luni, 5 septembrie 2016

INTERVIU

      Am dat pe 1 septembrie un interviu on line jurnalistei Andreea Ștefan de la Oglinda de azi, care va apărea, cred, în nr. de marți 6 sept. Îmi permit să fur nițel startul publicându-l pe blog:

Cum este să fiţi scriitor într-o Românie în care o mare parte a populaţiei este extaziată de "dramele" unor personalităţi "cu valoare", în care tineretul este furat de un sistem social vulgar, în care politica este sursă sigură de îndobitocire a multor creiere?


-      Nu este facil. Arta este opusul vulgarității (și a fi vulgar nu înseamnă a folosi cuvintele cu P…și F…, ci cu totul altceva). Și cel mai mizantrop, mai hermetic, dintre scriitori are nevoie de un public. Depinde, sigur și de pretențiile pe care le ai față de tine, de ceilalți, sau de genul pe care-l cultivi. Un roman SF va avea obligatoriu o audiență mai mare decât un volum de poezii. Dar nu trebuie să dramatizăm, scriitorul adevărat își află totdeauna publicul său. Ca rol social, mi-e groază să observ că scriitorul este văzut la noi ca un fel de inamic public nr. 1. Pentru că spune lucruri neconvenabile masselor mângâiate pe burtă de anumite ideologii. E văzut ca un parazit, o ciudățenie, și nicidecum ca lider de opinie. E drept că nici scriitorimea ca breaslă n-a făcut nimic să merite încrederea, dimpotrivă. Pe de altă parte, vorbim la noi despre o criză a lecturii, temă amplă, solicitând o discuție aparte. (Adaug neapărat că e, în linia „paradoxului românesc”, dublată de o criză a autorlâkului, se scrie și se publică enorm și enorm de multă maculatură). Subliniez că detest obiceiul băștinaș al jelaniei din toate cele.  Deci nu mă plâng „că nu se citește”. Și subliniez că nu pe tineri îi fac vinovați. Nu avem studii sociologice serioase despre lectură pe categorii de vârstă, profesionale, în funcție de domiciliu sau de pregătirea școlară. Știm doar că suntem pe ultimul loc la cărțile citite per capita. Tinerii care nu citesc sunt de cele mai multe ori, copiii unor adulți care nu citesc. Iar școala face, din nenorocire, totul pentru a transforma lectura într-o ocupație inutilă, detestabilă, plicticoasă, odioasă. Nu cultivă în nici un fel, plăcerea lecturii. Explicam cuiva azi că generația mea este privilegiată: noi am și citit cărțile bune la vremea potrivită, dar, chiar dacă nu suntem „nativi digital”, putem folosi la modul cel puțin acceptabil și „devisurile” actuale. Deci ne putem îmbogăți de la ambele izvoare. Ceea ce, mi-e teamă, cei ce ignoră cultura clasică (în conținut și în forma de transmitere), fie ei și programatori geniali, au pierdut. Cât despre politicieni, să-i lăsăm în nimicnicia lor! Dar, atenție, nu se poate fără politică, prin care înțeleg asumarea conștientă de către cetățean a binelui public. De aceea politica începe de la cultură.

Cum a aflat Christian Crăciun că drumul său în lumea aceasta este sortit multor cuvinte scrise?

-      Citind, din copilărie. Mama mea era o cititoare pătimașă și de la ea m-am molipsit. De la o anumită vârstă, am început să comentăm împreună cărțile citite. M-a învățat cum se citește o carte, mi-a spus despre scriitorii care erau încă nomina odiosa atunci prin anii 60-70. Apoi liceul, cu profesori excepționali, facultatea, mi-am dat seama (probabil din timpul liceului când am publicat primele texte?) că trebuie să exprim ceea ce trăiesc, experiența mea culturală. Încă pentru mine omul este esențialmente cultură și abia apoi altceva. Anticipez aici și întrebarea despre eseu.

-      Când şi unde aţi debutat?

Cred că în revista liceului I.L. Caragiale din Ploiești, cu poezii (se putea altfel?). Apoi am trecut în revistele studențești și în revistele literare oficiale la eseuri și comentarii literare. Trebuie să-ți spun că nu sunt un fanatic al publicării, dimpotrivă. Scriu greu și public și mai greu. Nu am vanități auctoriale. Editorial am debutat abia în 2005, (la peste 50 de ani) cu volumul de eseuri Intrări în labirint.

Într-ale cititului aţi făcut slalom printre genurile literare, însă, în scrieri v-aţi oprit asupra eseului. De ce?

Pesemne pentru că eseul îmi oferă maximum de libertate, se potrivește cel mai bine firii mele introvertite, dar căreia nu-i plac uniformele și uniformizările. Eu nu fac, de pildă, critică literară propriu-zisă (am explicat asta în prefața ultimei cărți, Lectio Incerta),  ceea ce scriu se preface în eseu, e un soi de imperialism liric, dacă vrei, eu vorbesc despre mine indiferent de cartea sau tema luate în discuție. Îmi place apoi că eseul este vertical, el te duce, ca o sondă, în profunzimea lucrurilor, pentru a descoperi apa sau petrolul, depinde ce cauți. Epicul descrie relieful lumii, alunecă pe suprafețe (de altfel nu am niciun strop de talent epic), poemul ține de alt univers, cu alte legi, eseul mă lasă în voia lenei și a dezordinii mele.
.
-      Care dintre eseuri poartă o parte din sufletul dumneavoastră?

Eiii, toate. Cel puțin așa cred. Unii dintre cititorii mei de azi (n-o să crezi, există și așa ceva!) ai primei cărți (care are texte de acum 30-40 de ani) îmi spun că mă exprimă integral pe mine cel de azi. Asta poate fi ceva de rău, că, adică, nu am evoluat. Sau de bine, că „m-am găsit” deplin încă de la început. Cert este că „m-am grăbit încet”, ideea nu se prinde alergând, și mi-am grădinărit obsesiile anotimp după anotimp. Și sunt convins că am procedat bine. Sigur că, citind câteva decenii, am pretenția că instrumentul meu intelectual s-a mai rafinat. Asta nu eu decid.

-      Există zi în care să nu citiţi sau să nu scrieţi?

Cum ți-am spus, nu scrisul, respectiv publicatul, mă obsedează. Cititul da. Citesc mult prea puțin față de cât aș vrea și de cât ar trebui. Zi de zi.

-      Stăpâniţi, de asemeni, arta de a scrie editoriale. Este rubrica dumneavoastră din săptămânalul "Oglinda de Azi". Cum vă alegeţi temele pe care le abordaţi? Vă inspiră realitatea?

Publicistica „politică” (deși, de o vreme și aici am cam alunecat spre eseistică), e altceva, are alte reguli. Aici priza la realitate și actualitate este obligatorie. Tema este, de obicei, o chestiune recentă.  Asupra căreia încerc să ofer o viziune proprie, cât mai incomodă. Dar și mai aproape de spiritul adevărului. Aici sunt mult mai atent la „cititorul” generic. Chiar când încerc încăpățânat să-l calc pe bătăturile gândirii prin afirmații insolente, incomode. Doare, și injuriile primite sunt o bună dovadă.

-      Ce înseamnă pentru dumneavoastră această activitate jurnalistică?

O chestiune de igienă sufletească. Trebuie evacuate răul, urâtul pe care realitatea românească și mondială ni le oferă din abundență. Mulți mi-au spus că e pierdere de timp, risipire inutilă de forțe. Să rămân la „chestiile serioase”. La un moment dat, renunțasem, pentru că este evident că o astfel de îndeletnicire reprezintă un apogeu al zădărniciei. Nimic nu se schimbă. Dar, tot semn de egoism, am simțit curând că mă sufoc. Trebuia să dau afară ceea ce simțeam și gândeam despre o anume temă sau un anume eveniment. Aici nu-mi reprim un limbaj mai frust și o exprimare mai puțin sofisticată. E vorba și de îngrădirile de spațiu, un exercițiu stilistic util unui digresiv excedentar ca mine.

Sunteţi profesor la Colegiul I.L. Caragiale din Moreni. Vă mai surprind în mod plăcut elevii dumneavoastră? Îi mai regăsiţi pe cei de "ieri" în cei de "astăzi"?

Sunt multe asemănări și multe diferențe. Asemănările mi se par mult mai interesante. Nevoile sufletești și spirituale ale tinerilor nu s-au schimbat esențial, chiar dacă și nouă și lor ni se pare că da. Când le dai ceea ce au ei nevoie, înfloresc! Simplu, nu? Nu! E tare greu să-i scoți din presiunea mediului, chiar și pe cei mai inteligenți. Azi ni se cere nouă, profesorilor, să ne adaptăm la valorile lor. Până nu cu  multă vreme în urmă li se cerea elevilor să se adapteze la valorile maturilor. E o lungă discuție aici, bucuria e când un tânăr îți spune: m-am lovit de cutare problemă despre care ne vorbeați Dvs. și căreia nu i-am dat atunci atenție, ce bine ar fi fost dacă vă ascultam. Nu vreau să scriu nimic despre predarea literaturii în școală, care a ajuns o jalnică caricatură (lasă cacofonia acolo!). Dacă știi să deschizi dialogul cu ei, tinerii te molipsesc cu tinerețea lor, uneori mi-e rușine că-i „vampirizez”.

Într-o scriere, indiferent de încadrarea sa ca gen, este important ce se spune sau cum se spune?

În egală măsură, dacă-l respecți pe Ce, dai maximă atenție lui Cum.

Pe unul dintre site-urile de socializare, le oferiţi prietenilor, în fiecare zi, "Doza de Cioran"? De ce recomandaţi această doză, de ce Cioran şi nu altcineva?

Pentru că sunt „cioranofil” înrăit, pentru că Cioran este unul dintre cei mai vii scriitori ai vremii noastre, pentru că este foarte actual, pentru că scrie magnific într-o vreme în care limbile se siliconează, pentru că vorbește despre noi fără ifose, pentru că e disperat și vital în același timp, pentru că a citit tot, pentru că a trăit într-un fel de călugărie laică, pentru că e liber în gândire până la insolență, pentru că se contrazice permanent, pentru că e bizar, pentru că e un mistic fără Dumnezeu, pentru că s-a îndrăgostit nebunește la bătrânețe, pentru lapidaritate, pentru că a știut să nu devină „la modă”, pentru…..

Ce regrete aveţi pe plan profesional?

Te referi la profesiunea didactică sau la cea de scriitor? (pe care mă sfiesc să mi-o asum, de altfel). La a doua niciunul. Ce fost, a fost! Ce va fi, va fi! La prima, multe, mari și mai mărunte. Mai ales în ultimii ani, profesiunea didactică a devenit, prin birocratizare și formalizare excesive, un fel de a mesteca noroi de cuvinte.

În 2002 aţi scris un eseu intitulat "Ce citesc scriitorii?". Ce citeşte scriitorul Christian Crăciun?

De câțiva ani, mai puțină literatură propriu-zisă și mai multă eseistică filosofică și politică, teologie, istorie, filozofie…de astea….

Ce cuvinte vă plac cel mai mult?

Oooo, asta nu m-a întrebat nimeni până acum! Îmi plac Cuvintele. Mai ales cele vechi. Să le pipăi, să le miros, să le gust, să le dibui sensurile, etimologiile, sonoritățile, să mă joc acrobatic speculând asupra lor. Îmi plac mai ales sintagmele fixe (am și avut în tinerețe o rubrică într-o revistă de cultură în care mă jucam cu astfel de „molecule” lingvistice de gen: a te face luntre și punte, a înțărca, a cădea pe gânduri, test și țest, în cerul gurii etc.). Mai acum o săptămână am scris ceva despre om de treabă.

Dacă v-aţi putea îndeplini o dorinţă acum, care ar fi aceea?

Să trăiesc ceea ce trăiesc acum, dar să am 40 de ani.



 1 sept 2016
Cum este să fiţi scriitor într-o Românie în care o mare parte a populaţiei este extaziată de "dramele" unor personalităţi "cu valoare", în care tineretul este furat de un sistem social vulgar, în care politica este sursă sigură de îndobitocire a multor creiere?


-      Nu este facil. Arta este opusul vulgarității (și a fi vulgar nu înseamnă a folosi cuvintele cu P…și F…, ci cu totul altceva). Și cel mai mizantrop, mai hermetic, dintre scriitori are nevoie de un public. Depinde, sigur și de pretențiile pe care le ai față de tine, de ceilalți, sau de genul pe care-l cultivi. Un roman SF va avea obligatoriu o audiență mai mare decât un volum de poezii. Dar nu trebuie să dramatizăm, scriitorul adevărat își află totdeauna publicul său. Ca rol social, mi-e groază să observ că scriitorul este văzut la noi ca un fel de inamic public nr. 1. Pentru că spune lucruri neconvenabile masselor mângâiate pe burtă de anumite ideologii. E văzut ca un parazit, o ciudățenie, și nicidecum ca lider de opinie. E drept că nici scriitorimea ca breaslă n-a făcut nimic să merite încrederea, dimpotrivă. Pe de altă parte, vorbim la noi despre o criză a lecturii, temă amplă, solicitând o discuție aparte. (Adaug neapărat că e, în linia „paradoxului românesc”, dublată de o criză a autorlâkului, se scrie și se publică enorm și enorm de multă maculatură). Subliniez că detest obiceiul băștinaș al jelaniei din toate cele.  Deci nu mă plâng „că nu se citește”. Și subliniez că nu pe tineri îi fac vinovați. Nu avem studii sociologice serioase despre lectură pe categorii de vârstă, profesionale, în funcție de domiciliu sau de pregătirea școlară. Știm doar că suntem pe ultimul loc la cărțile citite per capita. Tinerii care nu citesc sunt de cele mai multe ori, copiii unor adulți care nu citesc. Iar școala face, din nenorocire, totul pentru a transforma lectura într-o ocupație inutilă, detestabilă, plicticoasă, odioasă. Nu cultivă în nici un fel, plăcerea lecturii. Explicam cuiva azi că generația mea este privilegiată: noi am și citit cărțile bune la vremea potrivită, dar, chiar dacă nu suntem „nativi digital”, putem folosi la modul cel puțin acceptabil și „devisurile” actuale. Deci ne putem îmbogăți de la ambele izvoare. Ceea ce, mi-e teamă, cei ce ignoră cultura clasică (în conținut și în forma de transmitere), fie ei și programatori geniali, au pierdut. Cât despre politicieni, să-i lăsăm în nimicnicia lor! Dar, atenție, nu se poate fără politică, prin care înțeleg asumarea conștientă de către cetățean a binelui public. De aceea politica începe de la cultură.

Cum a aflat Christian Crăciun că drumul său în lumea aceasta este sortit multor cuvinte scrise?

-      Citind, din copilărie. Mama mea era o cititoare pătimașă și de la ea m-am molipsit. De la o anumită vârstă, am început să comentăm împreună cărțile citite. M-a învățat cum se citește o carte, mi-a spus despre scriitorii care erau încă nomina odiosa atunci prin anii 60-70. Apoi liceul, cu profesori excepționali, facultatea, mi-am dat seama (probabil din timpul liceului când am publicat primele texte?) că trebuie să exprim ceea ce trăiesc, experiența mea culturală. Încă pentru mine omul este esențialmente cultură și abia apoi altceva. Anticipez aici și întrebarea despre eseu.

-      Când şi unde aţi debutat?

Cred că în revista liceului I.L. Caragiale din Ploiești, cu poezii (se putea altfel?). Apoi am trecut în revistele studențești și în revistele literare oficiale la eseuri și comentarii literare. Trebuie să-ți spun că nu sunt un fanatic al publicării, dimpotrivă. Scriu greu și public și mai greu. Nu am vanități auctoriale. Editorial am debutat abia în 2005, (la peste 50 de ani) cu volumul de eseuri Intrări în labirint.

Într-ale cititului aţi făcut slalom printre genurile literare, însă, în scrieri v-aţi oprit asupra eseului. De ce?

Pesemne pentru că eseul îmi oferă maximum de libertate, se potrivește cel mai bine firii mele introvertite, dar căreia nu-i plac uniformele și uniformizările. Eu nu fac, de pildă, critică literară propriu-zisă (am explicat asta în prefața ultimei cărți, Lectio Incerta),  ceea ce scriu se preface în eseu, e un soi de imperialism liric, dacă vrei, eu vorbesc despre mine indiferent de cartea sau tema luate în discuție. Îmi place apoi că eseul este vertical, el te duce, ca o sondă, în profunzimea lucrurilor, pentru a descoperi apa sau petrolul, depinde ce cauți. Epicul descrie relieful lumii, alunecă pe suprafețe (de altfel nu am niciun strop de talent epic), poemul ține de alt univers, cu alte legi, eseul mă lasă în voia lenei și a dezordinii mele.
.
-      Care dintre eseuri poartă o parte din sufletul dumneavoastră?

Eiii, toate. Cel puțin așa cred. Unii dintre cititorii mei de azi (n-o să crezi, există și așa ceva!) ai primei cărți (care are texte de acum 30-40 de ani) îmi spun că mă exprimă integral pe mine cel de azi. Asta poate fi ceva de rău, că, adică, nu am evoluat. Sau de bine, că „m-am găsit” deplin încă de la început. Cert este că „m-am grăbit încet”, ideea nu se prinde alergând, și mi-am grădinărit obsesiile anotimp după anotimp. Și sunt convins că am procedat bine. Sigur că, citind câteva decenii, am pretenția că instrumentul meu intelectual s-a mai rafinat. Asta nu eu decid.

-      Există zi în care să nu citiţi sau să nu scrieţi?

Cum ți-am spus, nu scrisul, respectiv publicatul, mă obsedează. Cititul da. Citesc mult prea puțin față de cât aș vrea și de cât ar trebui. Zi de zi.

-      Stăpâniţi, de asemeni, arta de a scrie editoriale. Este rubrica dumneavoastră din săptămânalul "Oglinda de Azi". Cum vă alegeţi temele pe care le abordaţi? Vă inspiră realitatea?

Publicistica „politică” (deși, de o vreme și aici am cam alunecat spre eseistică), e altceva, are alte reguli. Aici priza la realitate și actualitate este obligatorie. Tema este, de obicei, o chestiune recentă.  Asupra căreia încerc să ofer o viziune proprie, cât mai incomodă. Dar și mai aproape de spiritul adevărului. Aici sunt mult mai atent la „cititorul” generic. Chiar când încerc încăpățânat să-l calc pe bătăturile gândirii prin afirmații insolente, incomode. Doare, și injuriile primite sunt o bună dovadă.

-      Ce înseamnă pentru dumneavoastră această activitate jurnalistică?

O chestiune de igienă sufletească. Trebuie evacuate răul, urâtul pe care realitatea românească și mondială ni le oferă din abundență. Mulți mi-au spus că e pierdere de timp, risipire inutilă de forțe. Să rămân la „chestiile serioase”. La un moment dat, renunțasem, pentru că este evident că o astfel de îndeletnicire reprezintă un apogeu al zădărniciei. Nimic nu se schimbă. Dar, tot semn de egoism, am simțit curând că mă sufoc. Trebuia să dau afară ceea ce simțeam și gândeam despre o anume temă sau un anume eveniment. Aici nu-mi reprim un limbaj mai frust și o exprimare mai puțin sofisticată. E vorba și de îngrădirile de spațiu, un exercițiu stilistic util unui digresiv excedentar ca mine.

Sunteţi profesor la Colegiul I.L. Caragiale din Moreni. Vă mai surprind în mod plăcut elevii dumneavoastră? Îi mai regăsiţi pe cei de "ieri" în cei de "astăzi"?

Sunt multe asemănări și multe diferențe. Asemănările mi se par mult mai interesante. Nevoile sufletești și spirituale ale tinerilor nu s-au schimbat esențial, chiar dacă și nouă și lor ni se pare că da. Când le dai ceea ce au ei nevoie, înfloresc! Simplu, nu? Nu! E tare greu să-i scoți din presiunea mediului, chiar și pe cei mai inteligenți. Azi ni se cere nouă, profesorilor, să ne adaptăm la valorile lor. Până nu cu  multă vreme în urmă li se cerea elevilor să se adapteze la valorile maturilor. E o lungă discuție aici, bucuria e când un tânăr îți spune: m-am lovit de cutare problemă despre care ne vorbeați Dvs. și căreia nu i-am dat atunci atenție, ce bine ar fi fost dacă vă ascultam. Nu vreau să scriu nimic despre predarea literaturii în școală, care a ajuns o jalnică caricatură (lasă cacofonia acolo!). Dacă știi să deschizi dialogul cu ei, tinerii te molipsesc cu tinerețea lor, uneori mi-e rușine că-i „vampirizez”.

Într-o scriere, indiferent de încadrarea sa ca gen, este important ce se spune sau cum se spune?

În egală măsură, dacă-l respecți pe Ce, dai maximă atenție lui Cum.

Pe unul dintre site-urile de socializare, le oferiţi prietenilor, în fiecare zi, "Doza de Cioran"? De ce recomandaţi această doză, de ce Cioran şi nu altcineva?

Pentru că sunt „cioranofil” înrăit, pentru că Cioran este unul dintre cei mai vii scriitori ai vremii noastre, pentru că este foarte actual, pentru că scrie magnific într-o vreme în care limbile se siliconează, pentru că vorbește despre noi fără ifose, pentru că e disperat și vital în același timp, pentru că a citit tot, pentru că a trăit într-un fel de călugărie laică, pentru că e liber în gândire până la insolență, pentru că se contrazice permanent, pentru că e bizar, pentru că e un mistic fără Dumnezeu, pentru că s-a îndrăgostit nebunește la bătrânețe, pentru lapidaritate, pentru că a știut să nu devină „la modă”, pentru…..

Ce regrete aveţi pe plan profesional?

Te referi la profesiunea didactică sau la cea de scriitor? (pe care mă sfiesc să mi-o asum, de altfel). La a doua niciunul. Ce fost, a fost! Ce va fi, va fi! La prima, multe, mari și mai mărunte. Mai ales în ultimii ani, profesiunea didactică a devenit, prin birocratizare și formalizare excesive, un fel de a mesteca noroi de cuvinte.

În 2002 aţi scris un eseu intitulat "Ce citesc scriitorii?". Ce citeşte scriitorul Christian Crăciun?

De câțiva ani, mai puțină literatură propriu-zisă și mai multă eseistică filosofică și politică, teologie, istorie, filozofie…de astea….

Ce cuvinte vă plac cel mai mult?

Oooo, asta nu m-a întrebat nimeni până acum! Îmi plac Cuvintele. Mai ales cele vechi. Să le pipăi, să le miros, să le gust, să le dibui sensurile, etimologiile, sonoritățile, să mă joc acrobatic speculând asupra lor. Îmi plac mai ales sintagmele fixe (am și avut în tinerețe o rubrică într-o revistă de cultură în care mă jucam cu astfel de „molecule” lingvistice de gen: a te face luntre și punte, a înțărca, a cădea pe gânduri, test și țest, în cerul gurii etc.). Mai acum o săptămână am scris ceva despre om de treabă.

Dacă v-aţi putea îndeplini o dorinţă acum, care ar fi aceea?

Să trăiesc ceea ce trăiesc acum, dar să am 40 de ani.



 1 sept 2016

marți, 23 august 2016

Cuvintele IUBIRII


CUVINTELE  IUBIRII

               



Este, desigur, o întâmplare că materialul pe care îl propun pentru numărul 2 al Buletinului nostru este, ca și la primul, tot transcrierea unei conferințe. Dar și întâmplarea este întemeiere de sens…Nu sunt un tip care să cultive oralitatea, deși ultimii ani m-au proiectat adeseori în ipostaza neobișnuită pentru mine a unui wandering speaker. Dar nu cumva chiar revenirea la oralitate (oricât de diferită de cea tradițională și mediată de felurite gadgeturi) este una din mărcile antropologice esențiale ale vremii noastre? Provocând prefaceri ale condiției umane încă greu de bănuit și de cuantificat? De aceea  însăși forma acestor texte, de o retorică „tradițională”, este implicit polemică și are o dimensiune antropologică vădită. Dincolo de tema lor. Am transcris, deci, în cele ce urmează scurtul logos pe care l-am ținut în ziua de joi 25 februarie, la invitația Centrului Județean de Cultură Prahova, în spațiul generos intim al Centrului Dramatic Mythos. Prilejul de astă dată a fost o întâlnire pe tema dragostei, cu mai mulți vorbitori, dintre care mie mi-a revenit sub-tema „Dragoste și literatură”. Publicul tânăr, fremătător, participativ, încântător. Acesta este contextul necesar înțelegerii conținutului. Am transcris cu minime corecturi și modificări acolo unde avalanșa rostirii libere risca să lase textul în obscuritate.



Tema care îmi revine mie în întâlnirea din această seară este: literatura și dragostea. Să nu se supere Părintele Bogdan, dar vreau să încep cu o mică observație: uneori când întrebi un preot sau un teolog despre o chestiune din aceasta mai subtilă, mai dificilă respectivul ridică ochii în tavan și spune: fiule, asta e o taină, și a scăpat. Asta pot să fac și eu, vă spun: Dragostea e o taină, și am scăpat, pot să plec. Ar fi bine dacă ar fi așa ușor, evident că nimeni nu știe ce e aceea dragoste, evident că toată lumea știe ce este aceea dragostea și v-aș propune să pornim de la următoarea premisă: dragostea se învață. O premisă pe care îmi pare tare rău că nu pot să v-o demonstrez aici, pentru că este destul de dificilă. Imediat se pun două întrebări: de la cine o învățăm? Și cum o învățăm? Vă mai spun ceva, dragostea este legată de foarte multe cuvinte – o să vorbim imediat și despre vocabular – și printre ele se află și cuvintele dificile cum ar fi fericire de pildă, eternitate, niciodată ș.a. Dacă învățăm, învățăm la tinerețe, dragostea este legată de tinerețe, deși, din păcate, sau din fericire, se  mai iubește și la bătrânețe și știți că pojarul, dacă îl faci la bătrânețe e mortal, la tinerețe te faci bine. Eu sunt om bătrân și știu. Deci nu cumva iubim la tinerețe ca să nu știm? Dragostea se leagă firește de cei doi termeni fundamentali ai universului: masculinul și femininul. Nu spun bărbatul și femeia pentru că masculinul și femininul se pare că au existat înainte de a exista bărbatul și femeia, care se unesc printr-o energie care se cheamă iubire ce duce la creație. Iubirea care nu duce la creație, nu este iubire. Există un cântec mai profund decât pare, pe care-l știți cu toții, formația Taxi parcă îl cântă, în care bărbații se chinuiesc să spună: te iu…te iu… de ce, pentru că este cel mai greu cuvânt de spus, nu există cuvânt mai greu de spus decât te iubesc. Pentru că, dacă l-ai spus ușor, înseamnă că l-ai mințit. L-ai mințit pe celălalt, te-ai mințit pe tine și ai mințit și cuvântul iubire. Mă leg foarte mult de cuvinte, firește, observa și Părintele Bogdan că se poate spune  a face dragoste, dar nu se poate spune a face iubire. Ambele cuvinte provin în limba română din limba slavă, probabil, trebuie cercetat și asta, ele sunt sinonime pe 99% din suprafața lor, dar la un moment dat apare această sciziune care trebuie să ne pună pe gânduri.

Ce înseamnă, de fapt, această capacitate de a spune cuiva te iubesc? Pentru că, în momentul când îi spui cuiva te iubesc, îi spui ești nemuritor (numai?) împreună cu mine. Pentru că amândoi suntem capabili să creăm ceva care vine din viitor, de dincolo de noi. Pentru că iubirea vine de dincolo de noi, trece prin noi și ajunge dincolo de noi. Noi suntem niște vase prin care iubirea doar trece. Dacă suntem vase curate, iubirea iese curată din noi, dacă suntem vase murdare, se murdărește firește și iubirea care trece prin noi. Apropo de întrebarea de  unde învățăm ce este iubirea, de bună seamă din literatură. Peste 90 % din cărțile care formează literatura lumii, de la Ghilgameș până astăzi, au ca temă iubirea. Dar, spune undeva Novalis, dragostea e mută, numai poezia o poate face să vorbească. Iată, devii poet când iubești,  fără să fii făcut un singur vers, o jumătate de vers, un sfert de vers. Prin simplul fapt că  dai glas  iubirii tale. Încă două lucruri care se apropie: poezia și dragostea. Dacă ele practic se confundă, pe de altă parte cărți cum să vă spun de teorie a dragostei, de filozofie a dragostei, nu de sexologie, cărți care să facă ceea ce încercăm noi să facem aici, să privim dragostea dintr-o perspectivă mai metafizică, mai metaforică, nu mai sunt așa multe precum sunt cele de literatură. Sigur că putem merge la Banchetul lui Platon, sigur că sunt și alte cărți de această factură, eu v-am adus aici câteva, câte am putut prinde la repezeală din biblioteca mea. În altă ordine de idei, dragostea nu unește numai două persoane, ci și cele două, ca să nu spun trei părți ale ființei noastre: trupul, sufletul și spiritul. Dragostea care nu cuprinde toate aceste părți nu este dragoste. Adică dragostea care prinde numai sufletul este sensiblărie, e sensibilitate excesivă și e slabă. Dragostea care cuprinde numai spiritul este răceală, e calcul. Dragostea care cuprinde numai trupul este eros pur și simplu. Dragostea care le cuprinde pe toate, abia aia este iubire și abia ea duce la împlinirea ființei. Pentru că asta căutăm în fond în iubire: să ne împlinim. Și ne împlinim în cifra trei, în treime. Nu în cifra unu, nu în cifra doi – cifra doi e necesară, dar nu este suficientă – ne împlinim abia odată cu cifra trei. Sensul Treimii ține și de acest aspect al iubirii. În Epistola lui Ioan se spune simplu: Dumnezeu este iubire! Punct. Mai mult de atât nu se poate spune despre Dumnezeu, sau mai puțin de atât. Poate că v-a surprins că v-am spus că dragostea se leagă și de partea rațională. Vă dau două exemple din poetul pe care-l iubim cu toții, Eminescu. Poetul are un vers infernal pe care nu-l învață elevii la școală: Ce e iubirea: E-un instinct atât de van, ce le-abate și la paseri de vreo două ori pe an. Te-a terminat! Este „iubirea” ca „basic instinct”, formă care, observăm, tinde să le obnubileze treptat pe toate celelalte. Un asemenea tip de iubire are în poezia eminesciană un personaj tip pe care-l știți și pe care-l cheamă Călin. El ar fi în limbajul de azi un gagicar, de neam prost, care vede și el una bună și prințesă și cu avere și de neam bun și o agață, și dă-mi un sărut și gata. Dar, surpriză, după ce se petrec niște schimbări foarte ciudate cu firea lui Cătălin, uitați-vă dumneavoastră la a doua declarație de iubire pe care el i-o face Cătălinei. Limbajul lui seamănă acum cu cel al Luceafărului. Eu îi întreb pe elevi: cine vorbește acolo, și elevii care de obicei nu sunt atenți, că de aia sunt elevi, răspund cu grabă: Luceafărul. De ce? Pentru că limbajul lui Cătălin s-a „luceferizat”. S-a hiperionizat, zic eu chimic. El îi spune acolo acest lucru extraordinar: revarsă liniște de veci pe noaptea mea de patimi! Iată ce devine suprema iubire la el acum: nu patima, ci liniștea de veci, absolută, care stinge patima. Este opusul lui Cătălin din prima apariție. Aici este apexul iubirii, în momentul când patima s-a liniștit și când devine liniște de veci, devine spirit. Uite, v-am adus aici într-una din cărți, o splendidă carte despre  iubire a unui  teolog contemporan Costion Nicolescu și care are și un titlu minunat: Carte despre îndrăgostiții care vor să se împrietenească. Pentru că el vede în prietenie – și demonstrația este teologic și sentimental și cum vreți s-o luați absolut superbă – o etapă deasupra dragostei. O etapă când patima s-a potolit și când se întâlnesc cele trei, poți să ai liniștea spirituală, ceea ce în Scriptură este numit etapa lui agape, etapa supremă a iubirii.

                Iubirea presupune și inspirație, și asta o leagă iarăși de literatură, presupune duh, la fel ca și literatura. Numai oamenii bogați sufletește știu să iubească. Ne întrebam dacă iubirea poate fi învățată… iată, ajungem din nou la concluzia că nu toți oamenii știu să iubească, toți oamenii au instincte, dar aia nu e iubire. Numai oamenii foarte rafinați, oamenii care au o educație sufletească, intelectuală și spirituală știu să iubească. Ei au o complexitate care permite iubirea, pentru că iubirea este complexă. Ceilalți sunt niște simplii purtători de instincte. Și vă mai arăt aici o carte, apropo de faptul că fără literatură n-am fi știut niciodată să iubim, Denis de Rougemont Iubirea și Occidentul, o carte care arată foarte clar ce mutație s-a petrecut în conceperea și trăirea iubirii în momentul când au apărut trubadurii. Este o schimbare de paradigmă, cum se spune în termeni pretențioși, științifici, în care raportul dintre femeie și bărbat s-a schimbat radical față de cum era privit până atunci. La trubaduri suprema încercare  a iubirii era să nu vezi niciodată iubita, să o iubești fără să o vezi. Donna Angelicata era înger adică ceva de dincolo. Și mai invoc aici un cuvânt: căutare. Iubirea este căutare. Toată viața, și acum suntem din ce în ce mai precoci, începem de pe la 12- 13 ani, ba am văzut și fetițe mai mici pe FB care își caută iubitul: mămico, în cls I sau clasa 0, am iubit! Și tot căutăm iubirea… Gândiți-vă la două personaje: Don Juan, cel care caută iubirea prin o mie și ceva de femei, și nu știm dacă a găsit-o. Și celălalt Don, Don Quijote , care dă de una, vorba lui Creangă balcâză și lălâie, dar care pentru el este idealul. Aici ne întâlnim cu altă trăsătură a iubirii: ea transfigurează. Știți vorba: nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie. Iubirea este ceea ce iubesc eu, și atât. Asta se vede foarte bine în povestea Dulcineei lui Don Quijote.

                E important deci limbajul. Limbajul este erotizat pentru că are gen. Cel puțin limba română încă mai are trei genuri. Dintre care cel mai interesant este neutrul. Există o carte foarte interesantă care demonstrează că limba română este o limbă feminină, ceea ce-i dă o forță teribilă. E o carte la fel de profundă cum sunt mult mai cunoscutele cărți ale lui Noica. Această erotizare, pentru a v-o demonstra vă adresez o singură întrebare: de ce limbajul îndrăgostiților conține atâtea diminutive și nume de animălașe? Găsiți o explicație! Eu nu am găsit una, sau una care să mă mulțumească deplin. Este o cataliză care transfigurează limbajul, îi dă alte funcții decât cele de simplă comunicare. La fel ca în poezie. Limbajul, chiar cel al iubirii mistice este profund erotizat. Și nu vă trimit doar la Cântarea Cântărilor, care este poate cea mai frumoasă poezie de dragoste care s-a scris vreodată. Dar dacă îi veți citi de pildă pe misticii spanioli, pe Sfânta Tereza de Avilla sau Sf. Ioan al Crucii veți descoperi un limbaj erotic, erotic. În Biserică vorbim tot timpul de Mire și Mireasă. De ce? Pentru că această Putere a dragostei, fără ea  nu ar exista lumea. Și nu am exista nici noi, nici la modul biologic, cu atât mai mult la modul spiritual. În momentul când iubim, chiar la modul fizic mă refer acum, iubirea transfigurează trupescul. Cum spune cineva: atunci trupul devine Chip. Iubești în celălalt pe Celălalt. Pentru că nu te poți iubi pe tine însuși. Asta e o aberație, un narcisism insuficient. E una din maladiile societății contemporane. Dragostea mai este legată și de Sărbătoare. Nu de o anume sărbătoare calendaristică: nici de Valentine, nici de Dragobete, nici de 1 Martie, care, după părerea mea, este adevărata sărbătoare a dragostei în folclorul nostru. Dragobetele a fost reinventat ca un fel de reacție la Valentine, el era o tradiție obscură, puțin răspândită în câteva regiuni ale țării. Pe mine mă interesează sărbătorescul. Atunci când iubești sigur că timpul curge altfel, sigur că toată lumea e în sărbătoare și toată lumea e în primăvară, de aia sunt toate sărbătorile iubirii primăvara. Nu numai pentru că aleargă sângele și sevele în flori și copaci și totul renaște la viață, ci pentru că orice iubire e un început, și primăvara fiind Începutul, e normal ca sărbătorile iubirii să pice, indiferent de cultura în care ne aflăm, în primăvară. Prin ce se mai leagă iubirea de literatură?

Prin aceea că întotdeauna ne îndrăgostim de o imagine. Literatura se face cum știți din imagini, și noi, înainte de a ne îndrăgosti de o persoană reală, ne îndrăgostim de o imagine, am dat deja exemplul lui Don Quijote, care, înainte de a o cunoaște pe Dulcineea, auzise e ea. Imaginea femeii perfecte, sau a bărbatului perfect, dacă avem noroc, găsim corespondatul acelei imagini și în realitate, modelul și realul se suprapun într-o mai mică sau mai mare  măsură, fizic și psihic. Dar totdeauna ne îndrăgostim de această imagine. Hai să vă mai arăt câteva cărți […] Câteva cărți care nu că ne învață să iubim (contrazic acum ce spuneam la început) pentru că pentru a învăța să iubim trebuie să iubim. Aici nu merge ca la școală: trei săptămâni de teorie, o săptămână de practică. Aici, în iubire, din fericire teoria („literatura despre”) și practica nu pot fi separate. E precum cerneala vărsată în apă: nu mai știi care e cerneala și care apa. Nimeni n-a putut să iubească fără să citească, dar nimeni n-a învățat să iubească citind o carte. Asta e la fel de adevărat. Mă duc aici la palatul Culturii, iau fișierul cu toate cărțile despre dragoste și devin un îndrăgostit perfect. Asta nu e posibil. Roland Barthes aici vorbește despre abrealitate, această forță pe care o are iubirea de a ne smulge din realitate. E lucrul cel mai folositor pentru noi, să știți. De ce spunem că îndrăgostiții umblă cu capul în nori? Pentru că pentru ei realitatea imediată nu mai este preocuparea numărul unu ci numărul….nu știu care. El este preocupat doar să iubească. Pentru că ființa lui, atâta cât este, pentru că avem o ființă mărginită, e atât de copleșită de o forță care vine din tot cosmosul și care se cheamă iubire, încât nu mai are timp să se uite că i s-a rupt flecul la pantofi (asta depinde, totuși se îmbracă frumos ca să placă celuilalt, e o întreagă semiologie a modei aici, despre care nu am timp să vă vorbesc) sau că nu are ce mânca mâine sau alte lucruri de genul acesta. Îndrăgostitul are un alt mod de a se raporta la realitate decât îl are omul neutru sau omul care este într-o perioadă de anti-îndrăgostire, ca să spun  așa.

                Și un  ultim lucru, pentru a încheia… Am încercat să trec prin câteva cuvinte ale iubirii. Ultimul pe care vi-l propun este fascinație. Adică de un fel de hipnoză. Apropo și de ce spuneam înainte, când ești îndrăgostit nu mai vezi nimic din realitate. Nu-l mai vezi nici măcar pe cel pe care-l iubești, vezi acea Imagine. Don Quijote nu o vede pe Dulcineea. Și asta se numește fascinație, ești răpit, ești dus în duh   - iată, iubirea este și inspirație – din această cauză marii poeți au reușit să îmbine inspirația poetică și inspirația erotică, tocmai pentru că sunt conștienți de această forță care nu știm de unde vine și care, repet, numai trece prin noi, ne călăuzește.

                Vă doresc să fiți vase bune conducătoare de iubire!





Christian Crăciun


luni, 22 august 2016

TREABĂ


OM DE TREABĂ



            Ce este un om de treabă? Un om bun, onest, cinstit. Dar de ce folosea vechea limbă română (limbă azi moartă, o prevedea încă din anii 50 ai secolului trecut, în celebra scrisoare către Cioran, Constantin Noica. Și dacă nici Noica nu iubea limba română….) această sintagmă? Încercând o arheologie a sensurilor printre vechile expresii, adevărate molecule semantice, m-am lovit și de această vorbă, cândva banală. Ea ne transmite, evident, o etică a muncii. Omul bun este cel care își vede de treaba lui. Și care face treabă. Atunci el prezintă încredere, te poți baza pe el, nu e pierde vară, nu taie frunză la câini, se ține de cuvânt și-ți sare în ajutor la nevoie. Opusul lui este cel care n-are nicio treabă, adică este nepăsător. Nu că n-are „job”, cum se spune azi, pentru că de treabă îți găsești, nu aștepți să ți se ofere. E fariseul care trece pe lângă omul rănit, fără să-i acorde ajutorul pentru că  n-are treabă cu el. Pe de altă parte, îl aflăm pe cel care se află în treabă.  Adică se face că face. Se bagă unde nu-i treaba lui. Cel care nu-i de treabă sau nu-și vede de treaba lui este pur și simplu netrebnic.

            Pe de altă parte, cu această formulă ne aflăm în vecinătatea imperativului moral: trebuie! A fi de treabă, adică în rânduială, a-ți vedea de treaba ta, a face numai ceea ce se cuvine. Cuviincios. Trebuie să fii de treabă! Aici spui: treaba mea, adică îmi asum răspunderea, sau treaba ta, adică: vezi că nu e bine ce faci! Ni se vorbește deci de libertate și răspundere. Treabă complicată! Căci, atunci când ai terminat o treabă, cată să te duci în treaba ta. Mereu există una.

            Etimologic, aflăm sensuri azi pierdute, căci trebnic  înseamnă și carte de rugăciuni, altar, canon, ritual, jertfă. Intrăm aici în mitologia sacralității muncii (tot cuvânt slav), muncă însemna chin, pedeapsă, a munci pe cineva înseamnă a pedepsi (vezi muncile lui Hercule) etc. Și, pentru că nu fac știință aici, mă întreb: întrebarea ce treabă are? N-au nicio legătură etimologică, dar ce straniu s-au înfrățit cât le-a ros timpul cel mare al folosinții limbii. Seamănă, cum ajung să se asemene unii soți după decenii de căsnicie. E trebuință de întrebare și sunt oameni a căror menire/treabă este să ne țină treji prin întrebare.

            Concluzia? În orice sens trebuie să fii om de treabă!

sâmbătă, 6 august 2016

MĂLINI


ȚARA UNDE POMII AU NUME….
        

Da, există o astfel de țară, unde fiecare pom din curte primește un nume. Sunt Oblio, mărul pădureț, Roger, puiul de stejar, Ioana, cireșul, Helga, mărul de pe hat, Lavinia și Alteea sunt gutui și frații lor se numesc Lena și Karen. Sybil, e alt gutui, regina Tuia, prunul Klompe, vișinul Morgothia, vișinul Klim. Ca un nou Adam în paradis, omul e chemat să dea nume la tot ce mișcă: „ – Să ne pui și nouă nume, frate om!, mă roagă unul dintre vișini. – Să le pui și lor nume, frate om!, îmi spune și îngerul de pază […] Să le pui nume!, frate om, repetă îngerul de pază. În cartea vieții sunteți toți: oameni, pomi, păsări, ierburi. Toți – Ce bine, frate înger. Da, Eduard, da…”. Țara asta se numește Mălini. Este Mălinul lui Labiș, firește, dar, de acum, și Măliniul lui Eduard Dorneanu, dintr-o carte cu acest nume, apărută la editura Eikon în 2014. Textul este o decupare de mici scene care ne dezvăluie lumea satului de azi (datele sunt precizate, suntem în anii 2013-2014) contemplată cu o imensă duioșie, iubire, înțelegere și sarcasm. Și, firește, lumea amintirilor. E o țară în care se găsesc deopotrivă și prostia hiperbolică, ura, lăcomia absurdă, naivitatea, mărginirea, violența, lenea, o răutate patologică, dar și vorbirea directă a „fratelui om” cu „fratele înger”, aruncarea dracului de pe punte ca în poveste, expresiile fulgerătoare care fac cât un tratat de filozofie, bunătatea îndurării și îndurerării, ironia fină, munca și timpul ei (aș fi vrut să numesc acest text „Munci și zile” pentru că tocmai acest calendar lăuntric al unui cosmos sfințit prin punerea barabulelor în pământ, culesul vișinelor, văruitul camerei, prășit ș.a.md. este scos în evidență de compoziția cărții), o lume care se prelungește pe nesimțite în mit și poveste, în care omul vorbește firesc cu lighioanele din  ogradă, cu pomii și cu cerul, cu stelele și cu păsările, cu vântul și cu îngerul, iar ele îi răspund, un creștinism cosmic fără ostentație, fără parapon, fără dogmă, dar indestructibil prin rădăcini, precum de câte ori Eduard sapă în grădină dă de rădăcinile vii și puternice ale unui arbore ce de mult nu mai este, așa, când îi cercetează cu amuzată îngăduință pe acești oameni cu scăderile lor de multe ori grave dă de aceste rădăcini nemuritoare ale unui cosmos care s-a ascuns în fiecare dintre personaje. E o lume de o poezie pură și de multe ori atroce.  O lume care face pereche cu Bulzeștiul sorescian din La lilieci.
Cartea este o  însumare de scurte povești, „scene din viața cotidiană” care se constituie într-un autentic document uman, îmbinând poezia cu realismul socio-psihologic,  despre ce înseamnă un sat românesc de azi. Este și un fel de jurnal al muncilor și al anotimpurilor. Surprins cu un autentic lirism, provenit din febrilitatea perceperii naturii ca miracol. „Vântul îngroapă capete de profeți la marginea ogoarelor”. „Copacii din livadă șoptesc rugăciunea de dimineață. Dumnezeu o ascultă în genunchi. Rugăciunea copacilor este simplă, fără cuvinte prețioase, fără metafore bombastice”. Numai cine a îngropat un câine ori o mâță în fundul grădinii sau a vorbit cu un pom, sau i-a mângâiat coaja aspră, sau s-a tăiat în asprele frunze de fasole, poate percepe tonul de elegie și bocet al acestor pagini la contemplarea „țării” acesteia de oameni și jivine și îngeri. „Dimineața se așază flămândă în palmele Domnului. Roua se scurge printre degetele Lui și răcorește gutuii, porumbul spintecat de grindină și mormântul tatălui meu. Îngerii de noapte se retrag lăsând în urmă șoapte și ecouri. Clopotul bisericii clatină liniștea. Respir adânc. Livada mă strigă cu vocea firelor de iarbă. Aud și înțeleg. Aud”.
 Pe de altă parte, există momente narative surprinse cu un ochi necruțător, iar urechea percepe sonoritatea limbajului local, de o savoare excepțională. „- Uăi, tu vrei batai! Nu ti lășî. Amu ti pocnesc! – Ia fă-ti încoaci sî ti învăț minti!, prostălăuli. […] – Da ci i-am pus eu sî intri în șanț?...Ci i ar sări sî mă agiuti pi mini?[...] – Uăi!, dacî ti belesc aicia în drum îi ghini? Uăi!, nu mă fă cî ti bat di crăchi”. Se conturează și câteva personaje: în primul rând mama, octogenară neobosită, în continuă „trebăluire” și trăitoare firesc a ritmurilor unei existențe ritualizate, marcată de lucrurile care trebuie făcute fiecare după rostul și timpul său. Apoi tatăl, plecat dintre cei vii, evocat în amintiri de o tandrețe virilă, în ancestrala lui înțelepciune. („Copile!, țăranul nu are voie să doarmă, să se îmbolnăvească ori să se rătăcească. Pe el nu îl ajută nimeni”). Și, desigur, Eduard însuși, se conturează (auto)portretul unui rebel fără cauză (scenele de Bunuel din școala sau armata ante 1989) cu vocația de a-i provoca pe ceilalți să-și dezvăluie fără rest trăsăturile, de a surprinde în culori tari o umanitate  deloc idilică, o „lebădă neagră”, anomalie cromatică în zarea Mălinului unde oamenii se ghidează după „io am făcut ceva din viața me”. Este un „melancolic” (antologică povestea acestui epitet, sub forma „meclancolic”, primit de la un maistru, pe când era în clasa a IX-a la practică agricolă. De altfel școala, copiii apar în aceste povești în latura lor infernală), privit ca o ciudățenie care „scrie poezii” de consăteni. Dar martor extrem de atent al unei lumi în extincție și al nașterii uneia noi. „Dumnezeu ia cei doi fluturi din ghiveciul cactusului și îi așază înapoi pe sticla ferestrei. Fluturii alunecă și cad pe podeaua cerdacului. Nimeni nu poate încălzi fluturii, zilele ploioase și inimile oamenilor triști”. Și acea splendidă evocare a strămoșilor veniți la coasă, un fel de catalog homeric al corăbiilor/cosașilor, pomelnic al străbunilor: „În mișcarea cosașului e toată dârzenia, tot orgoliul unei generații. Cosesc. Aici a cosit Iacob Dorneanu, stră-stră-străbunicul meu. Și Andrei Dorneanu, stră-străbunicul meu. Și Ilie Dorneanu, străbunicul meu. Și Vasile Dorneanu, bunicul meu. Și Neculai Dorneanu, tatăl meu. Aici vor cosi urmașii neamului meu. Nu mă mai dor brațele. […] Mă așez pe spate în iarbă. Văd în albastrul cerului pe Dumnezeu cosind. E dezbrăcat de orgoliu, asemenea unui țăran bucovinean. Hărșt! se aude din cer. Dumnezeu cosește în albastru. Ehei!”
Urmează apoi puzderia de personaje din lumea satului, evocate cu numele și porecla, mereu pitorești, strigarea unui inventar al caracterelor rurale (dar nici bișnițarii de la oraș nu diferă cu nimic tipologic). „Agresivitatea din zona rurală nu va dispărea nici dacă România ar fi ocupată de extratereștri, iar aceștia ar monitoriza fiecare formă de viață care respiră la sat”.
Fiecare din cele 41de schițe are structura unei „zile” sacralizate, începe și se termină cu o rugăciune. Pline de aceeași îmbinare de lirism și realism sunt și evocările vremurilor de dinainte de 89. De pildă, scena în care copilul trebuie să se ducă la oraș să cumpere pâine, precizia cu care sunt enumerate magazinele de unde se putea cumpăra pâinea, dimensiunea de aventură pe care o capătă călătoria, căci nu-l ia nici un „ia-mă nene” la întoarcere, pentru ca totul să se ridice, odată cu mirosul de pâine caldă, spre mit: „La plecarea din oraș priveam întotdeauna în oglinda retrovizoare a mașinii. Acolo vedeam pe Dumnezeu cum aleargă n spatele mașinii cu o pâine neagră în mâna stângă. Știam că va alerga după mine o viață întreagă. Știam. Vântul mângâie umbrele îngenunchiate. Stau spate în spate cu Dumnezeu. Nu ne vorbim. Nu ne privim. Nu”. Citatul acesta ne dă o idee și despre ritmul interior al narațiunii, fraza este scurtă, alertă, precisă, pentru a mă păstra în simbologia cărții aș spune că este un stil tăios, eficient, cu minimum de efort și maximum de eleganță „taie”, precum gestul cosașului, maximum de sens.
Mă întreb asupra funcției literare a unui asemenea text. Cu o structură de  jurnal și cu o sinceritate de antropolog, naratorul consemnează o „ciocnire a civilizațiilor”. Asemenea momente de trecere dau, se știe, tipurile umane și poveștile cele mai interesante. E cazul bătrânului care vrea să-și încarce telefonul mobil și care e nemulțumit că a primit doar minute nelimitate. Sau a celuilalt care e  supărat pe altul că face speculă cu „găleți de internet”. Dar, pe de altă parte, această lume, cu un sens atât de specific al vieții și al morții, este iremediabil condamnată la dispariție. Scriind-o, naratorul se arată perfect conștient că este martorul unui apus. Din acest punct de vedere, finalul cărții poate fi citit și ca o alegorie. Merele viermănoase, căzute din pom, pe care îngerul le duce în azur celor morți, ca ofrandă, fac văzduhul albastru și deschid căile de comunicare cu cei duși. „Chemarea oamenilor și animalelor dragi mie seamănă cu o baladă gothică. Acum știu că albastrul e plin de roade neculese. Plin”. Asemenea acestor roade este și cartea aceasta despre o lume în extincție. O rodire a omului-pom de dus de către înger dincolo. Cartea lui Eduard Dorneanu, mi-a readus în minte o ipoteză, habar n-am dacă are vreo bază „științifică” (cuvântul însuși nu are ce căuta aici), la care mă gândesc de ceva vreme: anume că lumea tradițională a satului nostru, cu cosmosul său de obiceiuri și viziuni, nu mai poate supraviețui acolo, in situ.  Acolo este condamnat la dispariție, tipologia umană care îl încarna se stinge cu rapiditate, sub presiunea „civilizației”. Și, dacă această lume mai supraviețuiește, se datorează „străineilor”, celor care au asimilat-o mai degrabă pe cale livrescă, satul mai este de găsit mai degrabă la Muzeu decât „la sat”. A trebuit să vină englezii, turiștii, pentru ca dragii noștri maramureșeni să înțeleagă ce comori înseamnă casele lor de lemn. Poate că este o erezie, din punct de vedere etnologic și sociologic, ceea ce spun, nu știu, dar povestirile lui Eduard Dorneanu, cu așezarea acestei lumi sub aripa îngăduitoare a îngerului, mi-au întărit părerea enunțată. El este un observator privilegiat și poartă această lume, ca un martor, în sine, pentru a-i mai da o șansă.
„ - Ești bucuros? frate om
   - Sunt bucuros, frate înger.[…]
    - Sunt bucuros, frate înger. Îți jur că sunt bucuros.
Închid ochii și simt arsura pleoapelor”.



Christian Crăciun
Schimbarea la Față 2016