joi, 19 ianuarie 2017

Teatrul Equinox


OMUL EQUINOXIAL

          
 



            Mihai Vasile este un om instituție. Nu doar un om care sfințește locul, ci un om care și-a creat și grădinărit o viață întreagă locul de sfințit. Locul acesta s-a numit, începînd din 1980, teatrul Equinox din Ploiești. A purtat de-a lungul anilor mai multe nume: Grupul de teatru scurt Equinox, Studioul de teatru și film Equinox, Studioul Equinox, Teatrul Equinox. De fapt, un adevărat centru de cercetări de antropologie teatrală, un mediu de experimentare artistică complet. Spațiul acesta underground,  nu în sensul unei opoziții „politice”, ci în sensul de a face altceva decît cerea oficialitatea, a devenit, prin timp, un generator de cultură. Nu despre istoria admirabilă a „fenomenului Equinox” vreau să scriu aici, cel puțin nu direct, ci prin intermediul unei cărți a lui Mihai Vasile: În căutarea armoniei pierdute; Ploiești, editura Karta Graphic, 2016. Este o carte puzzle, un fel de montaj cinematografic divers: cronici la cărțile și spectacolele Centrului, interviuri acordate și cerute de el altor artiști, notele sale despre teatru, cronici plastice, evocări, mult și impresionant material iconografic. În totul: un document tulburător. Pentru că, mai e cazul să o spun?, obtuzitatea  politrucă a distrus acum cîțiva ani Equinoxul care, din fericire, a renăscut din propria sa mitologie, sub forma teatrului Mythos. Pentru că, realmente, teatrul Equinox intrase prin spectacolele sale, prin cărțile și revistele publicate, prin Festivalul Nichita la Echinocțiu, prin filme, intrase spun în mitologia locală. Aici se cuvin rapid cîteva precizări. 1. Mihai Vasile este un artist total: actor, regizor, pictor, fotograf, poet, cineast, editor, profesor… și nu sunt sigur că nu am sărit ceva. 2. Mihai Vasile este un om mult prea discret, mult mai preocupat de a  face, a construi decît de a se pune în evidență. Așa se face că biblioteca de cărți și reviste „ivite” în jurul Equinoxului (despre Nichita, Nino Stratan, Dan David, dintre poeți, adevărate obiecte artistice) s-a tipărit în edituri mici, care nu sunt, în general, în atenția marilor făcători de opinie critică. Nu-i nimic, pînă la urmă cărțile și spectacolele și toate celelalte fapte culturale vorbesc pe limba netimpului.



Febrilitatea lui Mihai Vasile stă în a imagina, în a construi spectacole care să fie tot atîtea cercetări asupra spațiului, timpului și condiției umane, la început prin cele două proiecte Teatrul poeziei și Teatrul mitologiei romînești  a adunat oameni, a educat un public, a creat premisele unui adevărat fenomen cultural. La vremea începuturilor experienței Equinox, atelierele acestea asupra mișcării, a corporalului, a spațiului, a rostirii cuvîntului erau ceva nou nu numai la noi, într-un loc„ istoric” în care nu puteau pătrunde scrierile lui Grotowski, Barba, Peter Brook. Mihai Vasile a ajuns la ele pentru că este fundamental un om liber și toate căile astea, atît de diverse, erau „căi ale libertății”. Citesc în carte că a ținut pînă și ateliere de caligrafie, ceea ce mi se pare fabulos. Ecourile internaționale, mulțimea de premii interne și din alte țări nu au intimidat oficialitatea dinainte și de după 1989 de a-i pune bețe în roate. Regizorul se referă la toate astea cu maximă reținere, tristețe negălăgioasă și un sentiment de cenușă pe care, nu știu de ce, l-am perceput din toată cartea acestui spirit prin excelență dinamic. Regizorul visează o întoarcere a teatrului la rădăcinile sale ceremoniale și sacre. Pentru el, teatrul este epifanie. De aici invocarea lui Eliade, aplicarea teoriilor savantului la sacralizarea spațiului, a mișcării, redescoperirea ritualului ca fundament al viețuirii. Și tot de aici reconsiderarea legăturii dintre teatru și poezie. Cuvîntul poetic e mai-mult-decît-cuvînt, adică este un alt fel de limbaj. Mihai Vasile nu ilustrează poezia, ci o cercetează pentru a înțelege acel alt univers al cărui mesager ea este. De aici relația specială cu poezia lui Nichita, a cărei oralitate specială o observă. E ceva șamanic în actul acesta de a re-materializa cuvîntul și gestul. Există în carte un scurt eseu: Teatrul ca re-materializare. Pe care sunt convins că autorul l-a dezvoltat deja la dimensiunile unei cărți întregi. Spune aici: „Teatrul oferă, în fapt, o versiune «vie» a procesului imaginar, care trebuie să se construiască în direct, în fața spectatorilor, care autorizează, prin prezența lor, funcționarea reprezentației”. Omul modern este, s-a scris asta de mult, un om care și-a atrofiat voit tot mai mult capacitatea imaginarului. Teatrul este locul privilegiat care încearcă să revigoreze omului actual „glanda” imaginarului. Și, legat de asta, stă și chestiunea vitală a corpului. „Deci, un trup nestăpînit corect nu poate rosti corect, nu se poate arăta corect, înțelegînd prin corectitudine angajarea actorului în demersul său de a descoperi personajul […] spectatorul percepe, pe rînd, cînd un personaj i-real, cînd un actor i-realizat, adică spectatorul apreciază, la un moment dat, puterea personajului, iar la un alt moment dat performanțele actorului. Corpul din carne și oase al actorului suferă, pe rînd o des-cărnare și o re-încarnare imaginare…”.


Tot acest program artistic de o viață, surprinzător prin bogăție și chiar prin existență în aceste hölderliene vremuri de secetă spirituală și de inutilitate a poeților, a transformat teatrul său într-un adevărat laborator. Centrul dramatic Mythos de acum se numește complet, și nu este o denominație emfatică, este una exactă: Centrul de Cercetare, Documentare, Practică Teatrală și Cinematografică Mythos. Este un miracol (mi-am ales atent cuvîntul!) că artistul a reușit să treacă peste șocul desființării teatrului și să reia, pe alt palier, un program creator de o coeziune admirabilă. Avem în carte povestea tuturor spectacolelor și cărților legate de acest laborator de experiențe umane. Titlul spune ceva esențial despre „arta poetică ” a creatorului polivalent. Armonia se cere regăsită, salvată, reconstruită și spectacolul teatral este un loc în sensul antropologic special în care – de la catharsisul tragic încoace, și, mai vechi de la ritualurile cele mai arhaice – se petrece această armonizare a omului cu sine însuși și cu ceilalți. Punînd în scenă piese „normale” sau texte poetice, el a construit, în egală măsură, și o „școală a spectatorului”. Nu cred să mai existe un experiment de această natură în Romînia, și în orice caz e unic prin durată. Cartea reușește foarte bine să redea ideea de efervescență, structura ei compozită este și o istorie prin mărturii a experienței Equinox, dar și o poveste mai adîncă despre febra creatoare. Și despre funcția ei educativă și eliberatoare. Sunt foarte mulți oameni, prieteni, care „au scris” această carte a echilibrului, citiți colofonul! Autorul folosește aici o sintagmă peste care nu trebuie să trecem neglijent: „spectacolul acestei cărți”. Într-adevăr, cartea este construită ea însăși ca un spectacol de voci critice și evocative. Spectacol polifonic, prin care ajungi „să vezi” ce a intenționat și ce a însemnat Equinoxul pentru oamenii  din el și din jurul lui, dar și pentru comunitatea orașului de provincie. Într-un frumos eseu, artistul Ioan Mihai Cochinescu îl numește, metaforic – nichitian pe Mihai Vasile „piatră de înger”. Oximoronică imagine sugerînd deopotrivă forța stabilității și libertatea zborului.


Am perceput din acest montaj, și nu cred că mă înșel, un fel de sunet infra de tristețe față de toate cele ce ar fi putut să fie (izvodite de această formidabilă energie creatoare care este Mihai Vasile) „și niciodată nu vor fi”, vorba poetului. Pentru că artistul crede cu tărie în educația prin artă, „Dar mi-am dorit cu toată puterea ca spectacole mele să fie patetice, să lase urme adînci în memoria afectivă a contemporanilor mei. Numai Dumnezeu poate ști cît am reușit sau dacă voi reuși”. 




































vineri, 30 decembrie 2016

Spovedanie neîntreruptă

SINGURUL FEL DE A FI
VIU

Moto: „Doamne, simplifică-ne, până la a fi oameni!”
           
Deși într-o cronică din România Literară din 2004 Mihai Zamfir făcea cu îndreptățire această afirmație superlativă șocantă, pe care am pus-o în italice: „Din punct de vedere al coerenței interne, parcursul Genei Geamănu atinge un grad de universalitate la care nici o altă carte românească scrisă în aceeași perioadă nu va putea vreodată aspira” (textul respectiv apare ca postfață la actuala ediție)[1], cartea aceasta nu a avut nici pe departe ecoul meritat. Carte excepțională, spune criticul, apărută într-o primă ediție în 2000 și rămasă, din păcate, dincolo de recunoașterea publică. Să spunem de la început că este vorba de jurnalul unei convertiri și că, nu numai prin temă, ci și ca valoare, acesta este perfect comparabil cu Jurnalul Fericirii al lui Steinhardt. Cel puțin două sunt, cred, motivele acestei ignorări: 1. indiferența opacă a mediului nostru cultural față de acest  tip de scrieri. Steinhardt a avut succes pentru că era deja asimilat mediului scriitoricesc, bine cunoscut prin sutele sale de cronici și volumele de critică literară. Iar, în comentarii, tema carcerală și politică și culturală a putut prevala asupra celei religioase, a drumului convertirii. Și, mai ales: 2. Gena Geamănu este o necunoscută, disimulată sub un pseudonim. Cine se ascunde în spatele lui? Am făcut câteva cercetări în urma cărora am aflat, cu foarte mari șanse de adeverire, cine este persoana care semnează cu acest nume. Evident că nu o voi divulga, de vreme ce anonimatul este condiția auctorială.

Avem deci jurnalul unei convertiri al unei femei născute în 1944, într-o familie săracă de țărani. Datele biografice sunt extrem de puține. Urmează Filozofia în timpuri ostile și este „bolnavă de luciditate”, ca să-i aplicăm vorba lui Camil Petrescu. Are tot felul de ocupații mărunte prin care traversează infernul istoric și pe cel lăuntric. Jurnalul este ținut cu intermitențe între 1968 și 1989. Este, dintre jurnalele apărute în literatura noastră, care nu au ca temă spațiul concentraționar, de departe cel mai profund ca analiză și cel mai cutremurător. Prin sinceritatea aproape neverosimilă a autoscopiei. Să precizez că „spațiu concentraționar” trebuie citit la sensul strict denotativ, cadrul social și politic în care se mișcă sufletul acesta obsedat de absolut are toate datele unei temnițe. Într-un fel, „spovedanie neterminată” este un pleonasm, acesta e sensul final al „lecției” jurnalului: o spovedanie nu se termină cu adevărat niciodată, în clipa chiar când ți-a trecut prin gând că ai spus tot, ai căzut, ai comis un păcat grav. Tocmai atenția mereu trează a autoarei, necruțarea cu care mânuiește bisturiul autoanalizei morale fac din această carte ceva unic în literatura noastră. Cu toate disperările, căderile, iluziile, căile diferite de cucerire a Esențialului pe care viața i le oferă, mărturisirea rămâne mereu la fel de febrilă. Centrul neliniștii sale spirituale este într-o permanentă incandescență, ca un vulcan niciodată adormit. „Nebună după Absolut” (86), autoarea ne oferă una dintre cele mai precise chirurgii ale sufletului și destinului uman din câte s-au scris în limba română. Și mai e ceva important: spovedania aceasta nu o face numai duhovnicului, o face, iată, publică. E o pildă aici, o ridicare a smereniei pe o nouă treaptă. Poate cea mai dificilă… A se citi de exemplu paginile 246 și următoarele când, luând fiecare dintre poruncile Decalogului, analizează cu o lipsă de cruțare greu de suportat chiar de către cititor cum le-a încălcat. „…vocația mea este, a fost și sper să rămână, căutarea” spune, și această căutare, itinerarium mentis in Deum (Sf. Bonaventura) este materia acestei cărți. Capitolele ei se numesc simplu: „Pre-simțiri”, „Căutări”, „Marea ocolire”, „Iluminări și poticniri”, „Spaimă și cutremure”. Gena Geamănu face parte dintr-o impresionantă galerie de lucizi, ai literaturii noastre. „Eu fac parte dintre cei ce privesc, caută, întreabă, vor să înțeleagă, întreabă și se întreabă” (61). Jurnalul convertirii sale este un document uman excepțional, într-o arie fără tradiție în cultura noastră. Valoarea lui este deopotrivă duhovnicească și intelectuală, și tocmai de aceea ar trebui enumerat printre cărțile noastre fundamentale. Exact în această dialectică aș citi cele două semne de punctuație care marchează, prin abundență, textul. Semnul întrebării, indicând evident căutarea, calea, ecorșeul sufletesc, permanenta veghe introspectivă și morală, și semnul exclamării, indicând uimirea, ad-mirarea în fața atotprezenței iubirii divine. Este o teribilă tensiune care marchează căutarea neîncetată a soluției existențiale optime și, odată aflată (ceea ce înseamnă nu o odihnă întru certitudine, ci o frământare interogativă  și mai acută), liniștea neliniștii de a înainta continuu în interiorul acestei soluții. Tensiunea este între smerenie, ca imperativ absolut, și bucurie. A doua pare a o diminua pe prima. Dacă te bucuri prea mult că ai găsit calea spre mântuire (și trebuie să te bucuri), riști să te pierzi în mulțumire de sine. Prima însă o îngăduie pe a doua. Dar „într-un anume fel”. Urmărim graficul extrem de fin al acestor două linii de destin, ca un împletit ADN spiritual.
Simplitatea sporește forța mărturisirii: „Mi-ar plăcea să existe Dumnezeu”. (20) Totul este un proces de continuă limpezire. Începuturile sunt ale unui suflet zbuciumat, trăind la intensitate maximă, măcinat de singurătate, de conștiința diferenței („sunt îngrozitor de singură”, „De ce nu sunt la fel ca toată lumea? Sau dacă sunt, de ce nu trăiesc ca toată lumea?”), bântuit de ideea sinuciderii („Aș fi vrut să mor fără să mă sinucid, așa, simplu”, „e atât de limpede că numai moartea mai rămâne! Dar oare nu sunt deja moartă?”, „Dacă deosebirea dintre viața mea și a paramecului e atât de mare, să nu fie nicio deosebire între morțile noastre?”), de răzvrătire. Mărturisirea aceasta, cu un foarte discret scop de pedagogie duhovnicească pentru cititor, impresionează prin autenticitatea omenescului asumat în toate arcanele sale. Nimic de predică uscată, de „propovăduire” fariseică. Doar frământare întru găsirea soluției existențiale autentice și totale. Exemplară este, în acest context, tratarea experiențelor erotice, trăite la nivelul cărnii sau al spiritului, analiza lor, până târziu, când calea bisericii părea definitiv asumată, este una dintre cele mai precise și mai sincere dintr-o literatură oscilând tradițional între pudibonderie și vulgaritate. „Actul sexual mi se pare profanator; or, toți oamenii din jurul meu, și nu numai ei, îl consideră ca desăvârșitor al iubirii. De ce aș vrea ca bărbații care îmi fac curte să nu-mi ceară să se culce cu mine, dar să mă dorească totuși ca femeie? E o perversiune? Sunt frigidă? Nu, pentru că am cunoscut plăcerea. Mi se pare însă umilitoare, dacă asta e tot. Și e atâta agitație și atât zgomot! La ce bun? Ca să fii aruncat într-o singurătate mai cumplită decât cea de care voiai să fugi în îmbrățișare?”. (16) Ceea ce caută în această etapă, apa de care este însetat acest suflet, este aceea a Sensului vieții. „Există oare soluție practică la problema sensului? Dacă nu, de ce ne întrebăm?” (19) «Viața e ceva ce se face și se preface în fiecare clipă. Ea, mai ales când e întrupată în om, trebuie să aibă un sens. Deci trebuie iubită de dragul sensului, în perspectiva acestui sens. Nici oamenii nu pot fi iubiți, nici pe mine nu mă pot iubi, decât cu tot ce presupune încă nefăcutul îndreptat spre un ceva, spre un sens. Altfel, de ce? Ce rămâne din ceea ce numesc ei „viață”» (40) „Nu mă interesează nimic în afară de nevoia mea de a găsi un sens” (109) „Apoi, căutarea mea este de ordin moral, nu intelectual. Eu caut, am căutat un sens și nu o formă de existență, reală sau fictivă. Pot trăi orice, oricum, cu o singură condiție: să aibă sens. Nu contează cum sunt, nici în viață și nici în jurnal, ci de ce sunt cum sunt sau cum nu sunt”. (224) În această primă fază a căutării găsim mai degrabă un spirit amprentat de existențialism, obsedat de singurătate, moarte, oboseala de a fi, sinucidere și de absurdul existenței. Durerea de a fi, ruptura dintre carnal și spirit sunt temele recurente, asupra cărora revine cu insistența de a le afla rădăcinile. „Durerea mea (a câta oară am înțeles asta?) nu este din cele care se vindecă.” (42); „Durerea asta e în mine, e mai puternică decât mine” (43); „Cu ce se poate domoli, Doamne, durerea mea? Neliniștea mea cu ce se poate stinge? Dar vreau oare să se stingă? Nu, vreau numai să nu mai fie zadarnică. Și este.” (61) „Ce intens îmi simt singurătatea! Sunt singură în mijlocul unui gol mic, dincolo de care forfotește întreg universul  străin și rece, dar care e gata să se însuflețească și el ca mine, când mă revărs în el.” (58); „Durerea este ca o simfonie eternă, infinită, suma, locul geometric al tuturor simfoniilor create și necreate, un fluviu imens, copleșitor, cu multe linii melodice, cu teme ce predomină în anumite momente, cu clipe de încordare dramatică, cu piscuri amețitoare, cu spații de liniște și suspin șoptit, cu zeiescul drept de libertate, dat fiecărui instrument muzical din sufletul meu, instrument ce-și poate cânta, în deplină armonie, cu temele de bază, efemera lui bucurie… Durerea este un fascinant fel de a fi viu, poate singurul fel”. (58); „Constat că pentru mine durerea omenească are mai multă importanță decât pentru cei pe care-i doare.” (136)
Traseul vieții autoarei este marcat, firește, și de câteva întâlniri fundamentale. În ordine culturală (ea citește cu lăcomie niciodată potolită) și spirituală. Așa este calea Yoga, așa este descoperirea operei lui Simone Weil, un fel de suflet pereche cu care intră într-un dialog câtuși de puțin complezent, dar decisiv întru limpezirea drumului. „Doamne, de unde mă cunoaște ființa asta?” (52) Apoi Tarkovski. Apoi experiența Alice Botez și, în cele din urmă, Duhovnicul (cu majusculă), singurul care reușește să astâmpere această torențială energie interogativă și să o canalizeze decisiv spre iubirea divină, părintele Galeriu. Numai prin el reușește să pună capăt „prăpădului interior”. Iată acest autoportret în apă tare la pagina 62: «Cine sunt eu?...În linii mari o țărancă dezrădăcinată și sterilă, o filozoafă ratată din cauza lipsei de acces la adevărata cultură, o mamă refulată, o iubită veșnic părăsită sau nestatornică… Perspective? Nici una! Ești prea deșteaptă și deșteptată de nevoia de sens ca să mai poți adormi vegetal lângă un bărbat care ar putea fi atât de excentric încât să se însoare cu tine. Prea comodă, prea amorală și prea lucidă ca să intri într-o căsnicie. Și ești prea proastă și incultă și deja prea bătrână ca să faci un gest cultural. Alice spune să scriu. Spune că am talent. Să zicem. Dar Alice mă judecă după oralitatea mea, după „strălucirea” pe care o am  când vorbesc fiind prea plină de căutările mele. Ea nu-mi cunoaște prăpădul interior. Ce să scriu? Pentru cine? Pe oamenii „de treabă” i-aș plictisi, pe intelectualii compromiși i-aș jigni, iar pe cei autentici i-aș înduioșa. Și? Nu-i plină țara de maculatură? Pentru mine? Dar ca să scriu, ca să mai scriu trebuie să cred că merită. Și eu nu cred. E atât de limpede că numai moartea mai rămâne! Dar oare nu sunt deja moartă?». Autoarea, deși jurnalul acesta a apărut în anul 2000, face o miraculoasă racordare cu marea tradiție a autenticismului, trăirismului și introspecției analitice interbelice. Ca și cum fluxul subteran, apele freatice ale culturii române nu s-ar fi întrerupt nicio clipă sub viscolele istoriei. E o continuitate care mă face, iar și iar, să mă întreb, cu gândul la istoria noastră, cea mare și cea culturală: ce-ar fi fost dacă… Dacă n-ar fi fost peste noi iarna nucleară a spiritului. Într-o pagină, de exemplu, percepem o discretă aluzie la Jurnalul lui Jeni Acterian, structură psihică asemănătoare, bănuiesc cunoscut prin intermediul lui Haig Acterian, bun prieten cu Alice Botez. Cu deosebirea remarcabilă a contextului istoric și a împingerii aici spre trăirea mistică, absentă în experiențele mult mai „culturale” ale Generației 27. În planul trăirii personale, diarista bănuiește (pre-simte, cum se numește această secțiune) încă de pe acum tensiunea inevitabilă, permanent interogată, care sfâșie sufletul ei între umilință și smerenie. Nu poți fi lucid fără a avea orgoliul acestei lucidități. Cum se poate smerenia opune orgoliului, fără să afecteze luciditatea (auto)analitică de care nu te poți lipsi? Iată structura logică a acestei etape pe care tânăra care socotise la un moment că se poate topi în studiul lui Platon și al logicii (ca furnizoare de certitudini probabil) o experimentează ca pe un blocaj existențial.
Din care încearcă să iasă prin meditația Yoga. „Jurnalul meu e poate o parte din yoga mea” notează la un moment dat. De altfel, este inevitabil să discute în trecere și funcția pe care i-o atribuie exercițiului diaristic pe care nu l-ar vrea „batista în care-mi suflu nasul când plâng”. (39) «Jurnalul meu a fost clinica în care mi-am început vindecarea. Ce rost ar fi avut aici minciuna? Pe cine să mai păcălești când nu mai e posibilă păcălirea de sine? Și la ce bun? […] Dovadă că jurnalul este o cale e și faptul că, pe măsură ce ești mai aproape de „zonă”, devine din ce în ce mai puțin necesar. S-ar putea continua pentru alții, pentru cei ce vin după tine pe același drum așa, ca un zâmbet plin de înțelesuri și încurajări către alt călător…» (224) Yoga îi satisface o vreme nevoia de asceză, de autocontrol și de absolut. Iată această foarte exactă regulă: „să acționez de parcă fiecare gest ar fi foarte important și să reacționez de parcă nimic n-ar avea nicio importanță. Și, mai multă atenție și mai puține cuvinte! Și, un exercițiu: Tăcere!” (68) Yoga reprezintă „marea ocolire” (cf. unui vis premonitoriu în care un Moș alb îi cere să ocolească Muntele, nu ceea ce îi iese în cale), aprinderea aspirației, una dintre soluțiile pentru depășirea antinomiei dintre carne și spirit etc. Păcatul cărnii, observă încă de acum, pare ușor față de vina spirituală. Nevroza personală e depășită tot prin această incizie la rădăcina puroiului existențial: „Nevroza nu era pe fondul dezacordului dintre eu  și lume, ci dintre eu  și lume, pe de o parte, și eu și altceva, pe de altă parte”. (95) Către acest altceva în care să se resoarbă Eul se îndreaptă neobosita căutare a autoarei. „Nebunia” e datul persoanei de a fi altfel și de a se ști și proclama altfel. „De unde nebunia mea?”. Durerea existenței se cere asumată, înțeleasă…și întru aceasta se petrece îndelungatul și dificilul proces al convertirii: „Și, Doamne, chiar dacă pot să-mi duc durerea mea, cum să pot duce atâta durere?”. (118) O teribilă rugăciune a Sfintei Tereza de Avila, din care, din păcate, nu pot cita decât câteva rânduri, mi se pare a rezuma perfect nevoia de transfigurare mistică întru Dumnezeu a autoarei noastre: „Spune-mi ce vrei de la mine, spune Doamne!/ Ce dorești, o Domnul meu, să facă/pentru Tine acest suflet al meu,/atât de incapabil să opereze, atât de mizerabil păcătos și rău? /Iată-mă aici la picioarele tale,/singura mea Dragoste”. Mihai Zamfir așază, cu dreptate, această spovedanie continuă într-o serie excepțională: de la Pascal la Kierkegaard, T.S. Eliot sau Charles Du Bos. Și ea stă bine acolo, numai noi suntem prost plasați, incapabili de a o vedea, pentru că nu ne uităm într-acolo, în sus, ci numai lateral sau spre propriul buric, unde cică ar fi centrul lumii. Aș face aici o mică îndreptare, pentru o eventuală nouă ediție: filosoful despre care e vorba la p. 222, autorul cărții Lˈhomme et ses trois  éthiques, nu este Basarab Nicolescu, ci Stéphane Lupasco. După cum mă bucură să aflu pe aceeași pagină o trimitere la filosoful nostru  de mare profunzime, dar ca și necunoscut, în ciuda unei opere de fenomenologie remarcabile, Corneliu Mircea.
„Viața este o întrebare inconștientă, pusă tăcerii de dincolo de ea. Omul este expresia disperată a acestei întrebări, este chiar întrebarea devenită conștientă. Numai că nu toți oamenii trăiesc permanent în ea, și deci în ei. Nici eu. Încă.” (127) Gena Geamănu este fundamental o întrebătoare, fraza de mai sus m-a dus cu gândul la versurile poetului: „În orice minte lumea își pune întrebarea/Din nou: de unde vine și unde merge floarea/Dorințelor obscure sădite în noian?”. Pre-simțirea acestei Prezențe supreme este „mâna ascunsă” care o călăuzește în tot acest drum al Damascului. O scurtă amintire din prima copilărie când, precoce, descifrează la școală „URSS, bastion al păcii e” și începe să întrebe pe toată lumea ce e acela „bastion” e pur și simplu o pagină de mare proză, cu un umor amar excepțional. Toată viața a avut de întrebat ce e acela „bastion”. „Are el, omul, un rost care să nu se verse anonim în cel al speciei? Nu, omul e o întrebare prea personală ca să suport un răspuns atât de personal […] Sau poate că omul este, ar trebui să fie, răspuns, nu întrebare? […] Și totuși de ce caut? Ce caut? Cine sunt eu?” (146); „Așa se face că viața mea de până acum a fost un lung coșmar, întrerupt, din când în când, de întrebare”. (128)
Aspectul social al lumii prin care trece este sugerat cu maximă discreție, dar extrem de percutant. Este infernul exterior, infernul care trebuie iubit. Căci, încă, este între două lumi, sfâșiată de a nu aparține complet niciuneia. „Mă doare lumea. Mă dor oamenii. Mă doare omulețul din mine”. (157) „E o lume a morții și a demolărilor. Sau numai așa se poate trăi aici și acum. Oricum eu, eul meu trebuie să moară. Eu nu mă mai pot sinucide. Ucide-mă Tu! Și inima mi se strânge!... Asta este!” (160) Ucide-mă TU! – frază cu încărcătură mistică absolută! În scurtă vreme urmează  - din 1986 sunt primele însemnări – întâlnirea capitală cu Părintele Galeriu. De acum, tonul se schimbă, dar acuitatea introspecției se accentuează. Dificultatea „probelor” crește. Cuvintele fundamentale sunt de acum: iubirea și plânsul (în sensul lor teologic). Nu este un timp al odihnei existențiale, dimpotrivă, odată descoperită Calea (mai rămân, firește, Adevărul și Viața), soluția nu înseamnă oprirea căutării, ci ducerea ei spre ultimele consecințe. Iluminările și poticnirile se presupun reciproc. „Să birui lumea și să Te iubesc, Lumină! (176); „Dumnezeu ne iubește tot timpul, indiferent ce facem. Mântuirea înseamnă să-I răspundem la iubire. Dumnezeu nu mă iubește pe mine pentru că aș fi mai bună decât D. , sau mai bună decât anul trecut, ci doar  pentru că sunt om”. (177) Dar recunoaște: „Nu-i pot iubi pe toți semenii mei”; „Mai întâi a venit plânsul. Nu prea înțelegeam de ce plâng”. (177). Scrisorile fluviale către Părintele Galeriu, venite dintr-o cumplită nevoie de a nu întrerupe spovedania, sunt adevărate capodopere de teologhisire subtilă. Realizează destul de curând că drumul ei duce spre mănăstire, și tocmai de aceea analiza se adâncește și e tot mai necruțătoare. „Și eu înțeleg: acolo nu te duci ca să scapi de lume, ci ca s-o iei cu tine”. (179) Angajarea e totală, intelectuală, spirituală, fizică și…politică: „Credința e singura mea posibilitate de angajare în social, e singura posibilitate pentru politicianul din mine”. (181) Dacă, așa cum îi este limpede dintru început, condiția normală a omului este sfințenia, drumul către aceasta este plin de „poticniri”. Cititorul trebuie să fie atent la schimbarea registrului stilistic, limbajul mărturiei mistice are legile lui specifice; o afirmație elementară de tipul „Dumnezeu este iubire” se cere citită altfel decât la modul ei simplu, denotativ. Este un limbaj previzibil, ceea ce poate stârni nedumeriri esteților impenitenți. Numai că, limbajul mărturiei întru convertire are alte finalități. Această previzibilitate arată că viața (la fel de vijelioasă în fondul ei intim) s-a transformat din destin  în ordine. Despre această ordine cată să dea seama ritmul imnic și liturgic de acum al textului. „Tu ești Dumnezeul meu, Iubire! Arde toată întinăciunea din mine, aprinde-mă cu iubirea Ta și ajută-mă să văd în toată lumea Ta o Biserică, să-i pot iubi pe toți, pe toți semenii mei, așa cum ai porunci Tu. Ajută-mă să Te iubesc și să iubesc sau ucide-mă!”. (191) Frământările depășesc acum nivelul psihologic, par a se statornici în cel moral (cum să faci binele? cum să iubești pe semenul tău?), dar cititorul avizat simte că e vorba de ceva încă și mai adânc (sau mai înalt), vădit de această Prezență permanentă de acum, de dincolo de orice îndoială. Scrisorile către Părintele duhovnic sunt adevărate capodopere de analiză a unui traseu creștin spre Dumnezeu. De trezvie. Citească-se distincția de la paginile 204-205 dintre Voia lui Dumnezeu și determinismul interior. Sunt aici nuanțările unui teolog excepțional și – totodată – trăitor întru Iisus, despre libertate.
„…nu e nevoie să fi ființă istorică pentru a trece prin istorie. Istoria e un loc de trecere, de întâlnire, iar nu de rămânere, de dăinuire.  […] mai important este  să devii sfânt decât să fii cineva în istorie”. (226) Această a doua parte a jurnalului nu înseamnă deloc încetarea căutării, ci amuțirea treptată a eului. Pare un non-sens: cum adică un jurnal în care eul dispare? Nu dispare, de fapt, ci se resoarbe în conștiința păcatului, și aici rostul jurnalului se vădește cu prisosință. «Abisul păcatului trebuie scrutat mereu „păcatul meu înaintea mea este pururi” pentru depistarea tuturor nuanțelor perfide ale lucrării celui viclean și scoaterea lor la lumină pentru pocăința cea adevărată». (241) „Cea care se revolta zilele trecute, și încă mai suspină și azi, este eu ce vrea să se păstreze în postura de victimă superioară într-o lume nedreaptă și coruptă, așa cum mă prezint, de exemplu, de multe ori în jurnal, și cum mă cred acum. Dacă nu voi ucide acest eu nu mă voi putea naște din nou. Nu se pune petic nou la burduf vechi!!” (231) Miza a crescut la modul absolut și – atât cât se poate dezvălui, căci multe lucruri sunt sortite de aici înainte să rămână tainice – de acum textul ne face martorii chinurilor facerii, se naște altă ființă. Omul întru Hristos. Iubirea și păcatul devin termenii de raportare permanenți. Judecata morală față de sine însăși devine literalmente necruțătoare: „Deci vinovăția morală a fiecărui individ nu se stabilește în funcție de un „sus” și un „jos” general valabile, nu comparativ cu nivelul celor din jur, ci comparativ cu idealul = normal, normal = Arhetip și cu putința primită și cultivată a individului viu, real”. (244) Dialogul cu duhovnicul, cu sine însăși, cu Dumnezeu capătă forma rugăciunii, iar pericolul slavei deșarte care estompează forța rugăciunii se ivește în formele cele mai insidioase, analizate aici fără cruțare. Cel mai greu în acest drum, locul unde apar probabil cele mai multe poticniri, cum spune autoarea, este iubirea de semeni.  „Singurătate într-o lume de oameni care-mi sunt din ce în ce mai dragi”. (269) „A-mi duce crucea înseamnă a trăi aici și acum și a învăța, aici și acum, să iubesc în numele Tău” (262) «Te strig, Doamne, și Te rog, ceartă-mă pentru puțina mea credință, dar fii cu mine! Scapă-mă de cel viclean și de omul cel vechi! El, omul cel vechi crede că el e autorul, singurul, vieții și faptelor sale. Și, sărmanul de el, știind că totul e durere și decepție, îmi cere să murim mai degrabă decât să luptăm. Zice că nu avem cu cine, că nu e posibil nimic, că suntem deja condamnați… Dar eu nu mai vreau, Stăpâne, să mă lupt cu el pe planul „ideilor” și „concepțiilor”. Pe aici se strecoară, sau aici locuiește și cel rău. Vreau să mă lipesc de Tine în rugăciune și să mă aperi Tu! Nu-și ia părintele copilul în brațe când vine un câine rău spre ei? Nu-i dă lui bățul să se apere singur! Te rog, Stăpâne, fă din mine un sugar și apără-mă! Dar, dacă Tu crezi că m-am „făcut mare” și mă pot apăra singură cu „bățul” pe care mi l-ai dat și mi-l dai, fie voia Ta» (267) Nu știu dacă acest montaj de citate redă suficient incandescența spirituală a textului. Sigur că important este graficul de poticniri și ridicări, înaintarea spre sine, adică spre Dumnezeul-iubire. De remarcat adresarea insistentă cu apelativul „Stăpâne”. Una din cele mai tulburătoare și misterioase, greu de înțeles, fraze din „prima” perioadă a căutărilor sale este aceea în care, adresându-se unui iubit, îi spune: eu nu caut adăpost, ci stăpân. Cele două fraze din momente existențiale diferite se cuvine, totuși, să fie citite în conexiune. Nu e contradicție între ele! O frumoasă hermeneutică ar fi de desfășurat pornind de aici!
Acum sunt de trecut încercările cele mai grele. «Da, acesta este eonul „punerii la încercare”! Încearcă-mă, Stăpâne, dar nu mă părăsi în încercare! Și iartă-mă, iartă-mă , că mai mult cad decât înaintez!» (268) Răul are acum cele mai subtile înfățișări, asupra cărora se cere atenție neadormită: „…numesc iertare  ceea ce nu-i, în fapt, decât o formă mai rafinată de dispreț”. (272) „Dacă mă voi disprețui pe mine, cum voi putea să-l prețuiesc pe aproapele meu?” (320); „Când devii credincios te doare tot ce nu e răspuns la această iubire. Iubirea Lui nu este doar cea care  iartă ci, și mai ales, cea care dăruiește”. (310) „Ispititorul îmi spune că este o smerenie… Dar nu sunt smerită. Smerenia te face blând și răbdător. Eu nu sunt” (334); „Omul cel vechi nu moare ușor. Sau poate nu are o singură moarte”.(329); „N-am murit, Doamne, și nu m-am născut din nou deși sunt o făptură nouă în comparație cu cea pe care a-i scos-o din iadul necredinței” (334); „Nu trebuie să mărturisești nici o victorie, e laudă, e mândrie”. (329)
Această schimbare a lăuntrului este, cu certitudine, cel mai greu prag al unei existențe. Teologic i se spune metanoia. Avem aici trei trepte: prima este spovedania neîntreruptă, „căderea în cuvinte”, cum frumos spune autoarea. Pentru a scoate acest lăuntru la lumină, prin smerenie, treapta a doua. Și, în sfârșit, încununarea: iubirea și plângerea continuă pentru lume (darul lacrimilor i se spune în lumea celor ce-și poartă mormântul cu sine în veșmântul negru). „Acum nu pot decât să tac și să fac loc în ființa mea cea strâmtă acestui infinit act de iubire”. (277); „Dumnezeu nu poate să nu iubească pe cineva. Ne-iubirea este diavolească, omenească, dar nu dumnezeiască” (300); „Îți mulțumesc, Stăpâne, pentru căderi și Te rog, iartă-mă că sunt atât de îndărătnică și înceată!” (278); „…începe cu simțirea și cunoașterea focului și continuă cu un fel de asumare a focului și a suferinței. Scoaterea din foc e, cumva, cu foc cu tot!” (280); „Iar plânsul meu Îl cheamă pe Cel nevăzut cu ochii minții….” (327); „Cine sunt eu să mă iubească Dumnezeu?” (300); „Doamne, am nevoie de Tine!” (334) Și mai apare și greaua povară a trecerii de la starea de sfătuit la cea de sfătuitor… De acum vin tinerii să-i ceară sfat și povață acestei ființe încercate, răspundere ce schimbă și ea datele sufletului.
Am citit această carte cu o mare bucurie și o mare tristețe. Tristețe pentru că ea este o eclatantă dovadă a auto-provincializării interne a culturii române. Care se instituie ca o cultură marginală nu doar prin raportare la „cele mari”, ci și prin autosuficiența ignorării unor opere instituitoare de paradigmă din interior. Ea există însă, și pesemne că n-a venit vremea ei încă. Cu bucurie, evident, pentru că ea va încolți când va veni o primăvară. Suntem mai bogați cu un reper. Gena Geamănu este unul dintre marii scriitori români de azi. E puțin pentru miza reală a cărții. Dar e foarte mult pentru noi. Căci, ca să citez o frază recentă a autoarei, dar care, evident, nu apare în carte: eu sunt sensul vieții mele!
„Și, Doamne, nici n-am început să iubesc” (305)




Christian Crăciun
Ajunul Crăciunului 2016
                    




[1] Gena Geamănu, Spovedanie neterminată, ed. Doxologia, 2010, ediția a treia revizuită; Postfață Mihai Zamfir;

marți, 20 decembrie 2016


ART - I – COLARE



         În vederea unei expoziții italiene (de aceea titlul joacă pe limba italiană) a sculptorului Alfred Dumitriu am scris acest text de interpretare pe care îl prezint cititorilor însoțit de (prea) puține imagini.









            A articula înseamnă a construi un limbaj coerent. Dar și a uni segmente disparate într-un  mecanism funcțional. Iar, jucând pe dez-articularea cuvântului în limba italiană, putem observa că verbul  colare înseamnă și filtrare a unui lichid, dar trimite și la turnarea metalului topit într-o matriță. „Worte können auch ihre Aura haben”. Și cuvintele pot avea aura lor, spune Walter Benjamin. Arta articulează în toate aceste sensuri.

Proiectul artistului Alfred Dumitriu încorporează toate aceste sensuri. Construit în jurul imaginii Capului și al întrebării existențiale hamletiene (Capul lui Hamlet este exponatul central, monumental), proiectul propune într-o dimensiune verticală a liniștii să intrăm în dialog unii cu alții și cu noi înșine. Atelierul artistului însuși este un astfel de Mecanism funcțional, generator de sens. El se articulează morfologic - pe orizontală – prin Semne, spunând o poveste; și sintactic - pe verticală - într-un dialog cu transcendența, cu timpul: Hamlet interogând prin timp propriul craniu, figura tatălui, sub insigna lui Moise Poruncitorul sau a fiului candid. Pierdut în „pădurea de simboluri”, omul (post)modern caută să-și regăsească lichtung-ul, locul de popas în lumina răspunsului. Cele patru concepte cardinale în jurul cărora este construit proiectul lui Alfred Dumitriu sunt: raționalitatea, perenitatea mitului (poveștii), dialogul interogativ și lumina. Personajele: Hamlet, Pythia, Poseidon, Matematicianul, Moise, Icar, etc. au, fiecare în parte și toate ca ansamblu, o poveste.  Ca și simbolurile mai discrete: apa, păsările, soarele și luna. Ca formă de regăsire a umanului de dincolo de timp și de depășire  a „omului precar” sculpturile de față îl provoacă pe spectator să înainteze lent și sinuos spre Sens. Artistul contemporan caută o nouă dimensiune a umanismului, este un efort în această ex-punere de captare a luminii, prin materiale și prin simbolurile încifrate, lumina unei rațiunii ordonatoare și creatoare de sens. Soarele este atotprezent în aceste creații. Hieratismul, elongația giacometti-ană a formelor ne trimit cu gândul la o amiază eternă, care își proiectează umbrele într-o meditație despre deșertăciunea deșertăciunilor. La cineva capabil să le asculte povestea și să se deschidă spre poveștile celorlalți. Traseul presupune o simbolistică a formelor deschise, un îndemn de a ridica privirea sau de a te reculege într-o recapitulare a simbolurilor vechii arte sacre. Se impune coerența traseului propus, cu pornirea în dilema hamletiană, care rimează cu alt erou al umanității,  Icar, crucificat având la capetele brațelor două păsări, diurnă și nocturnă. De altfel, condiția contradictorie a omului, ruptura tragică dintre apolinic și dionisiac, efortul concilierii, metamorfozei întru spiritual, justifică această artă. O artă profund umanistă tocmai prin observarea atentă a vulnerabilităților ființei noastre. Și care elogiază eroul mitic tocmai pentru că el însuși este vulnerabil. Supus dilemei tristului Prinț al Danemarcei în care ceva e putred. Iar lumina este pur și simplu Prezența totalizatoare a spațiului, joc de reflexivitate și reflecție

Ni s-a spus, în zorii post-modernității, că asistăm la „sfârșitul marilor narațiuni” (Lyotard), iar Eco vorbește despre „o societate lichidă” citându-l pe Bauman, una din care „lipsește un  model al ordinii”. Artistul care a depășit ideologia morții artei (deci a omului) caută articularea cu sens a obiectelor lumii. Propunerea lui Alfred Dumitriu are un astfel de traseu, compus din înaintări, opriri, reveniri, traseu care spune o poveste. Focul și apa sunt elemente constitutive, aerul e prezent în muzica discretă a clopoțeilor, el trece, îl simți. Iar pământul… Hamlet privește în pământ și în sine. Mă interesează traiectoria privirii: în fața lui Hamlet stai la același nivel, te obligă la asumarea condiției tale umane: muritoare, interogativă și dialogală. Stai și recapitulezi în imagini viața. Iar artistul își revede în abisul ecranului opera. Craniul te copleșește prin dimensiuni, ca elogiu al raționalității. De altfel, el intră în dialog cu celălalt craniu, din sala mică, al lui Ioan Botezătorul. Un alt model de victorie a umanului, cel profetic și escatologic. N-am putea să ni-l imaginăm pe tristul Prinț al Danemarcei dialogând cu craniul vestitorului Ioan? În vreme ce, la alte exponate, deasupra capului apar elemente zoomorfe, complicat eșafodaj de tragice (în sens nietzsche-an) izbucniri dionisiace ale subconștientului. De altfel, mai toate personajele (e un figurativ special aici) au „construcții” bizare, „egiptene” pe creștet, li se conferă astfel un aer de zeități  misterioase ale unui continent pierdut. Arlechinii din sala mică, reliefurile cu măști, trimit la carnavalescul renuvelator de lume, dar sunt și o engramă a Veneției. Mitul ordonează povestea, dându-i substanța.

Istoria artei este o istorie a profețiilor. Ea nu poate fi scrisă decât din poziția prezentului nemijlocit și actual; căci fiecare epocă are propria ei posibilitate, nouă și intransmisibilă, de a interpreta profețiile pe care le conținea arta epocilor trecute tocmai cu privire la ea. Cea mai importantă sarcină a artei este aceea de a crea o cerere în societate – oricât de mărginită ar fi aceasta altminteri – pentru a cărei satisfacere deplină încă nu a venit timpul”, nota Walter Benjamin. Arta creează viitor, survenind din mit. De aceea, mi se pare, personajele din povestea spusă aici de artist au nevoie de o împlinire, dincolo de conștientul și inconștientul lor, resorbindu-se în lumină. Aura lor din acest elan vertical se ivește.

Tehnologia este, din această perspectivă, îmblânzită, ca și noile media. Ele sunt deopotrivă provocate la dialog, în măsura în care dialogul este posibil. Articulațiile acestea sunt forme de legare. Expunerea obiectelor se bazează pe conceptul de sens descoperit prin înaintare și dialog. Mesele sunt popasuri. Spații de contemplare și de întâlnire și de stat cu capul în mâini înaintea viitorului. Otium. Poziția Gânditorului… Îmblânzirea de care vorbeam înseamnă, în fond, apropiere, la distanța șoaptei. Deși impozante ca dimensiune materială, obiectele acestea de sintaxă compozițională păstrează o figurare a intimului, spațiul nu mai este ostil, malefică pândă a necunoscutului. E spațiu de re-cunoaștere platoniciană. Vedem aici un „matematician” care ne învață rigoarea formulelor sale și perfecțiunea. Sunt și o Pythie percepând șoaptele muzicale ale zeilor, sau un Poseidon coborât dintr-o înarmată epopee. Sunt păsări solare, dar și triunghiul mistic, regăsirea aurei.

Proiectul expunerii lui Alfred Dumitriu ne îndeamnă la o recitire plastică a unor modele umane, implicând spectatorul într-o încadrare dinamică în spațiul expozițional. Suprafața metalică, implicând și ea dialogul prin oglindire, ne duce cu gândul la un splendid poem escatologic al unui mare poet român: „Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta/şi a fiert din pricina luminii soarelui”. (Nichita Stănescu) Sculptorul „pune sentimente pe bronz” pentru a le supune probei supreme a luminii revelației. Totul curge, inclusiv metalul. Și totuși: Exegi monumentum aere perennius.(Horatius) Numai astfel devine posibilă art-i-cularea existenței!














marți, 6 decembrie 2016


OPERATORUL EXISTENȚIAL



Moto: Cât va mai dura noaptea acestei lumi?

Gnoza

           





Der Weltschmertz, l´énnui, la nausée, the spleen… câte cuvinte similare or fi existând în limbile europene pentru a numi ce? Prozatorul Leonard Oprea ridică balcanicul lehamite la puterea de a dialoga cu aceste cuvinte internaționale. Pentru el, lehamitea este starea de întârziere în mundan, de care vrei să te desprinzi, pentru că te-ai săturat, dar nu ai destulă energie, și din care nu există salvare decât prin credință. Aș mai putea adăuga la cuvintele de mai sus și insidiosul acedia, boala călugărească, vidarea de sens dintr-un prea plin al sensului. Pericolul de a te odihni în perfecțiune. Trebuie să iubim viața mai mult decât ceea ce ea înseamnă….îl citează romancierul pe Dostoievski. Cartea de față[1] este o urmare a Trilogiei lui Theophil Magus, în special a  ultimei părți: Meditații și respirații.       

            Avem un existențialism românesc. Cu rădăcini vechi, nu imitativ, fenomen paradoxal de sfârșit de eon istoric, dar apărut la un popor tânăr. Existențialismul este un termen de rafinament final, specific marilor culturi, obosite de monumente și de întrebări și intrate într-o „eră a comentariului”, „joc cu mărgele de sticlă”, proliferare bacteriană a textelor secunde. A existat un existențialism românesc interbelic, numit de Călinescu filozofia „neliniștii” și a „aventurii”. Literatura „experiențelor”. Care a mai ieșit la lumină, când și când, chiar și în epoca neagră de după. Leonard Oprea aduce în prezent o astfel de scriitură. Cartea de față, cu o compoziție insolită, este o meditație fragmentară, acompaniată de compacte haikuuri, asupra condiției umane, credinței, jertfei, terorism, singurătate, lipsa de orizont a cotidianului ucigător prin automatizarea existenței, pornografie, iubirea de Dumnezeu și iubirea lui Dumnezeu, degradarea limbajului cotidian, femeie, atotprezența Răului ș.a.m.d. Un torturat de întrebări, se aude din texte scrâșnetul încercării de a se elibera din lanțuri. Sigur că între „principiul” existențialist conform căruia ceilalți sunt infernul și incondiționala iubire creștină față de Aproapele („Și cine este aproapele meu? Luca 10.29) este o prăpastie. Pod de cuvinte se construiește peste ea prin astfel de cărți meditație.

            Theophil Magus este un fel de Moș din Carpați (călugărul Ghelasie). Prezență magică, dincolo și dincoace de istorie, adică de limbaj, îl avem aici doar prin aceste gânduri frânte și imagini poetice… lehamite a limbajului, și el epuizat în fond, întors spre o zare în care nu-și pierduse legătura cu transcendentul și nu era redus la simpla funcție referențială. «Cei care nu au trăit vreodată conștienți ori conștient își refuză trăirea deplină a bucuriilor simple – sunt deplin străini de pacea lăuntrică. Da, sunt înstrăinați de Iisus Christos. Deci, fără îndoiala, sunt străini de Iubire, fără de care „… eu sunt nimic“. „… sub creanga de pin/în apus – spuma din val/sărută stânca…“». Acesta este tonul fundamental… Pentru o astfel de literatură sapiențială, ar fi prezumțios să vorbim despre „actualitate”, „noutate”, „inovație” și alte concepte arogante. Acest tip de text presupune o adeziune inițială necondiționată, și abia apoi se poate discuta dinlăuntrul acestei acceptări. Cartea emană forță, lehamitea nu se confundă cu lenea ideii. Mă întreb dacă este un concept creștin sau poate intra chiar în rândul păcatelor de mărturisit la spovedanie. Sau este chiar „teritoriul luptei”, la urma urmei asta este existența.

            Leonard Oprea vrea să ridice lehamitea la rang de operator existențial, asemenea dorului. Ne putem întreba, de exemplu, dacă ciobanul mioritic (acest Abel strigat din moarte de Maica lui) nu s-a lăsat jertfit nu dintr-un abstract „fatalism”, ci din mult mai concreta „lehamite”. La ce să mai trăiești într-o lume în care Fratele te poate ucide în orice clipă? Cum să trăiești în suspiciune, apărându-te, ridicând ziduri, privind bănuitor pe fiecare pe sub sprâncene? Mai ales când „aproapele” meu este în număr de peste 7 miliarde…

            Sunt incizii în lumea contemporană, descrieri, povești, mici parabole, meditații teologice, gânduri fulgerate de voința de liniștire. Isihia. Lehamitea poate fi, mă gândesc acum, și asta: lepădarea de tumult. Un fel „Ocean Point”, colț de rai pe care îl căutăm, îl visăm, îl regretăm fiecare. Este o carte despre „nostalgia paradisului”, tot mai acută pe măsură ce ne îndepărtăm apropiindu-ne de el. Autorul a găsit o formulă, dincolo de strictețea genurilor  literare, de a exprima situația (cum spun existențialiștii de școală) omului în lume. Aruncarea lui în lume și nădejdea (de nu certitudinea) mântuirii. Nu interesează rigoarea teologică a textului, și probabil că un teolog acribios ar putea găsi destule pietre de poticnire. Cartea trăiește prin tensiunea meditației și asumării existențiale. „Iubirea este șansa de a afla cine – nu ești./Moartea este șansa de a afla – cine ești./Oricum, Dumnezeu este șansa”. Theophil Magus este în această carte doar o voce întrebătoare. Cea care ridică întrebarea spre cer, precum vântul nisipul pustiei Asceților. E vocea lui Iov și a Ecleziastului, voce profetică adesea și uneori rugătoare. „Tăcerea nu poate fi decât lăuntrică. Fiindcă Dumnezeu nu vorbește, cuvântă. În șoaptă… foșnet de mătase… abia vălurită…În șoapta cea tăcută”.

            Care este locul lui Leonard Oprea în peisajul încă nesolidificat al literaturii noastre din ultimele decenii? Putem spune doar că nu-i pasă de această chestiune. Încă de la debut a fost un spirit rebel, dintre cei pentru care cuvântul este și aloe și foc. Nu intră în „tendințe” nu doar tematic și stilistic, ci mai ales prin forma de a-și asuma crucea cuvântului. Este fundamental un gnostic, un torturat de problema răului și un peregrin al Istoriei. Adică al drumului nostru, prin timp, spre Mântuire. Un  Cioran creștin, incapabil să-l accepte pe „Demiurgul cel rău”, dar la fel de radical în a demasca turpitudinea existenței cotidiene. Survenită din Cain, cel care atât s-a urât pe sine, încât l-a ucis pe fratele său pentru a face iremediabilă ruptura dintre el și Dumnezeu. Cum spune autorul într-un fragment: problema nu este dacă ajungi în iad sau nu, ci cum să evadezi din iad. Iată formulată tranșant dostoievskiana chestiune a existențialismului.    Îmi plac Înțelegerile din ultima parte a cărții (Sinusoide). Numerotate, ca variațiuni la un text dat, ele sunt un fel de a ne vorbi despre multitudinea de interpretări posibile ale unui arhi-text fundamental, în acest caz textul lui Nietzsche. Și nu numai, pentru că nu există creștin autentic pentru care memoria să nu fie o calitate fundamentală, autorul nostru depune, în câteva eseuri tulburătoare, mărturie despre chestiunea crucială (exact!) de azi a terorismului. Publicate, cum spune autorul, între anii 2001-2004, aceste observații sunt de o înspăimântătoare actualitate. Ele se cuvin citate din perspectiva Salvării…termen occidentalizat al Mântuirii, dar nu numai. Pentru că nu este vorba doar de a-ți identifica aproapele… Societății occidentale înseși pare a-i fi lehamite de a se mai apăra. Nu mai este nimic înlăuntrul zidurilor Ilionului, de vreme ce de decenii gândirea evacuează de acolo tot ce se numește valoare. Când nu-ți mai rămâne nimic,   îți rămâne Dumnezeu, la asta meditează Theophil Magus.

            Câteva cuvinte se cuvine să fie spuse și despre limbajul cărții. Dintru început ai senzația că ești prins într-un torent, sunt multe registre, niveluri, o complicată muzică interioară pentru care se cere ureche exersată. Scriitorul nu se ferește nici de lirism, nici de imprecație, nici de aforism, nici de descriere naturală. E un fel de demnitate redată a unui limbaj față de a cărui putere îți trebuie maximă deferență.         Pentru că o întreagă secțiune a cărții este dedicată acutului comentariu al Nietzsche-anului Dumnezeu a murit!, aș lega asta – prin energia lehamitei – de chestiunea limbajului. Pentru că, atâta vreme cât mai avem limbajul, Dumnezeu e viu în el! Numai ucigând limbajul, prin sărăcire, ne scufundăm în mormântul uitării. De noi înșine, de esența noastră fixată întru eternitate în Logosul întrupat. Întâlnim astfel una dintre temele repetitive ale cărții: cea a rugăciunii, a misticii. Theophil Magus este un mistic, și mă gândesc la celebrul început al Prefeței lui Paul Claudel la volumul de Opere de Arthur Rimbaud din 1929: „Arthur Rimbaud fut un mystique  à l´état sauvage, une source perdue qui ressort d´un sol saturé”. Cuvântul cheie de aici este sălbatic. Acest tip special de „sălbăticiune mistică” îmi place în ultimele volume ale lui Leonard Oprea. Cum să trăiești, în lumea de azi, alături de și pentru Iisus Hristos? E întrebarea pe care și-o pune scriitorul panoramând problemele lumii noastre. Astăzi nu se mai pune problema a te retrage din lume, ci a te retrage în lume, căci lumea însăși este  un imens pustiu… Scriind despre lehamite, Leonard Oprea a încercat o astfel de întoarcere către originea lumii de azi.







           





[1] Leonard Oprea, Lehamitea lui Theophil Magus, ed. Eikon, 2016, Postfață Mirela Roznoveanu, Vladimir Tismăneanu, Ilustrații după Capriciile lui Goya.