea sînt forme de leac, şi nicidecum expresii ale unui apetit pur cognitiv. Demersul lui e de tip mistic (o afirmaţie din nou extrem de curajoasă, de “incorectă politic” n.m.), nu metafizic: el vizeză mîntuirea prin ¹pătrunderea spiritului în carne¹. Iar această pătrundere este rezultatul unui efort mereu reluat. Viaţa nu se lasă îmbrăţişată pentru totdeauna de o idee. Nu există instalare în spirit (s.a.), aşa cum nu există instalare în sfinţenie. Filozofia este o rugăciune pe care o murmuri toată viaţa”. (p.62). Paginile despre Cioran se apropie uneori de notaţia jurnalieră, vorbind tocmai despre moartea celui care a scris toată viaţa despre moarte. “Atît de tare e împlîntată tema morţii în scrisul lui Cioran, încît atunci cînd vrem să aflăm cum a sfîrşit Cioran, s-ar părea că nu punem o simplă întrebare biografică, ci mai degrabă că vrem să aflăm cum s-a încheiat opera lui”. (p.47) Citatele s-ar putea multiplica, dar, în limitele spaţiului cred că ele sînt suficiente pentru a ilustra ipotezele acestor însemnări. Totuşi, nu se poate trece în nici un fel peste foarte bogatul material iconografic, el însuşi un fel de text paralel, despre a cărui importanţă ar trebui scris un eseu special. Ochiul se plimbă şi se bucură de aceste chipuri (nu sîntem cu toţii întru-chipări?) care-şi impun şi pentru noi o plină de învăţăminte familiaritate. Imaginea este la fel de importantă ca şi textul.
“Dacă am plîns, auzind vestea morţii sale, este pentru că mi se făcuse dor de el pe măsura acestei definitve absenţe care-şi începea de acum istoria ei în mine” - mărturiseşte filozoful la moartea extraordinarului prieten Horia Bernea. Despre felul cum plîng filozofii este vorba, în fond, în această atît de luminoasă carte. Sîntem obişnuiţi a-i considera doar în căutarea unor certitudini raţionale, epistemologice. Liiceanu vorbeşte undeva în carte despre nevoia unor certitudini afective. Despre asemenea certitudini ne împărătăşesc toate cele zece eseuri ale cărţii.
6 mai 2002
ARS AMANDI
Ciudată soartă, din punct de vedere cultural, a mai avut şi ceea ce a fost numit “Grupul de la Păltiniş“! Judecat prea adesea “la global”, ca o mişcare sau un curent ideologic (deşi nu este aşa ceva), în ciuda faptului că cei care-i sînt îndeobşte arondaţi sînt personalităţi accentuate, suficient de diferite pentru a nu îngădui înregimentarea sub aceleaşi stindarde, plasat în planuri de discuţie (politice, ideologice) care nu-i sînt nici specifice nici favorabile, acuzat din mai multe părţi de “izolaţionism” (în mod straniu, unii îi reproşează “naţionalismul’, alţii, dimpotrivă, “cosmopolitismul”), de un fel de boicotare a istoriei de care s-ar fi molipsit de la magistrul Noica, iată că personajele principale din sfidătorul JURNAL DE LA PĂLTINIŞ s-au situat după l990 într-o direcţie a prezenţei publice care contrazice atît de vădit apetenţele maestrului, încît nu se poate să nu ne dea de gîndit. Gabriel Liiceanu vorbeşte direct în cartea care face subiectul acestor însemnări de sentimentul unei trădări. Dacă nu cumva este în această viclenie a istoriei un subtil avertisment că noi nu citim cum trebuie opera lui Noica. Sau, cum ar fi spus el, nu i-am înţeles bine lecţia. Vehemenţa sa împotriva celor care devin “valeţi ai istoriei” pare să le fi oferit discipolilor, atît de diferiţi temperamental şi chiar intelectual, tocmai un backgrund foarte solid pentru a face, atunci cînd s-a ivit prilejul, fiecare în felul său, istorie. Ce dezamăgit ar fi fost gînditorul de la Păltiniş! Ce şansă pentru noi! “Haina croită de Noica în vremuri normale, oarecum dintr-un soi de înţelepciune stoică menită să-i rezolve ecuaţia vieţii sale, se dovedea a fi acum, într-un dezastru al istoriei, nespus de funcţională pentru vieţile multora. Îmbrăcînd această haină, cîţiva dintre noi am cunoscut fericirea şi, în măsura în care aveam senzaţia că evdaserăm din sistemul controlului total, am fost deopotrivă liberi...” Dar tocmai o discuţie în acest plan aş vrea să evit în acest excurs. Tocmai pentru că, obsedaţi de raportarea la istorie, fanii ori criticii “Şcolii de la Păltiniş“ au omis un “amănunt” esenţial: toţi cei care au trecut prin această şcoală (subliniez într-adins cuvîntul) sînt nişte excepţionali mînuitori ai limbii române! Supăraţi pe antiliteraturismul lui Noica, scriitorii noştri “de profesie” (y compris criticii literari) s-au făcut a nu băga în seamă această trăsătură evidentă.
Nu întîmplător, într-un recent interviu din revista 22, Monica Lovinescu insista tocmai pe calităţile de prozator ale lui Gabriel Liiceanu, pe care cartea de faţă le exprimă poate cel mai bine. Prozator, aş spune, în sensul clasic al cuvîntului. Pentru că, atît sentimentul de la care pleacă autorul: admiraţia, cît şi tehnica atît de dificilă a portretului sînt, în esenţa lor, la Liiceanu, rodul lecturilor din marii istorici-scriitori ai antichităţii şi nu numai. Poate că tocmai aici trebuie percepută marea surpriză pe care a adus-o această carte. Monica Lovinescu vorbea în interviul citat de o surpriză comparabilă cu aceea provocată la timpul respectiv de JURNALUL DE LA PĂLTINIŞ. Numai că, dacă atunci cartea a stîrnit o avalanşă de comentarii, cea de acum a trecut abia semnalată, socotită pesemne un simplu act de complezenţă în care un autor îşi strînge între coperţi cîteva texte ocazionale în care-şi congratulează amicii. Nimic mai fals. Explicaţiile acestei receptări distorsionate sînt multe, dar nu aici este locul lor. Textele lui Liiceanu au mereu o miză care le transcende conţinutul. Ca şi Cioran, el este un moralist care vede mereu, dincolo de omul ca individ, ideea în care acesta este prins. Cei care au citit în Liiceanu doar un heideggerian pierdut în abstracţiuni incomprehensibile sau, dimpotrivă, doar incomodul personaj public, incapabil de compromisuri şi spunînd mereu lucruri neplăcute multora, vor fi fi fost deopotrivă surprinşi de căldura care răzbate din paginile acestei cărţi. Cine a văzut -superficial - în Liiceanu doar un încruntat, un justiţiar cu severităţi inchizitoriale, poate fi şocat de patetismul necenzurat al multor pagini din această carte cu prieteni. A fost, din nou, comparată cu Exerciţiile cioraniene de admiraţie. Este, totuşi, vorba de altceva, şi eu aş pune-o în relaţie mai degrabă cu mult mai celebrul (în sensul zgomotului public pe care l-a stîrnit la apariţie) APEL CĂTRE LICHELE, cu care formează, mi se pare, un indestructibil diptic. Recitind acum celebrul text care a stîrnit atîta vîlvă la timpul său, mi-a sărit în ochi o evidenţă care-mi scăpase la timpul respectiv: de acum aproape folclorizatul îndemn, datat 30 decembrie 1989, are abia o pagină şi un sfert. Impactul pe care el l-a avut (fireşte, nu asupra lichelelor, nu cunosc nici una care să fi dat ascultare pateticului manifest) este el însuşi o dovadă oblică despre forţa cu care Liiceanu îşi încarcă fraza. Cine are capacitatea de a stăpîni cu egală încordare ambele energii ale discursului: cea vitriolant acuzatoare (cine nu îşi aminteşte de efectiv năucitoarea hermeneutică a mizeriei noastre din Meditaţie despre gunoaie?) ca şi cea generos laudativă, acela este cu siguranţă un excepţional prozator.
Ceea ce este sublim estetic şi moral în esenţa admiraţiei, este că ea se poate înşela. Ea funcţionează după un sistem de generozitate nesuspicioasă, (admiraţia lipseşte complet în ceea ce a fost numit era suspiciunii) distribuindu-se cu o încîntare şi o bucurie despre care Sfinţii Părinţi au scris în analiza iubirii creştine. De pildă, autorul nu a selectat în această carte (şi poate că rău a făcut) acel portret ditirambic pe care l-a făcut la un moment dat lui George Pruteanu. Se va fi înşelat, desigur, dar dezamăgirea aceasta ascunde în ea tocmai acea doză de naivitate fără de care admiraţia nu există, căpătînd un imposibil damf de troc. Nu curajul îi lipseşte lui Liiceanu, dovadă că volumul începe cu textul care i-a adus atîtea necazuri şi a fost atît de mult răstălmăcit: Sebastian, mon frère. De altfel, din cele zece “discursuri îndrăgostite” care alcătuiesc cartea, şapte sînt dedicate unor oameni apropiaţi ( Mihail Sebastian, Emil Cioran, Constantin Noica, Henri Wald, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Andrei Pleşu, Horia Bernea) şi trei unor “idei” (o splendidă hermeneutică a sărutului, pornind de la o scenă din Romeo şi Julieta, o evocare a felului în care s-a petrecut lansarea Lexiconului negru. Unelte ale represiunii comuniste în apropierea coloniei de muncă de la Canal numită atunci Peninsula, şi o meditaţie finală despre Carte). În societatea noastră de azi, pe care o resimţim tot mai dureros ca fiind una a tuturor dezbinărilor şi speranţelor înşelate, Liiceanu se depărtează din nou de imperativul nicasian al Operei pentru a ne oferi un exemplu pe care unii l-ar putea considera frivol de posibilitate a admiraţiei, a prieteniei. “Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că sîntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întîmplă pentru că este protejat în felul acesta.[...] Dacă ura celorlalţi - covîrşitoare uneori -, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase este pentru că există cîţiva oameni pe care îi iubim pînă la capăt” - spune autorul în textul de pe ultima copertă. De luat aminte!
Ca filozof, să publici o carte cu titlul Declaraţie de iubire, trebuie să scontezi pe o undă de şoc puternică în rîndurile cititorilor. Dar prin tonul scrierii, nu numai prin conţinut, filozoful este mult mai aproape de liniile de gîndire ale post-modernităţii (dacă frivolitatea unei astfel de clasificări ar avea realmente vreo importanţă, eu cred că nu are) decît nu ştiu ce vehemenţi susţinători ai ei. Provocate de împrejurări diferite, textele sînt legate de această “iubire dusă pînă la capăt”. Stilistic, lauda este mult mai dificilă decît injuria (de unde inflaţia de “pamflete” şi texte inflamate din scrisul românesc actual). Este vorba, probabil, şi de un fel de autocenzură provocată de o presiune colectivă; ne-am pierdut, cum spunea în interviul citat la început Monica Lovinescu, capacitatea de a admira. Sau, cel puţin, de a ne exprima public această admiraţie, ca şi cum ar fi vorba dspre ceva ruşinos. Liiceanu sfidează deopotrivă ambele prejudecăţi: cea stilistică (oferindu-ne un model clasic, de studiat în şcoală, al artei portretului) cît şi cea psihologică. Gestul lui mi se pare încă mai important decît conţinutul. Cartea contrariază obişnuinţele culturale autohtone. În termenii Jurnalului păltinişean avem de-a face cu un (alt) scenariu paidetic. Sînt exerciţii asupra verbului a învăţa, aşa cum se conjugă el la vîrste cînd omul este “terminat”, cînd şi-a încheiat formarea şi se pare că nimic nu-l mai poate schimba, “întîlniri admirabile”, cum le-a numit un alt filozof. De acum importantă devine un fel de cunoaştere de tip socratic, în care prezenţa celuilalt este elementul esenţial, mai important decît orice discurs.
Altfel, registrele în care sînt compuse textele sînt suficient de diferite pentru a ne feri de monotonie. Capitolul cel mai patetic (folosesc epitetul într-un sens perfect elogios) dar şi fundamental pentru o viitoare istorie a culturii române postbelice este cel despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. “Cu cît mai deosebită este calitatea oamenilor din care e alcătuit edificiul nostru afectiv, cu atît mai subtil, mai tenace este modul nostru de a persista în viaţă. Dacă uneori mi se întîmplă să mă simt invulnerabil este pentru că în cîteva rînduri - şi acesta a fost şi cazul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca - am ajuns, prin altul, la capătul fiinţei mele. ~n toate aceste cazuri ştii că e în joc ceva care nu se dezminte, că indiferent ce s-ar întîmpla îl vei avea pe celălalt egal cu el în faţa ta. Or, tocmai asta îţi dă garanţia de continuitate a lumii într-o formă suportabilă”. (p.85) Reţineţi: a ajunge prin altul pînă la capătul fiinţei tale, nu este aceasta o splendidă definiţie a comuniunii? Capitolele despre Noica sau Cioran au pagini mai accentuat “filozofice” (ghilimele vor să marcheze doar o anumită inadecvare în context a termenului şi apropierea autorului de jargonul de specialitate). “El [Noica] recurge la filozofie ca la o terapie, iar sistemul şi ideea sînt forme de leac, şi nicidecum expresii ale unui apetit pur cognitiv. Demersul lui e de tip mistic (o afirmaţie din nou extrem de curajoasă, de “incorectă politic” n.m.), nu metafizic: el vizeză mîntuirea prin ¹pătrunderea spiritului în carne¹. Iar această pătrundere este rezultatul unui efort mereu reluat. Viaţa nu se lasă îmbrăţişată pentru totdeauna de o idee. Nu există instalare în spirit (s.a.), aşa cum nu există instalare în sfinţenie. Filozofia este o rugăciune pe care o murmuri toată viaţa”. (p.62). Paginile despre Cioran se apropie uneori de notaţia jurnalieră, vorbind tocmai despre moartea celui care a scris toată viaţa despre moarte. “Atît de tare e împlîntată tema morţii în scrisul lui Cioran, încît atunci cînd vrem să aflăm cum a sfîrşit Cioran, s-ar părea că nu punem o simplă întrebare biografică, ci mai degrabă că vrem să aflăm cum s-a încheiat opera lui”. (p.47) Citatele s-ar putea multiplica, dar, în limitele spaţiului cred că ele sînt suficiente pentru a ilustra ipotezele acestor însemnări. Totuşi, nu se poate trece în nici un fel peste foarte bogatul material iconografic, el însuşi un fel de text paralel, despre a cărui importanţă ar trebui scris un eseu special. Ochiul se plimbă şi se bucură de aceste chipuri (nu sîntem cu toţii întru-chipări?) care-şi impun şi pentru noi o plină de învăţăminte familiaritate. Imaginea este la fel de importantă ca şi textul.
“Dacă am plîns, auzind vestea morţii sale, este pentru că mi se făcuse dor de el pe măsura acestei definitve absenţe care-şi începea de acum istoria ei în mine” - mărturiseşte filozoful la moartea extraordinarului prieten Horia Bernea. Despre felul cum plîng filozofii este vorba, în fond, în această atît de luminoasă carte. Sîntem obişnuiţi a-i considera doar în căutarea unor certitudini raţionale, epistemologice. Liiceanu vorbeşte undeva în carte despre nevoia unor certitudini afective. Despre asemenea certitudini ne împărătăşesc toate cele zece eseuri ale cărţii.
6 mai 2002
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
