PĂMÂNTUL TRANSPARENT
Personaj polimorf (cum se caracterizează singur în numeroasele sale texte confesive), Dan C. Mihăilescu este un istoric literar aparte. Nu are absolut nimic de „hârţogar”, dimpotrivă, o splendidă capacitate histrionică, de neimitat în spaţiul nostru publicistic, de a reda viaţa din litera documentelor. Pentru el nu există praf pe documente. După mai bine de un deceniu de împătimire pentru literatura memorialistică (exemplificată în vol. I din Literatura română în postceauşism), era inevitabil ca atenţia să-i fie atrasă de foşnetul epistolar. Şi a început ceea ce înţelegem că vrea să fie un ciclu: Omul din scrisori. Primul om: Eminescu. Când, în 2000, a apărut la Polirom acel extraordinar corpus de inedite, Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, Dan C. Mihăilescu i-a dedicat un întreg serial entuziast de vreo cinci episoade în revista 22. Acela este coloana vertebrală a volumului de faţă.[Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, ed. Humanitas, 2009] Care volum începe cu o pledoarie frenetică, normală pentru un asemenea consevator ludic, pentru căldura, umanitatea, pasionalitatea scrisorii împotriva răcelii funcţionale, strict conjuncturale, a emailului. Straniul titlu sub care îşi aşază prezentarea, Sublimul de pământ, este oximoronic justificat, în măsura în care încearcă acest soi de „catabază” a hyperionului naţional, oferindu-i un trup şi un suflet, deduse din caligrafia mereu elegantă a epistolei. Mi-am permis să văd în demersul său şi drumul invers: de transparentizare a biograficului încărcat de labirintice pătimiri pentru a-l face incitant la lectură. Criticul are capacitatea de a vedea viaţa din texte şi de a citi textul ca pe o viaţă. Coborând sublimul pe pământ, face, în acelaşi timp, pământul existenţei cotidiene (cu toate mizeriile lui) transparent. „Numai recucerind Omul din autor, recucerindu-l cu farmec, dibăcie şi tot felul de bune ispitiri biografice mai putem spera să trezim apetitul adolescentin la lectură şi exegeză adecvată” (p. 32) Pentru secolele pre-electronice, scrisoarea era, se ştie, nu numai un mijloc de comunicare, ci un adevărat ritual, uneori incredibil de complicat. Şi, fiindcă partea cea mai interesantă din epistolarul eminescian este totuşi erosul, ne putem întreba dacă pasionalitatea secolului XIX naşte splendoarea genului epistolar sau genul epistolar creează această pasionalitate? (vezi cartea Ioanei Pârvulescu despre secolul XIX). Epistolarul pune alte accente decât jurnalul. În scrisoare, eul cată să se plieze „adrisantului”. Scrisoarea e spaţiu median între nuditatea, ecorşeul de sine al jurnalului şi travestiul operei (vezi p.14). „Nu istoria, nu istoriile mă interesează, ci firea omului […] aşa cum se înfăţişează ea în scrisul făptuit exclusiv pentru (un) celălalt. (p. 180). Eminescu este un subiect dificil nu numai pentru că este... Eminescu, poetul strivit sub un munte de exegeză, ci şi pentru că nu este un corespondent calofil sau harnic. De multe ori, şi nu numai retoric, îşi cere iertare că nu-i place să scrie scrisori. Când o face, are însă eleganţa şi bunul simţ specifice veacului. „Faptul că Eminescu – tip introvertit, capricios, prepuielnic şi sceptic – nu face parte din categoria expeditorilor„feerici”, adică spontani, invazivi, logoreici, digresivi, pentru care comunicarea, setea de spectacol şi de audienţă dezechilibrează copleşitor discreţia şi măsura în dispunerea accentelor şi e prea puţin atras de dezvăluirea „sufletului apostat” tocmai în cadrele frivolităţii epistolare nu exclude, totuşi, prezenţa unor surprinzătoar revelaţii în scrisorile sale” (p. 101).
Virtuoz al citatului, autorul cărţii lucrează mult la „masa de montaj”, citează abundent, asamblează, face conjecturi, lăsând textele să vorbească, pentru ca uimitul cititor să descopere nişte personaje vii, dincolo de mitul Eminescu – Veronica. Această cedare a iniţiativei textului din scrisori este actul critic fundamental. Cum apare portretul poetului la capătul acestei operaţii? Un om cu o incomodă conştiinţă de sine, dar şi a propriilor limite, „...un meseriaş atent, nu un boem prefăcut, un bun administrator al propriului destin şi mai deloc o figură atinsă de pitorescul experimentării diverselor ipostaze captatorii”. (p. 125) Şi, într-o recapitulare a feţelor personajului din scrisori: „Avem prin urmare, la o repede ochire, un eu caligrafic, în scrisorile către Maiorescu (adică armonios, impecabil în demonstraţii, îmbibat bibliografic, cu o maturitate accentuată responsabil), unul supus-administrativ, când vine vorba de familie, eul auctorial care corespondează cu Negruzzi, eul polemic, în situaţii de conflict profesional, iar la antipod eul ludico-erotic, savuros ca o pastişă ghiduşă după romanele de amor ale vremii”. (p. 138). Aici vine piatra de poticnire pentru cel ce parcurge corespondeţa Eminescu – Veronica (inclusiv masivul volum de inedite din 2000). Intrăm într-o adevărată chestiune de filozofie a limbajului. Ceea ce a şocat pe cei mai mulţi cititori avizaţi a fost, sigur, vocabularul, imagistica epistolelor eminesciene. Curajul lui DCM este de a face o comparistică aplicată a acestei stilistici cu cea a celebrelor cupluri caragialiene şi să dezvăluie o similitudine şocantă. Explicaţia? Ştiam până acum că „vitrionul” caragialian a distrus un cuvânt, altminteri perfect nevinovat în sine, amor. Nimeni n-a putut să-l mai folosească de atunci, într-atât a fost acoperit de rizibil. Iată, vedem acum că un întreg limbaj, o întreagă stilistică aplicată ce pare a fi fost curentă în epocă şi deloc ridicolă, cum ne pare nouă astăzi, a fost aneantizată de corozivitatea satirei caragialiene. De aceea comparaţia între cele două tipuri de limbaj trebuie cu atenţie maximă contextualizată. Limbajul din scrisorile „Miţicului” către „Momoţel” nu atestă vreo obnubilare a inteligenţei, a simţului estetic şi a spiritului autocritic ale „hyperionului românesc”. Parafrazând zicerea celebră: discursul îndrăgostit îşi are legile lui de care Discursului în general nu-i pasă. Aceasta îmi pare a fi morala capitolului „Veronica, Mihai şi cuplurile caragialiene” şi a întregului portret dedus din această analiză efervescentă. În mod cu totul ciudat, cei care au strâmbat din nas în faţa limbajului din corpusul de scrisori inedite au cedat unei imagini prefabricate, în mod evident ar fi preferat un Eminescu citând pe fiecare pagină din Schopenhauer şi Buddha, dedându-se la vaste speculaţiuni filozofice despre neant şi iubire, abstrus, mohorât, pletoric şi „profund”. În loc de asta, au dat de abuzul de diminutive (deşi se ştie că asta este o lege a discursului amoros), de umori ghiduşe sau resentimentare, de exasperări terestre şi fiziologice. Este nepermis de frivol să-l considerăm pe poet mult mai „simpatic” dintr-o astfel de perspectivă? De altfel, unul dintre câştigurile acestei lecturi este o schimbare a opticii din care este privită şi Veronica Micle. Personaj mai complex decât „femeia fatală” sau indiferentă, obsedată să-l prindă pe poet în jugul marital, cu care ne-a obişnuit vulgata istoriei literare. „Dacă nu relaţionezi şi nu contextualizezi sistematic realităţile, toate frecventele alternanţe de ton – uneori de-a dreptul antipodice – ale corespondenţei, ea riscă să devină de-a dreptul aiuritoare” (p. 87).
Titlul unui capitol ne informează că există o frumuseţe a celor jenante. Asta după ce ni se atrăsese atenţia că nimic scandalos, la modul în care percepem noi lucrurile azi, nu răzbate din acest epistolar. „Nu ni se revelează cine ştie ce secrete arzătoare, vreo Veronică lesbiană, vreun Mihai impotent, vreun avort, vreun Eminescu agent secret al Vienei ş.a.m.d.” (p.39) Codul bunului simţ şi al discreţiei era păstrat în sec. XIX până şi în genul acesta de comunicare intimă. Limbajul aluziv era de rigoare. Tocmai în această baie de normalitate stă, până la urmă, satisfacţia majoră a lectorului atent la astfel de nuanţe. Şi aici se află şi sensul bucuriei evidente cu care autorul acestul portret din scrisori se apropie de subiectul său. Moda fadă şi precară intelectual a demitizării nu intră în discuţie aici, sigur că „imaginea” tradiţional-şcolară-bucolică-academică-ideologizată a poetului este serios zguduită, dar nu pentru a fi demartelată, ci pentru a fi îmbogăţită. Sublimul de pământ nu înseamnă împroşcarea îngerului cu noroi, ci modelarea terestrităţii sale fundamentale pentru a-i revela luminozitatea. Nu am citit de mult o carte atât de frumos (ce cuvânt rar folosit azi!) normală despre Eminescu.
Dan C. Mihăilescu are din plin acea „plaisir du texte”, este printre puţinii oameni pe care-i ştiu care după o viaţă de lecturi pantagruelice nu simte nici un pic de sastisire sceptică faţă de literatură,(sau cel puţin o maschează foarte bine), devorează în continuare cu o bucurie adolescentină (de aceea se şi adresează de foarte multe ori direct celor foarte tineri, inclusiv în această carte) cantitţi incredibile de texte şi-şi împărtăşeşte sinteza lor ultimă care este bucuria. De aici distanţa ironică faţă de „metodologii”, ceea ce nu exclude nicicum şi niciodată rigoarea în plierea pe text şi pe context. De altfel, jocul acesta de tip suveică face savoarea „stilului DCM”, alergarea neîncetată între cele mai neaşteptate texte şi contexte, ţesutul rapid la pânzăria textului mereu ca o plasă căreia tu, mai mult sau mai puţin ipocritul cititor, i te abandonezi cu voluptate. Omul din scrisori este omul din litere, contradictoriu şi adesea contrariant. Aşteptăm volumul despre Caragiale...
09 iunie 2009
06 iunie 2009
Steinhardt
UN DESTIN FERICIT
Uneori mîna este cea care citește. Mai bine zis, ea decide ce carte să impună ochiului. Oricine trăiește cu exercițiul cotidian al lecturii a cunoscut probabil această experiență, cînd mîna se întinde parcă singură, mînată de un impuls obscur, spre raftul bibliotecii și extrage de acolo o carte la care poți să juri că nu te gîndiseși cu o secundă înainte. O poți răsfoi doar, cu oarecare uimire, sunt cărți pe care uitaseși că le ai, sau te poți adînci în lectură ca și cînd ai citi-o prima oară, fără să o mai poți lăsa din mînă. Poți chiar descoperi o carte pe care nu ai citit-o (o adevărată bibliotecă este cea în care se găsesc suficiente cărți necitite) încă. O astfel de experiență am retrăit recent cu Jurnalul fericirii, al lui Steinhardt. Prins de cu totul alte urgențe, m-am trezit că întind mîna și scot din raft cartea. Nu ediția de la Dacia, din 1991, aceea greu manevrabilă din cauza (re)citirilor succesive și a multor mîini prin care a trecut. Ci noua ediție din seria elegantă de Opere de la Polirom. Lectura nouă în care m-am angajat a fost neașteptat de plină de surprize. Punctele de interes mi-erau acum altele decît la prima lectură, aceea cu intensitatea unui șoc. Chiar am fost surprins să constat cât de diferite sunt acum accentele interesului meu. Atunci: 1. memorialistica de închisoare era încă la începuturile ei editoriale, între timp s-au umplut cîteva rafturi. Citeam cu fervoare și furie, cu mirare și oroare despre detaliile gulagului românesc. O lume nouă apărea din subterane. 2. Tema convertirii religioase era pentru prima oară reprezentată la un nivel magistral în literatura noastră. Și 3. Modul lui Steinhardt de a scrie despre creștinism era (și este) de o mare originalitate dar fără a depăși rigoarea dogmatică ortodoxă. Nu avea nimic din rigiditatea limbajului bisericos. Acum, putem înțelege textul Părintelui Nicolae de la Rohia printr-o mult mai detaliată contextualizare. Avem mult mai multe informații, cel puțin despre punctele 2 și 3.
În răstimpul re-lecturii Jurnalului am găsit și cumpărat și monografia lui George Ardeleanu N. Steinhardt și paradoxurile libertății. Editura Humanitas, 2009. Cartea concurează de pe acum la titlul de cea mai bună lucrare de istorie literară a anului. Steinhardt merita fără îndoială o astfel de monografie. Cel puțin trei dintre calitățile scrisului lui Steindardt sunt de regăsit ca un omagiu la monografistul său: erudiția, curajul și libertatea de gîndire. Spuneam despre noua lectură a jurnalului că a mutat accentele. Acum putem privi figura culturală a lui Steinhardt într-o complexitate puțin evidențiată pînă acum. Este ceea ce face George Ardeleanu. Avem un portret exact și nuanțat al generației interbelice dar și al epocii istorice postbelice. Este o hagiografie modernă. Sensul cuvîntului, atenție, nu este acela de encomion ci „doar” viață de sfînt. Șansa paradoxală (Cioran, Țuțea, Paleologu, Steinhardt, excepționali artiști ai gîndirii paradoxale; un alt numitor comun al generației?) a creștinismului în a doua jumătate a veacului XX a fost o recădere în catacombe. O posibilitate a martirajului în împrejurările mărturiei creștine a renăscut. Cum spunea un răposat patriarh: nu am avut curaj să fim martiri. Și totuși, cîți martiri am avut... Încă nesanctificați. Pentru că au reapărut catacombele și chinurile cu care este obișnuit oricine a citit o viață de sfînt.
Steinhardt intră în pușcărie, pe lîngă aspirinele din buzunar, cu două bagaje esențial: o vastă cultură bine asimilată dar și o armătură morală solid construită. Credința este inițial mai mult o tînjire, o căutare de sine și de temeiuri. Pușcăria ia și ultima cîrpă de pe ochi. Tot jurnalul se constituie astfel ca o predică. O predică adevărată în care cuvîntul și fapta una sunt. Nu știu în ce raport numeric se află în jurnal citatele scripturale față de acelea culturale, aș crede intuitiv că acestea din urmă sunt mai numeroase. Este de văzut aici unul dintre temeiurile gândirii teologice a părintelui Nicolae. El percepe pretutindeni Întruparea, iar în cultură calea cea mai bogată spre revelație. Are spiritul într-o continuă alertă, în perpetuă stare de veghe pentru a descoperi lumina cîte unui înțeles parabolic creștin într-un film, într-o carte, într-o scenă istorică, într-o replică memorabilă și mai ales în experiența limită carcerală. Aceasta nu are decît în subsidiar înțeles politic ori istoric, ci în primul rînd unul religios, de pat germinativ al revelației.
În acest sens nu trebuie privită ca o frivolitate compoziția atît de pretențioasă, atent migălită, polifonică, a jurnalului. Ea ține nu de vreun estetism sau de orgoliu auctorial, este tot o reverență inteligentă și politicoasă adusă credinței. I s-ar părea o jignire să scrii plicticos și comun despre Întrupare, Evenimentul unic al istoriei. Cînd îi citim predicile adunate în Dăruind vei dobîndi, găsim aceeași deloc frivolă și profund respectuoasă atenție acordată formei, trimiterii culturale. Grozăvia destinului prin care a trecut, felul în care tace Jurnalul despre anumite lucruri (la fel de importante ca și cele pe care le dezvăluie) sunt fapte secundare, sau doar cadru prin care se străvede Sensul existenței care este credință și este libertate. Steinhardt nu scrie despre fericire și despre libertate, ci scrie fericit și liber. Are un cult al prieteniei, nu numai oamenii îi sunt prieteni, și despre cărți scrie cu fervoare asumată, nu se simte nici un strop de obligație, ci, ajutat și de memoria excepțională (n-a observat nimeni, din cîte știu, că reprezentanții de seamă ai mirabilei generații se bucurau cu toții de o memorie remarcabilă, un adevărat numitor comun, să fie rodul sistemului de învățămînt de atunci, e de gîndit...), cărțile citite, de la un roman polițist la Frații Karamazov îi sunt parteneri, de banchet de idei, taifas, de platonician symposion. O altă observație ținînd tot de rădăcini, mai lesne de evidențiat în cazul lui Steinhardt (după un eșec de integrare în sinagogă) este faptul că el ajunge la credință sprijinit de o armătură morală impecabilă. Extraordinarul personaj care este tatăl său, cu replicile-i memorabile, este o mărturie în acest sens.
Literatura concentraționară se constituie, în ultimele două decenii mai ales, într-o nouă cortină, de hîrtie, care desparte Estul de Vest. Estul are în plus o experiență al cărui grad de atrocitate și coborîre în subuman este necunoscut Occidentului. Și, în plus, este de nepovestit. Oricît de bogată ar fi literatura Gulagului, începînd cu textul fondator, Arhipelagul Gulag, vesticii nu pot crede. Este ceva normal, nici generațiile mai noi din est nu o cred. Sună atît de neverosmil ceea ce s-a întîmplat... Este aici una dintre explicațiile faptului că frivolul jurnal al lui Sebastian s-a bucurat de un atît de mare succes, vorbea despre lucruri cunoscute, în vreme ce mult mai profundul jurnal al lui Steinhardt nu a atins asemenea cote de interes internațional. Inenarabila experiență a lagărului comunist (mă refer și la cel mic și la cel extins la dimensiunile țării întregi), această experiență în plus a unei jumătăți de continent a rămas incomuncabilă. Steinhardt nu este un naiv, are intuiții istorice tulburător de exacte, dacă le privim din perspectiva timpurior de azi. Tocmai pentru că vin din partea știutorului, a celui care a trecut neorbit cele două praguri ale secolului.
Restituirea operei lui Steinhardt, om forjat în interbelic dar împlinit ca destin în teribila perioadă de după 1945, ne pune dinainte unul dintre cele mai rotunde destine ale culturii române. Îmbinarea dintre religiozitate și informația culturală de ultimă formă (nu numai literar-filozofică, ci și științifică) este foarte rară în românica, unde cele domenii apar în genere strict separate. Steinhardt este un inclasabil în literatura noastră. El face cît o categorie, este o mulțime cu un singur element. Multe invidii va fi stîrnit faptul că numele lui a fost cel amintit la istorica vizită a Papei Ioan Paul al II-lea. Dar puțini vor fi luat seama de ce. El însuși un spirit nerigid, liber, dincolo de canoane, dar riguros, Suveranul Pontif sugera astfel, poate, extrem de subtil, calea pe care ar trebui să o apuce o ortodoxie care vrea să fie cea „dreaptă”, dar să fie și în dialog cu vremurile. Pe de altă parte, pentru o societate (incluzînd aici și o mulțime de literați, oameni de cultură, așa zicînd liber cugetători) în care ortodoxia este echivalentă cu cazul Tanacu, Steinhardt este o piatră de poticnire. Nu poate fi ignorat nici de literați, nici de credincioși. Scriind la modul entuziast, sărbătoresc, pe care și l-a făurit, el nu face critică literară propriu-zisă, dar nici limbajul în care își comunică teologhisirea nu este cel comun bisericesc. Această situare frontalieră a monahului de la Rohia deschide o vedere spre un nou continent cultural, încă neexplorat în cultura autohtonă. Monografia lui George Ardeleanu are două calități mai greu de reunit: înțelege foarte bine epoca (nu am citit multe lucrări care să o descrie mai adecvat), și are curajul de a spune direct lucruri pe care mulți le tac. Prin apelul insistent la citate din toate etapele și toate compartimentele tematice ale operei lui Steinhardt, autorul monografiei arată tocmai cum se construiește un om punte peste două epoci. Nu întîmplător cuvîntul cheie, aflat și în titlul monografiei este libertate. Citească-se capitolul Cîteva teme steinhardtiene (și tot atîtea aproximări). El fixează în cîteva pagini ideile forță ale operei steinhardtiene.
Cu alte cuvinte, Jurnalul fericirii, nu îmi pare o carte doar despre trecut, despre marea ruptură în condiția umană care este comunismul, ci și una despre o dimensiune lipsă a construcției culturii autohtone, cea a religiosului. În urma acestei serii de Opere și a monografiei lui George Ardeleanu, Steinhardt încetează de a mai fi un caz oarecum pitoresc, tinde să devină un instaurator de paradigmă.
Uneori mîna este cea care citește. Mai bine zis, ea decide ce carte să impună ochiului. Oricine trăiește cu exercițiul cotidian al lecturii a cunoscut probabil această experiență, cînd mîna se întinde parcă singură, mînată de un impuls obscur, spre raftul bibliotecii și extrage de acolo o carte la care poți să juri că nu te gîndiseși cu o secundă înainte. O poți răsfoi doar, cu oarecare uimire, sunt cărți pe care uitaseși că le ai, sau te poți adînci în lectură ca și cînd ai citi-o prima oară, fără să o mai poți lăsa din mînă. Poți chiar descoperi o carte pe care nu ai citit-o (o adevărată bibliotecă este cea în care se găsesc suficiente cărți necitite) încă. O astfel de experiență am retrăit recent cu Jurnalul fericirii, al lui Steinhardt. Prins de cu totul alte urgențe, m-am trezit că întind mîna și scot din raft cartea. Nu ediția de la Dacia, din 1991, aceea greu manevrabilă din cauza (re)citirilor succesive și a multor mîini prin care a trecut. Ci noua ediție din seria elegantă de Opere de la Polirom. Lectura nouă în care m-am angajat a fost neașteptat de plină de surprize. Punctele de interes mi-erau acum altele decît la prima lectură, aceea cu intensitatea unui șoc. Chiar am fost surprins să constat cât de diferite sunt acum accentele interesului meu. Atunci: 1. memorialistica de închisoare era încă la începuturile ei editoriale, între timp s-au umplut cîteva rafturi. Citeam cu fervoare și furie, cu mirare și oroare despre detaliile gulagului românesc. O lume nouă apărea din subterane. 2. Tema convertirii religioase era pentru prima oară reprezentată la un nivel magistral în literatura noastră. Și 3. Modul lui Steinhardt de a scrie despre creștinism era (și este) de o mare originalitate dar fără a depăși rigoarea dogmatică ortodoxă. Nu avea nimic din rigiditatea limbajului bisericos. Acum, putem înțelege textul Părintelui Nicolae de la Rohia printr-o mult mai detaliată contextualizare. Avem mult mai multe informații, cel puțin despre punctele 2 și 3.
În răstimpul re-lecturii Jurnalului am găsit și cumpărat și monografia lui George Ardeleanu N. Steinhardt și paradoxurile libertății. Editura Humanitas, 2009. Cartea concurează de pe acum la titlul de cea mai bună lucrare de istorie literară a anului. Steinhardt merita fără îndoială o astfel de monografie. Cel puțin trei dintre calitățile scrisului lui Steindardt sunt de regăsit ca un omagiu la monografistul său: erudiția, curajul și libertatea de gîndire. Spuneam despre noua lectură a jurnalului că a mutat accentele. Acum putem privi figura culturală a lui Steinhardt într-o complexitate puțin evidențiată pînă acum. Este ceea ce face George Ardeleanu. Avem un portret exact și nuanțat al generației interbelice dar și al epocii istorice postbelice. Este o hagiografie modernă. Sensul cuvîntului, atenție, nu este acela de encomion ci „doar” viață de sfînt. Șansa paradoxală (Cioran, Țuțea, Paleologu, Steinhardt, excepționali artiști ai gîndirii paradoxale; un alt numitor comun al generației?) a creștinismului în a doua jumătate a veacului XX a fost o recădere în catacombe. O posibilitate a martirajului în împrejurările mărturiei creștine a renăscut. Cum spunea un răposat patriarh: nu am avut curaj să fim martiri. Și totuși, cîți martiri am avut... Încă nesanctificați. Pentru că au reapărut catacombele și chinurile cu care este obișnuit oricine a citit o viață de sfînt.
Steinhardt intră în pușcărie, pe lîngă aspirinele din buzunar, cu două bagaje esențial: o vastă cultură bine asimilată dar și o armătură morală solid construită. Credința este inițial mai mult o tînjire, o căutare de sine și de temeiuri. Pușcăria ia și ultima cîrpă de pe ochi. Tot jurnalul se constituie astfel ca o predică. O predică adevărată în care cuvîntul și fapta una sunt. Nu știu în ce raport numeric se află în jurnal citatele scripturale față de acelea culturale, aș crede intuitiv că acestea din urmă sunt mai numeroase. Este de văzut aici unul dintre temeiurile gândirii teologice a părintelui Nicolae. El percepe pretutindeni Întruparea, iar în cultură calea cea mai bogată spre revelație. Are spiritul într-o continuă alertă, în perpetuă stare de veghe pentru a descoperi lumina cîte unui înțeles parabolic creștin într-un film, într-o carte, într-o scenă istorică, într-o replică memorabilă și mai ales în experiența limită carcerală. Aceasta nu are decît în subsidiar înțeles politic ori istoric, ci în primul rînd unul religios, de pat germinativ al revelației.
În acest sens nu trebuie privită ca o frivolitate compoziția atît de pretențioasă, atent migălită, polifonică, a jurnalului. Ea ține nu de vreun estetism sau de orgoliu auctorial, este tot o reverență inteligentă și politicoasă adusă credinței. I s-ar părea o jignire să scrii plicticos și comun despre Întrupare, Evenimentul unic al istoriei. Cînd îi citim predicile adunate în Dăruind vei dobîndi, găsim aceeași deloc frivolă și profund respectuoasă atenție acordată formei, trimiterii culturale. Grozăvia destinului prin care a trecut, felul în care tace Jurnalul despre anumite lucruri (la fel de importante ca și cele pe care le dezvăluie) sunt fapte secundare, sau doar cadru prin care se străvede Sensul existenței care este credință și este libertate. Steinhardt nu scrie despre fericire și despre libertate, ci scrie fericit și liber. Are un cult al prieteniei, nu numai oamenii îi sunt prieteni, și despre cărți scrie cu fervoare asumată, nu se simte nici un strop de obligație, ci, ajutat și de memoria excepțională (n-a observat nimeni, din cîte știu, că reprezentanții de seamă ai mirabilei generații se bucurau cu toții de o memorie remarcabilă, un adevărat numitor comun, să fie rodul sistemului de învățămînt de atunci, e de gîndit...), cărțile citite, de la un roman polițist la Frații Karamazov îi sunt parteneri, de banchet de idei, taifas, de platonician symposion. O altă observație ținînd tot de rădăcini, mai lesne de evidențiat în cazul lui Steinhardt (după un eșec de integrare în sinagogă) este faptul că el ajunge la credință sprijinit de o armătură morală impecabilă. Extraordinarul personaj care este tatăl său, cu replicile-i memorabile, este o mărturie în acest sens.
Literatura concentraționară se constituie, în ultimele două decenii mai ales, într-o nouă cortină, de hîrtie, care desparte Estul de Vest. Estul are în plus o experiență al cărui grad de atrocitate și coborîre în subuman este necunoscut Occidentului. Și, în plus, este de nepovestit. Oricît de bogată ar fi literatura Gulagului, începînd cu textul fondator, Arhipelagul Gulag, vesticii nu pot crede. Este ceva normal, nici generațiile mai noi din est nu o cred. Sună atît de neverosmil ceea ce s-a întîmplat... Este aici una dintre explicațiile faptului că frivolul jurnal al lui Sebastian s-a bucurat de un atît de mare succes, vorbea despre lucruri cunoscute, în vreme ce mult mai profundul jurnal al lui Steinhardt nu a atins asemenea cote de interes internațional. Inenarabila experiență a lagărului comunist (mă refer și la cel mic și la cel extins la dimensiunile țării întregi), această experiență în plus a unei jumătăți de continent a rămas incomuncabilă. Steinhardt nu este un naiv, are intuiții istorice tulburător de exacte, dacă le privim din perspectiva timpurior de azi. Tocmai pentru că vin din partea știutorului, a celui care a trecut neorbit cele două praguri ale secolului.
Restituirea operei lui Steinhardt, om forjat în interbelic dar împlinit ca destin în teribila perioadă de după 1945, ne pune dinainte unul dintre cele mai rotunde destine ale culturii române. Îmbinarea dintre religiozitate și informația culturală de ultimă formă (nu numai literar-filozofică, ci și științifică) este foarte rară în românica, unde cele domenii apar în genere strict separate. Steinhardt este un inclasabil în literatura noastră. El face cît o categorie, este o mulțime cu un singur element. Multe invidii va fi stîrnit faptul că numele lui a fost cel amintit la istorica vizită a Papei Ioan Paul al II-lea. Dar puțini vor fi luat seama de ce. El însuși un spirit nerigid, liber, dincolo de canoane, dar riguros, Suveranul Pontif sugera astfel, poate, extrem de subtil, calea pe care ar trebui să o apuce o ortodoxie care vrea să fie cea „dreaptă”, dar să fie și în dialog cu vremurile. Pe de altă parte, pentru o societate (incluzînd aici și o mulțime de literați, oameni de cultură, așa zicînd liber cugetători) în care ortodoxia este echivalentă cu cazul Tanacu, Steinhardt este o piatră de poticnire. Nu poate fi ignorat nici de literați, nici de credincioși. Scriind la modul entuziast, sărbătoresc, pe care și l-a făurit, el nu face critică literară propriu-zisă, dar nici limbajul în care își comunică teologhisirea nu este cel comun bisericesc. Această situare frontalieră a monahului de la Rohia deschide o vedere spre un nou continent cultural, încă neexplorat în cultura autohtonă. Monografia lui George Ardeleanu are două calități mai greu de reunit: înțelege foarte bine epoca (nu am citit multe lucrări care să o descrie mai adecvat), și are curajul de a spune direct lucruri pe care mulți le tac. Prin apelul insistent la citate din toate etapele și toate compartimentele tematice ale operei lui Steinhardt, autorul monografiei arată tocmai cum se construiește un om punte peste două epoci. Nu întîmplător cuvîntul cheie, aflat și în titlul monografiei este libertate. Citească-se capitolul Cîteva teme steinhardtiene (și tot atîtea aproximări). El fixează în cîteva pagini ideile forță ale operei steinhardtiene.
Cu alte cuvinte, Jurnalul fericirii, nu îmi pare o carte doar despre trecut, despre marea ruptură în condiția umană care este comunismul, ci și una despre o dimensiune lipsă a construcției culturii autohtone, cea a religiosului. În urma acestei serii de Opere și a monografiei lui George Ardeleanu, Steinhardt încetează de a mai fi un caz oarecum pitoresc, tinde să devină un instaurator de paradigmă.
30 aprilie 2009
Expoziție
POTIRUL CU OTRĂVURI COLORATE
Intrarea în expoziţia pictorului Ştefan Pelmuş, găzduită de exelenta şi foarte selectiva Galerie MAV din Câmpina, este programată să declanşeze din primul moment şocul. Impactul cu violenţa culorilor tari şi a formelor aşezate astfel încît să dea senzaţia de rotaţie (timp, cadran), de vertij, trezeşte ochiul din amorţirea cotidianului. Mesajul ei nu se vădeşte însă din prima, necesită o acomodare, o reflecţie, o întîrziere în materia simbolurilor, s-a vorbit despre o amalgamare a formelor şi a culorilor în tehnică suprarealistă. Libertatea imaginativă de combinare a formelor, liniilor, suprafeţelor şi culorilor, un anume hieratism al perpespectivei plate, fără volum, depărtînd textul tabloului de mimesisul realist, prospeţimea culorilor sunt cîteva elemente care justifică din plin o asemenea încadrare. De ar fi să mă joc infantil cochet cu vorbele aş spune că avem de-a face, mai degrabă, de un pre-realism. Pentru că este vorba de o pictură simbolică, deloc iconografică, în sensul de reproducere a unei imagini pre-date, senzoriale, iar simbolul a fost înaintea realităţii care din el pogoară. Aici mi s-a părut a fi lecţia creştină originară a acestor tablouri pe tema Potirului. După ce îşi revine din acest prim şoc al culorii tari, contururilor ferme şi suprafeţelor care te invadează cu întrebări, ochiul poate odihni în calmul repetitivului, serialului, lait-motivului. Care toate tot spre zona sacralului ne trimit. Un inventar rapid ne arată: potirul, plin cu sînge, peştele cristic, pasărea (cu aspect neliniştitor de Horus hieroglific), crucea, arborele vieţii, „boldul” („Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte? Boldul morţii este păcatul şi puterea păcatului este Legea” 1 Corinteni 15), viţa de vie, piroanele de pe cruce, coarnele din iconografia tradiţională a Celui Rău, totul scăldat într-un mediu care evocă fluiditatea, nişte „forme” inclasificabile, alungite, ca dintr-un spaţiu submers, acvatic, sugerînd o perpetuă Geneză.
Pictură abstractă, de bună seamă, dar un abstracţionism care nu îşi pierde nici un moment legătura cu sensul iniţial al simbolului. Simbolul nu este în fond altceva decît limbajul abstractului. Vagile forme umanoide care apar ici şi colo sunt doar pre-formări, căutări ale Modelului iniţial din care s-a ales forma celui făcut după chipul şi asemănarea Domnului. Non-figurativul este unul al timpului în care binele şi răul nu s-au ales încă precum grîul de neghină. Culoarea mă trimite cu gîndul la prospeţimea naturală a desenelor amerindiene, dar şi a picturii noastre naive precum a crucilor de la Săpînţa. Sunt culori ale bucuriei naşterii, dar acest lucru nu exclude tragicul, spaima, păcatul. Căci potirul nu este doar Sfântul Graal, ci şi cel care aduce moartea („Ava Părinte, toate sunt cu putinţă ţie, treci de la mine paharul acesta, însă nu ceea ce voiesc eu ci ceea ce voieşti tu” - Marcu 14.36). Vioiciunea psihedelică a culorilor nu înseamnă refugiu din realitate într-o lume a dez-articulării psihice, ci aderenţă la un spaţiu precis decupat simbolic. Precizia geometrică a scandării spaţiului exclude vagul oricărui „extaz” provocat de romantica „dereglare a tuturor simţurilor”. Dacă potirul implică evident questa, căutarea, atunci orientarea este obligatorie. Poate de aceea secvenţele spaţiale ale multora dintre tablouri trimit la o subliniere a punctelor cardinale. Mă gîndeam la unul dintre cele mai frumoase titluri de cărţi din cultura noastră: Puncte cardinale în haos. Un fel de busole simbolice care duc la Graalul ascuns al sîngelui nemuririi (roşul sîngelui este, de altfel, culoarea predominantă, alături de culorile tradiţional iconografice: albastru, auriu, verde). Tablourile sunt caroiate uneori în ecrane, cum se spune în limbaj computeristic, implicînd un anume tip de lectură a textului pictural. Destul de asemănătoare cu aşezarea, tot la fel de riguros respectînd o sintaxă spaţială şi simbolică, a picturii bisericeşti. Iar repetarea în diferite registre canonice a aceloraşi teme şi motive construieşte efectul contrapunctic al expoziţiei ca act vizual total.
O problemă pe care citirea acestor exerciţii de căutare a esenţei din Vasul Sacru o pune în fiecare tablou este cea a răului. Dacă tensiunea dintre decupajul geometric al spaţiului şi fluiditatea amorfică, ovoidală a figurilor, totul pe un fond net, este mai uşor de ghicit, sîngele mereu implicat în conţinutul picturii nu este numai cel răsumpărător, ci şi cel al sacrificiului sau al crimei fondatoare. Golemul aşteaptă. Ceea ce pare la o primă privire vioiciune, poate fi şi un avertisment. Sîngele strigă din părinţi, strigă de pe pereţi. Din acest punct de vedere, ex-punerea este puternic neliniştitoare. Ambiguitatea oricărui simbol, ştim asta bine de la Eliade, permite interpretări diametral opuse, rigoarea sintaxei, convergenţa contextelor rituale dau de fiecare dată sensul, în convergenţa contrariilor. Aici, programul iconografic desprins de cadrul cultic are libertatea estetică de a combina formele într-un mod pur aluziv cu singura presiune a imaginativului care nu este bîntuire, ci rigoare. Binele şi răul nu sunt separate, ci bine mestecate una în alta. Greu discernabile. În vremurile noastre post-sacrifiale Graalul nu mai este căutat de nimeni. De aceea lipseşte eroicul, energia căutării, băutura vieţii ţi se îmbie să o guşti ca pe o dulce otravă.
Citirea acestor picturi presupune un fel de antrenament poetic. Metafora picturală serială este una despre spaţiul sacru. Nu ilustrativă, ci instaurativă. Privirea nu se odihneşte, pare mereu purtată de un fel de fugă către sensul marilor obiecte din interior, dar şi al semnelor „mărunte”, bizare, ca un fel de ornamente misterioase, care populează acest spaţiu. Aceasă expoziţie programatică a lui Ştefan Pelmuş este un adevărat eveniment cultural într-o urbe care trăieşte prea mult din amintirea excelenţei sale culturale şi prea puţin prin excelenţa prezentului, şi asta printr-o iniţiativă strict privată. De luat aminte.
Christian crăciun
Intrarea în expoziţia pictorului Ştefan Pelmuş, găzduită de exelenta şi foarte selectiva Galerie MAV din Câmpina, este programată să declanşeze din primul moment şocul. Impactul cu violenţa culorilor tari şi a formelor aşezate astfel încît să dea senzaţia de rotaţie (timp, cadran), de vertij, trezeşte ochiul din amorţirea cotidianului. Mesajul ei nu se vădeşte însă din prima, necesită o acomodare, o reflecţie, o întîrziere în materia simbolurilor, s-a vorbit despre o amalgamare a formelor şi a culorilor în tehnică suprarealistă. Libertatea imaginativă de combinare a formelor, liniilor, suprafeţelor şi culorilor, un anume hieratism al perpespectivei plate, fără volum, depărtînd textul tabloului de mimesisul realist, prospeţimea culorilor sunt cîteva elemente care justifică din plin o asemenea încadrare. De ar fi să mă joc infantil cochet cu vorbele aş spune că avem de-a face, mai degrabă, de un pre-realism. Pentru că este vorba de o pictură simbolică, deloc iconografică, în sensul de reproducere a unei imagini pre-date, senzoriale, iar simbolul a fost înaintea realităţii care din el pogoară. Aici mi s-a părut a fi lecţia creştină originară a acestor tablouri pe tema Potirului. După ce îşi revine din acest prim şoc al culorii tari, contururilor ferme şi suprafeţelor care te invadează cu întrebări, ochiul poate odihni în calmul repetitivului, serialului, lait-motivului. Care toate tot spre zona sacralului ne trimit. Un inventar rapid ne arată: potirul, plin cu sînge, peştele cristic, pasărea (cu aspect neliniştitor de Horus hieroglific), crucea, arborele vieţii, „boldul” („Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte? Boldul morţii este păcatul şi puterea păcatului este Legea” 1 Corinteni 15), viţa de vie, piroanele de pe cruce, coarnele din iconografia tradiţională a Celui Rău, totul scăldat într-un mediu care evocă fluiditatea, nişte „forme” inclasificabile, alungite, ca dintr-un spaţiu submers, acvatic, sugerînd o perpetuă Geneză.
Pictură abstractă, de bună seamă, dar un abstracţionism care nu îşi pierde nici un moment legătura cu sensul iniţial al simbolului. Simbolul nu este în fond altceva decît limbajul abstractului. Vagile forme umanoide care apar ici şi colo sunt doar pre-formări, căutări ale Modelului iniţial din care s-a ales forma celui făcut după chipul şi asemănarea Domnului. Non-figurativul este unul al timpului în care binele şi răul nu s-au ales încă precum grîul de neghină. Culoarea mă trimite cu gîndul la prospeţimea naturală a desenelor amerindiene, dar şi a picturii noastre naive precum a crucilor de la Săpînţa. Sunt culori ale bucuriei naşterii, dar acest lucru nu exclude tragicul, spaima, păcatul. Căci potirul nu este doar Sfântul Graal, ci şi cel care aduce moartea („Ava Părinte, toate sunt cu putinţă ţie, treci de la mine paharul acesta, însă nu ceea ce voiesc eu ci ceea ce voieşti tu” - Marcu 14.36). Vioiciunea psihedelică a culorilor nu înseamnă refugiu din realitate într-o lume a dez-articulării psihice, ci aderenţă la un spaţiu precis decupat simbolic. Precizia geometrică a scandării spaţiului exclude vagul oricărui „extaz” provocat de romantica „dereglare a tuturor simţurilor”. Dacă potirul implică evident questa, căutarea, atunci orientarea este obligatorie. Poate de aceea secvenţele spaţiale ale multora dintre tablouri trimit la o subliniere a punctelor cardinale. Mă gîndeam la unul dintre cele mai frumoase titluri de cărţi din cultura noastră: Puncte cardinale în haos. Un fel de busole simbolice care duc la Graalul ascuns al sîngelui nemuririi (roşul sîngelui este, de altfel, culoarea predominantă, alături de culorile tradiţional iconografice: albastru, auriu, verde). Tablourile sunt caroiate uneori în ecrane, cum se spune în limbaj computeristic, implicînd un anume tip de lectură a textului pictural. Destul de asemănătoare cu aşezarea, tot la fel de riguros respectînd o sintaxă spaţială şi simbolică, a picturii bisericeşti. Iar repetarea în diferite registre canonice a aceloraşi teme şi motive construieşte efectul contrapunctic al expoziţiei ca act vizual total.
O problemă pe care citirea acestor exerciţii de căutare a esenţei din Vasul Sacru o pune în fiecare tablou este cea a răului. Dacă tensiunea dintre decupajul geometric al spaţiului şi fluiditatea amorfică, ovoidală a figurilor, totul pe un fond net, este mai uşor de ghicit, sîngele mereu implicat în conţinutul picturii nu este numai cel răsumpărător, ci şi cel al sacrificiului sau al crimei fondatoare. Golemul aşteaptă. Ceea ce pare la o primă privire vioiciune, poate fi şi un avertisment. Sîngele strigă din părinţi, strigă de pe pereţi. Din acest punct de vedere, ex-punerea este puternic neliniştitoare. Ambiguitatea oricărui simbol, ştim asta bine de la Eliade, permite interpretări diametral opuse, rigoarea sintaxei, convergenţa contextelor rituale dau de fiecare dată sensul, în convergenţa contrariilor. Aici, programul iconografic desprins de cadrul cultic are libertatea estetică de a combina formele într-un mod pur aluziv cu singura presiune a imaginativului care nu este bîntuire, ci rigoare. Binele şi răul nu sunt separate, ci bine mestecate una în alta. Greu discernabile. În vremurile noastre post-sacrifiale Graalul nu mai este căutat de nimeni. De aceea lipseşte eroicul, energia căutării, băutura vieţii ţi se îmbie să o guşti ca pe o dulce otravă.
Citirea acestor picturi presupune un fel de antrenament poetic. Metafora picturală serială este una despre spaţiul sacru. Nu ilustrativă, ci instaurativă. Privirea nu se odihneşte, pare mereu purtată de un fel de fugă către sensul marilor obiecte din interior, dar şi al semnelor „mărunte”, bizare, ca un fel de ornamente misterioase, care populează acest spaţiu. Aceasă expoziţie programatică a lui Ştefan Pelmuş este un adevărat eveniment cultural într-o urbe care trăieşte prea mult din amintirea excelenţei sale culturale şi prea puţin prin excelenţa prezentului, şi asta printr-o iniţiativă strict privată. De luat aminte.
Christian crăciun
25 martie 2009
Copiii şi computerul
CITITUL ŞI TASTATUL
Pentru că fiecare dezbatere are nevoie şi de celălat punct de vedere, mă situez în postura lui Gică Contra, încercând să aduc cel puţin câteva argumente împotriva fetişului contemporan care se numeşte computer şi a utilizării lui excesive în procesul de învăţare. Cel puţin a umanioarelor. Nu spun proces educativ, pentru că acolo chiar îi reneg orice utilitate, ba chiar îl consider profund nociv. Ţin să precizez că nu o fac din perspectiva bătrânului speriat de nou, ci a unuia care petrece (prea) multe ore pe zi la tastatură şi nu numai pentru a o folosi ca maşină de scris, şi chiar aceste gânduri le scriu cu laptopul pe genunchi.
Trebuie să vă mărturisesc sincer că eu îmi imaginam profesorii de română ca alcătuind un fel de falangă de luptă împotriva transformărilor ireversibile în plan psihic şi moral pe care le produce computerul. Am folosit în analiza mea ideile dintr-o carte care a făcut vâlvă a filozofolui italian Giovanni Sartoris care, deşi se referă la televiziune, poate aduce multe sugestii despre ravagiile pe care le produce la nivelul psihologiei limbajului „ecranul global”, după expresia lui Lipovetsky. Dar cel mai mult am folosit experienţa proprie din contactul cu copilul recent, copilul videns. Pe scurt, teza mea este că, dincolo de valoarea unui instrument care să mă ajute să câştig timp: să proiectez repede o schemă, o imagine, o secvenţă de film, computerul trebuie înlăturat cu încăpăţânare din ora de literatură. O a doua precizare, nu mă voi referi strict la instrumentul numit computer, ci, mai amplu, la un anume mod de gândire asupra omului şi a instruirii care este colorat sumbru de mentalitatea computeristică. Trăim într-o civilizaţie a imaginii în care cuvântul devine subordonat. Ca atare, lteratura ăşi pierde rolul axial pe care l-a avut atâtea secole în formarea omului. Asta presupune o schimbare radicală a însăşi condiţiei umane, a modului de funcţionare a minţii, a scărilor de valori. Cred că suntem de acord că unul dintre rosturile noastre fundamentale, probabil ultimul care ne-a mai rămas, ca în 451 gr F, este să apărăm lectura. Adică acel proces tradiţional de citire discontinuă, de la stânga la dreapta, rând după rând, pagină după pagină, recitind dacă e cazul... dând pagini înapoi, acest proces care dezvoltă anumite capacităţi şi anume porţiuni ale creierului. Ei bine, copilul videns dezvoltă cu totul alte capacităţi, unul dintre primele obiecte pe care învaţă să le mânuiască fiind telecomanda şi butonul de start al computerului. El este profund modificat până la nivelul fiziologiei percepţiei, al proceselor cognitve, al raportării la realitate şamd. Ca să dau un exemplu extrem, un astfel de copil videns, este autorul recentului măcel dintr-o şcoală din Germania pe care l-a efectuat, se pare, „ca să se distreze”.
Pedagogic vorbind, situaţia predării literaturii şi limbii române eu aş caracteriza-o printr-un singur cuvînt: catastrofă. Sondajele serioase de tip PISA, TIMSS, PIRLS ne situază pe locuri ultime, cu o pantă abrupt descrescătoare de la un sondaj la altul, cu diferenţe incredibile între şcolile bune şi cele slabe. Elevii noştri au mari dificultăţi în a pricepe un mesaj scris sau oral, în a construi un text coerent, în a percepe un text de o anumită lungime etc. Cauzele sunt numeroase, nu intră în tema discuţiei noastre, voi încerca să prezint aici doar acele cauze „computeraţioniste”. Mai ales că nu am văzut nicăieri analize oficiale care să pornească de la recunoaşterea francă a acestei realităţi. Iată, de pildă, ni se spune în documentele noastre didactice (concepute într-un eurolimbaj de lemn imposibil de digerat, un adevărat atentat la limba română în paranteză fie spus) că studiul limbii şi literaturii române se face din perspectivă comunicaţională. Este prima cărămidă la temelia dezastrului. Li se inculcă elevilor un fel de pragmatism rudimentar, limba este redusă la un simplu instrument de transmitere de informaţii. Deci nu perspectiva estetică, nu o scară de valori umane trebuie să-şi însuşească elevul, ci un biet vehicul de comunicare. Scuzaţi-mă, dacă pui asta pe primul plan, atunci elevul nu mai are nevoie să citească nici Eminescu, nici Shakespeare, nici Război şi Pace, nici Doamna Bovary. Paradoxul face ca, pe vremea când finalităţile obiectului erau altele, de natură estetetică şi culturală, elevii să aibă o capacitate de comunicare mult mai mare, tocmai pentru că îşi însuşeau prin lectură bogată şi diversă o limbă bogată şi elastică, decât a celor de azi, instruiţi după acest pragmatism, utilitarism de foarte joasă întemeiere filozofică. Este simplist să considerăm că PC-ul este dăunător doar pentru că le ocupă timpul copiilor şi nu mai au timp de lectură. Nu este deloc clar că, interzicîndu-le copiilor abuzul de televizor şi computer, în timpul rămas se vor dedica lecturii. Studii serioase de psihologie apărute în Franţa sau America arată că în general tinerilor, a căror minte este structurată pe mesaje de tip mess ori sms, le este foarte greu să proceseze un text de dimensiuni mai ample, necum un roman. Pur şi simplu creierul lor este construit altfel. Aici este nexusul chestiunii. Trebuie să-i obişnuim pe copiii videns cu astfel de texte ample. Cu mesaje continue, nu discontinue. Cu filme lungi, neîntrerupte de reclame, nu cu clipuri. În aceeaşi ordine de idei, la orice inspecţie, dacă profesorul vorbeşte mai mult de 5 minute este apostrofat. Ca şi cum, exerciţiul de a urmări un mesaj oral de, să zic, 15 min, şi de a-i surprinde în scris ideile (luatul de notiţe) nu ar fi esenţial pentru elevi. În occident se studiază temeinic retorica, se pune accentul pe dezbatere, nu este deloc abhorată expunerea ca metodă didactică. Exemplu: elevă bună din clasa a X-a, citeşte curent chiar şi în italiană: ai citit Harap Alb? Răspuns: Nu, este prea lung şi într-un limbaj greoi. Suntem aici într-un cerc vicios din care eu unul nu văd ieşire. L-aş dori îndelung dezbătut şi analizat în toate întâlnirile noastre de specialitate. Pe de o parte, majoritatea textelor din manuale au o anume vechime, sunt într-o limbă inaccesibilă elevilor noştri, promovează valori „rurale”, în afara prestigiului „cultural” (pun ghilimele tocmai pentru că motivaţia de a-i învăţa pe cronicari de exemplu este foarte greu de aflat în actualul context) nu au nimic să-i atragă pe elevii videns, pe de altă parte, dacă încercăm să le introducem texte contemporane, gen Poema Chiuvetei, Familia Popescu, Muzici şi faze, ne lovim de lipsa unui bagaj minim, un backgrund cultural şi literar care face aceste texte la fel de incomprehensibile ca unul al unui cronicar. Observaţie adiacentă privind ultimul titlu: am dat romanul să fie citit unor elevi dintr-o clasă extrem de slabă. Reacţia lor a fost de uimire faţă de limajul fără perdea, deşi evident ei vorbesc cu mult mai colorat. Semn al unei formaţii inconştiente după care literatura trebuie să ne prezinte lucruri „frumoase”.
Un lucru de care ne plângem cu toţii, de la profesorii de liceu la cei univesitari, este nivelul tot mai precar al cunoaşterii limbii române. Toţi dăm vina pe profesorii din ciclul precedent. În fapt, tot sistemul este profund viciat. Cunosc tineri la 30 de ani, absolvenţi de umanioare, (de la ceilalţi e şi greu să mai ai pretenţii) cu studii serioase în universităţi străine, care folosesc o limbă fadă, complet lipsită de plasticitate, aseptică şi redusă la strictul necesar informativ. Se vorbeşte şi se scrie mizerabil în toate mediile, (chiar unii tineri scriitori lăudaţi nu prea ştiu bine româneşte), ortografia nu mai are nici un preţ pentru că messul nu impune nici o ortografie, este aproape imposibil să-i convingi pe unii elevi să nu scrie cu prescurtări în teză, cei mai mulţi se află în imposibilitate de a construi spontan o propoziţie cu mai mult de cinci cuvinte, ca să nu mai vorbesc de fraze complicate. Sărăcia vocabularului, care înseamnă şi o sărăcie a gândirii, nu este singura hibă, şi mai gravă este sărăcia expresiilor idiomatice care, vorba lui Eminescu, fac bogăţia unei limbi. Acestea practic au dispărut, afară de cele argotice ele nu mai apr în limbajul cotidian. Toate testările pe care le-am dat în acest sens au dat rezultate foarte proaste. În acest sens, de exemplu, Creangă sau Caragiale devin scriitori obscuri, fondul idiomatic al operei lor nemaiputând fi descifrat. În fond, noi ne împingem elevii spre o situaţie schizoidă: 99% din timp ei folosesc un alt limbaj şi un alt set de valori decât acelea pe care vrem să le impunem noi la orele de literatură şi chiar decât acelea pe care le cere societatea pentru care ni se cere să-i pregătim. Valorile pe care le impune Ecranul nu pot fi combătute de valorile Cărţii, câtă vreme programa însăşi reduce cartea ca produs cultural la un simplu suport pentru „texte”. Dacă acceptăm ca pe o axiomă celebra afirmaţie a lui Marshall Mc Luhan după care Mediul este mesajul, atunci mesajul spus de computer este unul singur: Eu sunt Totul, nu există nimic altceva în afara mea. Ce mesaj transmite cartea, ca mediu? Mi-e foarte greu să spun. Exemplu: clasă a 9/a intrată, datorită ideii nefericite a tezelor unice, cu medii în jur de 8. Cu 2-3 excepţii, elevii recunosc că nu citesc niciodată o carte. Că n-au învăţat decât comentariile. Mulţi dintre elevi au mari dificultăţi de lectură, ca să nu mai vorbesc de înţelegerea unui mesaj literar simplu, cum ar fi prima pagină din Moromeţii. În aceste condiţii, degeaba studiem schema funcţiilor limbajului şi perspectivele narative.
Copilul videns, aceasta este o altă consecinţă, are o foarte mare dificultate de a construi, înţelege şi manipula noţiuni abstracte. În lipsa lecturii, trăind doar în mediul televizual şi virtual, capacitatea lui de abstractizare este minimă. Şi, fiindcă nu sunt utile, asemena noţiuni sunt discret date la o parte. Iar cultura generală este nomina odiosa. E bine ştiut că Google poate fi foarte util la o informaţie bogată şi rapid căpătată, dar nu oferă cultură. În fond, însuşi efortul de a căuta o informaţie într-o carte, într-o enciclopedie, este un gest cultural fundamental. Scutindu-ne de acest efort, Google ne de-culturalizează. Internetul înseamnă informaţie,(dar la conservă) dar pentru selectarea informaţiei e nevoie de cultură, care vine din altă parte. Ar fi nevoie de o ecologie a informaţiei, de o hrană informaţională curată, fără Eurile netului, naturală, adică obţinută din accesul direct la carte, care să elimine copiii videns, obezi informaţional. Studiile serioase arată că elevii născuţi într-o casă cu cel puţin 100 de cărţi au în medie rezultate mult mai bune decât ceilalţi. Aici trebuie lucrat.
Sistemul nostru de predare a literaturii este importat, ca o tipică formă fără fond, după cel francez, fără, evident, toate articulaţiile aceluia care îl fac acolo funcţional într-o literatură incomparabil mai bogată. Eliminarea criteriului istoric din predarea literaturii a dus la confuzii greu de imaginat. Exemplu: întrebare pe mess de la elevă clasa a XI-a, dintre elevele foarte bune. Domnule profesor, pot să-l trec pe Arghezi la Junimişti? Mutarea accentului în predarea literaturii de la conţinuturi pe structuri (dez-umanizarea) duce la asemenea confuzii. În Franţa Tzvetan Todorov a scris un studiu incisiv despre acest proces. De această hibă ţine şi mania grilelor şi a baremurilor. Se încearcă o formalizare a ceea ce nu poate fi formalizat. Asta în căutarea unei utopice obiectivităţi. Care nu înseamnă decât tot alungarea omului din literatură. Exemplu: să presupunem că elevului i se dă la examen Plumb de Bacovia, cu baremul aferent. Dacă găsim un elev care a citit mai mult şi ne propune interpretarea după care „amorul” este poezia, iar poemul întreg este o artă poetică? Ce face corectorul, pentru că evident lucrarea nu se încadrează în barem? Să ne uităm cum este formulat subiectul de argumentare de la bacalaureat. Este mai important să fie folosite expresiile sacrosante: eu cred că, după părerea mea....dar câte dintre textele respective se constituie în reale păreri personale? Iar grila, ţinând tot de această maladie computeristă, distruge pur şi simplu exprimarea. Revenind la francezi, să vedem ce nu am luat de la ei. Exemple: căutam (bineînţeles pe net) acum doi, trei ani să văd ce s-a scris la ei despre un roman recent, ce tocmai fusese tradus în româneşte. Era un roman de tipul căutarea urmelor unui personaj absent, o fetiţă evreică dispărută în timpul războiului din Paris. Ei bine, dau peste situl unui liceu unde găsesc romanul ca subiect de teză. Reţineţi era vorba la momentul respectiv despre un roman abia apărut, cu minime şanse ca vreun elev să-l fi citit deja. Se dădea incipitul care era un anunţ la mica publicitate – „s-a pierdut fată în vârstă de” etc...- şi se cerea să se construiască diverse continuări: roman realist, psihologic, aventuri, poliţist, de moravuri, de analiză, existenţial etc. Ne permit nouă programa, sistemul, nivelul elevilor, principiile de evaluare, asemenea răsfăţuri didactice? Alt exemplu cu no comment: subiect dat la bacalaureat, acum câţiva ani, la modulul de eseu: argumentaţi dacă poezia vă apropie sau vă îndepărtează de realitate. Atât. Am dat aceste exemple pentru a vedea că, într-un spaţiu cu tradiţie culturală, efectele computeristicii pot fi combătute cu o bună aşezare a sistemului educativ. Ceea ce nouă ne lipseşte la nivel de principiu.
Cu alte cuvinte, NGA (Noua Generaţie Autistă), cum o numesc eu, este prizoniera ecranelor (televizor + computer + mobil + Ipod), a unor modele sociale şi familiale care o îndepărtează radical de lectură. Modelul uman pe care inclusiv documentele şcolare îl promovează este Reuşitul în viaţă, în carieră. Ce contrapunem acestor modele, noi profesorii de română? Şi cu ce eficienţă? Nimic. Ecranul nu apropie, ci desparte în mod radical. Raportul maestru – discipol (esenţial în studiul umanistic, şi nu numai) este înlocuit de lumina rece a ecranului. Umanul ca atare este discret îndepărtat din materia noastră. De aceea ni se impune să discutăm până la un nivel total inutil pentru elevii de liceu chestiuni de perspectivă narativă în romanele lui Camil Petrescu şi mai deloc problema geloziei, a eşecului în dragoste etc. Ar trebui să ne străduim să-l smulgem pe elev din faţa ecranului şi să-i aducem în faţă fiinţa din carne a profesorului şi fiinţa de hârtie a pesonajului şi fiinţa de spirit a limbajului. Să spunem NU profesorului redus la un simplu manipulator de tastatură (că tot am desfiinţat şi arhaica, inutila, blamabila dirigenţie, al cărui biet nume devenise de mult odios pedagogilor de şcoală nouă videns din minister). Nu trebuie să ne plângem că NGA suferă de o acută lipsă de modele, curricula umanistă însăşi le respinge, lăsându-le să fie construite de televiziuni şi jocurile pe calculator. Să ne amintim cu câtă frenezie erau citite revistele literare în perioada interbelică de către elevii de liceu, ca să nu mai zic în toate mediile universitare! Am văzut anchete printre studenţii de la Filologie, incapabili să numească 2-3 reviste literare. Să ne întrebăm: în mediul social de azi, ce rol au lectura, cultura generală pentru reuşita în viaţă? Practic nul, nu veţi găsi asemenea lucruri în CV-urile standard. Când construieşti programa de literatură pornind de la acest scop, al „practicii”, distrugi însăşi motivaţia de profunzime a lecturii. Care este şi va rămâne o „nobilă inutilitate”. Am elevi care, de exemplu, citesc romanele din seria Cotidianul, dar refuză să parcurgă bibliografia şcolară. Semn că ceva este putred în Danemarca.
Mai am o vorbă despre chiar modul în care este predată informatica la începuturi. Ca de obicei, sărim direct la chestiunile complicate, uitându-le pe cele elementare. Exemplu: mă solicită o elevă în clasa a 6-a să-i explic unde sunt diacriticele, pentru că i s-a cerut un referat unde profesoara nu acceptă scrierea fără diacritice. (bravo ei, v-aş ruga să procedaţi la fel). Îi explic şi o întreb, dar vouă nu v-a explicat asta la informatică? Nu, răspunde, noi facem programare. Este un exemplu tipic de cum se pune căruţa înaintea boilor, elevii noştri habar nu au să redacteze şi să pagineze corect un text în word. Deşi cam în orice profesie viitoare vor avea nevoie de asta. Vorbim mereu de reformă dar documentele de orientare sunt construite pe principiul mantalei lui Arvinte. Iau două ore de aici, ca să le lipesc dincolo. Lipseşte orice viziune integratoare, lipseşte un model uman pe care activitatea didactică să-l contrapună modelului autist, lipseşte orice comunicare între discipline. Programa de română a eliminat omul ca unitate, scriitorul nu mai există, fiind substituit de teme, structuri, concepte operaţionale, figuri etc. Cred că ar trebui să completăm iniţiativa fiecărui elev un calculator cu iniţiativa, fiecare elev să citească măcar o carte. Să recunoaştem sincer, câţi dintre noi nu acceptă referate care în mod clar sunt luate de pe internet? De ce, pentru că ne-o impune aproape felul în care este conceput sistemul de evaluare. Nu este idealist ceea ce propun, în momentul când sistemul de evaluare va fi conceput nu ca să ascundă cât mai bine gravele carenţe ale sistemului, ci ca să stimuleze cultura, lectura, atunci şi elevii şi profesorii vor trebui să-şi canalizeze eforturile în această direcţie. Mă uit la subiectele de bacalaureat şi simt un inefasabil gust de cenuşă. Sunt subiecte concepute de roboţi pentru roboţi, nu au nimic de-a face cu literatura. Care este rolul cratimei......auziţi subiect pentru un tânăr de 18 ani care vrea să intre la facultate, deci să facă parte din elita intelectuală a ţării. Cu asemenea subiecte, nu este de mirare că analfabetismul creşte în mod galopant, că ratingul e cu atât mai mare cu cât vedeta este mai analfabetă...
Vă spun sincer că am căutat multe moduri de a încheia pe un ton mai puţin catastrofic, dar mi-a fost imposibil să găsesc vreunul. Libertatea pe care ar fi trebuit să o construiască ca valoare manualele alternative a fost repede anulată de programe şi sisteme de evaluare din ce în ce mai înguste, rigide şi obtuze. Apropo: dacă tot vindem aşa de scump lozinca descentralizării, de ce nu avem curajul să mergem până la capăt şi să renunţăm la programele făcute „la centru”? Nu ar fi mai curajos să concepem centralizat doar un set minimal de competenţe, restul fiind responsabilitatea profesorului? Pseudo-reformele care cariază de trei decenii învăţământul românesc au produs deja o generaţie decerebrată. Ce mai aşteptăm? Computerul pune între om şi om un ecran, fiind cel mai puternic şi parşiv instrument de înstrăinare produs vreodată. Să punem între ecran şi copil un om şi o carte. Să re-umanizăm învăţământul. Iată o sarcină urgentă.
Prof. dr. Crăciun Christian
Pentru că fiecare dezbatere are nevoie şi de celălat punct de vedere, mă situez în postura lui Gică Contra, încercând să aduc cel puţin câteva argumente împotriva fetişului contemporan care se numeşte computer şi a utilizării lui excesive în procesul de învăţare. Cel puţin a umanioarelor. Nu spun proces educativ, pentru că acolo chiar îi reneg orice utilitate, ba chiar îl consider profund nociv. Ţin să precizez că nu o fac din perspectiva bătrânului speriat de nou, ci a unuia care petrece (prea) multe ore pe zi la tastatură şi nu numai pentru a o folosi ca maşină de scris, şi chiar aceste gânduri le scriu cu laptopul pe genunchi.
Trebuie să vă mărturisesc sincer că eu îmi imaginam profesorii de română ca alcătuind un fel de falangă de luptă împotriva transformărilor ireversibile în plan psihic şi moral pe care le produce computerul. Am folosit în analiza mea ideile dintr-o carte care a făcut vâlvă a filozofolui italian Giovanni Sartoris care, deşi se referă la televiziune, poate aduce multe sugestii despre ravagiile pe care le produce la nivelul psihologiei limbajului „ecranul global”, după expresia lui Lipovetsky. Dar cel mai mult am folosit experienţa proprie din contactul cu copilul recent, copilul videns. Pe scurt, teza mea este că, dincolo de valoarea unui instrument care să mă ajute să câştig timp: să proiectez repede o schemă, o imagine, o secvenţă de film, computerul trebuie înlăturat cu încăpăţânare din ora de literatură. O a doua precizare, nu mă voi referi strict la instrumentul numit computer, ci, mai amplu, la un anume mod de gândire asupra omului şi a instruirii care este colorat sumbru de mentalitatea computeristică. Trăim într-o civilizaţie a imaginii în care cuvântul devine subordonat. Ca atare, lteratura ăşi pierde rolul axial pe care l-a avut atâtea secole în formarea omului. Asta presupune o schimbare radicală a însăşi condiţiei umane, a modului de funcţionare a minţii, a scărilor de valori. Cred că suntem de acord că unul dintre rosturile noastre fundamentale, probabil ultimul care ne-a mai rămas, ca în 451 gr F, este să apărăm lectura. Adică acel proces tradiţional de citire discontinuă, de la stânga la dreapta, rând după rând, pagină după pagină, recitind dacă e cazul... dând pagini înapoi, acest proces care dezvoltă anumite capacităţi şi anume porţiuni ale creierului. Ei bine, copilul videns dezvoltă cu totul alte capacităţi, unul dintre primele obiecte pe care învaţă să le mânuiască fiind telecomanda şi butonul de start al computerului. El este profund modificat până la nivelul fiziologiei percepţiei, al proceselor cognitve, al raportării la realitate şamd. Ca să dau un exemplu extrem, un astfel de copil videns, este autorul recentului măcel dintr-o şcoală din Germania pe care l-a efectuat, se pare, „ca să se distreze”.
Pedagogic vorbind, situaţia predării literaturii şi limbii române eu aş caracteriza-o printr-un singur cuvînt: catastrofă. Sondajele serioase de tip PISA, TIMSS, PIRLS ne situază pe locuri ultime, cu o pantă abrupt descrescătoare de la un sondaj la altul, cu diferenţe incredibile între şcolile bune şi cele slabe. Elevii noştri au mari dificultăţi în a pricepe un mesaj scris sau oral, în a construi un text coerent, în a percepe un text de o anumită lungime etc. Cauzele sunt numeroase, nu intră în tema discuţiei noastre, voi încerca să prezint aici doar acele cauze „computeraţioniste”. Mai ales că nu am văzut nicăieri analize oficiale care să pornească de la recunoaşterea francă a acestei realităţi. Iată, de pildă, ni se spune în documentele noastre didactice (concepute într-un eurolimbaj de lemn imposibil de digerat, un adevărat atentat la limba română în paranteză fie spus) că studiul limbii şi literaturii române se face din perspectivă comunicaţională. Este prima cărămidă la temelia dezastrului. Li se inculcă elevilor un fel de pragmatism rudimentar, limba este redusă la un simplu instrument de transmitere de informaţii. Deci nu perspectiva estetică, nu o scară de valori umane trebuie să-şi însuşească elevul, ci un biet vehicul de comunicare. Scuzaţi-mă, dacă pui asta pe primul plan, atunci elevul nu mai are nevoie să citească nici Eminescu, nici Shakespeare, nici Război şi Pace, nici Doamna Bovary. Paradoxul face ca, pe vremea când finalităţile obiectului erau altele, de natură estetetică şi culturală, elevii să aibă o capacitate de comunicare mult mai mare, tocmai pentru că îşi însuşeau prin lectură bogată şi diversă o limbă bogată şi elastică, decât a celor de azi, instruiţi după acest pragmatism, utilitarism de foarte joasă întemeiere filozofică. Este simplist să considerăm că PC-ul este dăunător doar pentru că le ocupă timpul copiilor şi nu mai au timp de lectură. Nu este deloc clar că, interzicîndu-le copiilor abuzul de televizor şi computer, în timpul rămas se vor dedica lecturii. Studii serioase de psihologie apărute în Franţa sau America arată că în general tinerilor, a căror minte este structurată pe mesaje de tip mess ori sms, le este foarte greu să proceseze un text de dimensiuni mai ample, necum un roman. Pur şi simplu creierul lor este construit altfel. Aici este nexusul chestiunii. Trebuie să-i obişnuim pe copiii videns cu astfel de texte ample. Cu mesaje continue, nu discontinue. Cu filme lungi, neîntrerupte de reclame, nu cu clipuri. În aceeaşi ordine de idei, la orice inspecţie, dacă profesorul vorbeşte mai mult de 5 minute este apostrofat. Ca şi cum, exerciţiul de a urmări un mesaj oral de, să zic, 15 min, şi de a-i surprinde în scris ideile (luatul de notiţe) nu ar fi esenţial pentru elevi. În occident se studiază temeinic retorica, se pune accentul pe dezbatere, nu este deloc abhorată expunerea ca metodă didactică. Exemplu: elevă bună din clasa a X-a, citeşte curent chiar şi în italiană: ai citit Harap Alb? Răspuns: Nu, este prea lung şi într-un limbaj greoi. Suntem aici într-un cerc vicios din care eu unul nu văd ieşire. L-aş dori îndelung dezbătut şi analizat în toate întâlnirile noastre de specialitate. Pe de o parte, majoritatea textelor din manuale au o anume vechime, sunt într-o limbă inaccesibilă elevilor noştri, promovează valori „rurale”, în afara prestigiului „cultural” (pun ghilimele tocmai pentru că motivaţia de a-i învăţa pe cronicari de exemplu este foarte greu de aflat în actualul context) nu au nimic să-i atragă pe elevii videns, pe de altă parte, dacă încercăm să le introducem texte contemporane, gen Poema Chiuvetei, Familia Popescu, Muzici şi faze, ne lovim de lipsa unui bagaj minim, un backgrund cultural şi literar care face aceste texte la fel de incomprehensibile ca unul al unui cronicar. Observaţie adiacentă privind ultimul titlu: am dat romanul să fie citit unor elevi dintr-o clasă extrem de slabă. Reacţia lor a fost de uimire faţă de limajul fără perdea, deşi evident ei vorbesc cu mult mai colorat. Semn al unei formaţii inconştiente după care literatura trebuie să ne prezinte lucruri „frumoase”.
Un lucru de care ne plângem cu toţii, de la profesorii de liceu la cei univesitari, este nivelul tot mai precar al cunoaşterii limbii române. Toţi dăm vina pe profesorii din ciclul precedent. În fapt, tot sistemul este profund viciat. Cunosc tineri la 30 de ani, absolvenţi de umanioare, (de la ceilalţi e şi greu să mai ai pretenţii) cu studii serioase în universităţi străine, care folosesc o limbă fadă, complet lipsită de plasticitate, aseptică şi redusă la strictul necesar informativ. Se vorbeşte şi se scrie mizerabil în toate mediile, (chiar unii tineri scriitori lăudaţi nu prea ştiu bine româneşte), ortografia nu mai are nici un preţ pentru că messul nu impune nici o ortografie, este aproape imposibil să-i convingi pe unii elevi să nu scrie cu prescurtări în teză, cei mai mulţi se află în imposibilitate de a construi spontan o propoziţie cu mai mult de cinci cuvinte, ca să nu mai vorbesc de fraze complicate. Sărăcia vocabularului, care înseamnă şi o sărăcie a gândirii, nu este singura hibă, şi mai gravă este sărăcia expresiilor idiomatice care, vorba lui Eminescu, fac bogăţia unei limbi. Acestea practic au dispărut, afară de cele argotice ele nu mai apr în limbajul cotidian. Toate testările pe care le-am dat în acest sens au dat rezultate foarte proaste. În acest sens, de exemplu, Creangă sau Caragiale devin scriitori obscuri, fondul idiomatic al operei lor nemaiputând fi descifrat. În fond, noi ne împingem elevii spre o situaţie schizoidă: 99% din timp ei folosesc un alt limbaj şi un alt set de valori decât acelea pe care vrem să le impunem noi la orele de literatură şi chiar decât acelea pe care le cere societatea pentru care ni se cere să-i pregătim. Valorile pe care le impune Ecranul nu pot fi combătute de valorile Cărţii, câtă vreme programa însăşi reduce cartea ca produs cultural la un simplu suport pentru „texte”. Dacă acceptăm ca pe o axiomă celebra afirmaţie a lui Marshall Mc Luhan după care Mediul este mesajul, atunci mesajul spus de computer este unul singur: Eu sunt Totul, nu există nimic altceva în afara mea. Ce mesaj transmite cartea, ca mediu? Mi-e foarte greu să spun. Exemplu: clasă a 9/a intrată, datorită ideii nefericite a tezelor unice, cu medii în jur de 8. Cu 2-3 excepţii, elevii recunosc că nu citesc niciodată o carte. Că n-au învăţat decât comentariile. Mulţi dintre elevi au mari dificultăţi de lectură, ca să nu mai vorbesc de înţelegerea unui mesaj literar simplu, cum ar fi prima pagină din Moromeţii. În aceste condiţii, degeaba studiem schema funcţiilor limbajului şi perspectivele narative.
Copilul videns, aceasta este o altă consecinţă, are o foarte mare dificultate de a construi, înţelege şi manipula noţiuni abstracte. În lipsa lecturii, trăind doar în mediul televizual şi virtual, capacitatea lui de abstractizare este minimă. Şi, fiindcă nu sunt utile, asemena noţiuni sunt discret date la o parte. Iar cultura generală este nomina odiosa. E bine ştiut că Google poate fi foarte util la o informaţie bogată şi rapid căpătată, dar nu oferă cultură. În fond, însuşi efortul de a căuta o informaţie într-o carte, într-o enciclopedie, este un gest cultural fundamental. Scutindu-ne de acest efort, Google ne de-culturalizează. Internetul înseamnă informaţie,(dar la conservă) dar pentru selectarea informaţiei e nevoie de cultură, care vine din altă parte. Ar fi nevoie de o ecologie a informaţiei, de o hrană informaţională curată, fără Eurile netului, naturală, adică obţinută din accesul direct la carte, care să elimine copiii videns, obezi informaţional. Studiile serioase arată că elevii născuţi într-o casă cu cel puţin 100 de cărţi au în medie rezultate mult mai bune decât ceilalţi. Aici trebuie lucrat.
Sistemul nostru de predare a literaturii este importat, ca o tipică formă fără fond, după cel francez, fără, evident, toate articulaţiile aceluia care îl fac acolo funcţional într-o literatură incomparabil mai bogată. Eliminarea criteriului istoric din predarea literaturii a dus la confuzii greu de imaginat. Exemplu: întrebare pe mess de la elevă clasa a XI-a, dintre elevele foarte bune. Domnule profesor, pot să-l trec pe Arghezi la Junimişti? Mutarea accentului în predarea literaturii de la conţinuturi pe structuri (dez-umanizarea) duce la asemenea confuzii. În Franţa Tzvetan Todorov a scris un studiu incisiv despre acest proces. De această hibă ţine şi mania grilelor şi a baremurilor. Se încearcă o formalizare a ceea ce nu poate fi formalizat. Asta în căutarea unei utopice obiectivităţi. Care nu înseamnă decât tot alungarea omului din literatură. Exemplu: să presupunem că elevului i se dă la examen Plumb de Bacovia, cu baremul aferent. Dacă găsim un elev care a citit mai mult şi ne propune interpretarea după care „amorul” este poezia, iar poemul întreg este o artă poetică? Ce face corectorul, pentru că evident lucrarea nu se încadrează în barem? Să ne uităm cum este formulat subiectul de argumentare de la bacalaureat. Este mai important să fie folosite expresiile sacrosante: eu cred că, după părerea mea....dar câte dintre textele respective se constituie în reale păreri personale? Iar grila, ţinând tot de această maladie computeristă, distruge pur şi simplu exprimarea. Revenind la francezi, să vedem ce nu am luat de la ei. Exemple: căutam (bineînţeles pe net) acum doi, trei ani să văd ce s-a scris la ei despre un roman recent, ce tocmai fusese tradus în româneşte. Era un roman de tipul căutarea urmelor unui personaj absent, o fetiţă evreică dispărută în timpul războiului din Paris. Ei bine, dau peste situl unui liceu unde găsesc romanul ca subiect de teză. Reţineţi era vorba la momentul respectiv despre un roman abia apărut, cu minime şanse ca vreun elev să-l fi citit deja. Se dădea incipitul care era un anunţ la mica publicitate – „s-a pierdut fată în vârstă de” etc...- şi se cerea să se construiască diverse continuări: roman realist, psihologic, aventuri, poliţist, de moravuri, de analiză, existenţial etc. Ne permit nouă programa, sistemul, nivelul elevilor, principiile de evaluare, asemenea răsfăţuri didactice? Alt exemplu cu no comment: subiect dat la bacalaureat, acum câţiva ani, la modulul de eseu: argumentaţi dacă poezia vă apropie sau vă îndepărtează de realitate. Atât. Am dat aceste exemple pentru a vedea că, într-un spaţiu cu tradiţie culturală, efectele computeristicii pot fi combătute cu o bună aşezare a sistemului educativ. Ceea ce nouă ne lipseşte la nivel de principiu.
Cu alte cuvinte, NGA (Noua Generaţie Autistă), cum o numesc eu, este prizoniera ecranelor (televizor + computer + mobil + Ipod), a unor modele sociale şi familiale care o îndepărtează radical de lectură. Modelul uman pe care inclusiv documentele şcolare îl promovează este Reuşitul în viaţă, în carieră. Ce contrapunem acestor modele, noi profesorii de română? Şi cu ce eficienţă? Nimic. Ecranul nu apropie, ci desparte în mod radical. Raportul maestru – discipol (esenţial în studiul umanistic, şi nu numai) este înlocuit de lumina rece a ecranului. Umanul ca atare este discret îndepărtat din materia noastră. De aceea ni se impune să discutăm până la un nivel total inutil pentru elevii de liceu chestiuni de perspectivă narativă în romanele lui Camil Petrescu şi mai deloc problema geloziei, a eşecului în dragoste etc. Ar trebui să ne străduim să-l smulgem pe elev din faţa ecranului şi să-i aducem în faţă fiinţa din carne a profesorului şi fiinţa de hârtie a pesonajului şi fiinţa de spirit a limbajului. Să spunem NU profesorului redus la un simplu manipulator de tastatură (că tot am desfiinţat şi arhaica, inutila, blamabila dirigenţie, al cărui biet nume devenise de mult odios pedagogilor de şcoală nouă videns din minister). Nu trebuie să ne plângem că NGA suferă de o acută lipsă de modele, curricula umanistă însăşi le respinge, lăsându-le să fie construite de televiziuni şi jocurile pe calculator. Să ne amintim cu câtă frenezie erau citite revistele literare în perioada interbelică de către elevii de liceu, ca să nu mai zic în toate mediile universitare! Am văzut anchete printre studenţii de la Filologie, incapabili să numească 2-3 reviste literare. Să ne întrebăm: în mediul social de azi, ce rol au lectura, cultura generală pentru reuşita în viaţă? Practic nul, nu veţi găsi asemenea lucruri în CV-urile standard. Când construieşti programa de literatură pornind de la acest scop, al „practicii”, distrugi însăşi motivaţia de profunzime a lecturii. Care este şi va rămâne o „nobilă inutilitate”. Am elevi care, de exemplu, citesc romanele din seria Cotidianul, dar refuză să parcurgă bibliografia şcolară. Semn că ceva este putred în Danemarca.
Mai am o vorbă despre chiar modul în care este predată informatica la începuturi. Ca de obicei, sărim direct la chestiunile complicate, uitându-le pe cele elementare. Exemplu: mă solicită o elevă în clasa a 6-a să-i explic unde sunt diacriticele, pentru că i s-a cerut un referat unde profesoara nu acceptă scrierea fără diacritice. (bravo ei, v-aş ruga să procedaţi la fel). Îi explic şi o întreb, dar vouă nu v-a explicat asta la informatică? Nu, răspunde, noi facem programare. Este un exemplu tipic de cum se pune căruţa înaintea boilor, elevii noştri habar nu au să redacteze şi să pagineze corect un text în word. Deşi cam în orice profesie viitoare vor avea nevoie de asta. Vorbim mereu de reformă dar documentele de orientare sunt construite pe principiul mantalei lui Arvinte. Iau două ore de aici, ca să le lipesc dincolo. Lipseşte orice viziune integratoare, lipseşte un model uman pe care activitatea didactică să-l contrapună modelului autist, lipseşte orice comunicare între discipline. Programa de română a eliminat omul ca unitate, scriitorul nu mai există, fiind substituit de teme, structuri, concepte operaţionale, figuri etc. Cred că ar trebui să completăm iniţiativa fiecărui elev un calculator cu iniţiativa, fiecare elev să citească măcar o carte. Să recunoaştem sincer, câţi dintre noi nu acceptă referate care în mod clar sunt luate de pe internet? De ce, pentru că ne-o impune aproape felul în care este conceput sistemul de evaluare. Nu este idealist ceea ce propun, în momentul când sistemul de evaluare va fi conceput nu ca să ascundă cât mai bine gravele carenţe ale sistemului, ci ca să stimuleze cultura, lectura, atunci şi elevii şi profesorii vor trebui să-şi canalizeze eforturile în această direcţie. Mă uit la subiectele de bacalaureat şi simt un inefasabil gust de cenuşă. Sunt subiecte concepute de roboţi pentru roboţi, nu au nimic de-a face cu literatura. Care este rolul cratimei......auziţi subiect pentru un tânăr de 18 ani care vrea să intre la facultate, deci să facă parte din elita intelectuală a ţării. Cu asemenea subiecte, nu este de mirare că analfabetismul creşte în mod galopant, că ratingul e cu atât mai mare cu cât vedeta este mai analfabetă...
Vă spun sincer că am căutat multe moduri de a încheia pe un ton mai puţin catastrofic, dar mi-a fost imposibil să găsesc vreunul. Libertatea pe care ar fi trebuit să o construiască ca valoare manualele alternative a fost repede anulată de programe şi sisteme de evaluare din ce în ce mai înguste, rigide şi obtuze. Apropo: dacă tot vindem aşa de scump lozinca descentralizării, de ce nu avem curajul să mergem până la capăt şi să renunţăm la programele făcute „la centru”? Nu ar fi mai curajos să concepem centralizat doar un set minimal de competenţe, restul fiind responsabilitatea profesorului? Pseudo-reformele care cariază de trei decenii învăţământul românesc au produs deja o generaţie decerebrată. Ce mai aşteptăm? Computerul pune între om şi om un ecran, fiind cel mai puternic şi parşiv instrument de înstrăinare produs vreodată. Să punem între ecran şi copil un om şi o carte. Să re-umanizăm învăţământul. Iată o sarcină urgentă.
Prof. dr. Crăciun Christian
02 decembrie 2008
Gaudeamus
LUNA AMARĂ
de toamnă
Evenimentul literar al toamnei și, desigur, al anului a fost apariția Istoriei lui Manolescu, cum i se spune familiar, și e foarte semnficativ că i se spune așa. Vânzările la târgul Gaudeamus au depășit toate aștepătările editorilor încă din prima zi, trecându-se la liste de așteptare. Vom citi și vom da seamă, subsemnatul nefiind printre norocoșii care au „apucat” (vă mai aduceți aminte verbul?) cartea. Pentru că mă preocupă în aceste note de temperatură mai ales reflectarea mediatică a culturii, observ că televiziunile noastre, deși în lipsă acută de subiecte din cauza reglementărilor (aici beep, urma un adjectiv) CNA-ului pe timpul campaniei electorale, nu s-au grăbit deloc să acorde spațiul necesar acestui moment rar. Înmulțiți cu o mie (e o cifră modestă) numărul de posibili telespectatori care ar fi urmărit un talkshow de două ore cu Nicolae Manolescu la o oră de vârf, cu numărul de Istorii vândute și veți obține un rating mult mai mare chiar decât emisiunile cu Becali ( iertată fie-mi alăturarea, ea dovedește numai imbecilitatea mediei noastre, televiziunea națională y compris).
*
Altfel Gaudeamusul a avut aceeași organizare anostă ca și emisiunile Radioului care îl organizează. Spațiul din pavilionul central este mult mai impropriu decât cel din pavilioanele laterale unde se desfășoară târgul de vară. Lipsesc în primul rând locurile de întâlnire și de discuții, esențiale pentru o astfel de manifestare. Cafenele, restaurante, ceainării, cofetării ar trebui să condimenteze manifestarea. Aici se află un singur restaurant cu aspect de cârciumă de sat, cu servire exemplară de tip ante - 1989 (trei sferturi de oră pentru o apă și-o cafea) dar prețuri de 2008. Lipsesc spațiile unde să-ți poți lăsa copiii pe care nu-i poți căra după tine (târgul e și o probă de rezistență a picioarelor), prea puține locuri pentru conferințe și lansări. Cu ani în urmă exista un spațiu central pentru lansări, acum sunt acolo două mari edituri care se întrec în stații de amplificare. Astfel, în timp ce vorbea Ana Blandiana alături, ca din întâmplare se făceau probe de sunet care evident bruiau totul.
*
O fi pitorească trompeta lui Daian, dar ar trebui un sistem mai eficient de anunțare a manifestărilor. De ce nu unul electronic, de tip Gara de Nord, derulat pe spațiul dintre etaje, să poată fi văzut de toată lumea? De ce nu ecrane pe care să putem urmări lansarea care ne interesează?
*
Dacă tot este dedicat „cărții de învățătură” e de mirare de ce lipsește dintre organizatori Ministerul Învățământului, de ce nu se organizează dezbateri despre calitatea manualelor, despre criza acută a lecturii (să nu ne lăsăm înșelați de afluența de public, din urmă vine pustiul), despre raporturile scriitor - editor – librar – cititor etc. În genere, târgul a intrat într-un stand by pernicios. Nu se poate plăti cu cardul, nu se pot urmări DVD-urile cumpărate, lipsește chiar și un spațiu pentru lectură, sunt cozi mari la locurile în care profesorii trebuie să-și completeze complicatele facturi pentru decontarea sutei de euro. Simplul bon de casă nu e suficient pentru arhaicul nostru sistem contabil.
*
Nu există un stand al Uniunii Scriitorilor (o mare absentă) în care să vedem, de pildă, cărțile care au fost premiate în anul precedent, după cum nu există un stand unde să găsești presa culturală din țară. Atât de prost distribuită. Ziarul Adevărul a dat lovitura cu cărțile sale frumoase care se vindeau foarte bine, la fel și Cotidianul cu deja clasica sa serie, doar Arhipelagul Gulag era de negăsit. Lumea se bucură pentru că este un eveniment rar și cu tradiție, dar îi lipsește mult pentru ca să fie cea ce ar trebui vremii noastre. Un fel de îndrăzneală provocatoare, de dinamism. Unde sunt poeții care să-și împartă foi cu poemele lor printre vizitatori? Unde happeningurile care să ne atragă la o editură sau alta? Câteva fete îmbrăcate în costume de epocă și atât. Aceleași lansări cu un invitat, doi trei, patru plus autorul și atât. Nu merita cartea lui Eugen Negrici, recent laureată ca fiind cartea anului 2008, Iluziile literaturii române o dezbatere la târg? Cu siguranță.
*
S-ar putea spune că imaginea pe care o schițez aici este mai degrabă a unui festival cultural decât a unui târg de carte care ar trebui să fie o afacere editorială, o stabilire de contracte, de copyright etc. și nu neapărat un loc unde publicul cumpără cărți. Dar, pentru spațiul nostru balcanic ar fi, mi se pare, modul cel mai potrivit. Apropo, n-am văzut marile firme de publicitate, panouri în toate stațiile de metrou, autobuze cu chipul cutărui prozator sau cutărui poet care au făcut eveniment la târg. Cartea n-a ajuns încă la noi o marfă. Am văzut edituri mici care tipăresc lucruri excelente, autori și oameni de cultură de mare valoare pe care nu-i recunoaște nimeni pentru că nu sunt vedete Tv., scriitori care își împart între ei cărțile altfel intruvabile în sistemul nostru mortificat de librării șamd. Târgul încearcă să acopere toate aceste găuri dintr-un sistem cultural nefuncțional ca sistem.
*
Lăsăm târgul și mai vedem ce mai e prin ogradă. O ceartă urâtă se desfășoară de ceva vreme între Mircea Martin și Mihail Șora, în publicațiile Timpul și Observator cultural. Mărul discordiei: editarea operei lui Benjamin Fondane în România. S-a ajuns de la argumente la insulte. N-are rost să încerc a rezuma aici o chestiune irezumabilă. Păgubiți sunt evident cititorul român și cultura română, lipsită de posibilitatea de a avea opera completă a unui scriitor valoros și foarte puțin cunoscut la noi.
*
Foarte interesantă pagina de jurnal publicată în Bucureștiul Cultural de Matei Călinescu. Gheara scriitorului adevărat se vede din câteva propoziții.
*
Tot de jurnal fiind vorba, de citit neapărat jurnalul Constanței Buzea, apărut în două numere din România Literară. Firește că personajul principal este Adrian. Cum care Adrian? Acela. Exact. Penibil este că unii s-au grăbit să interpreteze politic apariția jurnalului, fără să acorde nici o atenție dramei povestite cu o mare simnplitate, detașare, seninătate. „Încet repovestită de o străină gură” drama acestei mari poete este impresionantă.
*
În numărul 46 al României Literare începe publicarea unor documente ce vor apărea în vol. II al Anexelor la Raportul Tismăneanu (despre punerea în discuție a acestuia de un grup autohton de tineri neo-marxiști care au băut apă numai de pe malul stâng al Senei, cu o proximă ocazie). Mi-a atras atenția aici o fotografie. Reprezintă evident o plenară de partid (poza nu are explicație, dar după textul lozincă din fundal este o plenară cu „activul” din cultură). Este luată dinspre sală spre prezidiu. Oamenilor din sală, - „oameni de cultură”, nu?- nu li se văd decât cefele. Nu au chip. Nu reprezintă literalmente Nimic. Massă anonimă. Numai cei din față, din prezidiu contează. Lor li se vede chipul. Dar și ei sunt mici prin raport cu Lozinca din spate „Aveți în fața voastră o perspectivă largă, puneți talentul și măiestria de care dispuneți în slujba unei arte închinate poporului, cauzei socialismului și a comunismului în patria noastră!”. Este o expresie grafică involuntară dar exemplară a dezumanizării la care duce ideologia.
*
În același număr, iese din întunerciul arhivelor „Depoziția Martorului Tudor Arghezi”, la procesul demnitarilor guvernării Antonescu din 1946. Este chemat în apărarea acuzatului Dumitru Popescu. Arghezi evocă cele două arestări ale sale, și în special cea din lagărul de la Tg. Jiu. Două amănunte ne atrag atenția. Arghezi mărturisește (să fi ascuns sub aceste amănunte o cruntă ironie la adresa anchetatorilor?) că primea vizita unui prieten bogătaș, care îi aduce în dar de Crăciun (în lagăr!) fripturi și un purcel. Și mai spune că avea foarte multe cărți acolo în lagăr. Să ne gândim că, încă din vremea în care vorbea Arghezi, lagărele începuseră să arate cu totul și cu totul altfel. Și în ele oricum nu se mai citi și nu se mai mânca friptură adusă de prieteni și nu vor mai fi plimbări prin curte.
*
Din inventarul de stricăciuni ale limbii române. Un tânăr scriitor de succes și editor (cu accentul pe o) repetă cu insistență pe parcursul unei întregi emisiuni culturale rostirea incultă editor (cu accentul pe i). Faptul că unii tineri scriitori au o cunoaștere precară a limbii și a literaturii române este o bănuială care îmi dă de ceva vreme fiori. Dar pe care o analiză atentă a textelor o dovedește, din păcate. La radioul național, care ar trebui să fie un exemplu de bună folosire și bună rostire a limbii române, aflăm zilnic stâlciri de tot felul, de la accentuări aiuiritoare la exprimări absurde.
*
de toamnă
Evenimentul literar al toamnei și, desigur, al anului a fost apariția Istoriei lui Manolescu, cum i se spune familiar, și e foarte semnficativ că i se spune așa. Vânzările la târgul Gaudeamus au depășit toate aștepătările editorilor încă din prima zi, trecându-se la liste de așteptare. Vom citi și vom da seamă, subsemnatul nefiind printre norocoșii care au „apucat” (vă mai aduceți aminte verbul?) cartea. Pentru că mă preocupă în aceste note de temperatură mai ales reflectarea mediatică a culturii, observ că televiziunile noastre, deși în lipsă acută de subiecte din cauza reglementărilor (aici beep, urma un adjectiv) CNA-ului pe timpul campaniei electorale, nu s-au grăbit deloc să acorde spațiul necesar acestui moment rar. Înmulțiți cu o mie (e o cifră modestă) numărul de posibili telespectatori care ar fi urmărit un talkshow de două ore cu Nicolae Manolescu la o oră de vârf, cu numărul de Istorii vândute și veți obține un rating mult mai mare chiar decât emisiunile cu Becali ( iertată fie-mi alăturarea, ea dovedește numai imbecilitatea mediei noastre, televiziunea națională y compris).
*
Altfel Gaudeamusul a avut aceeași organizare anostă ca și emisiunile Radioului care îl organizează. Spațiul din pavilionul central este mult mai impropriu decât cel din pavilioanele laterale unde se desfășoară târgul de vară. Lipsesc în primul rând locurile de întâlnire și de discuții, esențiale pentru o astfel de manifestare. Cafenele, restaurante, ceainării, cofetării ar trebui să condimenteze manifestarea. Aici se află un singur restaurant cu aspect de cârciumă de sat, cu servire exemplară de tip ante - 1989 (trei sferturi de oră pentru o apă și-o cafea) dar prețuri de 2008. Lipsesc spațiile unde să-ți poți lăsa copiii pe care nu-i poți căra după tine (târgul e și o probă de rezistență a picioarelor), prea puține locuri pentru conferințe și lansări. Cu ani în urmă exista un spațiu central pentru lansări, acum sunt acolo două mari edituri care se întrec în stații de amplificare. Astfel, în timp ce vorbea Ana Blandiana alături, ca din întâmplare se făceau probe de sunet care evident bruiau totul.
*
O fi pitorească trompeta lui Daian, dar ar trebui un sistem mai eficient de anunțare a manifestărilor. De ce nu unul electronic, de tip Gara de Nord, derulat pe spațiul dintre etaje, să poată fi văzut de toată lumea? De ce nu ecrane pe care să putem urmări lansarea care ne interesează?
*
Dacă tot este dedicat „cărții de învățătură” e de mirare de ce lipsește dintre organizatori Ministerul Învățământului, de ce nu se organizează dezbateri despre calitatea manualelor, despre criza acută a lecturii (să nu ne lăsăm înșelați de afluența de public, din urmă vine pustiul), despre raporturile scriitor - editor – librar – cititor etc. În genere, târgul a intrat într-un stand by pernicios. Nu se poate plăti cu cardul, nu se pot urmări DVD-urile cumpărate, lipsește chiar și un spațiu pentru lectură, sunt cozi mari la locurile în care profesorii trebuie să-și completeze complicatele facturi pentru decontarea sutei de euro. Simplul bon de casă nu e suficient pentru arhaicul nostru sistem contabil.
*
Nu există un stand al Uniunii Scriitorilor (o mare absentă) în care să vedem, de pildă, cărțile care au fost premiate în anul precedent, după cum nu există un stand unde să găsești presa culturală din țară. Atât de prost distribuită. Ziarul Adevărul a dat lovitura cu cărțile sale frumoase care se vindeau foarte bine, la fel și Cotidianul cu deja clasica sa serie, doar Arhipelagul Gulag era de negăsit. Lumea se bucură pentru că este un eveniment rar și cu tradiție, dar îi lipsește mult pentru ca să fie cea ce ar trebui vremii noastre. Un fel de îndrăzneală provocatoare, de dinamism. Unde sunt poeții care să-și împartă foi cu poemele lor printre vizitatori? Unde happeningurile care să ne atragă la o editură sau alta? Câteva fete îmbrăcate în costume de epocă și atât. Aceleași lansări cu un invitat, doi trei, patru plus autorul și atât. Nu merita cartea lui Eugen Negrici, recent laureată ca fiind cartea anului 2008, Iluziile literaturii române o dezbatere la târg? Cu siguranță.
*
S-ar putea spune că imaginea pe care o schițez aici este mai degrabă a unui festival cultural decât a unui târg de carte care ar trebui să fie o afacere editorială, o stabilire de contracte, de copyright etc. și nu neapărat un loc unde publicul cumpără cărți. Dar, pentru spațiul nostru balcanic ar fi, mi se pare, modul cel mai potrivit. Apropo, n-am văzut marile firme de publicitate, panouri în toate stațiile de metrou, autobuze cu chipul cutărui prozator sau cutărui poet care au făcut eveniment la târg. Cartea n-a ajuns încă la noi o marfă. Am văzut edituri mici care tipăresc lucruri excelente, autori și oameni de cultură de mare valoare pe care nu-i recunoaște nimeni pentru că nu sunt vedete Tv., scriitori care își împart între ei cărțile altfel intruvabile în sistemul nostru mortificat de librării șamd. Târgul încearcă să acopere toate aceste găuri dintr-un sistem cultural nefuncțional ca sistem.
*
Lăsăm târgul și mai vedem ce mai e prin ogradă. O ceartă urâtă se desfășoară de ceva vreme între Mircea Martin și Mihail Șora, în publicațiile Timpul și Observator cultural. Mărul discordiei: editarea operei lui Benjamin Fondane în România. S-a ajuns de la argumente la insulte. N-are rost să încerc a rezuma aici o chestiune irezumabilă. Păgubiți sunt evident cititorul român și cultura română, lipsită de posibilitatea de a avea opera completă a unui scriitor valoros și foarte puțin cunoscut la noi.
*
Foarte interesantă pagina de jurnal publicată în Bucureștiul Cultural de Matei Călinescu. Gheara scriitorului adevărat se vede din câteva propoziții.
*
Tot de jurnal fiind vorba, de citit neapărat jurnalul Constanței Buzea, apărut în două numere din România Literară. Firește că personajul principal este Adrian. Cum care Adrian? Acela. Exact. Penibil este că unii s-au grăbit să interpreteze politic apariția jurnalului, fără să acorde nici o atenție dramei povestite cu o mare simnplitate, detașare, seninătate. „Încet repovestită de o străină gură” drama acestei mari poete este impresionantă.
*
În numărul 46 al României Literare începe publicarea unor documente ce vor apărea în vol. II al Anexelor la Raportul Tismăneanu (despre punerea în discuție a acestuia de un grup autohton de tineri neo-marxiști care au băut apă numai de pe malul stâng al Senei, cu o proximă ocazie). Mi-a atras atenția aici o fotografie. Reprezintă evident o plenară de partid (poza nu are explicație, dar după textul lozincă din fundal este o plenară cu „activul” din cultură). Este luată dinspre sală spre prezidiu. Oamenilor din sală, - „oameni de cultură”, nu?- nu li se văd decât cefele. Nu au chip. Nu reprezintă literalmente Nimic. Massă anonimă. Numai cei din față, din prezidiu contează. Lor li se vede chipul. Dar și ei sunt mici prin raport cu Lozinca din spate „Aveți în fața voastră o perspectivă largă, puneți talentul și măiestria de care dispuneți în slujba unei arte închinate poporului, cauzei socialismului și a comunismului în patria noastră!”. Este o expresie grafică involuntară dar exemplară a dezumanizării la care duce ideologia.
*
În același număr, iese din întunerciul arhivelor „Depoziția Martorului Tudor Arghezi”, la procesul demnitarilor guvernării Antonescu din 1946. Este chemat în apărarea acuzatului Dumitru Popescu. Arghezi evocă cele două arestări ale sale, și în special cea din lagărul de la Tg. Jiu. Două amănunte ne atrag atenția. Arghezi mărturisește (să fi ascuns sub aceste amănunte o cruntă ironie la adresa anchetatorilor?) că primea vizita unui prieten bogătaș, care îi aduce în dar de Crăciun (în lagăr!) fripturi și un purcel. Și mai spune că avea foarte multe cărți acolo în lagăr. Să ne gândim că, încă din vremea în care vorbea Arghezi, lagărele începuseră să arate cu totul și cu totul altfel. Și în ele oricum nu se mai citi și nu se mai mânca friptură adusă de prieteni și nu vor mai fi plimbări prin curte.
*
Din inventarul de stricăciuni ale limbii române. Un tânăr scriitor de succes și editor (cu accentul pe o) repetă cu insistență pe parcursul unei întregi emisiuni culturale rostirea incultă editor (cu accentul pe i). Faptul că unii tineri scriitori au o cunoaștere precară a limbii și a literaturii române este o bănuială care îmi dă de ceva vreme fiori. Dar pe care o analiză atentă a textelor o dovedește, din păcate. La radioul național, care ar trebui să fie un exemplu de bună folosire și bună rostire a limbii române, aflăm zilnic stâlciri de tot felul, de la accentuări aiuiritoare la exprimări absurde.
*
28 iulie 2008
Limba româna
LIMBA MATERNĂ ŞI MOARTEA MATERNĂ
Da, moartea este maternă, în sensul că ea „ne naşte”. Universală şi singură. Maternă deopotrivă cu limba, moartea nu „există” (ca şi pentru Dumnezeu, pentru moarte nu avem verb) decât în măsura în care este vorbită. Poate că limba s-a născut pentru „a vorbi” moartea. Şocul originar. Trăind în limbă, prin ea, niciodată nu vom avea acces la o experienţă obiectivă în ceea ce o priveşte. Trebuie să ne-o asumăm cu întreaga noastră subiectivitate discontinuă. Ca şi moartea, limba maternă e „intravitală” şi „experienţă de gradul doi”. Despre aceste lucruri publică un splendid eseu Doamna Irina Petraş în Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi. Este o carte extrasă din alte vreo cinci, dedicate feminităţii limbii române şi „ştiinţei morţii”. Autoarea şi-a găsit tema personală prin acest plonjon în ceea ce domnia sa descoperă a fi feminitatea substanţială a limbii române. Lingvistic, gramatical, logic genul este un scandal, nu există instrumente raţionale de clasificare, de justificare a genurilor. Afară de animatele sexuate, orice atribuire este arbitrară. Autoarea întreprinde un incitant excurs în teoriile despre raportul limbă-gândire-viziune despre lume a vorbitorilor unei limbi. Venim dinspre Herder şi Humboldt până la lingviştii contemporani. Comparaţiile sunt seducătoare şi terenul defrişat pentru speculaţii pare uriaş. Fragmentară, acută, scriitura înaintează cu prudenţă, tatonează, riscă atât cât trebuie, luminează, creează „lichtung-uri” noi în jungla limbilor. Se aude distinct, permanent, cum frumos spune eseista, „foşnetul bibliotecii”, dar şi experienţa personală, cum în portretele părinţilor şi povestea morţii lor din partea a doua a cărţii. Poveste redată simplu şi tulburător. Două adverbe grele, mai ales când e vorba de a descrie trecerea părinţilor dincolo.
Cuplarea celor două teme: feminitatea limbii române şi moartea nu este întâmplătoare. Nu e doar impulsul ordinar de „a face o carte”. Temele îşi vorbesc, De fapt, cartea are şi un apendix, despre locuire. Care vine să întregească triada feminităţii. Căci şi locuirea, casa, vatra ţin de feminitate ca şi limba, ca şi moartea, ca şi poezia care le revelează deopotrivă. Premiza de la care pleacă autoarea este simplă: limba română nu are un neutru propriu-zis, ci mai degrabă un ambigen, masculin la singular şi feminin la plural. De aici un pronunţat caracter feminin al limbii, atât de poetic în esenţa lui. Comparaţii incitante cu franceza, cu germana (cea cu soarele feminin şi luna masculină…ce scandal pe linia Hölderlin – Eminescu!), cu maghiara cea fără genuri, cu engleza capabilă să jongleze cu ele, ne expediază în plină reverie asupra cuvintelor. De la bun început, autoarea se plasează în linia bachelardiană a „filosofilor visători”. Şi genul, categorie atât de dificil de standardizat gramaticalmente, e un tărâm parcă anume făcut pentru reverie. Nu există o logică a atribuirii de gen unui substantiv. Exemplele „încrucişate” din mai multe limbi sunt nuclee de cristalizare a reveriei. Prin Genosanalize o anume matrice este configurată. „Limba română este feminină (cu o doză mirabilă de androginie)” . (p. 9) De ce atât de feminină limba română, la un popor vădit ca mai degrabă misogin? Nici originea latină nu explică prea mare lucru, „migrarea” substantivelor de la genul latinesc la cel românesc neascultând de o regulă aparentă. Odată enunţată premiza, şi probată cu multe exemple, consecinţele şi întrebările adiacente urmează. Geniul limbilor, de care vorbea Humboldt, are în limba română o expresie perfectă a animei. Fraza cheie, amintită ca un laitmotiv, este una dintre observaţiile eminesciene mai profunde decât ne vine a accepta la superficie: Limba este stăpâna noastră. Dialectica stăpân – sclav se exercită minunat în această relaţie. Viclenia puterii limbii care ne matriţează weltanschaaungul este că nu „se vede”, nu se manifestă în exterior. Suntem vorbiţi de limba maternă. Feminină, limba română este, tocmai de aceea, un excelent receptacul. „Limba română e, poate, bogăţia şi sărăcia noastră, ne face rezistenţi (nu doar durabili, ci şi reticenţi şi recalcitranţi), subtili, plini de intuiţii, de idei, sentimentali şi trădători, capricioşi, alintaţi, inteligenţi… Suntem feminini (feminitatea nu se raportează strict la femeie, ea numeşte o anume structură regăsibilă la inşi de orice sex) ca limba noastră. Fără un masculin (iarăşi, nu despre bărbaţi în exclusivitate e vorba) adevărat, care să vină cu forţa lui aspră şi dârză şi să ridice coloane, stâlpi de susţinere, fortăreţe. Singurul „stâlp” pe care s-a clădit ceva în spaţiul nostru e o femeie, Ana „lui” Manole, clădire pe care bărbatul şi-a adjudecat-o”. (p. 17) Textul nu se ridică numai până la o atât de frecvent invocată azi problemă identitară, rezolvată prin meditaţia asupra limbii (ceea ce era la Noica, de pildă, prepoziţia întru este pentru dna. Irina Petraş feminitatea marcată şi marcantă a limbii noastre), ajunge oarecum firesc la o interogare a esenţei însăşi a comunicării. „Femininul, aşadar, a apărut ca o determinare în plus. Când o entitate avea nevoie de precizarea că e animată, se adăuga o marcă. Prin urmare, femininul e marcat, personalizat, individualizat. Ce nu e feminin rămâne să fie masculin. Ce nu e animat şi nici feminin rămâne să constituie neutrul”. (p.62) Seducătoare teorie… Genurile sunt o ficţiune şi ca atare o construcţie care impune o semnificaţie. Sunt „ficţiuni care funcţionează ca realităţi”. Realităţi în stăpânirea cărora suntem cu toţii, prizonierii lor fericiţi. Pentru că: „Simplu, a vorbi înseamnă a iubi”.
Despre moarte nu se poate vorbi. Ea este Străinul. Singura mare certitudine. Parcurgem doar o bio-bibliografie despre experienţe. Pe distanţa dintre „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată….” Şi „ca să pot muri liniştit, pe mine mie redă-mă”. . . Căci nu poţi învăţa ce e moartea ci, în cel mai bun caz, că ea ne însoţeşte din prima clipă. Putem cita din Emmanuel Lévinas („Relaţia mea cu moartea mea este ne-ştiinţă despre însuşi faptul de a muri – ne-ştiinţă care nu înseamnă totuşi lipsă de relaţie. Oare această relaţie poate fi descrisă?”) sau din Vladimir Jankélévitch („Dacă moartea nu poate fi gândită nici înainte, nici în timpul, nici după, când anume o putem gândi?”), importantă este vederea mortului, experienţa muritudinii în persoana celor iubiţi, pre-simţirea muritudinii proprii. Eseul din fragmente pare a fi unul din modurile scriiturii cele mai apte de a capta neliniştea conştiinţei finitudinii personale. Recapitulând transformările imaginii despre moarte în modernitate, autoarea se dedică acestei sfâşieri fragmentare: „Diferenţa dintre modern şi postmodern. Modernul e un nesătul. Nesaţul său vine din pofta nestăpânită de a încerca şi alte feluri, căci cele la îndemână nu-l satisfac. Postmodernul a atins saţul. Prea sătul, ciuguleşte de pe masa îmbelşugată a trecutului, comentează din vârful limbii şi e incapabil să imagineze mirodenii noi. Singura libertate – amestecul felurilor, într-o neorânduială care se oferă pe sine ca reţetă ‚nouă’, definitorie. Care e mai aproape de moarte? De gândul ei? Prea-sătulul, fireşte. Iar moartea lui e, surprinzător, în ciuda artificiilor în care-şi trece vremea, mai naturală. El moare, ca omul simplu de odinioară şi ca săracul cel bătrân, atunci când şi fiindcă e ‚sătul de viaţă’”.(p. 131) În vremurile noastre, de la începuturile modernităţii, slăbesc legăturile moarte – rău - păcat, pe măsură ce omul îşi refuză tot mai decis orice orizont transcendent. Eu cred că astfel moartea „sărăceşte”. Şi ne sărăceşte. Devine, cum spun atâţia antropologi ai modernităţii, o ruşine. „Mi se pare varianta cea mai curajoasă a omului. Să te aşezi singur în faţa vieţii şi a morţii, fără certitudini şi pre-determinări, rupt de condiţionări străine, e un curaj sfâşietor”.(p 132) Mă întreb dacă de curaj are nevoie omul de azi… Eu cred că nu curajul îi lipseşte, ci ceea ce s-a numit „sentimentul tragic al vieţii”. După cum are prea puţină importanţă dacă vorbele citate la pagina 135: „Moartea e moartea morţii” aparţin lui Feuerbach, cum spune dna. Petraş, sau lui Epicur, cum mă consiliază tare failibila mea memorie. Moartea are acest merit, de a face toate acestea derizorii. „Moartea nu poate fi, pentru om, decât agonia, pre-moartea. Spaima nu e provocată de starea de a fi mort, ci de chiar momentul trecerii dincolo. Când boala grea îl face previzibil, spaima e abia suportabilă. Clipa de spaimă e singura cale la îndemână de a ‚experimenta’ muritudinea. Viaţa ‚inocentă’ şi moartea sunt amândouă deşerturi. Lecţia lui Ivan Ilici, după Cioran, că ‚adevărata viaţă începe şi se termină cu agonia’”. (p. 135). Scandalul morţii este că ea reprezintă prin excelenţă „fără de răspunsul”. Ca şi în cazul Timpului, nu avem un verb după care să putem întreba moartea. Nu putem formula întrebarea „ce este moartea?”. Moartea nu este. Ce superbă infatuare, să râvneşti o ştiinţă a morţii! Mă întreb: la ce ar folosi ea? Poate că ar trebui să murim ca elefanţii… Este citat, pe bună dreptate, Balzac: „Moartea e sigură, s-o uităm”. Şi mă gândesc la bătrâneasca noastră expresie care inversează subiectul: uita-te-ar relele! Uita-te-ar moartea, i s-a spus Fătului Frumos din Tinereţe fără bătrâneţe… De fapt, pe asta mizăm iraţional: pe o secundă de amnezie a morţii în ceea ce ne priveşte.
De unde putem lua exemplele, atât în cazul feminităţii, cât şi în cazul morţii? Pentru a înţelege, căci acesta este sensul eseului. Din literatură, fireşte. Fiecare dintre capitole este acompaniat de preumblări textuale prin texte ilustrative temei. Ni se arată astfel nu numai virtutea speculativă a autoarei, ci şi una analitică, neapărat necesară asigurării portanţei zborului reflexiv. Trăim pe margini de file. Scurte însemnări, observaţii. Nu mai notăm, ca în vechime, că „ni s-a născut fiu…”. Dar notăm mereu, pentru că mereu este nevoie de o întregire. Iată parabola redată la pagina 176, povestea constructorului de biserici şi a fiului său…parcă un scenariu Tarkovskian. De ce este moartea feminină? Pare o întrebare stupidă. Şi totuşi… nu e vorba de misoginism, nu cred că analizele feministe îşi au vreun rost, ele nu ne pot da decât o îngustă interpretare ideologică. „Că imaginarul colectiv apelează la înfăţişări feminine pentru a descrie moartea poate fi şi urmarea faptului că viaţa şi moartea sunt resimţite, în mod curent, ca feminine; cum feminin e tot ce naşte viaţă, şi luarea viaţii trebuie să se petreacă în acelaşi ‚regim’. Dar explicaţia poate sta şi în aceea că, prin intermediul Bisericii, femeia a fost curând satanizată. Moartea, Răul prin excelenţă, nu poate avea atunci decât chip de femeie. Într-o asemenea perspectivă misogină, ea e un succedaneu al Femeii” (p. 170). O asemenea perspectivă ideologizată ne răpeşte tocmai „privilegiul de a fi disperat” de care vorbeşte pe bună dreptate autoarea, citându-l pe maestrul în chestiune, Cioran.
Al treilea volet al cărţii priveşte tema locuirii. Cum se cuplează aceasta cu primele două teme? Prima secţiune de aici se cheamă chiar Cuvinte şi locuri. „De unde eşti de loc” este o întrebare „ontologică” care parcă vine direct din Heidegger. Eşti, pentru că „ţii” de un loc. Locul este indimenticabil legat de memorie. Nu există locuire fără memorie şi nu locuim în spaţiu, cât în timp. Este cunoscutul fenomen de spaţializare a timpului. De aceea paginile au un caracter evocator accentuat al diferitelor spaţii ale locuirii: zona Sibiului, Agnita, Clujul. „Detalii personalizate ale creşterii fac ca toate aceste amănunte ale locuirii să se închege în ceva foarte special care determină felul de a fi al insului de mai târziu. E o procesare individuală a determinaţiilor la care se adaugă şi auto-adaptabilitatea omului – civilizaţia înseamnă că omul se adaptează nu atât la natură, cât la ceea ce a acumulat/secretat în jurul său, la obiectele cu care şi-a mobilat el singur (ca specie) preajma şi în funcţie de care a privit lumea” (p. 206). Sunt flashuri ale memoriei şi ale textelor despre spaţiu, casă, locuire, într-o strânsă împletire.
Sunt deci trei „înşurubări” în eternitate. Feminitatea limbii, moartea, locuirea. Plus jocurile combinatorice posibile între ele. Avem de-a face, fără îndoială, cu unul dintre cele mai inteligent-patetice eseuri apărute la noi în ultimii ani. Compoziţie contrapunctică, nu ostenind să epuizeze tema, ci înconjurând-o în cât mai multe din trupurile ei de cuvinte. Unde este eternitate, este şi nostalgie. "Prezenţa parţială e, aş zice, felul nostru de a trece prin lume. Când ni se întâmplă lucruri memorabile, lipseşte cuvântul care să le împlinească. Peste ani, când amintirea verbalizată le re-învie, viaţa lor e din nou ne-întreagă, le lipseşte carnea faptei, sângele fierbinte al trăitului. Interbelicii o ştiau prea bine: orice descriere cu stil a vieţii înseamnă oprire în loc, întrerupere, hiatus. Fapta şi gândul nu pot fi niciodată întregi şi alături. Simultaneitatea lor cere slăbirea uneia dintre ele, înclinarea balanţei, punerea ei în tensiune pentru a fi posibil pasul următor". Este citat imediat şi Starobinski care anticipa, şi cred cu dreptate, că în Europa Occidentală cuvântul nostalgie va dispărea. Şi, cred, odată cu el, locul îşi va pierde semnificaţia, vom deveni migratori fără memorie. Câte o astfel de carte cum este aceasta încearcă să ne ţină într-o bine venită stare de veghe intelectuală. O carte de citit cu delicii drept care închei cu citatul din Ortega y Gasset reprodus la p. 205 „Zicem că întâlnim un adevăr atunci când găsim o anume gândire ce satisface o necesitate intelectuală resimţită în prealabil de către noi. Dacă nu simţim nevoia acelei gândiri pentru noi, ea nu va fi un adevăr. Adevăr e, în primul rând, ceea ce calmează o nelinişte a inteligenţei noastre”.
Da, moartea este maternă, în sensul că ea „ne naşte”. Universală şi singură. Maternă deopotrivă cu limba, moartea nu „există” (ca şi pentru Dumnezeu, pentru moarte nu avem verb) decât în măsura în care este vorbită. Poate că limba s-a născut pentru „a vorbi” moartea. Şocul originar. Trăind în limbă, prin ea, niciodată nu vom avea acces la o experienţă obiectivă în ceea ce o priveşte. Trebuie să ne-o asumăm cu întreaga noastră subiectivitate discontinuă. Ca şi moartea, limba maternă e „intravitală” şi „experienţă de gradul doi”. Despre aceste lucruri publică un splendid eseu Doamna Irina Petraş în Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi. Este o carte extrasă din alte vreo cinci, dedicate feminităţii limbii române şi „ştiinţei morţii”. Autoarea şi-a găsit tema personală prin acest plonjon în ceea ce domnia sa descoperă a fi feminitatea substanţială a limbii române. Lingvistic, gramatical, logic genul este un scandal, nu există instrumente raţionale de clasificare, de justificare a genurilor. Afară de animatele sexuate, orice atribuire este arbitrară. Autoarea întreprinde un incitant excurs în teoriile despre raportul limbă-gândire-viziune despre lume a vorbitorilor unei limbi. Venim dinspre Herder şi Humboldt până la lingviştii contemporani. Comparaţiile sunt seducătoare şi terenul defrişat pentru speculaţii pare uriaş. Fragmentară, acută, scriitura înaintează cu prudenţă, tatonează, riscă atât cât trebuie, luminează, creează „lichtung-uri” noi în jungla limbilor. Se aude distinct, permanent, cum frumos spune eseista, „foşnetul bibliotecii”, dar şi experienţa personală, cum în portretele părinţilor şi povestea morţii lor din partea a doua a cărţii. Poveste redată simplu şi tulburător. Două adverbe grele, mai ales când e vorba de a descrie trecerea părinţilor dincolo.
Cuplarea celor două teme: feminitatea limbii române şi moartea nu este întâmplătoare. Nu e doar impulsul ordinar de „a face o carte”. Temele îşi vorbesc, De fapt, cartea are şi un apendix, despre locuire. Care vine să întregească triada feminităţii. Căci şi locuirea, casa, vatra ţin de feminitate ca şi limba, ca şi moartea, ca şi poezia care le revelează deopotrivă. Premiza de la care pleacă autoarea este simplă: limba română nu are un neutru propriu-zis, ci mai degrabă un ambigen, masculin la singular şi feminin la plural. De aici un pronunţat caracter feminin al limbii, atât de poetic în esenţa lui. Comparaţii incitante cu franceza, cu germana (cea cu soarele feminin şi luna masculină…ce scandal pe linia Hölderlin – Eminescu!), cu maghiara cea fără genuri, cu engleza capabilă să jongleze cu ele, ne expediază în plină reverie asupra cuvintelor. De la bun început, autoarea se plasează în linia bachelardiană a „filosofilor visători”. Şi genul, categorie atât de dificil de standardizat gramaticalmente, e un tărâm parcă anume făcut pentru reverie. Nu există o logică a atribuirii de gen unui substantiv. Exemplele „încrucişate” din mai multe limbi sunt nuclee de cristalizare a reveriei. Prin Genosanalize o anume matrice este configurată. „Limba română este feminină (cu o doză mirabilă de androginie)” . (p. 9) De ce atât de feminină limba română, la un popor vădit ca mai degrabă misogin? Nici originea latină nu explică prea mare lucru, „migrarea” substantivelor de la genul latinesc la cel românesc neascultând de o regulă aparentă. Odată enunţată premiza, şi probată cu multe exemple, consecinţele şi întrebările adiacente urmează. Geniul limbilor, de care vorbea Humboldt, are în limba română o expresie perfectă a animei. Fraza cheie, amintită ca un laitmotiv, este una dintre observaţiile eminesciene mai profunde decât ne vine a accepta la superficie: Limba este stăpâna noastră. Dialectica stăpân – sclav se exercită minunat în această relaţie. Viclenia puterii limbii care ne matriţează weltanschaaungul este că nu „se vede”, nu se manifestă în exterior. Suntem vorbiţi de limba maternă. Feminină, limba română este, tocmai de aceea, un excelent receptacul. „Limba română e, poate, bogăţia şi sărăcia noastră, ne face rezistenţi (nu doar durabili, ci şi reticenţi şi recalcitranţi), subtili, plini de intuiţii, de idei, sentimentali şi trădători, capricioşi, alintaţi, inteligenţi… Suntem feminini (feminitatea nu se raportează strict la femeie, ea numeşte o anume structură regăsibilă la inşi de orice sex) ca limba noastră. Fără un masculin (iarăşi, nu despre bărbaţi în exclusivitate e vorba) adevărat, care să vină cu forţa lui aspră şi dârză şi să ridice coloane, stâlpi de susţinere, fortăreţe. Singurul „stâlp” pe care s-a clădit ceva în spaţiul nostru e o femeie, Ana „lui” Manole, clădire pe care bărbatul şi-a adjudecat-o”. (p. 17) Textul nu se ridică numai până la o atât de frecvent invocată azi problemă identitară, rezolvată prin meditaţia asupra limbii (ceea ce era la Noica, de pildă, prepoziţia întru este pentru dna. Irina Petraş feminitatea marcată şi marcantă a limbii noastre), ajunge oarecum firesc la o interogare a esenţei însăşi a comunicării. „Femininul, aşadar, a apărut ca o determinare în plus. Când o entitate avea nevoie de precizarea că e animată, se adăuga o marcă. Prin urmare, femininul e marcat, personalizat, individualizat. Ce nu e feminin rămâne să fie masculin. Ce nu e animat şi nici feminin rămâne să constituie neutrul”. (p.62) Seducătoare teorie… Genurile sunt o ficţiune şi ca atare o construcţie care impune o semnificaţie. Sunt „ficţiuni care funcţionează ca realităţi”. Realităţi în stăpânirea cărora suntem cu toţii, prizonierii lor fericiţi. Pentru că: „Simplu, a vorbi înseamnă a iubi”.
Despre moarte nu se poate vorbi. Ea este Străinul. Singura mare certitudine. Parcurgem doar o bio-bibliografie despre experienţe. Pe distanţa dintre „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată….” Şi „ca să pot muri liniştit, pe mine mie redă-mă”. . . Căci nu poţi învăţa ce e moartea ci, în cel mai bun caz, că ea ne însoţeşte din prima clipă. Putem cita din Emmanuel Lévinas („Relaţia mea cu moartea mea este ne-ştiinţă despre însuşi faptul de a muri – ne-ştiinţă care nu înseamnă totuşi lipsă de relaţie. Oare această relaţie poate fi descrisă?”) sau din Vladimir Jankélévitch („Dacă moartea nu poate fi gândită nici înainte, nici în timpul, nici după, când anume o putem gândi?”), importantă este vederea mortului, experienţa muritudinii în persoana celor iubiţi, pre-simţirea muritudinii proprii. Eseul din fragmente pare a fi unul din modurile scriiturii cele mai apte de a capta neliniştea conştiinţei finitudinii personale. Recapitulând transformările imaginii despre moarte în modernitate, autoarea se dedică acestei sfâşieri fragmentare: „Diferenţa dintre modern şi postmodern. Modernul e un nesătul. Nesaţul său vine din pofta nestăpânită de a încerca şi alte feluri, căci cele la îndemână nu-l satisfac. Postmodernul a atins saţul. Prea sătul, ciuguleşte de pe masa îmbelşugată a trecutului, comentează din vârful limbii şi e incapabil să imagineze mirodenii noi. Singura libertate – amestecul felurilor, într-o neorânduială care se oferă pe sine ca reţetă ‚nouă’, definitorie. Care e mai aproape de moarte? De gândul ei? Prea-sătulul, fireşte. Iar moartea lui e, surprinzător, în ciuda artificiilor în care-şi trece vremea, mai naturală. El moare, ca omul simplu de odinioară şi ca săracul cel bătrân, atunci când şi fiindcă e ‚sătul de viaţă’”.(p. 131) În vremurile noastre, de la începuturile modernităţii, slăbesc legăturile moarte – rău - păcat, pe măsură ce omul îşi refuză tot mai decis orice orizont transcendent. Eu cred că astfel moartea „sărăceşte”. Şi ne sărăceşte. Devine, cum spun atâţia antropologi ai modernităţii, o ruşine. „Mi se pare varianta cea mai curajoasă a omului. Să te aşezi singur în faţa vieţii şi a morţii, fără certitudini şi pre-determinări, rupt de condiţionări străine, e un curaj sfâşietor”.(p 132) Mă întreb dacă de curaj are nevoie omul de azi… Eu cred că nu curajul îi lipseşte, ci ceea ce s-a numit „sentimentul tragic al vieţii”. După cum are prea puţină importanţă dacă vorbele citate la pagina 135: „Moartea e moartea morţii” aparţin lui Feuerbach, cum spune dna. Petraş, sau lui Epicur, cum mă consiliază tare failibila mea memorie. Moartea are acest merit, de a face toate acestea derizorii. „Moartea nu poate fi, pentru om, decât agonia, pre-moartea. Spaima nu e provocată de starea de a fi mort, ci de chiar momentul trecerii dincolo. Când boala grea îl face previzibil, spaima e abia suportabilă. Clipa de spaimă e singura cale la îndemână de a ‚experimenta’ muritudinea. Viaţa ‚inocentă’ şi moartea sunt amândouă deşerturi. Lecţia lui Ivan Ilici, după Cioran, că ‚adevărata viaţă începe şi se termină cu agonia’”. (p. 135). Scandalul morţii este că ea reprezintă prin excelenţă „fără de răspunsul”. Ca şi în cazul Timpului, nu avem un verb după care să putem întreba moartea. Nu putem formula întrebarea „ce este moartea?”. Moartea nu este. Ce superbă infatuare, să râvneşti o ştiinţă a morţii! Mă întreb: la ce ar folosi ea? Poate că ar trebui să murim ca elefanţii… Este citat, pe bună dreptate, Balzac: „Moartea e sigură, s-o uităm”. Şi mă gândesc la bătrâneasca noastră expresie care inversează subiectul: uita-te-ar relele! Uita-te-ar moartea, i s-a spus Fătului Frumos din Tinereţe fără bătrâneţe… De fapt, pe asta mizăm iraţional: pe o secundă de amnezie a morţii în ceea ce ne priveşte.
De unde putem lua exemplele, atât în cazul feminităţii, cât şi în cazul morţii? Pentru a înţelege, căci acesta este sensul eseului. Din literatură, fireşte. Fiecare dintre capitole este acompaniat de preumblări textuale prin texte ilustrative temei. Ni se arată astfel nu numai virtutea speculativă a autoarei, ci şi una analitică, neapărat necesară asigurării portanţei zborului reflexiv. Trăim pe margini de file. Scurte însemnări, observaţii. Nu mai notăm, ca în vechime, că „ni s-a născut fiu…”. Dar notăm mereu, pentru că mereu este nevoie de o întregire. Iată parabola redată la pagina 176, povestea constructorului de biserici şi a fiului său…parcă un scenariu Tarkovskian. De ce este moartea feminină? Pare o întrebare stupidă. Şi totuşi… nu e vorba de misoginism, nu cred că analizele feministe îşi au vreun rost, ele nu ne pot da decât o îngustă interpretare ideologică. „Că imaginarul colectiv apelează la înfăţişări feminine pentru a descrie moartea poate fi şi urmarea faptului că viaţa şi moartea sunt resimţite, în mod curent, ca feminine; cum feminin e tot ce naşte viaţă, şi luarea viaţii trebuie să se petreacă în acelaşi ‚regim’. Dar explicaţia poate sta şi în aceea că, prin intermediul Bisericii, femeia a fost curând satanizată. Moartea, Răul prin excelenţă, nu poate avea atunci decât chip de femeie. Într-o asemenea perspectivă misogină, ea e un succedaneu al Femeii” (p. 170). O asemenea perspectivă ideologizată ne răpeşte tocmai „privilegiul de a fi disperat” de care vorbeşte pe bună dreptate autoarea, citându-l pe maestrul în chestiune, Cioran.
Al treilea volet al cărţii priveşte tema locuirii. Cum se cuplează aceasta cu primele două teme? Prima secţiune de aici se cheamă chiar Cuvinte şi locuri. „De unde eşti de loc” este o întrebare „ontologică” care parcă vine direct din Heidegger. Eşti, pentru că „ţii” de un loc. Locul este indimenticabil legat de memorie. Nu există locuire fără memorie şi nu locuim în spaţiu, cât în timp. Este cunoscutul fenomen de spaţializare a timpului. De aceea paginile au un caracter evocator accentuat al diferitelor spaţii ale locuirii: zona Sibiului, Agnita, Clujul. „Detalii personalizate ale creşterii fac ca toate aceste amănunte ale locuirii să se închege în ceva foarte special care determină felul de a fi al insului de mai târziu. E o procesare individuală a determinaţiilor la care se adaugă şi auto-adaptabilitatea omului – civilizaţia înseamnă că omul se adaptează nu atât la natură, cât la ceea ce a acumulat/secretat în jurul său, la obiectele cu care şi-a mobilat el singur (ca specie) preajma şi în funcţie de care a privit lumea” (p. 206). Sunt flashuri ale memoriei şi ale textelor despre spaţiu, casă, locuire, într-o strânsă împletire.
Sunt deci trei „înşurubări” în eternitate. Feminitatea limbii, moartea, locuirea. Plus jocurile combinatorice posibile între ele. Avem de-a face, fără îndoială, cu unul dintre cele mai inteligent-patetice eseuri apărute la noi în ultimii ani. Compoziţie contrapunctică, nu ostenind să epuizeze tema, ci înconjurând-o în cât mai multe din trupurile ei de cuvinte. Unde este eternitate, este şi nostalgie. "Prezenţa parţială e, aş zice, felul nostru de a trece prin lume. Când ni se întâmplă lucruri memorabile, lipseşte cuvântul care să le împlinească. Peste ani, când amintirea verbalizată le re-învie, viaţa lor e din nou ne-întreagă, le lipseşte carnea faptei, sângele fierbinte al trăitului. Interbelicii o ştiau prea bine: orice descriere cu stil a vieţii înseamnă oprire în loc, întrerupere, hiatus. Fapta şi gândul nu pot fi niciodată întregi şi alături. Simultaneitatea lor cere slăbirea uneia dintre ele, înclinarea balanţei, punerea ei în tensiune pentru a fi posibil pasul următor". Este citat imediat şi Starobinski care anticipa, şi cred cu dreptate, că în Europa Occidentală cuvântul nostalgie va dispărea. Şi, cred, odată cu el, locul îşi va pierde semnificaţia, vom deveni migratori fără memorie. Câte o astfel de carte cum este aceasta încearcă să ne ţină într-o bine venită stare de veghe intelectuală. O carte de citit cu delicii drept care închei cu citatul din Ortega y Gasset reprodus la p. 205 „Zicem că întâlnim un adevăr atunci când găsim o anume gândire ce satisface o necesitate intelectuală resimţită în prealabil de către noi. Dacă nu simţim nevoia acelei gândiri pentru noi, ea nu va fi un adevăr. Adevăr e, în primul rând, ceea ce calmează o nelinişte a inteligenţei noastre”.
Scrisori
SUB PECETEA TAINEI
Moto: „În epoca informaţiei, posibilităţile de a mai învăţa să citeşti sunt pe cale de dispariţie” (147)
Pecetea ascunde, dar şi adevereşte, autentifică. Pecetluită, deşi nu îşi pierde caracterul de ascuns, taina se adevereşte a fi. Scriu despre corespondenţa dintre Martin Heidegger şi Hannah Arendt nu în calitate de specialist (???), ci de amator de „documente umane”. Iar culegerea de faţă (1) contrazice tocmai ceea ce căutăm îndeobşte ahtiaţi într-un volum de corespondenţă: dezvăluirea. Nimic din cele 152 de texte compuse de-a lungul unei jumătăţi de veac nu face cu ochiul spre intimităţi scandaloase, dintre cele care au pigmentat cu asupra de măsură biografiile celebre ale secolului XX. Dimpotrivă, avem de-a face aici cu o cu totul altă „cultură a intimităţii”, după expresia atât de potrivită a editoarei germane (2). Un tip de cultură, probabil, iremediabil dispărută. Intimus, cel mai adânc, cel mai depărtat însemna în latină. Cicero spune, şi se potriveşte perfect în contextul de faţă, „Ex intima philosophia haurire”– a scoate din adâncul filozofiei. Realmente documentele acestea existenţiale par ieşite cu greu la suprafaţă dintr-un adânc al gândirii survenite din interiorul iubirii, şi nu pur şi simplu despre iubire. «…documentele publicate aici, şi mai ales cele din anii douăzeci, constituie – dincolo de cei doi corespondenţi şi parteneri ai acestui dialog – mărturii ale unei culturi a intimităţii dintr-un alt timp, care urmează nişte modele de comportament ce pot părea stranii unor generaţii care au crescut în timpul sau după revoluţia sexuală şi tocmai de aceea le pot trezi interesul. Relaţia pare să fie marcată, din diverse motive, care nu pot fi discutate aici, de o „pudoare” invocată adesea. Reversul ei, adică lipsa de francheţe reciprocă, este rareori conştientizat în mod explicit. „Există o vină ivită din lipsa deschiderii către celălalt” îi scrie Hannah Elfridei. Şi aproape în acelaşi timp, Heidegger recunoaşte „de obicei vorbim prea mult; uneori însă, spunem prea puţin”» – fixează editoarea germană în postfaţă esenţa problemei (p. 442). „Epica” acestei legături dintre doi oameni care au marcat decisiv istoria intelectuală a secolului XX este de o năucitoare linearitate. Cel puţin la suprafaţa ce se îngăduie privirii. Heidegger este un profesor de filozofie la Marburg despre care deja s-a dus vestea pentru modul inedit în care practică filozofarea, Hannah îi devine studentă. Apropiere fulgerătoare. Suntem în 1925. O jumătate de veac mai târziu, în decembrie 1975 ea, în mai 1976 el, sfârşitul inevitabil îi desparte. O jumătate de veac în care relaţia aceasta este suficient de discretă încât, mai târziu, – despărţiţi de un ocean – unii prieteni comuni să creadă chiar că cei doi nici nu se cunosc. Corespondenţa aceasta aduce la lumină o dimensiune a umanului pe care o cred azi atrofiată, un mod de a trăi dragostea de o inactualitate semnificativă. Doi oameni care îşi reprimă (cuvântul nu e bine ales, nu este vorba de un efort de voinţă în acest sens, ci de o alegere raţională sub forma supunerii la un imperativ existenţial) elanurile pasionale, cel puţin la modul vizibil. Care se supun voluntar primatului operei. Ar putea fi vorba de o anumită „uscăciune” sufletească, dacă durata legăturii n-ar contrazice această superficială psihologizare. Încă de la începutul legăturii lor, într-unul din cele mai ambigue şi învăluitoare texte, (35, din 10 ianuarie 1926) el tranşează cu o automutilare tragică: „Această des-prindere de tot ce e omenesc şi întreruperea tuturor raporturilor cu ceilalţi este, din punctul de vedere al creaţiei, cea mai grandioasă dintre experienţele omeneşti – iar din punctul de vedere al situaţiei concrete, cea mai infamă din câte există. Ţi se smulge inima din trup în deplină stare de conştienţă”. Lapidar. Definitiv şi premonitoriu. Urmează o pauză epistolară de vreo şase luni, semnul clar al crizei lăuntrice. Şi, poate, al comunicării. De altfel, această jumătate de veac de mirabilă (ce bine se potriveşte cuvântul blagian cazului de faţă!) legătură este bine decupată de istoria mare şi de cea mică în trei mari perioade, numite de editoarea germană: Prima vedere, Re-vederea, Toamna. Prima perioadă durează până în 1933. Este perioada când „daimonicul m-a izbit din plin”, spune el. Despărţirea avea să dureze până în 1950. „Mă bucur că avem ocazia acum, în vremea târzie a vieţii noastre, să regăsim întâlnirea de odinioară ca pe ceva care a dăinuit”. (46) „Dăinuirea” - acesta este miracolul. Schimbul epistolar continuă, chiar dacă cei doi nu se văd între 1952 şi 1967. Ultima perioadă începe cu scrisoarea „de la cabană” din octombrie 1966, „scrisoarea ta de toamnă”, cum îi va spune ea (92), situând-o sub lumina versurilor: „Celor cărora primăvara le-a lăsat inima în paragină şi le-a sfâşiat-o/Toamna le aduce vindecarea”. Dacă revelaţii intime nu aflăm în această corespondenţă, rămâne să ne întrebăm: ce aduce ea, în schimb, în vizibil? „Am avut dreptate să nu uit niciodată” îi scrie H.A. unei prietene. Aş spune că este o mărturisire suficientă. Nici un regret, nici o clipă de slăbiciune exteriorizată. Le voi da cu prioritate cuvântul celor doi, comentariul trebuie şi el pecetluit.
Mie mi s-a părut o carte despre triumf şi durere. Un cuplu în care, cu infinită tandreţe, se caută împlinirea existenţială nu în separarea planului erotic de cel intelectual, ci în aerul ozonat al gândirii împreună dar cu salvarea singurătăţii esenţiale a creaţiei, fără de care gândirea nu rodeşte. S-a spus că Heidegger este un filozof din opera căruia lipseşte acest cuvânt, iubire. Existenţa îl recompensează. Discursul îndrăgostit este într-o primă fază construit după retorica specifică. Însă neuitând nici o clipă distanţa apropierii şi discreţia. „De ce oare, dintre toate posibilităţile date fiinţei omeneşti, iubirea este de departe cea mai bogată şi de ce, pentru cei care ajung să o trăiască, ea devine o dulce povară?”.(2) sau: „Aş vrea ca între noi totul să fie simplu, limpede şi nepreţuit”, îi spune el încă din primul document. Dar de îndată „activitatea spirituală” este invocată. „Şi tocmai atunci când o femeie ajunge să aibă o activitate spirituală proprie, lucrul cel mai important rămâne păstrarea originară a femininului în tot ceea ce are el mai propriu”. (1) Îl vedem punând la cale întâlniri clandestine, dar şi preocupat mereu de traseul ei intelectual. Primeşte iubirea aceasta ca pe un dar magnific şi misterios: „Să păzim, aşadar, ca pe un dar, în interiorul nostru cel mai adânc, faptul că ne-a fost dat să ne întâlnim”. (1) Ceea ce ar fi fost, în alte cazuri, o cerinţă iniţială, minimală, – simpla întâlnire – devine pentru cei doi celebrare şi scop. Această primă perioadă este, fireşte, cea mai „pătimaşă”, atât cât se poate ghici din transparenţele textelor. El percepe în această întâlnire şocul cunoaşterii „stihialului feminin”. Să precizez că există o mare diferenţă între numărul scrisorilor păstrate: mult mai puţine ale ei. Probabil că Heidegger a respectat mai strict condiţia tainei, distrugând scrisorile primite. „Iar secretul care îi leagă pe aceşti doi oameni rămâne neatins şi nu este dezvăluit de nici unul dintre ei” (p.439, Postfaţă). Nu poţi să nu faci legătura cu ascunsul care apare atât de pregnant printre termenii de bază ai cugetării heideggeriene (3). În acest schimb epistolar, jocul între scoatere din ascundere şi păstrare în adăpostire trebuie urmărit cu atenţie, altfel rişti să îţi scape ceva esenţial. Căci este un „schimb” dintre acelea privilegiate în care nu se ştie cine dă şi cine primeşte. E ceea ce asigură perpetuitatea timp de o jumătate de veac şi puterea acestei legături erotice şi spirituale. O legătură originară, cum desigur au simţit-o şi au îndurat-o amândoi, fiecare în felul său. Marea dificultate a comentatorului este aceea de a găsi un nume acestui sentiment durabil o vreme atât de îndelungată, o obligaţie în fond când ai de-a face cu doi oameni care au gândit atât de insistent asupra fiinţei limbajului. A-i spune pur şi simplu dragoste cere atâtea explicaţii suplimentare încât cuvântul se dovedeşte subit inutil ca o coajă de banană după consumarea miezului. Să riscăm speculaţia că prin atipica lor legătură cei doi n-au făcut în fond decât să re-semantizeze cel mai uzat dintre cuvintele lumii? Ar fi un drum care poate ne-ar duce mai aproape de insolitul acestei experienţe.
Încă din această primă perioadă, nu foarte lungă, mai vizibil erotică, relaţia dintre cei doi este o relaţie interogativă. Care întreabă şi se întreabă, nu una exclamativă, cum se prezintă ea îndeobşte, la noi, oamenii obişnuiţi şi declarativi. Eros trece repede în Philia. „Irumperea prezenţei celuilalt în viaţa noastră este ceea ce nici o minte nu poate să priceapă” (2), capitulează dintru început, cu o vizibilă uimire, gânditorul. Dar tot acum „…munca autentică trebuie să se desfăşoare întotdeauna în singurătate care e proprie interogării”. (6) Cum să te eliberezi din acest impas? Criza, căci pare evident să fi fost una, trece însă repede, cei doi optând pentru (auto)construcţia spirituală. Şi corespondenţa devine, cum se întâmplă de obicei, un fel de jurnal al căutărilor, frământărilor, izbânzilor, schimbărilor profesionale… Şi totuşi, cititorul de azi al lui Heidegger descoperă în aceste pagini câteva indicii foarte preţioase pentru înţelegerea operei sale. „A face lucrurile mai uşoare, este, în filozofie, o ocupaţie tare stranie: cu cât devin mai simple, cu atât rămân mai enigmatice. […] Ceea ce îmi doresc este să clarific deosebirea dintre formarea concepţiilor despre lume şi cercetarea filozofică cu adevărat ştiinţifică, referindu-mă la problema concretă a esenţei şi a sensului istoriei”. (6) Sunt câteva texte în volum care depăşesc, să spun aşa, media de importanţă a celorlalte. Şi nu este deloc întâmplător că ele aparţin lui Hannah. Şi nu sunt dintre cele care ţin de corespondenţă dar par nişte piloni de rezistenţă ai ediţiei. Aşa sunt fragmentul autobiografic „Umbre”, povestea despre „vulpoiul Heidegger” (o pagină de jurnal publicată în anexe) şi, mai ales, conferinţa radiodifuzată din 22 septembrie 1969, la împlinirea a 80 de ani de către Martin Heidegger. Este un text capital pentru înţelegerea unui filozof recunoscut ca „obscur”. Noi vânăm însă „biografeme” cuvinte mărturisitoare: „Îmi spui «dacă vrei să fiu a ta» – «când doreşti». Dar în ce fel pot răspunde unei aşteptări şi unei speranţe atât de încrezătoare în sfiiciunea lor?”. (12); „pot numai să plâng” (15); „ştii oare că aceasta este cea mai grea povară dintre toate câte i-au fost date omului să ducă?” (15); „Iubirea care e capabilă să resimtă anticipat bucuria viitoare este o iubire care a prins rădăcini”. (20) În tăcerea compactă pe care o construiesc aceste scrisori trebuie să ştim să citim. „Când învăţam de la tine să citesc…” – îi scrie ea într-una din ultimele scrisori. Şi avem revelaţia că, dincolo de complicaţiile ei terminologice inextricabile, filozofia lui Heidegger asta face: ne învaţă să citim textele clasice ale filozofiei. Deocamdată, o explicaţie decisivă a impenetrabilităţii epistolarului: „Adevărul e că amândoi facem parte dintre cei care vorbesc cu greu, dar care, totodată, ştiu să înţeleagă o tăcere!”. (15) Dintru început, cei doi fac mai mult decât să trăiască o legătură, ei o meditează (dacă în cazul unor asemenea oameni se poate face o disociere între cele două verbe, probabil că nu). Cei doi lucrează pentru ca „existenţa să ia chipul unui destin”. Şi destinul se ţesea în jurul lor, harnic, sub forma binecunoscut secularizată a istoriei, le dădea târcoale... Sublimarea, decantarea, rafinarea trăirilor alcătuiesc un exerciţiu spiritual continuu, încearcă să raţionalizeze traiectul istoric. Intervalul temporal dement pe care l-au traversat. Războiul, opţiunile politice ale filozofului, deciziile fiecăruia dintre ei întru construcţia operei, războiul rece, alte evenimente mai mult sau mai puţin ştiute duc la despărţire. Nu înainte de a se fixa o traiectorie pentru tânăra iubită şi discipolă: „Drumul pe care tu mi l-ai arătat este mai anevoios şi mai lung decât credeam. Pentru a-l parcurge e nevoie de o viaţă întreagă. Singurătatea acestui drum am ales-o eu însămi şi ea este unica posibilitate de a trăi care mi se potriveşte. Însă însingurarea căreia destinul i-a pus capăt nu mi-ar fi luat doar forţa de a trăi în lume, adică altfel decât în izolare, ci mi-ar fi închis drumul pe care-l aveam de străbătut prin lume, un drum lung şi care nu poate fi acoperit printr-un simplu salt. Numai tu ai dreptul să ştii asta, pentru că tu ai ştiut-o dintotdeauna […] dau întotdeauna atât cât mi se cere, iar drumul însuşi de care vorbeam nu este altceva decât sarcina la care iubirea noastră mă obligă. Mi-aş pierde dreptul de a trăi dacă aş pierde iubirea mea pentru tine, însă aş pierde această iubire şi realitatea ei dacă aş fugi de ceea ce mă obligă să fac…” (42), îi scrie ea. Păstrată în manuscris, ne întrebăm dacă această splendidă şi fără rest descriere a situaţiei ei/lor existenţiale i-a parvenit vreodată destinatarului. Mai urmează doar trei scrisori şi apoi marele salt în timp peste un sfert de secol.
Următoarea scrisoare este din 1950. Fraza cheie: „soţiei mele care ştie acum tot”. Elfride va deveni, de altfel, unul dintre personajele amintite cu o neştirbită corectitudine în fiecare scrisoare. Şi o aluzie din nou impenetrabilă la acest interval care unora le poate părea mai lung decât o viaţă şi la capătul căruia cei doi se regăsesc într-o aceeaşi (sau alta?) iubire. „Soţia mea nu s-a gândit nici o clipă să tulbure în vreun fel destinul iubirii noastre. Nu a vrut altceva decât să ferească acest dar al nostru de orice pată care l-ar fi putut desfigura în urma tăcerii mele”. (47) Subliniere cu trimiteri contextuale puternice a lui Heidegger însuşi. De altfel, H.A îi va scrie şi ea de îndată Elfridei. Subliniind ceea ce le desparte din punct de vedere politic, dar şi legătura care s-a stabilit peste voinţa lor prin ocrotirea aceluiaşi om: „...ceea ce ne-a despărţit şi continuă să ne despartă nu au fost niciodată aceste lucruri personale, cel puţin nu în mintea mea. Însă dumneavoastră n-aţi făcut niciodată un secret din convingerile pe care le aveţi, şi vă rog să nu faceţi asta nici astăzi şi să n-o faceţi nici în ceea ce mă priveşte. Convingerile acestea, ce-i drept, fac ca un dialog între noi să fie aproape imposibil, pentru că orice ar spune fiecare dintre noi ar fi dinainte caracterizat şi (iertaţi-mi expresia) catalogat drept – evreiesc, german, chinez. Sunt oricând gata, după cum i-am sugerat şi lui Martin, să port o discuţie politică obiectivă; îmi fac iluzia că mă pricep cât de cât la astfel de lucruri, însă cu condiţia ca elementul personal-omenesc să fie lăsat deoparte...”. (49) Tăietură impecabilă. Unul dintre foarte puţinele texte cu trimiteri precise la contextul politic. Spaimele istorice ale anilor 50, ale războiului rece, răzbat, de altfel, în câteva rânduri cu lapidaritatea caracteristică: „Oricum ruşii, adică N.K.V.D.-ul, nu mă vor prinde viu”, afirmă edificat, stoic, înţeleptul din pădure în 1950. „Între timp, ameninţarea crescândă pe care o reprezintă sovieticii ne obligă să avem o privire ceva mai lucidă chiar decât o are Vestul în clipa de faţă. Căci acum noi suntem cei ameninţaţi nemijlocit. Stalin nu are nevoie să declare războiul la care te gândeşti tu. Câştigă deja în fiecare zi câte o bătălie. Nu mă amăgesc nici cu privire la faptul că, gândind aşa cum gândesc, fac parte dintre cei mai ameninţaţi şi care vor fi eliminaţi printre primii”. (57) Este cazul să remarcăm exact în acest moment lipsa de amprentă stilistică, lucru neobişnuit pentru un discurs îndrăgostit epistolar, nici unul dintre cei doi nu acordă prevalenţă funcţiei persuasive, limbajul are alte rosturi pentru ei. Stilul celor doi gânditori este mai degrabă apoftegmatic decât liric. Nu trebuie să ne mirăm că rostirea solemn-monumentală este una dintre insignele majore ale epistolarului, complet lipsit de obişnuitele „alinturi amoroase”. „Hannah, avem de recuperat un sfert de veac din viaţa noastră” (51) este fraza cheie a acestei etape. Este ceea ce Heidegger numeşte retractatio, în sens de reluare a iubirii întrerupte. Este o iubire „prin corespondenţă”, îi desparte un ocean, se văd doar în trecerile ei prin Europa, scrisorile se încheie protocolar cu salutări trimise reciproc partenerului de viaţă. Pentru gustul nostru de azi, pare ceva mult prea „rece”. Asta pentru că nu mai ştim să citim şi modul nostru de a trăi eroticul s-a schimbat radical. „Darul revenirii şi al recuperării celor douăzeci şi cinci de ani care s-au scurs nu încetează să-mi tulbure gândurile. Prin darul făcut, tu, cea de peste mări şi ţări, eşti acum aproape şi prezentă, gândindu-te la cei dragi de aici şi la toate lucrurile de care eşti legată”. (55) Risc ipoteza că turnura pe care a luat-o relaţia lor este, oarecum, convenabilă amândurora, cu tot sedimentul de durere care se va fi stratificat tăcut în adâncuri. Şi despre care ei nu vorbesc decât foarte, foarte evaziv. „Ceea ce cândva a sunat, sună din nou”, este versul unuia dintre numeroasele poeme pe care el i le trimite. Un sunet fundamental, adică permanent este ceea ce caută cei doi. Misterul primei întâlniri este sporit de misterul acestei a doua vederi şi al continuităţii. Construcţiile filozofice, atât de diferite, ale celor doi parteneri se întâlnesc în interogarea istoriei şi a „esenţei temeiului”. Subiectele scrisorilor sunt tot mai mult legate de carierele lor universitare, de prieteni comuni, de opere, cursuri, conferinţe, cărţi, publicarea traducerilor şi a ediţiei definitive a operelor lui Heidegger. Dar sunt şi teme mai discrete care sunt ale operei, nu numai ale corespondenţei: muntele, tăcerea, pădurea, drumul, locuirea, gândirea, limbajul, istoria... Ele se citesc în filigran, indicaţiile retragerilor la cabana din pădure sau despre construcţia noii case nu au în primul rând un sens domestic, ci unul ontologic/simbolic. Heidegger este în epocă, deja, un mit, la cursul lui despre „Ce înseamnă a gândi”, notează el uşor amuzat, au asistat 1200 de studenţi. Are speranţe că dintre aceştia se vor alege câţiva constructori, prin ei se va construi o nouă cale a gândirii. Deşi „Întrebările devin din ce în ce mai rare, în timp ce dogmele se înmulţesc”. Aserţiune consonantă cu observaţiile ei caustice despre semnele negative din sistemul de învăţământ american: mişcarea feministă, privilegierea minorităţilor, etc. („Presupun că anul viitor va fi rândul homosexualilor” – notează ea, considerând că a primit nu ştiu ce onorare academică doar pentru că este femeie; 144). Sunt amândoi rupţi de convulsiile de suprafaţă ale „modernităţii”... („Nici unul dintre noi nu mai citeşte cărţi groase”, îi mulţumeşte el, cu un scepticism ironic de bătrân înţelept – 141).
De altfel (şi nu ne putem da seama dacă acest lucru este doar un efect de perspectivă datorat numai diferenţei enorme de număr de scrisori păstrate), ea are un devotament total, o remarcabilă (feminină? avem voie să spunem?) capacitate de a se menţine în umbră. Rareori vorbeşte despre cărţile şi proiectele ei. Nu îndrăzneşte să-i dedice o carte, textul 86 este unul dintre puţinele în care vorbeşte despre sine şi despre cărţile ei. E preocupată să-l înţeleagă, să-l „citească” aşa cum trebuie pe marele obscur al secolului. Sunt amândoi la limanul pe care limba comună îl denumeşte a fi „vârsta înţelepciunii”. „...am luat mulţi începători şi singurul lucru pe care-l fac este să învăţ cu ei simplul marş, pentru a-i face să vadă că gândirea cea mai esenţială se ocupă cu lucrurile cele mai inaparente, astfel încât, într-o primă instanţă, nici nu e cazul să abordezi, cu aroganţa de rigoare, marile probleme” (71). El nu avea de unde să ştie despre mărturisirea ei privitoare la învăţarea cititului. Dar se întâlnesc în această observaţie, şi nu este deloc de mirare. Rezumatul unei vieţi de gânditor pe cont propriu devine din ce în ce mai concis: „Lucrurile asupra cărora reflectezi prea des devin tot mai misterioase. Aşa se face că, într-o bună zi, va trebui să riscăm a rosti de neînţelesul, fără să ne pese de inteligibilul mereu la îndemână şi mereu în expasiune”. (72) La 65 de ani Heidegger îşi propune să-l recitească pe Platon: „De abia acum încep, de fapt, să văd ceva mai clar şi mai liber ceea ce am căutat dintotdeauna. Cu toate acestea, rostirea rămâne pe mai departe un chin, ceea ce nu înseamnă decât că nici văzul nu e prea uşor. Se poate elibera oare vorbirea de dialectică?”. Destul de criptice cuvinte... Înţelesul termenului „dialectică” este greu de fixat în context. Să percepem un dor heideggerian pentru rostirea oraculară, mistică, eliberată de rigoarea gotică a silogimului? Riscul gândirii să fie, până la urmă, riscul de a rosti de neînţelesul?
Din 1952, se revăd tocmai în 1967, când Martin Heidegger apare pe neaşteptate la o conferinţă a ei ţinută la Freiburg (întâmplarea face să fie chiar a doua zi după faimoasa vizită a lui Paul Celan la cabană). Ea i se adresează direct în timpul conferinţei. Este perioada „toamnei”,a bilanţurilor. Temperatura, tonul dialogului nu se schimbă. De la prima la ultima scrisoare, totul este de o magnifică monotonie. Textul cheie al acestei secţiuni pe care îngrijitoarea excepţionalei ediţii germane a ştiut să-l adauge este conferinţa radiofonică ţinută de Hannah Arendt pe 26 septembrie 1969. Schimbându-se destinatarul, acum un public larg căruia i se prezintă în plină lumină o gândire complicată şi dificilă a secolului, sunt înlăturate şi anumite inhibiţii. Cea care se sfiise până şi să-i dedice una dintre cărţi ilustrului său profesor şi iubit poate vorbi acum cu mare linişte despre gândirea decisivă a secolului. Îl poate omagia cum desigur că merită dar cum nu o face în corespondenţă. Este o expunere clară, menită nu să explice filozofia heideggeriană, ci să-i celebreze curajul de a gândi. Semnul unei gândiri care este vie: Heidegger nu vorbeşte despre filozofie, ci gândeşte liber, subliniază Hannah Arendt. „Metafora «cărărilor ce nu duc nicăieri» surprinde ceva esenţial, însă ea nu vrea să spună, aşa cum s-ar părea, la prima vedere, că e vorba de cineva care a luat-o pe o cărare fără ieşire, nemaiputând astfel înainta; dimpotrivă, ea ne trimite la lumea tăietorului de lemne care, având de lucru în pădure, merge pe cărări croite chiar de el însuşi; a şti să tai lemne înseamnă a şti, totodată, să croieşti drumuri prin pădure”. (116) „Fiecare dintre scrierile lui Heidegger se citeşte, în ciuda referinţelor ocazionale la opera publicată, ca şi cum el ar lua totul de la început, păstrând doar limbajul pe care şi l-a făurit, adică propria sa terminologie, în vreme ce conceptele servesc doar ca «repere» pentru orientarea pe o nouă traiectorie a gândirii”. Această excepţională analiză se încheie nu întâmplător sub semnul serenităţii (Gelassenheit) gândirii. „Căci furtuna care traversează gândirea lui Heidegger, ca şi aceea care, prin milenii încă mai bate dinspre opera lui Platon, nu este una a veacului acesta. Ea vine de foarte departe, dinspre origini, şi ceea ce lasă în urmă e o împlinire care, ca orice împlinire, readăposteşte totul în originar”. Serenitatea ne oferă, poate o cheie în a înţelege această atipică relaţie, pare a fi steaua ei călăuzitoare. Furtună a gândului, pe de o parte, aşadar, serenitate a logosului, pe de alta. „Prin «caracterul atacator» al filozofiei se înţelege, în fond, confruntarea cu „uitarea fiinţei”, ajunsă în zilele noastre în apogeu, fără a putea fi însă întreruptă prin «atacul» gândirii şi nici măcar adusă în câmpul experienţei”. (162) Dinamică, pătrunzătoare, gândirea se resoarbe numai în ab-grund. Avem aici un cuvânt edificator despre ceea ce îi mai rămâne de făcut filozofiei la sfârşitul acestei epoci, conştiinţa de gânditor crepuscular a lui Heidegger pe care multe dintre textele sale o dezvăluie şi din care gândul său construieşte acel adăpost al gândirii prin revenirea la originar. Poate că dialectica asupra căreia mă întrebam mai sus stă tocmai în această revenire ab origine care se face tocmai prin cel mai tăios atac al gândirii. Iar efortul celor doi de a „readăposti în originar” iubirea însăşi pare a fi lecţia din urmă a acestei corespondenţe.
Greu de găsit un cuvânt potrivit de concluzie pentru acest periplu....poate unde şi încheierea corespondenţei se face cu aceeaşi seninătate. Să precizez că nu am spus nici un cuvânt despre poemele care sunt presărate pe tot întinsul corespondenţei. Ele ar merita, fireşte, o hermeneutică aparte pentru că au aceleaşi îndepărtate, adânci rădăcini ca şi acel faimos studiu despre Hölderlin şi esenţa poeziei. Sunt poeme despre şi care vin dinspre această esenţă a poeziei. Iată poemul cu titlul MOARTE:
Moartea este muntele „Este”-lui
din inima poemului lumii.
Moartea deschide ce-i al tău şi al meu,
îngreunându-le spre înaltul unei linişti –
drept spre steaua Pământului.
NOTE: -1- Hannah Arendt & Martin Heidegger, SCRISORI 1925-1975; Humanitas, 2007, editate de Ursula Ludz, traducere din germană de Catrinel Pleşu şi Cătălin Cioabă, traducerea textelor în versuri de Martin Heidegger, Bogdan Mincă,
Traducerea poemelor de Hannah Arendt, Ioana Pârvulescu
-2- Atât de discretă se păstrează această legătură, încât, în ancheta revistei LIRE din luna mai a acestui an pe tema provocatoare „Filozofia şi sexul”, autorul, Alain Rubens, nu găseşte nici o informaţie indiscretă, „de alcov”, apelând doar la ceea ce se poate ghici din acest volum epistolar şi alte câteva puţine alte mărturii şi conjecturi.
Notă: Am indicat în paranteze după fiecare citat numărul din volum al textului, pentru a uşura orientarea.
-3- De exemplu: „Entbergung înseamnă două lucruri: scoatere din ascundere şi totodată ţinere în adăpostire” în Nota traducătorilor la Martin Heidegger PARMENIDE, ed. Humanitas 2001, traducerea de Bogdan Mincă şi Sorin Lavric, p.6;
Moto: „În epoca informaţiei, posibilităţile de a mai învăţa să citeşti sunt pe cale de dispariţie” (147)
Pecetea ascunde, dar şi adevereşte, autentifică. Pecetluită, deşi nu îşi pierde caracterul de ascuns, taina se adevereşte a fi. Scriu despre corespondenţa dintre Martin Heidegger şi Hannah Arendt nu în calitate de specialist (???), ci de amator de „documente umane”. Iar culegerea de faţă (1) contrazice tocmai ceea ce căutăm îndeobşte ahtiaţi într-un volum de corespondenţă: dezvăluirea. Nimic din cele 152 de texte compuse de-a lungul unei jumătăţi de veac nu face cu ochiul spre intimităţi scandaloase, dintre cele care au pigmentat cu asupra de măsură biografiile celebre ale secolului XX. Dimpotrivă, avem de-a face aici cu o cu totul altă „cultură a intimităţii”, după expresia atât de potrivită a editoarei germane (2). Un tip de cultură, probabil, iremediabil dispărută. Intimus, cel mai adânc, cel mai depărtat însemna în latină. Cicero spune, şi se potriveşte perfect în contextul de faţă, „Ex intima philosophia haurire”– a scoate din adâncul filozofiei. Realmente documentele acestea existenţiale par ieşite cu greu la suprafaţă dintr-un adânc al gândirii survenite din interiorul iubirii, şi nu pur şi simplu despre iubire. «…documentele publicate aici, şi mai ales cele din anii douăzeci, constituie – dincolo de cei doi corespondenţi şi parteneri ai acestui dialog – mărturii ale unei culturi a intimităţii dintr-un alt timp, care urmează nişte modele de comportament ce pot părea stranii unor generaţii care au crescut în timpul sau după revoluţia sexuală şi tocmai de aceea le pot trezi interesul. Relaţia pare să fie marcată, din diverse motive, care nu pot fi discutate aici, de o „pudoare” invocată adesea. Reversul ei, adică lipsa de francheţe reciprocă, este rareori conştientizat în mod explicit. „Există o vină ivită din lipsa deschiderii către celălalt” îi scrie Hannah Elfridei. Şi aproape în acelaşi timp, Heidegger recunoaşte „de obicei vorbim prea mult; uneori însă, spunem prea puţin”» – fixează editoarea germană în postfaţă esenţa problemei (p. 442). „Epica” acestei legături dintre doi oameni care au marcat decisiv istoria intelectuală a secolului XX este de o năucitoare linearitate. Cel puţin la suprafaţa ce se îngăduie privirii. Heidegger este un profesor de filozofie la Marburg despre care deja s-a dus vestea pentru modul inedit în care practică filozofarea, Hannah îi devine studentă. Apropiere fulgerătoare. Suntem în 1925. O jumătate de veac mai târziu, în decembrie 1975 ea, în mai 1976 el, sfârşitul inevitabil îi desparte. O jumătate de veac în care relaţia aceasta este suficient de discretă încât, mai târziu, – despărţiţi de un ocean – unii prieteni comuni să creadă chiar că cei doi nici nu se cunosc. Corespondenţa aceasta aduce la lumină o dimensiune a umanului pe care o cred azi atrofiată, un mod de a trăi dragostea de o inactualitate semnificativă. Doi oameni care îşi reprimă (cuvântul nu e bine ales, nu este vorba de un efort de voinţă în acest sens, ci de o alegere raţională sub forma supunerii la un imperativ existenţial) elanurile pasionale, cel puţin la modul vizibil. Care se supun voluntar primatului operei. Ar putea fi vorba de o anumită „uscăciune” sufletească, dacă durata legăturii n-ar contrazice această superficială psihologizare. Încă de la începutul legăturii lor, într-unul din cele mai ambigue şi învăluitoare texte, (35, din 10 ianuarie 1926) el tranşează cu o automutilare tragică: „Această des-prindere de tot ce e omenesc şi întreruperea tuturor raporturilor cu ceilalţi este, din punctul de vedere al creaţiei, cea mai grandioasă dintre experienţele omeneşti – iar din punctul de vedere al situaţiei concrete, cea mai infamă din câte există. Ţi se smulge inima din trup în deplină stare de conştienţă”. Lapidar. Definitiv şi premonitoriu. Urmează o pauză epistolară de vreo şase luni, semnul clar al crizei lăuntrice. Şi, poate, al comunicării. De altfel, această jumătate de veac de mirabilă (ce bine se potriveşte cuvântul blagian cazului de faţă!) legătură este bine decupată de istoria mare şi de cea mică în trei mari perioade, numite de editoarea germană: Prima vedere, Re-vederea, Toamna. Prima perioadă durează până în 1933. Este perioada când „daimonicul m-a izbit din plin”, spune el. Despărţirea avea să dureze până în 1950. „Mă bucur că avem ocazia acum, în vremea târzie a vieţii noastre, să regăsim întâlnirea de odinioară ca pe ceva care a dăinuit”. (46) „Dăinuirea” - acesta este miracolul. Schimbul epistolar continuă, chiar dacă cei doi nu se văd între 1952 şi 1967. Ultima perioadă începe cu scrisoarea „de la cabană” din octombrie 1966, „scrisoarea ta de toamnă”, cum îi va spune ea (92), situând-o sub lumina versurilor: „Celor cărora primăvara le-a lăsat inima în paragină şi le-a sfâşiat-o/Toamna le aduce vindecarea”. Dacă revelaţii intime nu aflăm în această corespondenţă, rămâne să ne întrebăm: ce aduce ea, în schimb, în vizibil? „Am avut dreptate să nu uit niciodată” îi scrie H.A. unei prietene. Aş spune că este o mărturisire suficientă. Nici un regret, nici o clipă de slăbiciune exteriorizată. Le voi da cu prioritate cuvântul celor doi, comentariul trebuie şi el pecetluit.
Mie mi s-a părut o carte despre triumf şi durere. Un cuplu în care, cu infinită tandreţe, se caută împlinirea existenţială nu în separarea planului erotic de cel intelectual, ci în aerul ozonat al gândirii împreună dar cu salvarea singurătăţii esenţiale a creaţiei, fără de care gândirea nu rodeşte. S-a spus că Heidegger este un filozof din opera căruia lipseşte acest cuvânt, iubire. Existenţa îl recompensează. Discursul îndrăgostit este într-o primă fază construit după retorica specifică. Însă neuitând nici o clipă distanţa apropierii şi discreţia. „De ce oare, dintre toate posibilităţile date fiinţei omeneşti, iubirea este de departe cea mai bogată şi de ce, pentru cei care ajung să o trăiască, ea devine o dulce povară?”.(2) sau: „Aş vrea ca între noi totul să fie simplu, limpede şi nepreţuit”, îi spune el încă din primul document. Dar de îndată „activitatea spirituală” este invocată. „Şi tocmai atunci când o femeie ajunge să aibă o activitate spirituală proprie, lucrul cel mai important rămâne păstrarea originară a femininului în tot ceea ce are el mai propriu”. (1) Îl vedem punând la cale întâlniri clandestine, dar şi preocupat mereu de traseul ei intelectual. Primeşte iubirea aceasta ca pe un dar magnific şi misterios: „Să păzim, aşadar, ca pe un dar, în interiorul nostru cel mai adânc, faptul că ne-a fost dat să ne întâlnim”. (1) Ceea ce ar fi fost, în alte cazuri, o cerinţă iniţială, minimală, – simpla întâlnire – devine pentru cei doi celebrare şi scop. Această primă perioadă este, fireşte, cea mai „pătimaşă”, atât cât se poate ghici din transparenţele textelor. El percepe în această întâlnire şocul cunoaşterii „stihialului feminin”. Să precizez că există o mare diferenţă între numărul scrisorilor păstrate: mult mai puţine ale ei. Probabil că Heidegger a respectat mai strict condiţia tainei, distrugând scrisorile primite. „Iar secretul care îi leagă pe aceşti doi oameni rămâne neatins şi nu este dezvăluit de nici unul dintre ei” (p.439, Postfaţă). Nu poţi să nu faci legătura cu ascunsul care apare atât de pregnant printre termenii de bază ai cugetării heideggeriene (3). În acest schimb epistolar, jocul între scoatere din ascundere şi păstrare în adăpostire trebuie urmărit cu atenţie, altfel rişti să îţi scape ceva esenţial. Căci este un „schimb” dintre acelea privilegiate în care nu se ştie cine dă şi cine primeşte. E ceea ce asigură perpetuitatea timp de o jumătate de veac şi puterea acestei legături erotice şi spirituale. O legătură originară, cum desigur au simţit-o şi au îndurat-o amândoi, fiecare în felul său. Marea dificultate a comentatorului este aceea de a găsi un nume acestui sentiment durabil o vreme atât de îndelungată, o obligaţie în fond când ai de-a face cu doi oameni care au gândit atât de insistent asupra fiinţei limbajului. A-i spune pur şi simplu dragoste cere atâtea explicaţii suplimentare încât cuvântul se dovedeşte subit inutil ca o coajă de banană după consumarea miezului. Să riscăm speculaţia că prin atipica lor legătură cei doi n-au făcut în fond decât să re-semantizeze cel mai uzat dintre cuvintele lumii? Ar fi un drum care poate ne-ar duce mai aproape de insolitul acestei experienţe.
Încă din această primă perioadă, nu foarte lungă, mai vizibil erotică, relaţia dintre cei doi este o relaţie interogativă. Care întreabă şi se întreabă, nu una exclamativă, cum se prezintă ea îndeobşte, la noi, oamenii obişnuiţi şi declarativi. Eros trece repede în Philia. „Irumperea prezenţei celuilalt în viaţa noastră este ceea ce nici o minte nu poate să priceapă” (2), capitulează dintru început, cu o vizibilă uimire, gânditorul. Dar tot acum „…munca autentică trebuie să se desfăşoare întotdeauna în singurătate care e proprie interogării”. (6) Cum să te eliberezi din acest impas? Criza, căci pare evident să fi fost una, trece însă repede, cei doi optând pentru (auto)construcţia spirituală. Şi corespondenţa devine, cum se întâmplă de obicei, un fel de jurnal al căutărilor, frământărilor, izbânzilor, schimbărilor profesionale… Şi totuşi, cititorul de azi al lui Heidegger descoperă în aceste pagini câteva indicii foarte preţioase pentru înţelegerea operei sale. „A face lucrurile mai uşoare, este, în filozofie, o ocupaţie tare stranie: cu cât devin mai simple, cu atât rămân mai enigmatice. […] Ceea ce îmi doresc este să clarific deosebirea dintre formarea concepţiilor despre lume şi cercetarea filozofică cu adevărat ştiinţifică, referindu-mă la problema concretă a esenţei şi a sensului istoriei”. (6) Sunt câteva texte în volum care depăşesc, să spun aşa, media de importanţă a celorlalte. Şi nu este deloc întâmplător că ele aparţin lui Hannah. Şi nu sunt dintre cele care ţin de corespondenţă dar par nişte piloni de rezistenţă ai ediţiei. Aşa sunt fragmentul autobiografic „Umbre”, povestea despre „vulpoiul Heidegger” (o pagină de jurnal publicată în anexe) şi, mai ales, conferinţa radiodifuzată din 22 septembrie 1969, la împlinirea a 80 de ani de către Martin Heidegger. Este un text capital pentru înţelegerea unui filozof recunoscut ca „obscur”. Noi vânăm însă „biografeme” cuvinte mărturisitoare: „Îmi spui «dacă vrei să fiu a ta» – «când doreşti». Dar în ce fel pot răspunde unei aşteptări şi unei speranţe atât de încrezătoare în sfiiciunea lor?”. (12); „pot numai să plâng” (15); „ştii oare că aceasta este cea mai grea povară dintre toate câte i-au fost date omului să ducă?” (15); „Iubirea care e capabilă să resimtă anticipat bucuria viitoare este o iubire care a prins rădăcini”. (20) În tăcerea compactă pe care o construiesc aceste scrisori trebuie să ştim să citim. „Când învăţam de la tine să citesc…” – îi scrie ea într-una din ultimele scrisori. Şi avem revelaţia că, dincolo de complicaţiile ei terminologice inextricabile, filozofia lui Heidegger asta face: ne învaţă să citim textele clasice ale filozofiei. Deocamdată, o explicaţie decisivă a impenetrabilităţii epistolarului: „Adevărul e că amândoi facem parte dintre cei care vorbesc cu greu, dar care, totodată, ştiu să înţeleagă o tăcere!”. (15) Dintru început, cei doi fac mai mult decât să trăiască o legătură, ei o meditează (dacă în cazul unor asemenea oameni se poate face o disociere între cele două verbe, probabil că nu). Cei doi lucrează pentru ca „existenţa să ia chipul unui destin”. Şi destinul se ţesea în jurul lor, harnic, sub forma binecunoscut secularizată a istoriei, le dădea târcoale... Sublimarea, decantarea, rafinarea trăirilor alcătuiesc un exerciţiu spiritual continuu, încearcă să raţionalizeze traiectul istoric. Intervalul temporal dement pe care l-au traversat. Războiul, opţiunile politice ale filozofului, deciziile fiecăruia dintre ei întru construcţia operei, războiul rece, alte evenimente mai mult sau mai puţin ştiute duc la despărţire. Nu înainte de a se fixa o traiectorie pentru tânăra iubită şi discipolă: „Drumul pe care tu mi l-ai arătat este mai anevoios şi mai lung decât credeam. Pentru a-l parcurge e nevoie de o viaţă întreagă. Singurătatea acestui drum am ales-o eu însămi şi ea este unica posibilitate de a trăi care mi se potriveşte. Însă însingurarea căreia destinul i-a pus capăt nu mi-ar fi luat doar forţa de a trăi în lume, adică altfel decât în izolare, ci mi-ar fi închis drumul pe care-l aveam de străbătut prin lume, un drum lung şi care nu poate fi acoperit printr-un simplu salt. Numai tu ai dreptul să ştii asta, pentru că tu ai ştiut-o dintotdeauna […] dau întotdeauna atât cât mi se cere, iar drumul însuşi de care vorbeam nu este altceva decât sarcina la care iubirea noastră mă obligă. Mi-aş pierde dreptul de a trăi dacă aş pierde iubirea mea pentru tine, însă aş pierde această iubire şi realitatea ei dacă aş fugi de ceea ce mă obligă să fac…” (42), îi scrie ea. Păstrată în manuscris, ne întrebăm dacă această splendidă şi fără rest descriere a situaţiei ei/lor existenţiale i-a parvenit vreodată destinatarului. Mai urmează doar trei scrisori şi apoi marele salt în timp peste un sfert de secol.
Următoarea scrisoare este din 1950. Fraza cheie: „soţiei mele care ştie acum tot”. Elfride va deveni, de altfel, unul dintre personajele amintite cu o neştirbită corectitudine în fiecare scrisoare. Şi o aluzie din nou impenetrabilă la acest interval care unora le poate părea mai lung decât o viaţă şi la capătul căruia cei doi se regăsesc într-o aceeaşi (sau alta?) iubire. „Soţia mea nu s-a gândit nici o clipă să tulbure în vreun fel destinul iubirii noastre. Nu a vrut altceva decât să ferească acest dar al nostru de orice pată care l-ar fi putut desfigura în urma tăcerii mele”. (47) Subliniere cu trimiteri contextuale puternice a lui Heidegger însuşi. De altfel, H.A îi va scrie şi ea de îndată Elfridei. Subliniind ceea ce le desparte din punct de vedere politic, dar şi legătura care s-a stabilit peste voinţa lor prin ocrotirea aceluiaşi om: „...ceea ce ne-a despărţit şi continuă să ne despartă nu au fost niciodată aceste lucruri personale, cel puţin nu în mintea mea. Însă dumneavoastră n-aţi făcut niciodată un secret din convingerile pe care le aveţi, şi vă rog să nu faceţi asta nici astăzi şi să n-o faceţi nici în ceea ce mă priveşte. Convingerile acestea, ce-i drept, fac ca un dialog între noi să fie aproape imposibil, pentru că orice ar spune fiecare dintre noi ar fi dinainte caracterizat şi (iertaţi-mi expresia) catalogat drept – evreiesc, german, chinez. Sunt oricând gata, după cum i-am sugerat şi lui Martin, să port o discuţie politică obiectivă; îmi fac iluzia că mă pricep cât de cât la astfel de lucruri, însă cu condiţia ca elementul personal-omenesc să fie lăsat deoparte...”. (49) Tăietură impecabilă. Unul dintre foarte puţinele texte cu trimiteri precise la contextul politic. Spaimele istorice ale anilor 50, ale războiului rece, răzbat, de altfel, în câteva rânduri cu lapidaritatea caracteristică: „Oricum ruşii, adică N.K.V.D.-ul, nu mă vor prinde viu”, afirmă edificat, stoic, înţeleptul din pădure în 1950. „Între timp, ameninţarea crescândă pe care o reprezintă sovieticii ne obligă să avem o privire ceva mai lucidă chiar decât o are Vestul în clipa de faţă. Căci acum noi suntem cei ameninţaţi nemijlocit. Stalin nu are nevoie să declare războiul la care te gândeşti tu. Câştigă deja în fiecare zi câte o bătălie. Nu mă amăgesc nici cu privire la faptul că, gândind aşa cum gândesc, fac parte dintre cei mai ameninţaţi şi care vor fi eliminaţi printre primii”. (57) Este cazul să remarcăm exact în acest moment lipsa de amprentă stilistică, lucru neobişnuit pentru un discurs îndrăgostit epistolar, nici unul dintre cei doi nu acordă prevalenţă funcţiei persuasive, limbajul are alte rosturi pentru ei. Stilul celor doi gânditori este mai degrabă apoftegmatic decât liric. Nu trebuie să ne mirăm că rostirea solemn-monumentală este una dintre insignele majore ale epistolarului, complet lipsit de obişnuitele „alinturi amoroase”. „Hannah, avem de recuperat un sfert de veac din viaţa noastră” (51) este fraza cheie a acestei etape. Este ceea ce Heidegger numeşte retractatio, în sens de reluare a iubirii întrerupte. Este o iubire „prin corespondenţă”, îi desparte un ocean, se văd doar în trecerile ei prin Europa, scrisorile se încheie protocolar cu salutări trimise reciproc partenerului de viaţă. Pentru gustul nostru de azi, pare ceva mult prea „rece”. Asta pentru că nu mai ştim să citim şi modul nostru de a trăi eroticul s-a schimbat radical. „Darul revenirii şi al recuperării celor douăzeci şi cinci de ani care s-au scurs nu încetează să-mi tulbure gândurile. Prin darul făcut, tu, cea de peste mări şi ţări, eşti acum aproape şi prezentă, gândindu-te la cei dragi de aici şi la toate lucrurile de care eşti legată”. (55) Risc ipoteza că turnura pe care a luat-o relaţia lor este, oarecum, convenabilă amândurora, cu tot sedimentul de durere care se va fi stratificat tăcut în adâncuri. Şi despre care ei nu vorbesc decât foarte, foarte evaziv. „Ceea ce cândva a sunat, sună din nou”, este versul unuia dintre numeroasele poeme pe care el i le trimite. Un sunet fundamental, adică permanent este ceea ce caută cei doi. Misterul primei întâlniri este sporit de misterul acestei a doua vederi şi al continuităţii. Construcţiile filozofice, atât de diferite, ale celor doi parteneri se întâlnesc în interogarea istoriei şi a „esenţei temeiului”. Subiectele scrisorilor sunt tot mai mult legate de carierele lor universitare, de prieteni comuni, de opere, cursuri, conferinţe, cărţi, publicarea traducerilor şi a ediţiei definitive a operelor lui Heidegger. Dar sunt şi teme mai discrete care sunt ale operei, nu numai ale corespondenţei: muntele, tăcerea, pădurea, drumul, locuirea, gândirea, limbajul, istoria... Ele se citesc în filigran, indicaţiile retragerilor la cabana din pădure sau despre construcţia noii case nu au în primul rând un sens domestic, ci unul ontologic/simbolic. Heidegger este în epocă, deja, un mit, la cursul lui despre „Ce înseamnă a gândi”, notează el uşor amuzat, au asistat 1200 de studenţi. Are speranţe că dintre aceştia se vor alege câţiva constructori, prin ei se va construi o nouă cale a gândirii. Deşi „Întrebările devin din ce în ce mai rare, în timp ce dogmele se înmulţesc”. Aserţiune consonantă cu observaţiile ei caustice despre semnele negative din sistemul de învăţământ american: mişcarea feministă, privilegierea minorităţilor, etc. („Presupun că anul viitor va fi rândul homosexualilor” – notează ea, considerând că a primit nu ştiu ce onorare academică doar pentru că este femeie; 144). Sunt amândoi rupţi de convulsiile de suprafaţă ale „modernităţii”... („Nici unul dintre noi nu mai citeşte cărţi groase”, îi mulţumeşte el, cu un scepticism ironic de bătrân înţelept – 141).
De altfel (şi nu ne putem da seama dacă acest lucru este doar un efect de perspectivă datorat numai diferenţei enorme de număr de scrisori păstrate), ea are un devotament total, o remarcabilă (feminină? avem voie să spunem?) capacitate de a se menţine în umbră. Rareori vorbeşte despre cărţile şi proiectele ei. Nu îndrăzneşte să-i dedice o carte, textul 86 este unul dintre puţinele în care vorbeşte despre sine şi despre cărţile ei. E preocupată să-l înţeleagă, să-l „citească” aşa cum trebuie pe marele obscur al secolului. Sunt amândoi la limanul pe care limba comună îl denumeşte a fi „vârsta înţelepciunii”. „...am luat mulţi începători şi singurul lucru pe care-l fac este să învăţ cu ei simplul marş, pentru a-i face să vadă că gândirea cea mai esenţială se ocupă cu lucrurile cele mai inaparente, astfel încât, într-o primă instanţă, nici nu e cazul să abordezi, cu aroganţa de rigoare, marile probleme” (71). El nu avea de unde să ştie despre mărturisirea ei privitoare la învăţarea cititului. Dar se întâlnesc în această observaţie, şi nu este deloc de mirare. Rezumatul unei vieţi de gânditor pe cont propriu devine din ce în ce mai concis: „Lucrurile asupra cărora reflectezi prea des devin tot mai misterioase. Aşa se face că, într-o bună zi, va trebui să riscăm a rosti de neînţelesul, fără să ne pese de inteligibilul mereu la îndemână şi mereu în expasiune”. (72) La 65 de ani Heidegger îşi propune să-l recitească pe Platon: „De abia acum încep, de fapt, să văd ceva mai clar şi mai liber ceea ce am căutat dintotdeauna. Cu toate acestea, rostirea rămâne pe mai departe un chin, ceea ce nu înseamnă decât că nici văzul nu e prea uşor. Se poate elibera oare vorbirea de dialectică?”. Destul de criptice cuvinte... Înţelesul termenului „dialectică” este greu de fixat în context. Să percepem un dor heideggerian pentru rostirea oraculară, mistică, eliberată de rigoarea gotică a silogimului? Riscul gândirii să fie, până la urmă, riscul de a rosti de neînţelesul?
Din 1952, se revăd tocmai în 1967, când Martin Heidegger apare pe neaşteptate la o conferinţă a ei ţinută la Freiburg (întâmplarea face să fie chiar a doua zi după faimoasa vizită a lui Paul Celan la cabană). Ea i se adresează direct în timpul conferinţei. Este perioada „toamnei”,a bilanţurilor. Temperatura, tonul dialogului nu se schimbă. De la prima la ultima scrisoare, totul este de o magnifică monotonie. Textul cheie al acestei secţiuni pe care îngrijitoarea excepţionalei ediţii germane a ştiut să-l adauge este conferinţa radiofonică ţinută de Hannah Arendt pe 26 septembrie 1969. Schimbându-se destinatarul, acum un public larg căruia i se prezintă în plină lumină o gândire complicată şi dificilă a secolului, sunt înlăturate şi anumite inhibiţii. Cea care se sfiise până şi să-i dedice una dintre cărţi ilustrului său profesor şi iubit poate vorbi acum cu mare linişte despre gândirea decisivă a secolului. Îl poate omagia cum desigur că merită dar cum nu o face în corespondenţă. Este o expunere clară, menită nu să explice filozofia heideggeriană, ci să-i celebreze curajul de a gândi. Semnul unei gândiri care este vie: Heidegger nu vorbeşte despre filozofie, ci gândeşte liber, subliniază Hannah Arendt. „Metafora «cărărilor ce nu duc nicăieri» surprinde ceva esenţial, însă ea nu vrea să spună, aşa cum s-ar părea, la prima vedere, că e vorba de cineva care a luat-o pe o cărare fără ieşire, nemaiputând astfel înainta; dimpotrivă, ea ne trimite la lumea tăietorului de lemne care, având de lucru în pădure, merge pe cărări croite chiar de el însuşi; a şti să tai lemne înseamnă a şti, totodată, să croieşti drumuri prin pădure”. (116) „Fiecare dintre scrierile lui Heidegger se citeşte, în ciuda referinţelor ocazionale la opera publicată, ca şi cum el ar lua totul de la început, păstrând doar limbajul pe care şi l-a făurit, adică propria sa terminologie, în vreme ce conceptele servesc doar ca «repere» pentru orientarea pe o nouă traiectorie a gândirii”. Această excepţională analiză se încheie nu întâmplător sub semnul serenităţii (Gelassenheit) gândirii. „Căci furtuna care traversează gândirea lui Heidegger, ca şi aceea care, prin milenii încă mai bate dinspre opera lui Platon, nu este una a veacului acesta. Ea vine de foarte departe, dinspre origini, şi ceea ce lasă în urmă e o împlinire care, ca orice împlinire, readăposteşte totul în originar”. Serenitatea ne oferă, poate o cheie în a înţelege această atipică relaţie, pare a fi steaua ei călăuzitoare. Furtună a gândului, pe de o parte, aşadar, serenitate a logosului, pe de alta. „Prin «caracterul atacator» al filozofiei se înţelege, în fond, confruntarea cu „uitarea fiinţei”, ajunsă în zilele noastre în apogeu, fără a putea fi însă întreruptă prin «atacul» gândirii şi nici măcar adusă în câmpul experienţei”. (162) Dinamică, pătrunzătoare, gândirea se resoarbe numai în ab-grund. Avem aici un cuvânt edificator despre ceea ce îi mai rămâne de făcut filozofiei la sfârşitul acestei epoci, conştiinţa de gânditor crepuscular a lui Heidegger pe care multe dintre textele sale o dezvăluie şi din care gândul său construieşte acel adăpost al gândirii prin revenirea la originar. Poate că dialectica asupra căreia mă întrebam mai sus stă tocmai în această revenire ab origine care se face tocmai prin cel mai tăios atac al gândirii. Iar efortul celor doi de a „readăposti în originar” iubirea însăşi pare a fi lecţia din urmă a acestei corespondenţe.
Greu de găsit un cuvânt potrivit de concluzie pentru acest periplu....poate unde şi încheierea corespondenţei se face cu aceeaşi seninătate. Să precizez că nu am spus nici un cuvânt despre poemele care sunt presărate pe tot întinsul corespondenţei. Ele ar merita, fireşte, o hermeneutică aparte pentru că au aceleaşi îndepărtate, adânci rădăcini ca şi acel faimos studiu despre Hölderlin şi esenţa poeziei. Sunt poeme despre şi care vin dinspre această esenţă a poeziei. Iată poemul cu titlul MOARTE:
Moartea este muntele „Este”-lui
din inima poemului lumii.
Moartea deschide ce-i al tău şi al meu,
îngreunându-le spre înaltul unei linişti –
drept spre steaua Pământului.
NOTE: -1- Hannah Arendt & Martin Heidegger, SCRISORI 1925-1975; Humanitas, 2007, editate de Ursula Ludz, traducere din germană de Catrinel Pleşu şi Cătălin Cioabă, traducerea textelor în versuri de Martin Heidegger, Bogdan Mincă,
Traducerea poemelor de Hannah Arendt, Ioana Pârvulescu
-2- Atât de discretă se păstrează această legătură, încât, în ancheta revistei LIRE din luna mai a acestui an pe tema provocatoare „Filozofia şi sexul”, autorul, Alain Rubens, nu găseşte nici o informaţie indiscretă, „de alcov”, apelând doar la ceea ce se poate ghici din acest volum epistolar şi alte câteva puţine alte mărturii şi conjecturi.
Notă: Am indicat în paranteze după fiecare citat numărul din volum al textului, pentru a uşura orientarea.
-3- De exemplu: „Entbergung înseamnă două lucruri: scoatere din ascundere şi totodată ţinere în adăpostire” în Nota traducătorilor la Martin Heidegger PARMENIDE, ed. Humanitas 2001, traducerea de Bogdan Mincă şi Sorin Lavric, p.6;
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
