marți, 23 august 2016

Cuvintele IUBIRII


CUVINTELE  IUBIRII

               



Este, desigur, o întâmplare că materialul pe care îl propun pentru numărul 2 al Buletinului nostru este, ca și la primul, tot transcrierea unei conferințe. Dar și întâmplarea este întemeiere de sens…Nu sunt un tip care să cultive oralitatea, deși ultimii ani m-au proiectat adeseori în ipostaza neobișnuită pentru mine a unui wandering speaker. Dar nu cumva chiar revenirea la oralitate (oricât de diferită de cea tradițională și mediată de felurite gadgeturi) este una din mărcile antropologice esențiale ale vremii noastre? Provocând prefaceri ale condiției umane încă greu de bănuit și de cuantificat? De aceea  însăși forma acestor texte, de o retorică „tradițională”, este implicit polemică și are o dimensiune antropologică vădită. Dincolo de tema lor. Am transcris, deci, în cele ce urmează scurtul logos pe care l-am ținut în ziua de joi 25 februarie, la invitația Centrului Județean de Cultură Prahova, în spațiul generos intim al Centrului Dramatic Mythos. Prilejul de astă dată a fost o întâlnire pe tema dragostei, cu mai mulți vorbitori, dintre care mie mi-a revenit sub-tema „Dragoste și literatură”. Publicul tânăr, fremătător, participativ, încântător. Acesta este contextul necesar înțelegerii conținutului. Am transcris cu minime corecturi și modificări acolo unde avalanșa rostirii libere risca să lase textul în obscuritate.



Tema care îmi revine mie în întâlnirea din această seară este: literatura și dragostea. Să nu se supere Părintele Bogdan, dar vreau să încep cu o mică observație: uneori când întrebi un preot sau un teolog despre o chestiune din aceasta mai subtilă, mai dificilă respectivul ridică ochii în tavan și spune: fiule, asta e o taină, și a scăpat. Asta pot să fac și eu, vă spun: Dragostea e o taină, și am scăpat, pot să plec. Ar fi bine dacă ar fi așa ușor, evident că nimeni nu știe ce e aceea dragoste, evident că toată lumea știe ce este aceea dragostea și v-aș propune să pornim de la următoarea premisă: dragostea se învață. O premisă pe care îmi pare tare rău că nu pot să v-o demonstrez aici, pentru că este destul de dificilă. Imediat se pun două întrebări: de la cine o învățăm? Și cum o învățăm? Vă mai spun ceva, dragostea este legată de foarte multe cuvinte – o să vorbim imediat și despre vocabular – și printre ele se află și cuvintele dificile cum ar fi fericire de pildă, eternitate, niciodată ș.a. Dacă învățăm, învățăm la tinerețe, dragostea este legată de tinerețe, deși, din păcate, sau din fericire, se  mai iubește și la bătrânețe și știți că pojarul, dacă îl faci la bătrânețe e mortal, la tinerețe te faci bine. Eu sunt om bătrân și știu. Deci nu cumva iubim la tinerețe ca să nu știm? Dragostea se leagă firește de cei doi termeni fundamentali ai universului: masculinul și femininul. Nu spun bărbatul și femeia pentru că masculinul și femininul se pare că au existat înainte de a exista bărbatul și femeia, care se unesc printr-o energie care se cheamă iubire ce duce la creație. Iubirea care nu duce la creație, nu este iubire. Există un cântec mai profund decât pare, pe care-l știți cu toții, formația Taxi parcă îl cântă, în care bărbații se chinuiesc să spună: te iu…te iu… de ce, pentru că este cel mai greu cuvânt de spus, nu există cuvânt mai greu de spus decât te iubesc. Pentru că, dacă l-ai spus ușor, înseamnă că l-ai mințit. L-ai mințit pe celălalt, te-ai mințit pe tine și ai mințit și cuvântul iubire. Mă leg foarte mult de cuvinte, firește, observa și Părintele Bogdan că se poate spune  a face dragoste, dar nu se poate spune a face iubire. Ambele cuvinte provin în limba română din limba slavă, probabil, trebuie cercetat și asta, ele sunt sinonime pe 99% din suprafața lor, dar la un moment dat apare această sciziune care trebuie să ne pună pe gânduri.

Ce înseamnă, de fapt, această capacitate de a spune cuiva te iubesc? Pentru că, în momentul când îi spui cuiva te iubesc, îi spui ești nemuritor (numai?) împreună cu mine. Pentru că amândoi suntem capabili să creăm ceva care vine din viitor, de dincolo de noi. Pentru că iubirea vine de dincolo de noi, trece prin noi și ajunge dincolo de noi. Noi suntem niște vase prin care iubirea doar trece. Dacă suntem vase curate, iubirea iese curată din noi, dacă suntem vase murdare, se murdărește firește și iubirea care trece prin noi. Apropo de întrebarea de  unde învățăm ce este iubirea, de bună seamă din literatură. Peste 90 % din cărțile care formează literatura lumii, de la Ghilgameș până astăzi, au ca temă iubirea. Dar, spune undeva Novalis, dragostea e mută, numai poezia o poate face să vorbească. Iată, devii poet când iubești,  fără să fii făcut un singur vers, o jumătate de vers, un sfert de vers. Prin simplul fapt că  dai glas  iubirii tale. Încă două lucruri care se apropie: poezia și dragostea. Dacă ele practic se confundă, pe de altă parte cărți cum să vă spun de teorie a dragostei, de filozofie a dragostei, nu de sexologie, cărți care să facă ceea ce încercăm noi să facem aici, să privim dragostea dintr-o perspectivă mai metafizică, mai metaforică, nu mai sunt așa multe precum sunt cele de literatură. Sigur că putem merge la Banchetul lui Platon, sigur că sunt și alte cărți de această factură, eu v-am adus aici câteva, câte am putut prinde la repezeală din biblioteca mea. În altă ordine de idei, dragostea nu unește numai două persoane, ci și cele două, ca să nu spun trei părți ale ființei noastre: trupul, sufletul și spiritul. Dragostea care nu cuprinde toate aceste părți nu este dragoste. Adică dragostea care prinde numai sufletul este sensiblărie, e sensibilitate excesivă și e slabă. Dragostea care cuprinde numai spiritul este răceală, e calcul. Dragostea care cuprinde numai trupul este eros pur și simplu. Dragostea care le cuprinde pe toate, abia aia este iubire și abia ea duce la împlinirea ființei. Pentru că asta căutăm în fond în iubire: să ne împlinim. Și ne împlinim în cifra trei, în treime. Nu în cifra unu, nu în cifra doi – cifra doi e necesară, dar nu este suficientă – ne împlinim abia odată cu cifra trei. Sensul Treimii ține și de acest aspect al iubirii. În Epistola lui Ioan se spune simplu: Dumnezeu este iubire! Punct. Mai mult de atât nu se poate spune despre Dumnezeu, sau mai puțin de atât. Poate că v-a surprins că v-am spus că dragostea se leagă și de partea rațională. Vă dau două exemple din poetul pe care-l iubim cu toții, Eminescu. Poetul are un vers infernal pe care nu-l învață elevii la școală: Ce e iubirea: E-un instinct atât de van, ce le-abate și la paseri de vreo două ori pe an. Te-a terminat! Este „iubirea” ca „basic instinct”, formă care, observăm, tinde să le obnubileze treptat pe toate celelalte. Un asemenea tip de iubire are în poezia eminesciană un personaj tip pe care-l știți și pe care-l cheamă Călin. El ar fi în limbajul de azi un gagicar, de neam prost, care vede și el una bună și prințesă și cu avere și de neam bun și o agață, și dă-mi un sărut și gata. Dar, surpriză, după ce se petrec niște schimbări foarte ciudate cu firea lui Cătălin, uitați-vă dumneavoastră la a doua declarație de iubire pe care el i-o face Cătălinei. Limbajul lui seamănă acum cu cel al Luceafărului. Eu îi întreb pe elevi: cine vorbește acolo, și elevii care de obicei nu sunt atenți, că de aia sunt elevi, răspund cu grabă: Luceafărul. De ce? Pentru că limbajul lui Cătălin s-a „luceferizat”. S-a hiperionizat, zic eu chimic. El îi spune acolo acest lucru extraordinar: revarsă liniște de veci pe noaptea mea de patimi! Iată ce devine suprema iubire la el acum: nu patima, ci liniștea de veci, absolută, care stinge patima. Este opusul lui Cătălin din prima apariție. Aici este apexul iubirii, în momentul când patima s-a liniștit și când devine liniște de veci, devine spirit. Uite, v-am adus aici într-una din cărți, o splendidă carte despre  iubire a unui  teolog contemporan Costion Nicolescu și care are și un titlu minunat: Carte despre îndrăgostiții care vor să se împrietenească. Pentru că el vede în prietenie – și demonstrația este teologic și sentimental și cum vreți s-o luați absolut superbă – o etapă deasupra dragostei. O etapă când patima s-a potolit și când se întâlnesc cele trei, poți să ai liniștea spirituală, ceea ce în Scriptură este numit etapa lui agape, etapa supremă a iubirii.

                Iubirea presupune și inspirație, și asta o leagă iarăși de literatură, presupune duh, la fel ca și literatura. Numai oamenii bogați sufletește știu să iubească. Ne întrebam dacă iubirea poate fi învățată… iată, ajungem din nou la concluzia că nu toți oamenii știu să iubească, toți oamenii au instincte, dar aia nu e iubire. Numai oamenii foarte rafinați, oamenii care au o educație sufletească, intelectuală și spirituală știu să iubească. Ei au o complexitate care permite iubirea, pentru că iubirea este complexă. Ceilalți sunt niște simplii purtători de instincte. Și vă mai arăt aici o carte, apropo de faptul că fără literatură n-am fi știut niciodată să iubim, Denis de Rougemont Iubirea și Occidentul, o carte care arată foarte clar ce mutație s-a petrecut în conceperea și trăirea iubirii în momentul când au apărut trubadurii. Este o schimbare de paradigmă, cum se spune în termeni pretențioși, științifici, în care raportul dintre femeie și bărbat s-a schimbat radical față de cum era privit până atunci. La trubaduri suprema încercare  a iubirii era să nu vezi niciodată iubita, să o iubești fără să o vezi. Donna Angelicata era înger adică ceva de dincolo. Și mai invoc aici un cuvânt: căutare. Iubirea este căutare. Toată viața, și acum suntem din ce în ce mai precoci, începem de pe la 12- 13 ani, ba am văzut și fetițe mai mici pe FB care își caută iubitul: mămico, în cls I sau clasa 0, am iubit! Și tot căutăm iubirea… Gândiți-vă la două personaje: Don Juan, cel care caută iubirea prin o mie și ceva de femei, și nu știm dacă a găsit-o. Și celălalt Don, Don Quijote , care dă de una, vorba lui Creangă balcâză și lălâie, dar care pentru el este idealul. Aici ne întâlnim cu altă trăsătură a iubirii: ea transfigurează. Știți vorba: nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie. Iubirea este ceea ce iubesc eu, și atât. Asta se vede foarte bine în povestea Dulcineei lui Don Quijote.

                E important deci limbajul. Limbajul este erotizat pentru că are gen. Cel puțin limba română încă mai are trei genuri. Dintre care cel mai interesant este neutrul. Există o carte foarte interesantă care demonstrează că limba română este o limbă feminină, ceea ce-i dă o forță teribilă. E o carte la fel de profundă cum sunt mult mai cunoscutele cărți ale lui Noica. Această erotizare, pentru a v-o demonstra vă adresez o singură întrebare: de ce limbajul îndrăgostiților conține atâtea diminutive și nume de animălașe? Găsiți o explicație! Eu nu am găsit una, sau una care să mă mulțumească deplin. Este o cataliză care transfigurează limbajul, îi dă alte funcții decât cele de simplă comunicare. La fel ca în poezie. Limbajul, chiar cel al iubirii mistice este profund erotizat. Și nu vă trimit doar la Cântarea Cântărilor, care este poate cea mai frumoasă poezie de dragoste care s-a scris vreodată. Dar dacă îi veți citi de pildă pe misticii spanioli, pe Sfânta Tereza de Avilla sau Sf. Ioan al Crucii veți descoperi un limbaj erotic, erotic. În Biserică vorbim tot timpul de Mire și Mireasă. De ce? Pentru că această Putere a dragostei, fără ea  nu ar exista lumea. Și nu am exista nici noi, nici la modul biologic, cu atât mai mult la modul spiritual. În momentul când iubim, chiar la modul fizic mă refer acum, iubirea transfigurează trupescul. Cum spune cineva: atunci trupul devine Chip. Iubești în celălalt pe Celălalt. Pentru că nu te poți iubi pe tine însuși. Asta e o aberație, un narcisism insuficient. E una din maladiile societății contemporane. Dragostea mai este legată și de Sărbătoare. Nu de o anume sărbătoare calendaristică: nici de Valentine, nici de Dragobete, nici de 1 Martie, care, după părerea mea, este adevărata sărbătoare a dragostei în folclorul nostru. Dragobetele a fost reinventat ca un fel de reacție la Valentine, el era o tradiție obscură, puțin răspândită în câteva regiuni ale țării. Pe mine mă interesează sărbătorescul. Atunci când iubești sigur că timpul curge altfel, sigur că toată lumea e în sărbătoare și toată lumea e în primăvară, de aia sunt toate sărbătorile iubirii primăvara. Nu numai pentru că aleargă sângele și sevele în flori și copaci și totul renaște la viață, ci pentru că orice iubire e un început, și primăvara fiind Începutul, e normal ca sărbătorile iubirii să pice, indiferent de cultura în care ne aflăm, în primăvară. Prin ce se mai leagă iubirea de literatură?

Prin aceea că întotdeauna ne îndrăgostim de o imagine. Literatura se face cum știți din imagini, și noi, înainte de a ne îndrăgosti de o persoană reală, ne îndrăgostim de o imagine, am dat deja exemplul lui Don Quijote, care, înainte de a o cunoaște pe Dulcineea, auzise e ea. Imaginea femeii perfecte, sau a bărbatului perfect, dacă avem noroc, găsim corespondatul acelei imagini și în realitate, modelul și realul se suprapun într-o mai mică sau mai mare  măsură, fizic și psihic. Dar totdeauna ne îndrăgostim de această imagine. Hai să vă mai arăt câteva cărți […] Câteva cărți care nu că ne învață să iubim (contrazic acum ce spuneam la început) pentru că pentru a învăța să iubim trebuie să iubim. Aici nu merge ca la școală: trei săptămâni de teorie, o săptămână de practică. Aici, în iubire, din fericire teoria („literatura despre”) și practica nu pot fi separate. E precum cerneala vărsată în apă: nu mai știi care e cerneala și care apa. Nimeni n-a putut să iubească fără să citească, dar nimeni n-a învățat să iubească citind o carte. Asta e la fel de adevărat. Mă duc aici la palatul Culturii, iau fișierul cu toate cărțile despre dragoste și devin un îndrăgostit perfect. Asta nu e posibil. Roland Barthes aici vorbește despre abrealitate, această forță pe care o are iubirea de a ne smulge din realitate. E lucrul cel mai folositor pentru noi, să știți. De ce spunem că îndrăgostiții umblă cu capul în nori? Pentru că pentru ei realitatea imediată nu mai este preocuparea numărul unu ci numărul….nu știu care. El este preocupat doar să iubească. Pentru că ființa lui, atâta cât este, pentru că avem o ființă mărginită, e atât de copleșită de o forță care vine din tot cosmosul și care se cheamă iubire, încât nu mai are timp să se uite că i s-a rupt flecul la pantofi (asta depinde, totuși se îmbracă frumos ca să placă celuilalt, e o întreagă semiologie a modei aici, despre care nu am timp să vă vorbesc) sau că nu are ce mânca mâine sau alte lucruri de genul acesta. Îndrăgostitul are un alt mod de a se raporta la realitate decât îl are omul neutru sau omul care este într-o perioadă de anti-îndrăgostire, ca să spun  așa.

                Și un  ultim lucru, pentru a încheia… Am încercat să trec prin câteva cuvinte ale iubirii. Ultimul pe care vi-l propun este fascinație. Adică de un fel de hipnoză. Apropo și de ce spuneam înainte, când ești îndrăgostit nu mai vezi nimic din realitate. Nu-l mai vezi nici măcar pe cel pe care-l iubești, vezi acea Imagine. Don Quijote nu o vede pe Dulcineea. Și asta se numește fascinație, ești răpit, ești dus în duh   - iată, iubirea este și inspirație – din această cauză marii poeți au reușit să îmbine inspirația poetică și inspirația erotică, tocmai pentru că sunt conștienți de această forță care nu știm de unde vine și care, repet, numai trece prin noi, ne călăuzește.

                Vă doresc să fiți vase bune conducătoare de iubire!





Christian Crăciun


luni, 22 august 2016

TREABĂ


OM DE TREABĂ



            Ce este un om de treabă? Un om bun, onest, cinstit. Dar de ce folosea vechea limbă română (limbă azi moartă, o prevedea încă din anii 50 ai secolului trecut, în celebra scrisoare către Cioran, Constantin Noica. Și dacă nici Noica nu iubea limba română….) această sintagmă? Încercând o arheologie a sensurilor printre vechile expresii, adevărate molecule semantice, m-am lovit și de această vorbă, cândva banală. Ea ne transmite, evident, o etică a muncii. Omul bun este cel care își vede de treaba lui. Și care face treabă. Atunci el prezintă încredere, te poți baza pe el, nu e pierde vară, nu taie frunză la câini, se ține de cuvânt și-ți sare în ajutor la nevoie. Opusul lui este cel care n-are nicio treabă, adică este nepăsător. Nu că n-are „job”, cum se spune azi, pentru că de treabă îți găsești, nu aștepți să ți se ofere. E fariseul care trece pe lângă omul rănit, fără să-i acorde ajutorul pentru că  n-are treabă cu el. Pe de altă parte, îl aflăm pe cel care se află în treabă.  Adică se face că face. Se bagă unde nu-i treaba lui. Cel care nu-i de treabă sau nu-și vede de treaba lui este pur și simplu netrebnic.

            Pe de altă parte, cu această formulă ne aflăm în vecinătatea imperativului moral: trebuie! A fi de treabă, adică în rânduială, a-ți vedea de treaba ta, a face numai ceea ce se cuvine. Cuviincios. Trebuie să fii de treabă! Aici spui: treaba mea, adică îmi asum răspunderea, sau treaba ta, adică: vezi că nu e bine ce faci! Ni se vorbește deci de libertate și răspundere. Treabă complicată! Căci, atunci când ai terminat o treabă, cată să te duci în treaba ta. Mereu există una.

            Etimologic, aflăm sensuri azi pierdute, căci trebnic  înseamnă și carte de rugăciuni, altar, canon, ritual, jertfă. Intrăm aici în mitologia sacralității muncii (tot cuvânt slav), muncă însemna chin, pedeapsă, a munci pe cineva înseamnă a pedepsi (vezi muncile lui Hercule) etc. Și, pentru că nu fac știință aici, mă întreb: întrebarea ce treabă are? N-au nicio legătură etimologică, dar ce straniu s-au înfrățit cât le-a ros timpul cel mare al folosinții limbii. Seamănă, cum ajung să se asemene unii soți după decenii de căsnicie. E trebuință de întrebare și sunt oameni a căror menire/treabă este să ne țină treji prin întrebare.

            Concluzia? În orice sens trebuie să fii om de treabă!

sâmbătă, 6 august 2016

MĂLINI


ȚARA UNDE POMII AU NUME….
        

Da, există o astfel de țară, unde fiecare pom din curte primește un nume. Sunt Oblio, mărul pădureț, Roger, puiul de stejar, Ioana, cireșul, Helga, mărul de pe hat, Lavinia și Alteea sunt gutui și frații lor se numesc Lena și Karen. Sybil, e alt gutui, regina Tuia, prunul Klompe, vișinul Morgothia, vișinul Klim. Ca un nou Adam în paradis, omul e chemat să dea nume la tot ce mișcă: „ – Să ne pui și nouă nume, frate om!, mă roagă unul dintre vișini. – Să le pui și lor nume, frate om!, îmi spune și îngerul de pază […] Să le pui nume!, frate om, repetă îngerul de pază. În cartea vieții sunteți toți: oameni, pomi, păsări, ierburi. Toți – Ce bine, frate înger. Da, Eduard, da…”. Țara asta se numește Mălini. Este Mălinul lui Labiș, firește, dar, de acum, și Măliniul lui Eduard Dorneanu, dintr-o carte cu acest nume, apărută la editura Eikon în 2014. Textul este o decupare de mici scene care ne dezvăluie lumea satului de azi (datele sunt precizate, suntem în anii 2013-2014) contemplată cu o imensă duioșie, iubire, înțelegere și sarcasm. Și, firește, lumea amintirilor. E o țară în care se găsesc deopotrivă și prostia hiperbolică, ura, lăcomia absurdă, naivitatea, mărginirea, violența, lenea, o răutate patologică, dar și vorbirea directă a „fratelui om” cu „fratele înger”, aruncarea dracului de pe punte ca în poveste, expresiile fulgerătoare care fac cât un tratat de filozofie, bunătatea îndurării și îndurerării, ironia fină, munca și timpul ei (aș fi vrut să numesc acest text „Munci și zile” pentru că tocmai acest calendar lăuntric al unui cosmos sfințit prin punerea barabulelor în pământ, culesul vișinelor, văruitul camerei, prășit ș.a.md. este scos în evidență de compoziția cărții), o lume care se prelungește pe nesimțite în mit și poveste, în care omul vorbește firesc cu lighioanele din  ogradă, cu pomii și cu cerul, cu stelele și cu păsările, cu vântul și cu îngerul, iar ele îi răspund, un creștinism cosmic fără ostentație, fără parapon, fără dogmă, dar indestructibil prin rădăcini, precum de câte ori Eduard sapă în grădină dă de rădăcinile vii și puternice ale unui arbore ce de mult nu mai este, așa, când îi cercetează cu amuzată îngăduință pe acești oameni cu scăderile lor de multe ori grave dă de aceste rădăcini nemuritoare ale unui cosmos care s-a ascuns în fiecare dintre personaje. E o lume de o poezie pură și de multe ori atroce.  O lume care face pereche cu Bulzeștiul sorescian din La lilieci.
Cartea este o  însumare de scurte povești, „scene din viața cotidiană” care se constituie într-un autentic document uman, îmbinând poezia cu realismul socio-psihologic,  despre ce înseamnă un sat românesc de azi. Este și un fel de jurnal al muncilor și al anotimpurilor. Surprins cu un autentic lirism, provenit din febrilitatea perceperii naturii ca miracol. „Vântul îngroapă capete de profeți la marginea ogoarelor”. „Copacii din livadă șoptesc rugăciunea de dimineață. Dumnezeu o ascultă în genunchi. Rugăciunea copacilor este simplă, fără cuvinte prețioase, fără metafore bombastice”. Numai cine a îngropat un câine ori o mâță în fundul grădinii sau a vorbit cu un pom, sau i-a mângâiat coaja aspră, sau s-a tăiat în asprele frunze de fasole, poate percepe tonul de elegie și bocet al acestor pagini la contemplarea „țării” acesteia de oameni și jivine și îngeri. „Dimineața se așază flămândă în palmele Domnului. Roua se scurge printre degetele Lui și răcorește gutuii, porumbul spintecat de grindină și mormântul tatălui meu. Îngerii de noapte se retrag lăsând în urmă șoapte și ecouri. Clopotul bisericii clatină liniștea. Respir adânc. Livada mă strigă cu vocea firelor de iarbă. Aud și înțeleg. Aud”.
 Pe de altă parte, există momente narative surprinse cu un ochi necruțător, iar urechea percepe sonoritatea limbajului local, de o savoare excepțională. „- Uăi, tu vrei batai! Nu ti lășî. Amu ti pocnesc! – Ia fă-ti încoaci sî ti învăț minti!, prostălăuli. […] – Da ci i-am pus eu sî intri în șanț?...Ci i ar sări sî mă agiuti pi mini?[...] – Uăi!, dacî ti belesc aicia în drum îi ghini? Uăi!, nu mă fă cî ti bat di crăchi”. Se conturează și câteva personaje: în primul rând mama, octogenară neobosită, în continuă „trebăluire” și trăitoare firesc a ritmurilor unei existențe ritualizate, marcată de lucrurile care trebuie făcute fiecare după rostul și timpul său. Apoi tatăl, plecat dintre cei vii, evocat în amintiri de o tandrețe virilă, în ancestrala lui înțelepciune. („Copile!, țăranul nu are voie să doarmă, să se îmbolnăvească ori să se rătăcească. Pe el nu îl ajută nimeni”). Și, desigur, Eduard însuși, se conturează (auto)portretul unui rebel fără cauză (scenele de Bunuel din școala sau armata ante 1989) cu vocația de a-i provoca pe ceilalți să-și dezvăluie fără rest trăsăturile, de a surprinde în culori tari o umanitate  deloc idilică, o „lebădă neagră”, anomalie cromatică în zarea Mălinului unde oamenii se ghidează după „io am făcut ceva din viața me”. Este un „melancolic” (antologică povestea acestui epitet, sub forma „meclancolic”, primit de la un maistru, pe când era în clasa a IX-a la practică agricolă. De altfel școala, copiii apar în aceste povești în latura lor infernală), privit ca o ciudățenie care „scrie poezii” de consăteni. Dar martor extrem de atent al unei lumi în extincție și al nașterii uneia noi. „Dumnezeu ia cei doi fluturi din ghiveciul cactusului și îi așază înapoi pe sticla ferestrei. Fluturii alunecă și cad pe podeaua cerdacului. Nimeni nu poate încălzi fluturii, zilele ploioase și inimile oamenilor triști”. Și acea splendidă evocare a strămoșilor veniți la coasă, un fel de catalog homeric al corăbiilor/cosașilor, pomelnic al străbunilor: „În mișcarea cosașului e toată dârzenia, tot orgoliul unei generații. Cosesc. Aici a cosit Iacob Dorneanu, stră-stră-străbunicul meu. Și Andrei Dorneanu, stră-străbunicul meu. Și Ilie Dorneanu, străbunicul meu. Și Vasile Dorneanu, bunicul meu. Și Neculai Dorneanu, tatăl meu. Aici vor cosi urmașii neamului meu. Nu mă mai dor brațele. […] Mă așez pe spate în iarbă. Văd în albastrul cerului pe Dumnezeu cosind. E dezbrăcat de orgoliu, asemenea unui țăran bucovinean. Hărșt! se aude din cer. Dumnezeu cosește în albastru. Ehei!”
Urmează apoi puzderia de personaje din lumea satului, evocate cu numele și porecla, mereu pitorești, strigarea unui inventar al caracterelor rurale (dar nici bișnițarii de la oraș nu diferă cu nimic tipologic). „Agresivitatea din zona rurală nu va dispărea nici dacă România ar fi ocupată de extratereștri, iar aceștia ar monitoriza fiecare formă de viață care respiră la sat”.
Fiecare din cele 41de schițe are structura unei „zile” sacralizate, începe și se termină cu o rugăciune. Pline de aceeași îmbinare de lirism și realism sunt și evocările vremurilor de dinainte de 89. De pildă, scena în care copilul trebuie să se ducă la oraș să cumpere pâine, precizia cu care sunt enumerate magazinele de unde se putea cumpăra pâinea, dimensiunea de aventură pe care o capătă călătoria, căci nu-l ia nici un „ia-mă nene” la întoarcere, pentru ca totul să se ridice, odată cu mirosul de pâine caldă, spre mit: „La plecarea din oraș priveam întotdeauna în oglinda retrovizoare a mașinii. Acolo vedeam pe Dumnezeu cum aleargă n spatele mașinii cu o pâine neagră în mâna stângă. Știam că va alerga după mine o viață întreagă. Știam. Vântul mângâie umbrele îngenunchiate. Stau spate în spate cu Dumnezeu. Nu ne vorbim. Nu ne privim. Nu”. Citatul acesta ne dă o idee și despre ritmul interior al narațiunii, fraza este scurtă, alertă, precisă, pentru a mă păstra în simbologia cărții aș spune că este un stil tăios, eficient, cu minimum de efort și maximum de eleganță „taie”, precum gestul cosașului, maximum de sens.
Mă întreb asupra funcției literare a unui asemenea text. Cu o structură de  jurnal și cu o sinceritate de antropolog, naratorul consemnează o „ciocnire a civilizațiilor”. Asemenea momente de trecere dau, se știe, tipurile umane și poveștile cele mai interesante. E cazul bătrânului care vrea să-și încarce telefonul mobil și care e nemulțumit că a primit doar minute nelimitate. Sau a celuilalt care e  supărat pe altul că face speculă cu „găleți de internet”. Dar, pe de altă parte, această lume, cu un sens atât de specific al vieții și al morții, este iremediabil condamnată la dispariție. Scriind-o, naratorul se arată perfect conștient că este martorul unui apus. Din acest punct de vedere, finalul cărții poate fi citit și ca o alegorie. Merele viermănoase, căzute din pom, pe care îngerul le duce în azur celor morți, ca ofrandă, fac văzduhul albastru și deschid căile de comunicare cu cei duși. „Chemarea oamenilor și animalelor dragi mie seamănă cu o baladă gothică. Acum știu că albastrul e plin de roade neculese. Plin”. Asemenea acestor roade este și cartea aceasta despre o lume în extincție. O rodire a omului-pom de dus de către înger dincolo. Cartea lui Eduard Dorneanu, mi-a readus în minte o ipoteză, habar n-am dacă are vreo bază „științifică” (cuvântul însuși nu are ce căuta aici), la care mă gândesc de ceva vreme: anume că lumea tradițională a satului nostru, cu cosmosul său de obiceiuri și viziuni, nu mai poate supraviețui acolo, in situ.  Acolo este condamnat la dispariție, tipologia umană care îl încarna se stinge cu rapiditate, sub presiunea „civilizației”. Și, dacă această lume mai supraviețuiește, se datorează „străineilor”, celor care au asimilat-o mai degrabă pe cale livrescă, satul mai este de găsit mai degrabă la Muzeu decât „la sat”. A trebuit să vină englezii, turiștii, pentru ca dragii noștri maramureșeni să înțeleagă ce comori înseamnă casele lor de lemn. Poate că este o erezie, din punct de vedere etnologic și sociologic, ceea ce spun, nu știu, dar povestirile lui Eduard Dorneanu, cu așezarea acestei lumi sub aripa îngăduitoare a îngerului, mi-au întărit părerea enunțată. El este un observator privilegiat și poartă această lume, ca un martor, în sine, pentru a-i mai da o șansă.
„ - Ești bucuros? frate om
   - Sunt bucuros, frate înger.[…]
    - Sunt bucuros, frate înger. Îți jur că sunt bucuros.
Închid ochii și simt arsura pleoapelor”.



Christian Crăciun
Schimbarea la Față 2016

marți, 2 august 2016

IOSIF BERMAN


ROMÂNIA MEA ȘI A LUI






                Unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-am primit anul acesta a fost un foarte elegant album de fotografii: ROMÂNIA LUI IOSIF BERMAN, pe care aflăm siglele Asociației România Culturală și A.F.C.N. și Federației Comunităților Evreiești din România. Albumul, bilingv, cu textele în română și engleză,  redă publicului de azi o personalitate a publicisticii noastre dispărută în indiferențele istoriei, fotograful Iosif Berman. Primul nostru fotograf de presă profesionist. Cu toată neputința pe care o simt cuvintele în lipsa imaginilor, încerc să sugerez aici frumusețea, bogăția, diversitatea și intensitatea spirituală a acestor imagini. Evreu, dintr-o familie de așkenazi din celebrul Burdujeni, naturalizați în urma participării tatălui la Războiul de Independență, a venit în București și a devenit „omul cu o mie de ochi”, colaborator al unora din cele mai cunoscute publicații românești interbelice: Adevărul, Dimineața, Gazeta Ilustrată, Realitatea Ilustrată, Cuvântul Liber, dar și internaționale New York Times sau National Geographic. Înainte de asta, însă, fusese trimis în Rusia, în timpul Primului Război, l-a surprins acolo revoluția, a fost arestat și de albi și de roșii, dar în cursul acestor aventuri o cunoaște pe viitoarea sa soție, Raisa, cu care va întemeia o familie fericită. A avut cultul familiei și fotografiile  „de familie” arată insistent chipuri și ipostaze ale fericirii. Cele două fete ale cuplului au urmat și ele cariere artistice: Luiza Berman, actriță de renume, cea care a păstrat cu devotament și spirit de sacrificiu și cultul tatălui și cât s-a putut din imensa sa arhivă foto, și Matilda (cunoscuta coregrafă Tilde Urseanu). Apoi Iosif Berman a devenit fotograful oficial al lui Carol II, calitate în care s-a alăturat inițiativelor culturale ale Regelui. În primul rând campaniilor sociologice ale lui Dimitrie Gusti, la Goicea Mare, Cornova, Rușețu, Nereju, Fundu Moldovei, Runcu între 1928 și 1940. Este reprodusă în album  o scrisoare a profesorului Gusti, care îi solicită imperios prezența, explicându-i că, fără imaginile lui, toată cercetarea și munca lor pe teren (concepută, cum știm, în ciuda precarității mijloacelor tehnice de atunci, ca integrată, cuprinzând și înregistrări audio și imagini) ar fi incomplete. Și, trebuie să spun de pe acum, imaginile, care ar merita fiecare analizată în parte, sunt excepționale. Iosif Berman a fost apreciat de toată lumea Sărindarului interbelic, și de personalități ale epocii, de la Iorga și Enescu la reporterii Brunea Fox sau Geo Bogza. Berman a fost peste tot: în sate și pe bulevarde, în aer cu Bâzu Cantacuzino și cu trenul pretutindeni, la Maglavitul lui Petrache Lupu și în mahalale, la Balcicul Reginei Maria și alături de diferite evenimente ale Familiei Regale. Când vor fi editate (cum se spune în textul final al albumului) complet toate clișeele rămase de la el, vom avea o istorie în imagini a României interbelice neprețuită. După 1940 și plecarea Regelui, steaua lui Berman apune, noul regim îi interzice prezența publică și se stinge anul următor. Am rezumat cât am putut biografia acestui personaj (este un personaj, nu numai al fotografiilor în care apare el însuși, un personaj din cele care dau textura de rezistență a unei epoci cum este Interbelicul românesc), așa cum e de aflat din materialele însoțitoare ale albumului. Să le amintesc: Prefața, semnată de Acad. Răzvan Theodorescu, prezentarea albumului în studiul Berman inedit, care explică redescoperirea acestuia după 1990, aparținând Adinei Ștefan (moștenitoarea fondului Berman de la dna. Luiza), o prezentare extrem de comprehensivă a contextului istoric și a personalității jurnalistului, Omul cu aparatul de fotografiat de Emanuel Bădescu, o analiză a temelor sale iconografice de Acad. Sabina Ispas, Drumurile fotografice ale lui Iosif Berman, și un Cuvânt de încheiere de Anca Beatrice Todireanu.


                Două sunt întrebările pe care mi le-a ridicat desfătul ochilor pe aceste icoane din alte vremuri. Prima, despre statutul  Imaginii în vremea noastră, ca formă de exprimare, de cunoaștere și de memorie. A doua, despre necontenita nevoie de a ne revizui ideile asupra acestei complicate și inepuizabile epoci a Interbelicului românesc. Aceste fotografii ne somează să ne întrebăm, din nou, ce înseamnă într-adevăr „civilizația imaginii” în care se spune că trăim. Într-adevăr, suntem asaltați, sufocați de imagini, statice ori dinamice, care dublează, multiplică indefinit și finalmente modifică radical realitatea, care devine un concept mult prea flou. Dar care ascultă și ea de principiul inflației: cantitatea diminuează calitatea. Altfel spus, civilizația imaginii nu înseamnă nimic fără o cultură a imaginii. Constatăm că omul de azi, sufocat de imagini, nu știe, de fapt, să le „citească”, fie ele un clip publicitar, un film artistic, un tablou ori o fotografie, clasică sau digitală. Le „consumă” și se lasă consumat de ele pur și simplu, în timp ce sensurile îi rămân ascunse. Tocmai împotriva unei astfel de fagocitări a Sensului ridică un obstacol un astfel de album. Privind imaginile lui Berman, ești obligat să întârzii, să-ți odihnești ochiul obosit pe echilibrul lor. Nu poți da pagina repede. Este o copleșitoare, pentru noi cei de azi, invazie de Frumos pe care ne-o propune omul acesta îndrăgostit de lumea captată prin obiectiv. Sigur că se pot face analize tehnice: lumină, perspectivă, decupaj, ritm interior, etc. Dar nu astea impresionează pe privitorul de azi (mai mult cred decât pe contemporanii lui Berman, care se hrăneau din aceeași atmosferă), ci tensiunea sufletească evidentă din fiecare clișeu. Fotografia presupune un cult al memoriei, dar și știința de a face faptul cotidian memorabil. Pe ambele le deține la modul superlativ fotograful. O horă, întâlnirea a doi cosași sau a trei coșari, niște rândunele pe sârmă sau niște rufe întinse la uscat devin, în expunerea lui Berman, urme, martori ai inefabilului, rup banalul muritor pentru a deveni semne ale imperisabilității frumosului. „Vânătorul de nori”, cum îi spunea fiica sa, avea și răbdarea și viteza de reacție și atenția de a surprinde, în orice privea clipa cu sens. De aici bucuria evidentă a fiecărei imagini. Autorul pare a triumfa de fiecare dată la gândul că a mai smuls morții o clipă. Această jubilație se transmite cu generozitate privitorului de azi. Obișnuit să ucidă clipele prin imagini de o clip-ită. Epoca lui Berman era una în care imaginea avea încă statut de unicat, nu se substituia cuvântului, sugera prin împlinire, nu devora prin excludere structura complicată a realității. Fotografia avea rangul înalt de martor, și răspunderea lui. Țăranii fotografiați de Berman își mai puneau în coliba lor săracă „poza” făcută la târg la nuntă, sau la nașterea vreunui prunc, toată familia, pe peretele de răsărit, alături de icoana cu busuioc. Acesta era statutul fotografiei, complinire în mundan a sacrului. Precaritatea tehnică a aparaturii de atunci ne dăruiește un aer de autenticitate pe care cel mai perfecționat Nikon de azi mi-e teamă că a pierdut-o iremediabil. Limba veche avea o formulare care, în ciuda a ceea ce cred pedanții, nu era deloc pleonastică: am văzut cu ochii mei! Expresia instituia vederea, prin subliniere, ca ultim criteriu al adevărului. Da, privind fotografiile lui Berman vedem cu ochii noștri cum arăta o epocă pe care, fatalmente, nu o cunoaștem decât livresc. Și este o „plus-cunoaștere”, ca să zic așa, absolut necesară. Berman e prezent (e condiția de bază a reporterului, fie el de cuvinte sau de  imagini) și reușește să ne facă prezent, după decenii, acel trecut deja foarte îndepărtat. E o școală a vederii, a faptului că răbdarea obține, paradoxal, cele mai reușite efecte ale instantaneului.


                Să privim, de exemplu, fotografia (îmi place să-i spun „poză”, oare cuvântul, ușor arhaic, s-a demodat?) în care ne este înfățișată o clacă (m-a dus gândul la niște texte ale lui Dumitru Cristian Amzăr despre șezătoare, probabil erau împreună în acele campanii). Femeile care torc sunt evident „așezate”, ca în compoziția unei Renascentiste Cine de taină, îmbrăcate de sărbătoare, torcându-și caierul ca niște Parce eterne. Totul într-un decor încărcat etnografic, ex-punându-se cu ostentație demonstrativă. Există chiar și o poză a Regelui Ferdinand (dacă ochiul meu obosit nu-mi joacă feste) în spate. Dar fascinante sunt Chipurile acestor bătrâne. Chipuri de neam vechi, care vine din eternitate și se duce în eternitate. Sculptate de timp. Ceva le leagă dar sunt perfect individualizate fiecare. Fără îndoială avem un document etnografic prețios, dar, înainte de asta, o capodoperă artistică. Fiecare fotografie are un asemenea nexus care să te pună pe gânduri. Imaginea se deschide spre poveste, devine poveste și, în felul acesta, capătă viață. Autorul nu caută exoticul, pitorescul cu orice preț, excepționalul. Dimpotrivă, el încearcă să capteze comunul, obișnuitul, identicul. De pildă, câtă singurătate și siguranță și forță e în imaginea acelui moș care se întoarce de la coasă, cu traista și coasa pe umăr și cu toiagul vârtos în dreapta! Observ că fotograful nu caută niciodată dramatismul, îi place calmul „care nu deplasează liniile”. O poză cu niște plutași în luptă cu vâltorile e una dintre puținele care te duc cu gândul la o confruntare dintre om și stihii aici.


                Acest sentiment al păcii exterioare și interioare ne leagă de cel de-al doilea aspect al viziunii lui Iosif Berman: atmosfera epocii. Interbelicul românesc mai are multe să ne spună, să ne învețe și să ne dezvețe. Aici văd eu lecția minunată pe care  ne-o oferă pozarul. Să contemplăm, în primul rând, portretele. Cele ale Casei Regale au, firește, caracterul impus de „discurs oficial”. Și totuși, reușește să le ofere credibilitate și viață, să le scoată din „înțepenirea” care marchează îndeobște un astfel de discurs vizual. Solemnitatea nu exclude firescul. Este apoi marea temă a familiei. Aici ludicul și drăgăstosul și răsfățul și bucuria omului împlinit și dragostea nemărginită pentru soția și fetele sale răzbat din fiecare imagine. E un fel de imn de mulțumire în aceste compoziții, adresat Domnului pentru atâta fericire. Epoca e surprinsă prin oameni. Autorul este evident un iubitor de viață, de oameni. Lumea rurală pe care ne-o prezintă este cea a cuviinței. Două femei, una cu pruncul în brațe, se închină la o troiță. E aici un hieratism de icoană bizantină. La fel în statura țăranului în alb care vine pe lângă carul cu fân ca și cum s-ar ruga, într-o așezare a mâinilor de reculegere cuviincioasă. Iosif Berman știe să îmbine în duhul adevărului rigoarea documentului antropologic cu frumosul operei de artă, fără să le afecteze pe niciuna. Sunt apoi instantaneele din viața urbană. Bătrânele, dintre care una surdă, cu pâlnia la ureche, într-o conversație pe bancă. Tomberoanele salubrității înșirate la riglă, într-o ordine militară, ca de paradă. O aproape suprarealistă imagine cu un câmp de damigene, spațiul de depozitare al cine știe cărei sticlării. Biserici, parcă mereu pierdute în ceață. Târgoveții la piață (unde nu pare a-l interesa „bâlciul” caragialian, ci tot liniștea, adesea sunt surprinși dormitând lângă tarabă). Doamne elegante jucând șah. O șatră în care m-a frapat (antropologic!) asemănarea corturilor cu cele pe care le vedeam în copilărie în filmele cu Pieile Roșii. O țărancă desculță înălțându-se pe vârfuri pe un peron pentru a-i întinde unei doamne cu două fete la geamul trenului București-Dărmănești- Vatra Dornei un pahar umplut din ulcica din mână, poate lapte, poate vreun sirop. E o eleganță de balet clasic în dinamismul vertical al mișcării. Doi oameni care sparg gheața cu topoare, pe un sloi, surprinși tot într-un moment de repaus, în timp ce-și aprind țigările. Totul reflectat în apă. Niște mori de vânt stranii în precaritatea lor.  Și acea fotografie care rușinează toate superlativele, pe bună dreptate reprodusă în format mare, pe pagină dublă, cu Hora satului. Avem aici tot Coșbucul epopeic & Rebreanu realist, o întreagă narațiune într-o imagine cu zeci de personaje. Și așa mai departe.


Aceste secvențe de imagini se articulează într-o Lume. O lume coerentă, fragilă și frumoasă în sărăcia ei. O lume în alb și negru, clară. O lume în care omul și natura nu s-au despărțit, nici măcar la oraș. Ochiul atent și artist din spatele obiectivului a surprins esența acestei lumi, oferindu-i adevărul neuitării. Vedem cu ochii noștri că această lume a existat. Iosif Berman se situează pe sine ca păzitor al memoriei. Obligația memoriei încarcă imaginile cu un lirism care nu este numai cel presupus de melancolia că toată lumea aceea s-a stins. Intuiesc, nu știm, poate că viitoarele cercetări de arhivă și monografii ne vor proba ipoteza, că artistul bănuia extincția rapidă a acestei lumi tradiționale și valorilor ei și deci însemnătatea inestimabilă, testimonială a clișeelor sale. Iosif Berman este liric pentru că este comprehensiv, dar nu idealizează. Imaginile lui au o precizie care ne sugerează că nu puteau fi altfel. O mare înghețată, un pod, o locomotivă, un bătrân și un copil ducând o bătrână bolnavă cu o cotigă, toate devin semne ale timpului. „Vede-n capăt începutul cine știe să le-nvețe”.


Ajung astfel la o chestiune care mi se pare a încadra perfect trăsătura de eveniment cultural a apariției (în 2015, uitam să spun) acestui album: titlul lui, România lui Iosif Berman.  Asta s-ar putea citi la o primă vedere România din perspectiva  lui Iosif Berman. Și n-ar fi, desigur, greșit… bazându-ne pe tot ce am spus până acum. Artistul avea un „ochi inteligent” care știa să infuzeze sens imaginii decupate, depășind minimalul ziaristic al documentului plat, simplă duplicare a realității (cum a devenit fotografia azi, în epoca haoticei sale multiplicări digitale). Pentru noi, paseiștii irecuperabili, România lui Berman este pur și simplu țara care ne justifică. În ultima sa epocă în care își mai păstra identitatea. Din fiecare clișeu răzbate acest specific  al oamenilor și al locurilor și care s-a pierdut sub timpuri și dezvăluirea lui înseamnă monumentalizarea efemerului. Dar mai există un sens al titlului, și acesta ne leagă și ne dezleagă de istorie. Este cel mai direct. România lui Iosif Berman chiar este România lui Iosif Berman. Așa cum este a mea, a ta și a tuturor celor care se simt aparținându-i. Discursul fotografic al artistului este evident unul îndrăgostit, pătimaș îndrăgostit, exact în sensul în care îndrăgostitul spune „iubita mea”. Da, poate că definirea fotografiei ca vânare de nori e mai mult decât o metaforă! Nu se poate încheia decât mulțumindu-le celor care au trudit pentru această excepțională restituire: coordonator Anca Beatrice Todireanu, grafic-design layout și copertă Roland Edgar Vasiliu, prelucrare imagini Andrei Scărlătescu, traducere în engleză dr. Adriana Bulz, consultant științific Acad. Răzvan Theodorescu, editor dr. Cătălin D. Constantin.


Și iarăși nu putem încheia, răsfoind încă odată suita de imagini, decât oftând prin parafrază că totul este vânare de nori și ce oameni frumoși am avut în ce țară frumoasă! Nimic despre prezent…





Christian Crăciun


1 august 2016










































vineri, 29 iulie 2016

woman in love












Surprinzător acest roman, Părăsește-mă!, al Magdei Marin (ed. Eikon 2016)! Neverosimil prin raportarea lui la contextul general al literaturii noastre din ultimele decenii. Cuvinte desuete: lacrimi, plâns, fericire, sentiment etc. Temă cunoscută: dragostea imposibilă. Evident, folosesc epitetele „neverosimil” sau „desuet” în sens laudativ, tocmai pentru a atrage atenția că este un roman de o finețe a analizei rarisimă în literatura recentă. Este un roman al feminității spirituale și erotice care se descoperă pe sine la o vârstă avansată, se descoperă prin construirea Lui, iar el are blândețea și înțelepciunea și răbdarea și iubirea de a se lăsa modelat. Povestea este simplă: o femeie matură, la vârsta când speranțele încep să adoarmă una câte una, profesoară, se îndrăgostește de un student (nu tocmai un puști, dar oricum mult mai tânăr, cam de vârsta fiicei ei) căruia îi predase la un moment dat niște meditații. Cei doi sunt în egală măsură retractili, sensibili, atenți, cu o puritate generoasă a trăirilor, dispuși să joace totul pe cartea unei iubiri fără șanse de împlinire în imediat. Epicul, minimal, e compus din nenumărate plimbări pe care cei doi le fac cu mașina condusă de el, mai aproape sau mai departe de oraș. Atât. Textul e compus din două nivele, marcate cu corp diferit de literă: unul este jurnalul femeii, celălalt o perspectivă naratorială exterioară, dar redând, într-un stil indirect, tot trăirile personajului și dialogurile. E, în fond, același  text. De altfel, timpul perfect simplu sau prezent din acest al doilea plan are o funcție importantă în susținerea tensiunii trăirii, între ritmul inevitabil lent al analizei psihologice și instantaneitatea timpilor verbali este exact spațiul sfâșierii sufletești a protagonistei. Mai sunt două amănunte, și cu asta am spus tot despre articulația epică: femeia este bolnavă de inimă și are o fată, deja adultă, care intervine la un moment dat decisiv în acțiune.

            Și de aici începe povestea. Este un roman pur psihologic, nu avem date despre contextul social și nici bărbatul nu apare decât ca obiect al dorinței și obiect (de)scris. Într-un singur loc ni se spune în treacăt că era absolvent al unei facultăți tehnice și, doritor să urmeze o facultate umanistă, are nevoie  de pregătire, prilej cu care ajunge  să fie meditat de ea. În felul acesta descoperim cea de-a doua temă a romanului, la fel de importantă ca prima. Femeia trăiește, conștient și cu sufletul rupt, această dragoste cu disperarea cu care un înecat soarbe ultimele guri de aer. E speriată de inadecvare și, evident, de suferințele implicate, de răul pe care i l-ar putea pricinui lui, sau pe care și l-ar asuma aruncându-se într-o aventură, dar și de darul neașteptat al frumuseții unei iubiri depline. Dar dragostea ei are multe fațete, nu e în principal erotică (târziu devine astfel, de altfel foarte puternic și delicat în același timp, mult timp, chiar după ce își începuseră lunga serie de peregrinări, cei doi își vorbesc la plural) ci și maternă. Nu neapărat din cauza diferenței de vârstă, ci pentru că ea îl naște pe el, introducându-l în cultură, nu numai ca bărbat, ci și ca om și ca personaj. O naștere triplă. E modul ei de a-și salva in extremis dragostea. „Personajul și creatorul său se pândesc, iar din lupta aceasta pe viață și pe moarte dintre mine și mine va ieși cineva învingător?”. Ea e un Pygmalion invers. Jurnalul, început firește ca o încercare de a se lămuri pe sine, de a scăpa de „spaima și cutremurul” experienței noi, de incertitudinea viitorului, de golul resimțit în urma „dislocării” din habitudinile ei de om singur, devine tot mai mult un scop în sine, e conceput să devină carte, ceea ce dă naștere la o nouă serie de frământări.  „Caietul acesta, singurul semn de nemoarte. Martorul tăcut. Prelungirea gândurilor mele, blândețea disperării și extazul unei lumi în care eu, cea adevărată, și eu, cea construită, ne dăm mâna și intrăm în dialogul acela al nuanțelor, al timpului infinitezimal în care și una, și cealaltă se caută reciproc, se împletesc și se despart, se iubesc și se detestă, își vorbesc și intră apoi într-o tăcere gravă în care cuvintele dispar refugiindu-se în zona aceea a unei liniști mai adânci decât toate mările lumii”. Dragostea îi naște pe cei doi protagoniști, dar naște și Cartea lor, simultan. „…ce caut eu în povestea asta, ce caut eu în povestea lui, dar, mai ales, ce caută el în povestea mea?”

Finețea analizei aduce aminte de vremuri în care sufletul era o dimensiune fundamentală a literaturii. Inima, vorba lui Finkielkraut, trebuie să fie inteligentă. Și asta îl învață femeia, devenită mentor, pe bărbat, construindu-l spiritual. („Ce avea el? O ingenuitate, o ignoranță delicată, o vârstă a zborului, o privire, o privire a adâncurilor, o delicatețe a gesturilor, o voce liniștitoare, o mare nevoie de a ști, o aprigă dorință de a fi în preajma ei. Pentru cât timp? Cât putea să dureze totul? Și până unde se putea ajunge?”). În nesfârșitele lor deambulări, cei doi nu numai se descoperă pe sine și unul pe altul, își descoperă cu infinită precauție (e un roman lent, și asta e altă calitate a lui) sentimentele, ci descoperă și tot felul de alte „lucruri”: ploaia, ninsoarea, un apus, copacii, păsările, marea, noaptea, muzica, un con de brad etc. etc. E un fel de luare în stăpânire a lumii, dragostea deschide lumea ca pe o carte și cei doi învață împreună să o citească, o cunoaștere aurorală sub semnul tragicului. Gesturile lor cele mai banale refac lumea, așa cum se petrece cu toți îndrăgostiții, de la începutul lumii. „…și atunci am întins mâna către el  și l-am mângâiat  simțind o explozie de bucurie în inima mea gata să se rupă în bucăți, îmi plimbam ușor degetele peste părul lui, peste obraz, având sentimentul că mâna îmi alunecă peste o întreagă lume, că în această atingere blândă stă un  grăunte de geneză, începutul, izvorul vieții care atunci se năștea umplând de liniște tot universul locuit de două inimi care-și armonizau bătăile cu cele ale Timpului etern”. De altfel, lacrimile și plânsul apar aproape în fiecare pagină, obsesiv, sunt un lait motiv al unui text impregnat de lirism tocmai pentru a-l face impenetrabil la urâtul din jur. Roman al delicateței, vulnerabilității, ezitării, răbdării, dantelăriei de nuanțe,  - toate convertite în forța sentimentului – se opune tocmai prin această sensibilitate și profunzime grobianismului ambiant. „Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el, nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea  intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo, de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că ie parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de  taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””.am în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe ca

Motivul jurnalului (autoreferențial) e legat de cel al oglinzii: căutare de sine, dublu, cealaltă lume, semn al trecerii timpului, martor rece, și tot restul de conotații implicate. De altfel, femeia are un gest care se repetă obsesiv: întoarcerea capului. Ea își întoarce mereu fața, nu vrea să ni se arate, iar semnificația acestui gest matricial e multiplă. Nu doar pentru a-și ascunde lacrimile permanente, de bucurie fără speranță, sau pentru  a nu-și trăda trăirile pe care pudic le dorește ascunse. E un refuz al realității, un refugiu speriat al unei ființe profund vulnerabile și, din cauza asta, mereu bănuitoare, un refuz al prezentului, dar și al „chipului” care înseamnă materialitate, o fugă de confruntare, o neîncredere în sine însăși și în darul primit al dragostei, o fericire disperată și disperare a unei fericiri neașteptate, o repliere în imaginar și interogație tot mai acută. E un fel de a fugi de sine pentru a se regăsi pe sine într-o transfigurare nesperată prin iubire. De altfel, încă de la început vorbește despre întâlniri în viață care au loc prea târziu și întâlniri care au loc totuși totdeauna atunci când trebuie.

Avantajul epicului minimal este acela că gesturile se încarcă de bogății nebănuite (e una din trăsăturile discursului îndrăgostit, cum știm). Așa, într-una din plimbările lor, el se dedă unui straniu dans cu mașina, ca o declarație de dragoste și un semn al bucuriei. Răspunsul ei: „În noaptea aceea am înțeles pe propria-mi ființă ceea ce știam doar din teorie: că o femeie poate atinge extazul suprem DOAR stând alături de un bărbat, ascultându-l și urmărindu-i gesturile pe care el le face pentru ea”. În această pânză de păianjen în care din ce înaintăm spre sfârșitul romanului, cultura construiește tot mai mult bărbatul, ca și femeia îndrăgostită, apare, brusc, o turnură compozițională surprinzătoare. Fiica femeii, martor implicat al acestei iubiri devastatoare, îi aduce un plic, ajuns la ea prin hazard. Și care conține, probabil, (nu vom ști până la sfârșit) un jurnal al bărbatului sau scrisori în care, acum, Ea devine personaj. Joc de oglinzi, un complicat mise en abyme  dublu (din care însă noi nu putem citi decât paginile pare) în care, cum știm de la trubaduri, dacă dragostea nu e literatură, nu e dragoste. E, se pare, ultima lecție pe care ea i-a predat-o. Eliberându-l, cum îi cerea fiica ei, din eros spre cultură. „Câtă luptă e într-un suflet care ține totul în el, care nu poate și nu are cui să spună, care explodează doar în el însuși, care se lasă cuprins de toate deziluziile și disperările lumii, care întinde arcul neputinței și al vulnerabilității până ajunge în pragul sfârșitului sfârșitului! Am închis ochii aducând în inima  mea  toată grozăvia lumii, toate războaiele sufletelor dintotdeauna, toate patimile oamenilor care s-au născut, au trăit și au murit pe acest pământ”.

Prin fiica ei se face oarecum legătura cu realitatea socială. Fata răspunde uneia dintre vocile ei interioare, îi cere imperativ să-i redea lui libertatea, pare a-i înțelege perfect și bucuria împlinirii ființei într-o minunată iubire tardivă și inhibițiile, dar, realistă, pare a-i impune să-și asume o suferință actuală pentru a evita una, mult mai gravă și inevitabilă, mai târziu. Și, în același timp, tocmai în numele acestei iubiri de neîmplinit în social, îi cere să-l elibereze pe el, îngăduindu-i să-și trăiască vârsta. Dar nu este orice iubire o formă de egoism, de acaparare a celuilalt? Să nu uităm însă că fata este singura care a citit ceea ce se află în plic, ea știe despre el lucruri pe care noi nu le știm, nici femeia. Dar îl poate ea, într-adevăr, elibera pe Celălalt? Din momentul în care el devine personaj, apoi și ea devine personaj în propriu jurnal dar și în textul lui secret, din acel moment cei doi își sunt reciproc prizonieri, dragostea lor devine inexpugnabilă, abia acum se împlinește și se rupe complet de contingențe, îngropându-i și eliberându-i, pe amândoi, în Carte. „Este oare scrisul o slăbiciune? Ne refugiem în noi pentru a uita? Pentru a ne crea o altă lume, paralelă, în care să fim altcineva decât suntem în realitate? Avem voie să modificăm realitatea? Se gândi că, totuși, scrisul e cea mai bună terapie, te vindecă de tine, te justifică, te creează, tu devii ce nu credeai niciodată că vei fi, oricum cartea bate viața, iar ea, autorul, își face drum printre personaje, iar ea, personajul, devine mai puternică decât modelul și, de ce nu, îți domină autorul luând-o pe drumul propriu, rupând lanțurile în care creatorul vrea să o țină. În carte, și ea și el își lasă în urmă autorul, ies din viață și intră în ficțiune, poate fără să dorească să mai iasă de acolo”.

E un roman al „educației sentimentale” în care drama se confundă cu fericirea și se topesc în aceeași lacrimă ascunsă printr-o elegantă întoarcere a capului. Autoarea ne-a dăruit o lume elegantă și nobilă prin rafinamentul trăirii, care m-a dus cu gândul la de neuitatul Aimez-vous Brahms? Insist pe asta pentru că un astfel de model de literatură (nu foarte bine reprezentat la noi) este mai actual decât cred spiritele superficial branșate la experiențe așa zicând moderne.

Goana ei după iubire este și o goană spre moarte, pasărea speriată a inimii se zbate tot mai tare, și cu atât mai presantă devine sarcina scrierii. Triunghiul eros-thanatos-scris oferă astfel armătura de rezistență a cărții. Întorcându-și chipul plâns de la realitate spre carte, femeia trece pragul, recunoscând că adevăratul personaj prins în colivia cuvintelor este Ea. Ea cealaltă.

Magda Marin ne-a oferit un excepțional roman de dragoste de care literatura noastră avea nevoie, subtil, profund, delicat și cu o sensibilitate teribilă la adevărurile etern umane. În acest sens, poate, acest imperativ eliberator: „părăsește-mă!” se poate traduce prin alt imperativ eliberator al iubirii „scrie-mă!”.



Christian Crăciun

28 iulie 2016





























în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM



a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””
 Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””


sul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””

 Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””




drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică,
vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din
 „Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””