joi, 1 decembrie 2016

PESCARUL SEMIOTIC


PESCUITORUL DE SEMNE



            Vianu Mureșan este un pescar semiologic. „Pescuitul semiologic” apare ca expresie  stingheră undeva în următoarele pagini și am „pescuit-o” la rândul meu, ca o  trăsătură a acestei cărți aparte. În altă pagină vorbește despre lectura hermeneutică în termenii unui „gest vânătoresc”, ai „nevoii ancestrale de pradă”. Un astfel de admirabil hăituitor de sensuri este autorul următoarelor analize. El are simțurile ascuțite și vigile, atenția trează, insomniacă, vocația urmăririi, răbdarea tăcută și, mai ales, știe că totul e urmă significativă, totul e semnătură, ce se cere numai observată, citită, înțeleasă. Convențional vorbind, avem de-a face cu o carte de comentarii la cărți de literatură și filozofie… Și imediat intrăm într-un impas teoretic, dintre acelea pe care autorului îi place să le iscodească în carnea fiecărui text analizat. Căci aproape toate comentariile încep prin a surprinde o chestiune teoretică: pe Erofeev îl analizează printr-o senzațională epoché a organului viril (pentru care inventează un cuvânt compus ce ar trebui să ne îmbogățească de acum dicționarele, mai ales că ne definește foarte bine), la analiza celebrului tablou Originea Lumii de Gustave Courbet observă că „eul transcendental husserlian nu are corp”, la Pamuk teoretizează despre raportul autor – personaje ș.a.m.d. Impasul meu teoretic de care vorbeam este de natura peșterii mitico-filosofice: umbra unei umbre, dublă reflectare: cum să comentezi o carte de comentarii? Mai bine zis  ce trebuie să comentezi într-o astfel de structură? Adecvarea eului hermeneut la zecile de euri auctoriale (plus idei & personaje)? Stilistica? Judecata de valoare? Poziția teoretico-filosofică? Vianu Mureșan nu este (din fericire, mă grăbesc s-o subliniez apăsat) un critic profesionist. Ca atare nu e molipsit de ticurile, automatismele profesionale, „șmecheriile” retorice, idiosincraziile și orgoliile branșei. Și tot în această ordine de idei adaug imediat că orice scriitor și-ar dori un comentator de sagacitatea, atenția, bucuria proaspătă  a lecturii cum e Vianu Mureșan. E înainte de toate un filozof, adică un întrebător. El ia fiecare carte ca și cum ar fi singura și dialoghează cu ea, cu bucuria exploratorului care descoperă un teritoriu cu totul nou. Fenomenologul, hermeneutul caută semne care scapă cititorului grăbit și care pun în lumină parcă mereu cărări noi spre inima pulsatorie a cărții. Nu-i vorbă, pare a căuta cu dinadinsul și texte mai ex-centrice, nu dintre cele foarte în „mainstream”: Erofeev, Thomas Bernhard, o Ars flatulatoria de Pierre-Thomas-Nicolas Hurtaut, Jonathan Littell, Binevoitoarele, Milorad Pavić, Celălalt trup, Péter Esterházy, Cartea lui Hrabal, Walter Ghidibaca, Totul e bine când se termină prost, Horia Ursu, Milan Kundera, teme, variaţiuni şi paradoxuri terminale până la Sacontala lui Calidassa, corespondența Ingeborg Bachmann - Paul Celan, Penthesileea  lui Heinrich von Kleist, dar și Pamuk, Borges, Rushdie. Aici intră în discuție mai cu seamă partea a doua a cărții, cea în care comentează cărți de filozofie și în care aduce în prim-plan lucrări remarcabile, dar care în autismul nostru cultural au trecut ca și neobservate, din pricina lipsei de „notorietate” a autorilor sau editurilor în care au publicat. Să fim sinceri: câți dintre făcătorii și desfăcătorii noștri de canoane culturale, în genere degrabă vărăstorii de sânge, au auzit sau au scris despre Radu Drăgan, Peter Russell, Peter Novak, Alain Badiou, Jakob Taubes, Jean-Yves Leloup, Ion Copoeru, Remus Foltoș, hegelianul Vasile Gogea, Sandu Frunză, Dumitru Cornel Vâlcu? Și nu cel din urmă, despre Vianu Mureșan însuși, unul dintre specialiștii de vârf din Europa în opera lui Levinas, autor a câtorva cărți remarcabile, să le amintesc aici doar pe ultimele două: romanul Nebunul lui Dumnezeu (una dintre cele mai complexe și bogate arhitecturi epice din literatura noastră, firește ignorat de „topuri”) și tulburătoarea analiză fenomenologică a morții din eseul Pavese. Omul jignit.  O carte de filozofie care nu și-a găsit încă un Vianu Mureșan să o recenzeze după merit. Este acesta un simptom pe care Horia Roman Patapievici îl definea  prin formula  non sequitur, nimic nu urmează, boala culturii române….Apar opere de mare valoare, dar nu se leagă între ele, nu se încheagă acea cultură secundă a Comentariului care leagă cu adevărat operele între ele. E cimentul edificiului cultural. Împotriva acestei izolări lucrează și Vianu Mureșan, citind în profunzime texte și autori incomozi, ignorați, necitiți suficient. Sunt  două texte cu caracter să îi zic mai „teoretic” în carte: Argumentul de început și unul situat cam la locul unde se sprijină cumpăna, jumătatea volumului, cu teribilul titlu: Scriem ca să vedem, scriem ca să orbim.  Citind comentariile lui Vianu Mureșan trebuie să fii permanent atent la această tensiune dialectică a „ascunsului și revelatului”. Scrisul ar putea fi, în cele din urmă, un instrument care înlocuieşte ochelarii, atunci când vederea slăbeşte şi începi să fii nemulţumit cu ceea ce ţi se arată. Nu e vorba aici de slăbirea numai a vederii în afară, pe care cineva cu destulă fantezie o suplineşte fără a se plânge, ci mai curând de slăbirea vederii interioare, aceea cu care priveşti în sine, de la care aştepţi să-ţi aducă măcar atâta cât ţi-aduc visele. Poate că scriitorul e la fel de ahtiat precum pictorul să vadă, să vadă cât mai mult din ceea ce îi rezervă lumea, dar şi să se vadă pe sine. Şi dacă s-ar putea, ar achiziţiona la orice preţ acei ochelari magici care îi dezvăluie „viziunea secretă” (Gracián). N-ar ezita, pentru că şi-ar recupera odată cu acel instrument lumea despre care scrie.” (157) Astfel de „vedere interioară” pare a fi ținta vânătorii comentatorului printre/prin cărți. Pe de altă parte, cărțile sunt cea mai scurtă/directă cale de a te despărți de om pentru a ajunge la om. „Din cărți am învățat mai multe despre oameni, decât de la oameni despre ei înșiși”, așa începe Argumentul cărții. O evidentă „plăcere a textului” se face resimțită la fiecare dintre aceste lecturi. De tip palimpsest, decopertând răbduriu strat după strat de semnificații. „De fiecare dată când descopăr un text care mă entuziasmează, un autor nou, tresar uluit, mi se revelează trista ignoranță de-a mă fi lipsit de el până atunci. Trecutul mi se răscolește brusc, încerc să-mi închipui cum aș fi evoluat ca cititor dacă îl știam de mai devreme, ani buni înainte. Pedeapsa pe care mi-o aplic imediat, e să citesc tot ce prind scris de acel autor de parcă mi-aș putea răscumpăra astfel vina necunoașterii. Ceva asemănător cum se-ntâmplă când descoperi o nouă iubire la vârstă înaintată, brusc te grăbești să fii din nou tânăr săltând-napoi peste vârstă precum curcubeul peste cascadă, vrei s-o iei de la capăt vinovat că n-ai cunoscut-o încă de la-nceputul vieții, iar în neputința ei de-a anula timpul iubirea preschimbă vina în zel. Iubești cu sârguință, te precipiți în stări de excepție pentru că simți că vremea e puțină pentru etalarea întregii minunății de care ești năpădit”. 

            Orice cititor cât de cât experimentat își pune la un moment dat chestiunea jocului dintre realitate și ficțiune, face naveta între ele, amuzându-se sau îngrozindu-se să le confunde. Lectura „de specialitate” nu poate face altfel, pentru că în alt mod  nu te îmbogățește, e doar sec exercițiu intelectual. Autorul nostru caută ceva mai mult. Mult mai mult. „Scriitorul începe prin neliniştea de-a vedea şi sfârşeşte în orbire, pentru că lumea fictiv-fantastică pe care o inventează devine atât de densă de la o vreme încât seamănă întunericului total sau atât de rarefiată încât se destramă în lumină. Or, lumina pură e la fel de orbitoare ca şi întunericul total. Maeştri miniaturişti din Mă numesc Roşu a lui Pamuk râvneau la orbirea clarvăzătoare în care, în sfârşit, adevărul li se arăta minţii necorupt de simţuri, iar imaginile apăreau pure ca în mintea lui Dumnezeu. Scriitorul, ajuns la măiestrie, nu e mai prejos decât acei miniaturişti, pentru că nu mai exprimă lumea fantasmelor, ci a luminii din care ele se-nfiripă şi în care se resorb, şi literele lui nu mai ţin de niciun alfabet. Ţinând peniţa în mână el scrie cu mintea direct pe coala albă a luminii divine, pe care n-o poate privi fără să orbească”. (159) Excepțională, în această ordine vizionară, intuiția că mulțimea heteronimilor lui Pessoa își scrie textele, suprapuse, pe aceeași coală – albă – ajungând prin suprapunere, la „pătartul negru pe fond negru” al lui Malevici. Întunericul absolut care se confundă – mistic – cu lumina absolută. O limită „de sus” a scrierii. Iar în continuare (insist pe acest text confesiv) autorul ne deslușește: „Acum nu mai citesc cărțile de dragul lor, ci de dragul oamenilor, al celor care le-au scris, fie că îi cunosc sau nu personal, și al acelora pe care nu-i pot cunoaște, nu-i pot întâlni în altă parte pentru că sunt personaje, pe care doar indolența sau uitarea mi i-ar mai putea îndepărta. Am dezvoltat cu timpul aceeași afecțiune, același interes și considerație pentru personajele literare precum pentru autorii și în general oamenii în carne și oase, după ce am depășit faza exaltării literare în care tot ceea ce ere nescris îmi păruse inconsistent. Ca cititor ambițios, sistematic, nu puteam să convin că mă joc de-a realitatea, că personajele și aventurile lor nu au viață, pentru că ar fi fost contrar pasiunii cu care tocmai le urmăream. Dacă mintea este reală, atunci și formele pe care le capătă ea în exercițiul lecturii sunt la fel de reale, îmi spuneam, așa încât dacă s-ar fi întâmplat să văd pe stradă vreunul dintre eroii unei cărți abia parcurse nu m-aș fi mirat. Mult mai mare mi-era și încă mi-e mirarea că aceștia nu apar. Ei, cei inventați de mințile autorilor sunt acolo la locul lor pe care-l știu, pentru totdeauna, însă nu sunt sigur că ar putea rămâne veșnici dacă nu și-ar trage seva din interesul, curiozitatea și fascinația mea, a noastră, pentru ei. Or fi ei niște demoni care se hrănesc din mine și care mă răsplătesc cu plăcerea lecturii și entuziasmul iluminării doar pentru a-și asigura rezervorul de energie? Încă nu pot să spun”.

            Cercetând ființa unor opere epice, Vianu Mureșan dovedește un excepțional talent de a povesti (pe care ar trebui să-l dețină orice critic literar profesionist), reordonând epicul întru străluminarea unor noduri de semnificație care să provoace interesul cititorului pentru problemă. Narațiunea lui secundă devine act de înțelegere. Formația lui filosofică este aici un avantaj. Scrie strălucitor, exact și bogat, ludic și ironic. Insist asupra acestei din urmă trăsături, sunt fulgerătoare împunsături, dar și texte întregi, (le-aș enumera pe cele dedicate Laurei Pamfil, lui Andrei Marga sau Gabriel Liiceanu) în care floreta ironică este mânuită cu o îndemânare de muschetar al ideilor. O face fără răutate sau parti-pris, doar ca un exercițiu intelectual și cale de căutare a adevărului. Ironia (și autoironia) este modul de a nu ceda comodităților formulelor de-a gata, entuziasmelor facile sau orgoliilor auctoriale, de-a măsura înțelept relativitatea atoate. Este fundamental un socratic, distanțarea (auto)ironică asigură de fiecare dată perspectiva necesară de-subiectivizării percepției, dar și trăirii adecvate a „vieții” care s-a întrupat în carte.

Pacostea civilizaţiei occidentale şi-ar putea trage originea şi dintr-o nefericită evoluţie a modelului său filosofic modern. Respectiv din prestigiul teologic acordat subiectului (Ego sub diversele lui ipostaze), precum şi din eticizarea superficială a filosofiei practice. Înţeleg prin asta abandonarea idealului antic al în înţelepciunii – practicat peste 1000 de ani, de la Solon la Plotin –  şi a acelui medieval al sfinţeniei în câştigul mult prea superficialului arbitru moral între bine şi rău. Conştiinţa morală n-are nicio consistenţă şi nici efectele scontate de vreme ce râvna spre înţelepciune, iluminare şi sfinţenie au dispărut. Alegerea etică, pusă în mâinile unor ignoranţi, capricioşi, superficiali sau frivoli nu poate da rezultate mulţumitoare nici în plan personal şi nici social”. Cum face autorul să depășească dezabuzarea, suprasaturația, oboseala care nu-l ocolesc niciodată pe cititorul „de seviciu”? Tocmai prin „vizarea” acestei pierdute „înțelepciuni”, de dincolo sau dincoace de răceala (simplismul?) cogitoului rațional. El caută în texte ceva fundamental antropologic, adică dimensiuni ale umanului, câștigate prin exprimare. De aici prospețimea, curiozitatea nedisimulată cu care își transcrie experiențele de lectură. Căci nu de judecăți de valoare e vorba în primul rând (deși ele nu lipsesc, și nu sunt deloc complezente, indiferent de „numele” celui analizat), ci de judecăți de existență, de observarea chipurilor infinite ale „meseriei de a trăi”, pentru a reproduce titlul unui autor iubit de Vianu Mureșan, Cesare Pavese.

Despre partea a doua a cărții, dedicată comentării unor lucrări de filozofie, ce să spui? Doar să observi câtă nevoie ar avea revistele noastre care își spun „de cultură” de astfel de comentarii sagace, de întregirea culturală care să ne scoată din superstiția „autonomiei esteticului” și literaturo-imperialismului specific provincialismului nostru cultural. Perspectiva tensionată de întrebări a lui Vianu Mureșan, exercițiul său speculativ antrenat fenomenologic, lipsa de complexe bibliografice, fac din această carte un prilej de îngrijorată recitire a culturii noastre. Relieful ei, așa cum îl prezintă nostalgia acestei cărți – așa îi „traduc” eu titlul, trimițând la un adamism adolescentin al lecturii, cine nu îl regretă? – arată altfel decât o știm din lojele capitonate. Mult mai variat, mai bogat, mai temeinic decât ne lasă să-l percepem dezabuzările circumstanțiale.

Lecturile lui Vianu Mureșan sunt dintre cele sporitoare, ele spun povestea cărților ca o experiență catafatică. A unui sens în care unii dintre noi mai credem…















[1] Vianu Mureșan, Autoportrete în oglinzile cărților, editura Eikon, 2016

luni, 3 octombrie 2016

Iată și o variantă adăugită a aceluiași interviu, apărută în REVISTA NOUĂ, nr. 5/2016


Cum este să fiţi scriitor într-o Românie în care o mare parte a populaţiei este extaziată de "dramele" unor personalităţi "cu valoare", în care tineretul este furat de un sistem social vulgar, în care politica este sursă sigură de îndobitocire a multor creiere?



Nu este facil. Arta este opusul vulgarității (și a fi vulgar nu înseamnă a folosi cuvintele cu P…și F…, ci cu totul altceva). Și cel mai mizantrop, mai hermetic, dintre scriitori are nevoie de un public. Depinde, sigur și de pretențiile pe care le ai față de tine, de ceilalți, sau de genul pe care-l cultivi. Un roman SF va avea obligatoriu o audiență mai mare decât un volum de poezii. Dar nu trebuie să dramatizăm, scriitorul adevărat își află totdeauna publicul său. Ca rol social, mi-e groază să observ că scriitorul este văzut la noi ca un fel de inamic public nr. 1. Pentru că spune uneori lucruri neconvenabile maselor mângâiate pe burtă de anumite ideologii. E văzut ca un parazit, o ciudățenie, și nicidecum ca lider de opinie. Un cerșetor de fonduri, alcoolic.  E drept că nici scriitorimea ca breaslă n-a făcut nimic să merite încrederea, dimpotrivă. Suferă de o dez-unire acută. Pe de altă parte, vorbim la noi despre o criză a lecturii, temă amplă, solicitând o discuție aparte. (Adaug neapărat că e, în linia „paradoxului românesc” dublată de o criză inversă, a autorlâkului: se scrie și se publică enorm și enorm de multă maculatură). Subliniez că detest obiceiul băștinaș al jelaniei din toate cele. Deci nu mă plâng „că nu se citește”. Și subliniez că nu pe tineri îi fac vinovați. Nu avem studii sociologice serioase despre lectură pe categorii de vârstă, profesionale, în funcție de domiciliu sau de pregătirea școlară. Știm doar că suntem pe ultimul loc la cărțile citite per capita. Tinerii care nu citesc sunt de cele mai multe ori, copiii unor adulți care nu citesc. Iar școala face, din nenorocire, totul pentru a transforma lectura într-o ocupație inutilă, detestabilă, plicticoasă, odioasă. Sau a o elimina total (nu exagerez: sunt documente al MEC în care se propune să-i învățăm pe elevi să facă numai cereri și CV-uri, nu le folosește la nimic Coșbuc). Nu cultivă în nici un fel, plăcerea lecturii. Explicam cuiva azi că generația mea este privilegiată: noi am și citit cărțile bune la vremea potrivită, dar, chiar dacă nu suntem „nativi digital”, putem folosi la modul cel puțin acceptabil și „devisurile” actuale. Deci ne putem îmbogăți de la ambele izvoare. Ceea ce, mi-e teamă, cei ce ignoră cultura clasică (în conținut și în forma de transmitere), fie ei și programatori geniali, au pierdut. Cât despre politicieni, să-i lăsăm în nimicnicia și ticăloșia lor! Dar, atenție, nu se poate fără politică, prin care înțeleg asumarea conștientă de către cetățean a binelui public. De aceea politica începe de la cultură.



Ce credeţi că este prostia? Poate să fie aceasta folositoare?



Pentru a răspunde la întrebarea ta, o să fac apel la o carte tare instructivă a lui Carlo M. Cipolla, care se găsește și în librăriile noastre, despre legile prostiei. El spune simplu că subestimăm totdeauna numărul de proști în societate (și prostia nu are a face cu educația, diplomele, nivelul de educație, dar nici cu patologia psihică). El definește prostul ca fiind acela ce provoacă pagube celorlalți, fără ca el personal să aibă de câștigat. Cipolla împarte societatea în patru categorii: Prostul, Inteligentul, Neajutoratul şi Banditul. Inteligentul este cel care acţionează în aşa fel încât să câştige şi el şi celălalt. Banditul este cel care acţionează în aşa fel încît că câştige el, păgubindu-te pe tine. Iar Neajutoratul este cel care acţionează în aşa fel încât câştigă celălalt iar el pierde. De aceea este prostul pericolul suprem: comportamentul lui neascultând de vreo lege este impredictibil, inexplicabil. Știi clar cum va acționa banditul, în scopul îmbogățirii sale cu orice preț. Prostul face rezervă de benzină în cada de baie și aruncă blocul în aer. Caz real. De aceea, conchide filosoful, prostul e mai dăunător decât banditul: acesta din urmă mută bogăția socială dintr-un buzunar în altul, dar per total bogăția rămâne constantă. Prostul distruge bogăția socială. Există contexte istorice în care procentul de prostie crește peste o medie „normală”, atât în rândul populației, cât și al conducătorilor. Și atunci țara respectivă decade, se prăbușește. Nu vi se pare cunoscut fenomenul?







Cum a aflat Christian Crăciun că drumul său în lumea aceasta este sortit multor cuvinte scrise?



Citind, din copilărie. Mama mea era o cititoare pătimașă și de la ea m-am molipsit. De la o anumită vârstă, am început să comentăm împreună cărțile citite. M-a învățat cum se citește o carte, mi-a spus despre scriitorii care erau încă nomina odiosa atunci prin anii 60-70. Apoi liceul, cu profesori excepționali, facultatea, mi-am dat seama (probabil din timpul liceului când am publicat primele texte?) că trebuie să exprim ceea ce trăiesc, experiența mea culturală. Încă pentru mine omul este esențialmente cultură și abia apoi altceva. Anticipez aici și întrebarea despre eseu.



Când şi unde aţi debutat?



Cred că în revista liceului I.L. Caragiale din Ploiești, cu poezii (se putea altfel?). Apoi am trecut în revistele studențești și în revistele literare oficiale la eseuri și comentarii literare. Trebuie să-ți spun că nu sunt un fanatic al publicării, dimpotrivă. Scriu greu și public și mai greu. Nu am vanități auctoriale. Editorial am debutat abia în 2005, (la peste 50 de ani) cu volumul de eseuri Intrări în labirint.



Ce cărţi aţi publicat până în prezent?



Am debutat deci cu Intrări în labirint în 2005, la editura Libra, carte care s-a mai bucurat de două ediții în 2011 – editura Dacia XXI - și 2015 – Eikon. A urmat Isografii în 2013, Ucronia eminesciană (și ea în două ediții, 2010, la ICR și 2015 la Eikon, editură de care se leagă toate cărțile mele de vreo 4 ani încoace) și Lectio incerta, 2015. La care adăugăm volumul care cuprinde articolele din Oglinda, Circumstanțiale, ed. Premier 2012. De fapt, debutul adevărat a fost ceva mai de mult, într-un volum colectiv: Liviu Rebreanu după un veac, ed. Dacia 1985, cu multe semnături prestigioase de evocare și analiză a operei rebreniene, volumul fiind coordonat de profesorul Mircea Zaciu.



Într-ale cititului aţi făcut slalom printre genurile literare, însă, în scrieri v-aţi oprit asupra eseului. De ce?



Pesemne pentru că eseul îmi oferă maximum de libertate, se potrivește cel mai bine firii mele introvertite, dar căreia nu-i plac uniformele și uniformizările. Eu nu fac, de pildă, critică literară propriu-zisă (am explicat asta în prefața ultimei cărți, Lectio Incerta),  ceea ce scriu se preface în eseu, e un soi de imperialism liric, dacă vrei, eu vorbesc despre mine indiferent de cartea sau tema luate în discuție. Îmi place apoi că eseul este vertical, el te duce, ca o sondă, în profunzimea lucrurilor, pentru a descoperi apa sau petrolul, depinde ce cauți. Epicul descrie relieful lumii, alunecă pe suprafețe (de altfel nu am niciun strop de talent epic), poemul ține de alt univers, cu alte legi, eseul mă lasă în voia lenei și a dezordinii mele.



Care dintre eseuri poartă o parte din sufletul dumneavoastră?



Eiii, toate. Cel puțin așa cred. Unii dintre cititorii mei de azi (n-o să crezi, există și așa ceva!) ai primei cărți (care are texte de acum 30-40 de ani) îmi spun că mă exprimă integral pe mine cel de azi. Asta poate fi ceva de rău, că, adică, nu am evoluat. Sau de bine, că „m-am găsit” deplin încă de la început. Cert este că „m-am grăbit încet”, ideea nu se prinde alergând, și mi-am grădinărit obsesiile anotimp după anotimp. Și sunt convins că am procedat bine. Sigur că, citind câteva decenii, am pretenția că instrumentul meu intelectual s-a mai rafinat. Asta nu eu decid.



Există zi în care să nu citiţi sau să nu scrieţi?



Cum ți-am spus, nu scrisul, respectiv publicatul, mă obsedează. Cititul da. Citesc mult prea puțin față de cât aș vrea și de cât ar trebui. Zi de zi.



Credeţi că revizuirea relaţiei omului cu cuvântul duce la revizuirea relaţiei omului cu lumea şi cu sine însuşi?



         Asta este o axiomă. O „teoremă” complexă spune că întinderea lumii noastre este exact întinderea limbajului nostru. Nu ne putem „imagina” o lume de dincolo de limbaj, pentru simplul fapt că imaginația însăși este un limbaj. Așa cum nu ne putem imagina ceva situat dincolo de timp. Corolar: când se degradează limba, se degradează ireversibil și relația noastră cu lumea sau cu noi înșine. A avea grijă de limbă, a o grădinări, înseamnă a culege recoltă bogată, a fi bine situați în lume și în propriul spirit. Nu este singura condiție, firește, dar e una esențială. De aceea mă îngrozește degradarea limbii (fenomen care nu se petrece numai cu limba română, se pare), nu în sine, ci pentru că ea este un semn  al unei lumi în crepuscul. Limbajele artificiale, mediul on line, pseudo-comunicarea de pe rețelele fals numite de „socializare”, schimbă fundamental natura limbajului, deci a omului. Asistăm la o mutație nu numai semiotică, ci și ontică. Mutație care nu înseamnă un plus de cunoaștere, de libertate, de fericire, de înțelepciune. Ci un minus de toate astea. Sunt pesimist? Mi-e teamă că numai lucid.



Stăpâniţi, de asemeni, arta de a scrie editoriale. Este rubrica dumneavoastră din săptămânalul "Oglinda de Azi". Cum vă alegeţi temele pe care le abordaţi? Vă inspiră realitatea?



Publicistica „politică” (deși, de o vreme și aici am cam alunecat spre eseistică), e altceva, are alte reguli. Aici priza la realitate și actualitate este obligatorie. Tema este, de obicei, o chestiune recentă.  Asupra căreia încerc să ofer o viziune proprie, cât mai incomodă. Dar și mai aproape de spiritul adevărului. Aici sunt mult mai atent la „cititorul” generic. Chiar când încerc încăpățânat să-l calc pe bătăturile gândirii prin afirmații insolente, incomode. Doare, și injuriile primite sunt o bună dovadă.



Ce înseamnă pentru dumneavoastră această activitate jurnalistică?



O chestiune de igienă sufletească. Trebuie evacuate răul, urâtul pe care realitatea românească și mondială ni le oferă din abundență. Mulți mi-au spus că e pierdere de timp, risipire inutilă de forțe. Să rămân la „chestiile serioase”. La un moment dat, renunțasem, pentru că este evident că o astfel de îndeletnicire reprezintă un apogeu al zădărniciei. Nimic nu se schimbă. Dar, tot semn de egoism, am simțit curând că mă sufoc. Trebuia să dau afară ceea ce simțeam și gândeam despre o anume temă sau un anume eveniment. Aici nu-mi reprim un limbaj mai frust și o exprimare mai puțin sofisticată. E vorba și de îngrădirile de spațiu, un exercițiu stilistic util unui digresiv excedentar ca mine.



Doar că acestă digresiune este constructivă, într-o lume care devine din ce în ce mai mult plină de promisiuni. Fie că este în vorbire, fie că este în scris, nu cumva este "chestia serioasă" pe care vor să o savureze consumatorii ideilor şi opiniilor dumneavoastră?



Eu cred în „picătura chinezească”. Adică în răbdare și mărturisire, chiar dacă efectele nu se văd imediat și efortul este disproporționat. Cred că fiecare dintre cei dotați cu harul greu al cuvântului este dator să-și respecte talantul. Punct. Adică să mărturisească. Nu înseamnă că sunt deținătorul vreunui adevăr social, politic, estetic, moral ș.a.m.d. Nu, doar că sunt dator să împărtășesc lucrurile asupra cărora am gândit. Fi-vor ceilalți sau nu de acord cu mine? Asta este secundar. Nu încerc să impun ceva, ci să apun. Un amurg al idolilor și al ideilor. Sunt fascinat de apusuri. Ce fericire să trăim într-un apus! Timiditatea mea patologică s-a convertit de la o vreme în discursuri torențiale care se pare că au ceva forță de persuasiune. Încerc să nu abuzez, să nu cad în histrionism. Nu știu dacă reușesc totdeauna…







Sunteţi profesor la Colegiul I.L. Caragiale din Moreni. Vă mai surprind în mod plăcut elevii dumneavoastră? Îi mai regăsiţi pe cei de "ieri" în cei de "astăzi"?



Sunt multe asemănări și multe diferențe. Asemănările mi se par mult mai interesante. Nevoile sufletești și spirituale ale tinerilor nu s-au schimbat esențial, chiar dacă și nouă și lor ni se pare că da. Când le dai ceea ce au ei nevoie, înfloresc! Simplu, nu? Nu! E tare greu să-i scoți din presiunea mediului, chiar și pe cei mai inteligenți. Azi ni se cere nouă, profesorilor, să ne adaptăm la valorile lor. Până nu cu  multă vreme în urmă li se cerea elevilor să se adapteze la valorile maturilor. E o lungă discuție aici, bucuria e când un tânăr îți spune: m-am lovit de cutare problemă despre care ne vorbeați Dvs. și căreia nu i-am dat atunci atenție, ce bine ar fi fost dacă vă ascultam. Nu vreau să scriu nimic despre predarea literaturii în școală, care a ajuns o jalnică caricatură (lasă cacofonia acolo!). Dacă știi să deschizi dialogul cu ei, tinerii te molipsesc cu tinerețea lor, uneori mi-e rușine că-i „vampirizez”.



Care ar fi explicaţia pentru pierderea apetitului dascălilor de a încerca să stăpânească un fel de comprehensiune ca sentiment autentic în relaţionarea cu elevul?



         Cred că sunt mai multe explicații… Odată că li se impune să devină un fel de roboți, să fie nu umani, ci exacți. Dar nu ni se întâmplă asta tuturor? Nu pierdem din zi în zi câte o parte din capacitatea noastră de a empatiza? Nu trăim într-o lume care idolatrizează reușita individuală, egoismul, plăcerea hiperbolizată? Sigur, profesorul ar trebui prin statut să aibă în doze hiperbolice această capacitate de com-pasiune, de înțelegere. Adică să fie un înotător împotriva „cursului lumii”? Vi se pare posibil? Apoi, hai să ne întrebăm: elevii, părinții, „sistemul”, empatizează în vreun fel cu profesorul? Așa, măcar puțintel. Fără această reciprocitate miracolul învățării  nu se poate produce.



Într-o scriere, indiferent de încadrarea sa ca gen, este important ce se spune sau cum se spune?



În egală măsură, dacă-l respecți pe Ce, dai maximă atenție lui Cum.



Se poate spune că lumea scriitorului este exprimată şi nu reprezentată?



Cu siguranță. Este reprezentarea lui și, apoi, reprezentarea noastră despre reprezentarea lui. Un șir nesfârșit de medieri. Dar toate aceste medieri se întrupează în limbaj. Limbajul nu este cuvânt, este trup. De aceea el exprimă.



Pe unul dintre site-urile de socializare, le oferiţi prietenilor, în fiecare zi, "Doza de Cioran"? De ce recomandaţi această doză, de ce Cioran şi nu altcineva?



Pentru că sunt „cioranofil” înrăit, pentru că Cioran este unul dintre cei mai vii scriitori ai vremii noastre, pentru că este foarte actual, pentru că scrie magnific într-o vreme în care limbile se siliconează, pentru că vorbește despre noi fără ifose, pentru că e disperat și vital în același timp, pentru că a citit tot, pentru că a trăit într-un fel de călugărie laică, pentru că e liber în gândire până la insolență, pentru că se contrazice permanent, pentru că e bizar, pentru că e un mistic fără Dumnezeu, pentru că s-a îndrăgostit nebunește la bătrânețe, pentru lapidaritate, pentru că a știut să nu devină „la modă”, pentru…..



Cum vedeţi "îmbrăcată" scriitorimea din peisajul local? 



Eu nu cred în „localismul” scriitoricesc. Fermentul cultural local e altceva. Nimic nu mi se pare mai jenant, mai penibil decât „orgoliile” provinciale în artă, care e universală. Activitățile culturale da, ele ar trebui să aibă o amprentă locală, cu cât mai profundă, cu atât mai bine. Festivalul de teatru de la Sibiu sau de Jazz de la Gărâna sau de film Anonimul de la Sfântu Gheorghe sau de film istoric de la Râșnov arată cu „locul” se poate lega foarte bine de valoare. Rostul intelectualității locale este să fie un cât mai bun mediu de cultură. Mă oripilează poetaștrii de pe te miri unde care nu au loc de Cărtărescu și îl pobrozesc pe unde apucă, sunt reviste locale care au rubrici permanente anti-Cărtărescu. E un exemplu de provincialism în sens nociv și penibil. Câmpina are, din fericire, un imens potențial și o frumoasă tradiție. Câte orășele de dimensiunile ei au două reviste literare? Și atâtea cărți de valoare publicate anual. Și atâți artiști plastici. Din păcate, trăim într-un context național anti-cultural. Care nu se poate să nu fie resimțit și la nivel local. Finanțarea oricărui proiect cultural e o eternă problemă. Și va fi, cred, din ce în ce mai acută.



Ce regrete aveţi pe plan profesional?



Te referi la profesiunea didactică sau la cea de scriitor? (pe care mă sfiesc să mi-o asum, de altfel). La a doua niciunul. Ce a fost, a fost! Ce va fi, va fi! La prima, multe, mari și mai mărunte. Mai ales în ultimii ani, profesiunea didactică a devenit, prin birocratizare și formalizare excesive, un fel de a mesteca noroi de cuvinte.



Ce şanse ar trebui să primească un tânăr pasionat de scris, într-o societate care a abandonat cartea în favoarea mediului on-line?



Un tânăr n-ar trebui să primească nicio altă șansă în afara unui mediu cultural normal. Mediul on line poate fi și un excelent – și foarte ieftin – difuzor de cultură și de știre culturală, nu depinde decât de noi, manipulatorii lui. Sigur, cred în cartea tradițională, pot să glosez pe marginea frumuseții și importanței scrisului de mână, dar aceste cuvinte le scriu direct la tastatură, firește. Nu sunt fariseu. Cred că tinerii – și nu mă refer doar la cei până în 30 de ani să zicem, dar chiar și la cei dintre 40 și 50 de ani – sunt mult mai pregătiți să se adapteze mediului on line. E o discuție întreagă aici. Niciodată însă mediul on line nu va putea avea bogăția senzorială  a cărții. Care e obiect. Feminin. Trebuie mângâiată, mirosită, privită cu dragoste. Litera, oglinda paginii, legătura comunică la fel ca textul. Problema este, mi se pare mie, că mediul on line a eliminat complet funcția criticii literare. Aici oricine se proclamă scriitor genial numai după numărul de likuri. Tinerii scriitori au însă nevoie de critica literară, fie ea obtuză, neînțelegătoare. Mediul on line le oferă iluzia că funcția critică este un auxiliar dispensabil, se poate trăi foarte bine fără ea. Nu cred.



Mai staţionăm puţin în această arie... Tot într-o stare de dispariţie se află şi ziarele, ca elemente brute, palpabile, în favoarea publicaţiilor on-line. De ce s-a instalat această grabă în evoluţia umană? De ce nu mai există plăcerea de a sta cu ziarul în mâini şi a sorbi dintr-o cafea fierbinte? E o chestiune de timp perceput eronat?



         Presa noastră scrisă a dispărut practic. Ceea ce mai există la chioșcuri sunt pseudo-ziare, foițe care reprezintă interesele patronului, nu au nimic de-a face cu interesul public, dreptul cetățeanului la informare, educația democratică. Cinste celor câțiva ziariști care se mai străduiesc să păstreze onoarea meseriei! Cât despre televiziuni, începând cu cea „națională”, ele sunt de-a dreptul focare de infecție morală și intelectuală. Nu avem a discuta despre ele din punct de vedere etic sau cultural. Nu știu dacă românii au avut vreodată – chiar în vremuri tihnite – ritualul matinal al lecturii ziarului. În anii 90 da, era un teribil furor de a citi sutele de publicații naționale și locale care apăreau. Acum, nu mai sunt băgate în seamă. Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru au scos o carte superbă despre arta de a nu te grăbi, de a trăi slow. Apropo, cu legato la întrebarea despre lectură: citirea cărții este mai lentă decât cea pe display, și asta este foarte bine pentru creier. E un fel de stretching pentru neuroni. În general, a nu te grăbi este azi un teribil exercițiu de umanizare. De regăsire a umanității pierdute. Presa scrisă este semnul unei societăți mature, cu un nivel ridicat de civism, „așezate” pe valori ferme. Consumul excesiv de televiziune (la care suntem pe primele locuri) e semn de primitivism, vulgaritate, nivel cultural scăzut. Timpul nu e aliatul, ci dușmanul nostru. Apoi, e vorba și de programul nostru cotidian. Mă doare sufletul când văd copilași de 6-7 ani, treziți de la 6 dimineața pentru că la 7 jumătate încep școala. Noi nu avem tradiția (și asta se leagă și de micul dejun sănătos și de cafeluța cu ziarul alături de care vorbeai) programului de muncă început la 9 dimineața.



În 2002 aţi scris un eseu intitulat "Ce citesc scriitorii?". Ce citeşte scriitorul Christian Crăciun?



De câțiva ani, mai puțină literatură propriu-zisă și mai multă eseistică filosofică și politică, teologie, istorie, filozofie…de astea….



În cadrul multor evenimente culturale aţi vorbit despre operele colegilor de breaslă. Vă consideraţi a fi şi un critic literar?



Nu în sensul cel mai strict al cuvântului. Sunt mai mult un hermeneut, nu insist pe judecata de valoare, nu fac panoramarea integrală a fenomenului literar sau a unui gen literar. Nu fac nici critică de întâmpinare, sunt un biet eseist impenitent.



Despre ce vă doriţi cel mai mult să scrieţi şi nu aţi făcut-o până acum?



         Uite, adunând articolele pentru Lectio Incerta, am observat (lucru pe care mi l-a reproșat și Dan C. Mihăilescu când a prezentat cartea în rubrica lui) cu uimire că nu am scris nimic despre un autor pe care îl admir enorm: Andrei Pleșu. Poate unde ader atât de fermecat la stilul lui, pesemne am dialogat interior atât de intens cu cărțile lui, încât am fost convins că am și scris despre ele. În altă ordine de idei, râvnesc o carte despre Nichita, dar pentru asta îmi trebuie și timp și liniște…exact ce spuneam.



Ce cuvinte vă plac cel mai mult?



Oooo, asta nu m-a întrebat nimeni până acum! Îmi plac Cuvintele. Mai ales cele vechi. Să le pipăi, să le miros, să le gust, să le dibui sensurile, etimologiile, sonoritățile, să mă joc acrobatic speculând asupra lor. Îmi plac mai ales sintagmele fixe (am și avut în tinerețe o rubrică într-o revistă de cultură în care mă jucam cu astfel de „molecule” lingvistice de gen: a te face luntre și punte, a înțărca, a cădea pe gânduri, test și țest, în cerul gurii etc.). Mai acum o săptămână am scris ceva despre om de treabă.



Dacă v-aţi putea îndeplini o dorinţă acum, care ar fi aceea?



Să trăiesc ceea ce trăiesc acum, dar să am 40 de ani.





Andreea Ştefan

luni, 5 septembrie 2016

INTERVIU

      Am dat pe 1 septembrie un interviu on line jurnalistei Andreea Ștefan de la Oglinda de azi, care va apărea, cred, în nr. de marți 6 sept. Îmi permit să fur nițel startul publicându-l pe blog:

Cum este să fiţi scriitor într-o Românie în care o mare parte a populaţiei este extaziată de "dramele" unor personalităţi "cu valoare", în care tineretul este furat de un sistem social vulgar, în care politica este sursă sigură de îndobitocire a multor creiere?


-      Nu este facil. Arta este opusul vulgarității (și a fi vulgar nu înseamnă a folosi cuvintele cu P…și F…, ci cu totul altceva). Și cel mai mizantrop, mai hermetic, dintre scriitori are nevoie de un public. Depinde, sigur și de pretențiile pe care le ai față de tine, de ceilalți, sau de genul pe care-l cultivi. Un roman SF va avea obligatoriu o audiență mai mare decât un volum de poezii. Dar nu trebuie să dramatizăm, scriitorul adevărat își află totdeauna publicul său. Ca rol social, mi-e groază să observ că scriitorul este văzut la noi ca un fel de inamic public nr. 1. Pentru că spune lucruri neconvenabile masselor mângâiate pe burtă de anumite ideologii. E văzut ca un parazit, o ciudățenie, și nicidecum ca lider de opinie. E drept că nici scriitorimea ca breaslă n-a făcut nimic să merite încrederea, dimpotrivă. Pe de altă parte, vorbim la noi despre o criză a lecturii, temă amplă, solicitând o discuție aparte. (Adaug neapărat că e, în linia „paradoxului românesc”, dublată de o criză a autorlâkului, se scrie și se publică enorm și enorm de multă maculatură). Subliniez că detest obiceiul băștinaș al jelaniei din toate cele.  Deci nu mă plâng „că nu se citește”. Și subliniez că nu pe tineri îi fac vinovați. Nu avem studii sociologice serioase despre lectură pe categorii de vârstă, profesionale, în funcție de domiciliu sau de pregătirea școlară. Știm doar că suntem pe ultimul loc la cărțile citite per capita. Tinerii care nu citesc sunt de cele mai multe ori, copiii unor adulți care nu citesc. Iar școala face, din nenorocire, totul pentru a transforma lectura într-o ocupație inutilă, detestabilă, plicticoasă, odioasă. Nu cultivă în nici un fel, plăcerea lecturii. Explicam cuiva azi că generația mea este privilegiată: noi am și citit cărțile bune la vremea potrivită, dar, chiar dacă nu suntem „nativi digital”, putem folosi la modul cel puțin acceptabil și „devisurile” actuale. Deci ne putem îmbogăți de la ambele izvoare. Ceea ce, mi-e teamă, cei ce ignoră cultura clasică (în conținut și în forma de transmitere), fie ei și programatori geniali, au pierdut. Cât despre politicieni, să-i lăsăm în nimicnicia lor! Dar, atenție, nu se poate fără politică, prin care înțeleg asumarea conștientă de către cetățean a binelui public. De aceea politica începe de la cultură.

Cum a aflat Christian Crăciun că drumul său în lumea aceasta este sortit multor cuvinte scrise?

-      Citind, din copilărie. Mama mea era o cititoare pătimașă și de la ea m-am molipsit. De la o anumită vârstă, am început să comentăm împreună cărțile citite. M-a învățat cum se citește o carte, mi-a spus despre scriitorii care erau încă nomina odiosa atunci prin anii 60-70. Apoi liceul, cu profesori excepționali, facultatea, mi-am dat seama (probabil din timpul liceului când am publicat primele texte?) că trebuie să exprim ceea ce trăiesc, experiența mea culturală. Încă pentru mine omul este esențialmente cultură și abia apoi altceva. Anticipez aici și întrebarea despre eseu.

-      Când şi unde aţi debutat?

Cred că în revista liceului I.L. Caragiale din Ploiești, cu poezii (se putea altfel?). Apoi am trecut în revistele studențești și în revistele literare oficiale la eseuri și comentarii literare. Trebuie să-ți spun că nu sunt un fanatic al publicării, dimpotrivă. Scriu greu și public și mai greu. Nu am vanități auctoriale. Editorial am debutat abia în 2005, (la peste 50 de ani) cu volumul de eseuri Intrări în labirint.

Într-ale cititului aţi făcut slalom printre genurile literare, însă, în scrieri v-aţi oprit asupra eseului. De ce?

Pesemne pentru că eseul îmi oferă maximum de libertate, se potrivește cel mai bine firii mele introvertite, dar căreia nu-i plac uniformele și uniformizările. Eu nu fac, de pildă, critică literară propriu-zisă (am explicat asta în prefața ultimei cărți, Lectio Incerta),  ceea ce scriu se preface în eseu, e un soi de imperialism liric, dacă vrei, eu vorbesc despre mine indiferent de cartea sau tema luate în discuție. Îmi place apoi că eseul este vertical, el te duce, ca o sondă, în profunzimea lucrurilor, pentru a descoperi apa sau petrolul, depinde ce cauți. Epicul descrie relieful lumii, alunecă pe suprafețe (de altfel nu am niciun strop de talent epic), poemul ține de alt univers, cu alte legi, eseul mă lasă în voia lenei și a dezordinii mele.
.
-      Care dintre eseuri poartă o parte din sufletul dumneavoastră?

Eiii, toate. Cel puțin așa cred. Unii dintre cititorii mei de azi (n-o să crezi, există și așa ceva!) ai primei cărți (care are texte de acum 30-40 de ani) îmi spun că mă exprimă integral pe mine cel de azi. Asta poate fi ceva de rău, că, adică, nu am evoluat. Sau de bine, că „m-am găsit” deplin încă de la început. Cert este că „m-am grăbit încet”, ideea nu se prinde alergând, și mi-am grădinărit obsesiile anotimp după anotimp. Și sunt convins că am procedat bine. Sigur că, citind câteva decenii, am pretenția că instrumentul meu intelectual s-a mai rafinat. Asta nu eu decid.

-      Există zi în care să nu citiţi sau să nu scrieţi?

Cum ți-am spus, nu scrisul, respectiv publicatul, mă obsedează. Cititul da. Citesc mult prea puțin față de cât aș vrea și de cât ar trebui. Zi de zi.

-      Stăpâniţi, de asemeni, arta de a scrie editoriale. Este rubrica dumneavoastră din săptămânalul "Oglinda de Azi". Cum vă alegeţi temele pe care le abordaţi? Vă inspiră realitatea?

Publicistica „politică” (deși, de o vreme și aici am cam alunecat spre eseistică), e altceva, are alte reguli. Aici priza la realitate și actualitate este obligatorie. Tema este, de obicei, o chestiune recentă.  Asupra căreia încerc să ofer o viziune proprie, cât mai incomodă. Dar și mai aproape de spiritul adevărului. Aici sunt mult mai atent la „cititorul” generic. Chiar când încerc încăpățânat să-l calc pe bătăturile gândirii prin afirmații insolente, incomode. Doare, și injuriile primite sunt o bună dovadă.

-      Ce înseamnă pentru dumneavoastră această activitate jurnalistică?

O chestiune de igienă sufletească. Trebuie evacuate răul, urâtul pe care realitatea românească și mondială ni le oferă din abundență. Mulți mi-au spus că e pierdere de timp, risipire inutilă de forțe. Să rămân la „chestiile serioase”. La un moment dat, renunțasem, pentru că este evident că o astfel de îndeletnicire reprezintă un apogeu al zădărniciei. Nimic nu se schimbă. Dar, tot semn de egoism, am simțit curând că mă sufoc. Trebuia să dau afară ceea ce simțeam și gândeam despre o anume temă sau un anume eveniment. Aici nu-mi reprim un limbaj mai frust și o exprimare mai puțin sofisticată. E vorba și de îngrădirile de spațiu, un exercițiu stilistic util unui digresiv excedentar ca mine.

Sunteţi profesor la Colegiul I.L. Caragiale din Moreni. Vă mai surprind în mod plăcut elevii dumneavoastră? Îi mai regăsiţi pe cei de "ieri" în cei de "astăzi"?

Sunt multe asemănări și multe diferențe. Asemănările mi se par mult mai interesante. Nevoile sufletești și spirituale ale tinerilor nu s-au schimbat esențial, chiar dacă și nouă și lor ni se pare că da. Când le dai ceea ce au ei nevoie, înfloresc! Simplu, nu? Nu! E tare greu să-i scoți din presiunea mediului, chiar și pe cei mai inteligenți. Azi ni se cere nouă, profesorilor, să ne adaptăm la valorile lor. Până nu cu  multă vreme în urmă li se cerea elevilor să se adapteze la valorile maturilor. E o lungă discuție aici, bucuria e când un tânăr îți spune: m-am lovit de cutare problemă despre care ne vorbeați Dvs. și căreia nu i-am dat atunci atenție, ce bine ar fi fost dacă vă ascultam. Nu vreau să scriu nimic despre predarea literaturii în școală, care a ajuns o jalnică caricatură (lasă cacofonia acolo!). Dacă știi să deschizi dialogul cu ei, tinerii te molipsesc cu tinerețea lor, uneori mi-e rușine că-i „vampirizez”.

Într-o scriere, indiferent de încadrarea sa ca gen, este important ce se spune sau cum se spune?

În egală măsură, dacă-l respecți pe Ce, dai maximă atenție lui Cum.

Pe unul dintre site-urile de socializare, le oferiţi prietenilor, în fiecare zi, "Doza de Cioran"? De ce recomandaţi această doză, de ce Cioran şi nu altcineva?

Pentru că sunt „cioranofil” înrăit, pentru că Cioran este unul dintre cei mai vii scriitori ai vremii noastre, pentru că este foarte actual, pentru că scrie magnific într-o vreme în care limbile se siliconează, pentru că vorbește despre noi fără ifose, pentru că e disperat și vital în același timp, pentru că a citit tot, pentru că a trăit într-un fel de călugărie laică, pentru că e liber în gândire până la insolență, pentru că se contrazice permanent, pentru că e bizar, pentru că e un mistic fără Dumnezeu, pentru că s-a îndrăgostit nebunește la bătrânețe, pentru lapidaritate, pentru că a știut să nu devină „la modă”, pentru…..

Ce regrete aveţi pe plan profesional?

Te referi la profesiunea didactică sau la cea de scriitor? (pe care mă sfiesc să mi-o asum, de altfel). La a doua niciunul. Ce fost, a fost! Ce va fi, va fi! La prima, multe, mari și mai mărunte. Mai ales în ultimii ani, profesiunea didactică a devenit, prin birocratizare și formalizare excesive, un fel de a mesteca noroi de cuvinte.

În 2002 aţi scris un eseu intitulat "Ce citesc scriitorii?". Ce citeşte scriitorul Christian Crăciun?

De câțiva ani, mai puțină literatură propriu-zisă și mai multă eseistică filosofică și politică, teologie, istorie, filozofie…de astea….

Ce cuvinte vă plac cel mai mult?

Oooo, asta nu m-a întrebat nimeni până acum! Îmi plac Cuvintele. Mai ales cele vechi. Să le pipăi, să le miros, să le gust, să le dibui sensurile, etimologiile, sonoritățile, să mă joc acrobatic speculând asupra lor. Îmi plac mai ales sintagmele fixe (am și avut în tinerețe o rubrică într-o revistă de cultură în care mă jucam cu astfel de „molecule” lingvistice de gen: a te face luntre și punte, a înțărca, a cădea pe gânduri, test și țest, în cerul gurii etc.). Mai acum o săptămână am scris ceva despre om de treabă.

Dacă v-aţi putea îndeplini o dorinţă acum, care ar fi aceea?

Să trăiesc ceea ce trăiesc acum, dar să am 40 de ani.



 1 sept 2016
Cum este să fiţi scriitor într-o Românie în care o mare parte a populaţiei este extaziată de "dramele" unor personalităţi "cu valoare", în care tineretul este furat de un sistem social vulgar, în care politica este sursă sigură de îndobitocire a multor creiere?


-      Nu este facil. Arta este opusul vulgarității (și a fi vulgar nu înseamnă a folosi cuvintele cu P…și F…, ci cu totul altceva). Și cel mai mizantrop, mai hermetic, dintre scriitori are nevoie de un public. Depinde, sigur și de pretențiile pe care le ai față de tine, de ceilalți, sau de genul pe care-l cultivi. Un roman SF va avea obligatoriu o audiență mai mare decât un volum de poezii. Dar nu trebuie să dramatizăm, scriitorul adevărat își află totdeauna publicul său. Ca rol social, mi-e groază să observ că scriitorul este văzut la noi ca un fel de inamic public nr. 1. Pentru că spune lucruri neconvenabile masselor mângâiate pe burtă de anumite ideologii. E văzut ca un parazit, o ciudățenie, și nicidecum ca lider de opinie. E drept că nici scriitorimea ca breaslă n-a făcut nimic să merite încrederea, dimpotrivă. Pe de altă parte, vorbim la noi despre o criză a lecturii, temă amplă, solicitând o discuție aparte. (Adaug neapărat că e, în linia „paradoxului românesc”, dublată de o criză a autorlâkului, se scrie și se publică enorm și enorm de multă maculatură). Subliniez că detest obiceiul băștinaș al jelaniei din toate cele.  Deci nu mă plâng „că nu se citește”. Și subliniez că nu pe tineri îi fac vinovați. Nu avem studii sociologice serioase despre lectură pe categorii de vârstă, profesionale, în funcție de domiciliu sau de pregătirea școlară. Știm doar că suntem pe ultimul loc la cărțile citite per capita. Tinerii care nu citesc sunt de cele mai multe ori, copiii unor adulți care nu citesc. Iar școala face, din nenorocire, totul pentru a transforma lectura într-o ocupație inutilă, detestabilă, plicticoasă, odioasă. Nu cultivă în nici un fel, plăcerea lecturii. Explicam cuiva azi că generația mea este privilegiată: noi am și citit cărțile bune la vremea potrivită, dar, chiar dacă nu suntem „nativi digital”, putem folosi la modul cel puțin acceptabil și „devisurile” actuale. Deci ne putem îmbogăți de la ambele izvoare. Ceea ce, mi-e teamă, cei ce ignoră cultura clasică (în conținut și în forma de transmitere), fie ei și programatori geniali, au pierdut. Cât despre politicieni, să-i lăsăm în nimicnicia lor! Dar, atenție, nu se poate fără politică, prin care înțeleg asumarea conștientă de către cetățean a binelui public. De aceea politica începe de la cultură.

Cum a aflat Christian Crăciun că drumul său în lumea aceasta este sortit multor cuvinte scrise?

-      Citind, din copilărie. Mama mea era o cititoare pătimașă și de la ea m-am molipsit. De la o anumită vârstă, am început să comentăm împreună cărțile citite. M-a învățat cum se citește o carte, mi-a spus despre scriitorii care erau încă nomina odiosa atunci prin anii 60-70. Apoi liceul, cu profesori excepționali, facultatea, mi-am dat seama (probabil din timpul liceului când am publicat primele texte?) că trebuie să exprim ceea ce trăiesc, experiența mea culturală. Încă pentru mine omul este esențialmente cultură și abia apoi altceva. Anticipez aici și întrebarea despre eseu.

-      Când şi unde aţi debutat?

Cred că în revista liceului I.L. Caragiale din Ploiești, cu poezii (se putea altfel?). Apoi am trecut în revistele studențești și în revistele literare oficiale la eseuri și comentarii literare. Trebuie să-ți spun că nu sunt un fanatic al publicării, dimpotrivă. Scriu greu și public și mai greu. Nu am vanități auctoriale. Editorial am debutat abia în 2005, (la peste 50 de ani) cu volumul de eseuri Intrări în labirint.

Într-ale cititului aţi făcut slalom printre genurile literare, însă, în scrieri v-aţi oprit asupra eseului. De ce?

Pesemne pentru că eseul îmi oferă maximum de libertate, se potrivește cel mai bine firii mele introvertite, dar căreia nu-i plac uniformele și uniformizările. Eu nu fac, de pildă, critică literară propriu-zisă (am explicat asta în prefața ultimei cărți, Lectio Incerta),  ceea ce scriu se preface în eseu, e un soi de imperialism liric, dacă vrei, eu vorbesc despre mine indiferent de cartea sau tema luate în discuție. Îmi place apoi că eseul este vertical, el te duce, ca o sondă, în profunzimea lucrurilor, pentru a descoperi apa sau petrolul, depinde ce cauți. Epicul descrie relieful lumii, alunecă pe suprafețe (de altfel nu am niciun strop de talent epic), poemul ține de alt univers, cu alte legi, eseul mă lasă în voia lenei și a dezordinii mele.
.
-      Care dintre eseuri poartă o parte din sufletul dumneavoastră?

Eiii, toate. Cel puțin așa cred. Unii dintre cititorii mei de azi (n-o să crezi, există și așa ceva!) ai primei cărți (care are texte de acum 30-40 de ani) îmi spun că mă exprimă integral pe mine cel de azi. Asta poate fi ceva de rău, că, adică, nu am evoluat. Sau de bine, că „m-am găsit” deplin încă de la început. Cert este că „m-am grăbit încet”, ideea nu se prinde alergând, și mi-am grădinărit obsesiile anotimp după anotimp. Și sunt convins că am procedat bine. Sigur că, citind câteva decenii, am pretenția că instrumentul meu intelectual s-a mai rafinat. Asta nu eu decid.

-      Există zi în care să nu citiţi sau să nu scrieţi?

Cum ți-am spus, nu scrisul, respectiv publicatul, mă obsedează. Cititul da. Citesc mult prea puțin față de cât aș vrea și de cât ar trebui. Zi de zi.

-      Stăpâniţi, de asemeni, arta de a scrie editoriale. Este rubrica dumneavoastră din săptămânalul "Oglinda de Azi". Cum vă alegeţi temele pe care le abordaţi? Vă inspiră realitatea?

Publicistica „politică” (deși, de o vreme și aici am cam alunecat spre eseistică), e altceva, are alte reguli. Aici priza la realitate și actualitate este obligatorie. Tema este, de obicei, o chestiune recentă.  Asupra căreia încerc să ofer o viziune proprie, cât mai incomodă. Dar și mai aproape de spiritul adevărului. Aici sunt mult mai atent la „cititorul” generic. Chiar când încerc încăpățânat să-l calc pe bătăturile gândirii prin afirmații insolente, incomode. Doare, și injuriile primite sunt o bună dovadă.

-      Ce înseamnă pentru dumneavoastră această activitate jurnalistică?

O chestiune de igienă sufletească. Trebuie evacuate răul, urâtul pe care realitatea românească și mondială ni le oferă din abundență. Mulți mi-au spus că e pierdere de timp, risipire inutilă de forțe. Să rămân la „chestiile serioase”. La un moment dat, renunțasem, pentru că este evident că o astfel de îndeletnicire reprezintă un apogeu al zădărniciei. Nimic nu se schimbă. Dar, tot semn de egoism, am simțit curând că mă sufoc. Trebuia să dau afară ceea ce simțeam și gândeam despre o anume temă sau un anume eveniment. Aici nu-mi reprim un limbaj mai frust și o exprimare mai puțin sofisticată. E vorba și de îngrădirile de spațiu, un exercițiu stilistic util unui digresiv excedentar ca mine.

Sunteţi profesor la Colegiul I.L. Caragiale din Moreni. Vă mai surprind în mod plăcut elevii dumneavoastră? Îi mai regăsiţi pe cei de "ieri" în cei de "astăzi"?

Sunt multe asemănări și multe diferențe. Asemănările mi se par mult mai interesante. Nevoile sufletești și spirituale ale tinerilor nu s-au schimbat esențial, chiar dacă și nouă și lor ni se pare că da. Când le dai ceea ce au ei nevoie, înfloresc! Simplu, nu? Nu! E tare greu să-i scoți din presiunea mediului, chiar și pe cei mai inteligenți. Azi ni se cere nouă, profesorilor, să ne adaptăm la valorile lor. Până nu cu  multă vreme în urmă li se cerea elevilor să se adapteze la valorile maturilor. E o lungă discuție aici, bucuria e când un tânăr îți spune: m-am lovit de cutare problemă despre care ne vorbeați Dvs. și căreia nu i-am dat atunci atenție, ce bine ar fi fost dacă vă ascultam. Nu vreau să scriu nimic despre predarea literaturii în școală, care a ajuns o jalnică caricatură (lasă cacofonia acolo!). Dacă știi să deschizi dialogul cu ei, tinerii te molipsesc cu tinerețea lor, uneori mi-e rușine că-i „vampirizez”.

Într-o scriere, indiferent de încadrarea sa ca gen, este important ce se spune sau cum se spune?

În egală măsură, dacă-l respecți pe Ce, dai maximă atenție lui Cum.

Pe unul dintre site-urile de socializare, le oferiţi prietenilor, în fiecare zi, "Doza de Cioran"? De ce recomandaţi această doză, de ce Cioran şi nu altcineva?

Pentru că sunt „cioranofil” înrăit, pentru că Cioran este unul dintre cei mai vii scriitori ai vremii noastre, pentru că este foarte actual, pentru că scrie magnific într-o vreme în care limbile se siliconează, pentru că vorbește despre noi fără ifose, pentru că e disperat și vital în același timp, pentru că a citit tot, pentru că a trăit într-un fel de călugărie laică, pentru că e liber în gândire până la insolență, pentru că se contrazice permanent, pentru că e bizar, pentru că e un mistic fără Dumnezeu, pentru că s-a îndrăgostit nebunește la bătrânețe, pentru lapidaritate, pentru că a știut să nu devină „la modă”, pentru…..

Ce regrete aveţi pe plan profesional?

Te referi la profesiunea didactică sau la cea de scriitor? (pe care mă sfiesc să mi-o asum, de altfel). La a doua niciunul. Ce fost, a fost! Ce va fi, va fi! La prima, multe, mari și mai mărunte. Mai ales în ultimii ani, profesiunea didactică a devenit, prin birocratizare și formalizare excesive, un fel de a mesteca noroi de cuvinte.

În 2002 aţi scris un eseu intitulat "Ce citesc scriitorii?". Ce citeşte scriitorul Christian Crăciun?

De câțiva ani, mai puțină literatură propriu-zisă și mai multă eseistică filosofică și politică, teologie, istorie, filozofie…de astea….

Ce cuvinte vă plac cel mai mult?

Oooo, asta nu m-a întrebat nimeni până acum! Îmi plac Cuvintele. Mai ales cele vechi. Să le pipăi, să le miros, să le gust, să le dibui sensurile, etimologiile, sonoritățile, să mă joc acrobatic speculând asupra lor. Îmi plac mai ales sintagmele fixe (am și avut în tinerețe o rubrică într-o revistă de cultură în care mă jucam cu astfel de „molecule” lingvistice de gen: a te face luntre și punte, a înțărca, a cădea pe gânduri, test și țest, în cerul gurii etc.). Mai acum o săptămână am scris ceva despre om de treabă.

Dacă v-aţi putea îndeplini o dorinţă acum, care ar fi aceea?

Să trăiesc ceea ce trăiesc acum, dar să am 40 de ani.



 1 sept 2016