marți, 21 februarie 2017

POEZIE



          
SFUMATO




          De la romantici, și mai abitir de la moderniști încoace, știm că „în orice lucru doarme visând neîntrerupt un cântec”, și este dat poetului să-l descopere. Iar „lucrul” devine din ce în ce mai mult, pe măsură ce ne apropiem și apoi depășim modernismul, o prezență în sine, pe măsură ce „cântecul” se estompează. După cum, dacă se poate face poezie din orice, nu orice merită transformat în poezie.
Revoluția poetică adusă la noi de optzeciști ține, în primul rând, de această aducere în prim plan a „lucrului”, refuzându-i semnificația, alta decât simpla  lui existență. E nevoie de această minimă periodizare, teorie, pentru a contextualiza potrivit această poezie. Ioana Geacăr este unul dintre poeții cei  mai personali ai generației 80. Discretă, fără să publice mult, dar având ceva de șlefuire maximă în fiecare volum și de salutară independență față de programe, ea propune o autenticitate admirabilă. Recviem pentru nuca verde (editura casa de pariuri literare 2015) este un „cinematograf interior” în care decupajul imaginilor cotidianului trece singur în metaforă. Cum voi arăta și mai departe, tehnica autoarei este una esențialmente cinematografică, aici montajul imaginilor. Poeta are ceva din acuitatea simplă a unui grădinar japonez, lucrează mult cu „golul” semnificativ, dar și o solemnitate „rilke-ană” a rostirii, și întâlnirea acestor două  poetici construiește un lirism de o paradoxală forță. „de pe balcon// privesc cum obiectele se scufundă/ în întuneric – un catarg în vârtej/câteva luminițe mai clipocesc/învârt lingurița-n cafea/ca-ntr-un trandafir/am tot timpul din lume/pe oasele de pește de pe platou/se sparge o bulă de lumină/cândva o să ajungă la mine”. Și titlul volumului iese din aceeași tensiune a contrariilor: nuca verde e doar o clipă a naturii, dulce amăruie, necoaptă, și măreția unui recviem vorbește exact despre o posibilă transfigurare/metamorfoză a ei în ceva important. Ca și despre moarte, prezență permanentă, dar deloc retorizată, în text. Ioana Geacăr are o formidabilă acuitate a privirii, ea vede nu idei, nici măcar sentimente, ci un fel de suspendare a timpului în imagine. Știu întâmplător că este și un fotograf pasionat, și lucrul ne ajută să înțelegem mai bine această poetică a „clipelor suspendate”. Este o poezie a suspendării mișcării, a instantaneului, a secundei încremenite, oamenii plutesc într-un balon care se poate sparge în orice moment. E o lume într-o bulă de săpun: „stau în fereastră și văd/cum moare planeta”. Poziția arhetipală a poetului. Apare foarte des, metaforă obsedantă, imaginea împușcării: paginile 12, 29, 58, 62 de exemplu. („în fond toți am împușcat pe cineva măcar cu o pușcă de jucărie”). Slow-ul acesta este modul preferat de sugerare a unei mari singurătăți, a unei granițe mereu resimțite dureros între eu și lumea înconjurătoare, nici măcar înfiorătoare, nici măcar scenă existențialist infernală prin raportarea la  ceilalți, nici măcar ostilă, pur și simplu indiferentă. Parcă îmi amintește acea faimoasă scenă mută a jocului de tenis din Blow-up al lui Antonioni. Sau insignifianta pungă de plastic purtată de vânt, filmată minute lungi, din American Beauty. Nu întâmplător dau aceste exemple, pentru că vizualul are o funcție aparte în această poezie. Care insinuează o discretă, delicată, dedublare: pare că poetul este – simultan – cel ce trăiește și cel ce se privește din afară pe sine trăind. „…oriunde intru/am senzația de corp străin/deasupra mea năvălește o materie densă/cu o singură calitate: apasă…”. În mijlocul unui macabru dialog despre cea mai potrivită cale de sinucidere apare, brusc, intruziunea realului indiferent, o lăcustă „urâtă”, cu cap de cal. (p.39) Prin aceste juxtapuneri de planuri este obținut efectul poetic de real. Aerul capătă densitate, consistență de materie ponderoasă: „plămânii mei sunt un fluture fosforescent/trebuie doar să trag rapid de vertebre să iasă”

„eu văd tablouri de bruegel cel bătrân sau/hieronymus bosch în jur”, mărturisește ea, „rezist încasez ca un aparat/de înregistrat/clipa de acum am s-o trăiesc abia mâine”. Încetinirea prin imagine a  timpului, despre care vorbeam, are un efect de amânare a „trăitului”, o amânare tragică, dureroasă. Pare să fie aici un rost al poeziei, esențial în această viziune, de amânare a clipei, care se dedublează, cea de acum este mereu incompletă, în așteptarea celei de mâine care să o împlinească. Acest amestec de putere și delicatețe, ține de un instinct poetic foarte precis, un fel de jiu jitsu care lasă imaginile să ne impresioneze prin propria noastră greutate a gândului. „scot capul precaut pe fereastră/cum tragi de sertarul cu morți de la morgă”. Un inventar de gesturi simple, ale cotidianului, intră în acest spectacol al intimității rănite, gesturi care exprimă mai totdeauna înstrăinarea: „sunt cusută într-o piele străină”. De multe ori, efectul poetic de distorsiune a realului este obținut prin juxtapunerea de imagini: „aer torid/obiectele se scufundă ca înghețata-n cornet…unghiile mele date cu ojă îmi transmit semne prietenoase/de pe trotuar/o omidă iese din plasa cu piersici/și merge și merge și merge/zâmbim complice/la a treia persoană din stație o femeie/zâmbim știi poezia e formă de viață o vietate din asta o specie vie ne/caută ne ia cu asalt ne umple aseară pe geam/a plonjat o lăcustă o chestie filiformă cu ochi bulbucați își lingea lăbuțele/ca o mâță/și merge și merge și merge omidă cărnoasă nu vorbim nu mișcăm/până la sandală și urcă și urcă urmărim urmărim urmărim/pe pulpa sinuoasă pe sub fusta mulată femeia începe să miște discret din/picior”. Această poetică a (aparent) derizoriului, a arghezienei boabe și fărâme, are totuși, alte funcții existențiale și poetice decât în modernism. Nu de o simplă descriere este vorba, de o îmbogățire conformă unui „principiu al listei” a recuzitei poetice, a  vocabularului. Ci de o sur-prindere a poeticului cotidian în neașteptate implicații lăuntrice. Un anume cinism, specific weltanschauung-ului post modernist, lipsește cu desăvârșire, revolta e reprimată, poezia e „sculptură în apă”, „poezia e pe afară”. Lumea asta se prăbușește, dar nu cu spulberări de mari catapetesme, ci cu o amorțire resemnată. Teatrul de umbre al lumii se perindă prin fața ochilor poetei ca un „memento mori pe al istoriei plan”. „degeaba îți acoperi urechile/zgomotul cel mare e înăuntru”. Teroarea cotidianului, atât de marcată la companionii de generație, se manifestă aici la nivelul lucrurilor imponderabile. Minimalismul artei contemporane i se potrivește de minune Ioanei Geacăr ca un mod firesc de exprimare anti-retorică, discretă și, în același timp, tăioasă.

Orașul poetei (există aici o geografie imaginară urbană) are ceva oniric prin acuitatea percepției, izolarea hiperbolică a detaliului, mișcarea continuă a „camerei de filmat” lăuntrice. „pe stradă nu e nimeni/un bar cu tipi/nu-și spun nimic/lângă fereastră un om pe care se așază praful/[excepțional vers! N.m.]întoarce capul odată cu mine/pe masă flori de plastic și zeul lor”. Sau, în același sens: „un șir de oameni pe bulevard cu câte un scaun pe cap/se uită la noi ca la niște ciudați/pun mâna pe telefon mișcă buzele brațele toți odată/eu o să râd ce-o să râd și tu să mă oprești”. Spațiul acesta bolnav de o boală fără nume este un spațiu mut. „Filmul” Ioanei Geacăr e un film mut (cf. versurile de mai sus), deloc o comedie, un film în care lipsește comunicarea. Eul stă suspendat într-o tăcere în care caută Semne, dar în care nimic nu îi vorbește cu adevărat. În ciuda aparentei simplități, nu este o poezie care se înțelege ușor. Ca și „realul” (ce cuvânt magic!) are o pojghiță care te face să crezi că ai prins-o și tocmai atunci ea îți scapă printre degete. Poezia tăcerii care transfigurează exploziile lăuntrice este, sigur, la antipodul urletului de megaboxe a ceea ce este socotit azi o anume vogă artistică superficială. De aceea îmi place poezia Ioanei Geacăr. Să băgăm de seamă  că volumul începe cu sfârșitul, primul poem, The end îl voi cita aici în întregime, pentru că el conține „trailerul” întregului volum: „stau în fereastră să văd/cum moare planeta/un porumbel vine spre miner se izbește de geamul închis/de-a lungul drumului comerciante de fructe mici de pădure/levitează cu o aură vineție”. Ar merita o analiză detaliată aceste șase  versuri, de la sentimentul obștesc escatologic, trecând prin funcția de observator izolat, însingurat, a poetului, până la aneantizarea funerară a sacrului (aura vineție).

Învățăm să ascultăm vocile tăcerii în poezia Ioanei Geacăr. Care plutește spre noi astfel: „cuvântul pe care-l voi rosti acum/se va-nchide-ntr-o bulă de aer”.











marți, 14 februarie 2017

CĂMAȘA DE FORȚĂ


CĂMAȘA DE FORȚĂ



Moto: Sînt un laș sau sînt un nebun? Ori amîndouă? Voi scrie. Măcar atît

Leonard Oprea este prozatorul puternic al ultimelor decenii. Înțeleg prin asta: forța imaginației epice, arhitecturarea textului, originalitatea stilistică. De la volumul de proză scurtă Radiografia clipei (interzis în 1987, apărut în 1990) la romanul Cămașa de forță (interzis 1988, apărut 1992), ajungând la somptuoasa Trilogie a lui Theophil  Magus (2015) el a abordat maniere epice diferite dar finalmente convergente, într-unul din cele mai complex articulate universuri epice ale literaturii române. Romanul despre care vreau să notez aici, se sugerează încă din titlu, este o distopie, o parabolă a lumii totalitare ca azil de nebuni. Câteva contextualizări sunt necesare pentru cititorul care nu a trăit în comunismul final, nu a simțit presiunea lui evidentă, insinuantă și strivitoare. Scris exact în această perioadă, anii 80, romanul evident că nu putea apărea în condițiile de atunci, a fost publicat abia la începutul anilor 90, într-o perioadă foarte puțin favorabilă receptării unei opere literare, fie ea și dizidentă; eu citez acum după ediția a III-a, tipărită în 2016 la editura Eikon.
Cum încadrăm o asemenea carte în cronologia fenomenului literar românesc? Ne izbim aici de o chestiune de istorie și teorie literară greu de descâlcit: în regimurile totalitare, cu cenzură ideologică vigilentă, există  defazaje – de ani, de decenii – între momentul scrierii unei cărți și momentul apariției ei. Și atunci, evoluția formelor literare nu mai este cea organică, ele se suprapun și se amestecă. Cum este, de exemplu, generația de poeți care a debutat spre sfârșitul anilor 40 și a re-debutat, după vreo trei decenii, prin anii 70. În cazul de față, trebuie spus că în anii 80 nu exista un asemenea tip de roman în literatura noastră. El este de o complexitate narativă pe care nu știu câte alte romane au mai atins-o de trei decenii. Și nu mă refer acum la conținutul romanului, ci la scriitura lui, asupra căreia voi reveni. Dacă ar fi apărut la timp, s-ar fi instituit ca model. O a doua problemă de încadrare, tematică de astă dată,  ne obligă să ne reamintim că există un „existențialism” românesc (i s-a spus trăirism sau în alte feluri, nu are acum importanță) a cărui istorie ar trebui scrisă odată și în devenirea căruia acest roman înseamnă un moment important, mai ales ținând cont de contextul scrierii.  Se mai pot scrie distopii sau kakotopii astăzi, după ce multe texte clasice, de la Swift și Kafka la Zamiatin, Orwell, Huxley, Burgess, Ray Bradbury par să fi demontat toate mecanismele imaginabile ale infernalului socio-politic, să-i fi dezvăluit toate structurile și toposurile? Cu certitudine că da. Câtă vreme istoria are totdeauna, cum vedem zi de zi, mai multă imaginație decât scriitorii. Iar în literatura noastră, cartea lui Leonard Oprea stă frumos alături, de exemplu, de Al doilea mesager  al lui Bujor Nedelcovici sau Lupul și catedrala  și Adio, Europa! de I.D. Sârbu. Prin astfel de cărți literatura noastră își depășește parohialismul, sunt cărți de miză majoră, oricând traductibile (Bujor Nedelcovici a apărut, din câte știu, numai în Franța). Lucrările lui Leonard Oprea au avut o bună primire în S.U.A., unde autorul a stat vreo cincisprezece ani, iar un roman de complexitatea acestuia ar fi o bună carte de vizită.

Avem deci povestea unui spațiu aparent liber, dar în fond un „cerc de cretă”, un azil care, prin pacienții săi, este o metonimie a societății. „Străinul”, intrusul din acest spațiu este naratorul, Inochente Damian. Sanatoriul, un fel de stațiune de odihnă, într-un peisaj magnific, nu are, aparent, nimic de spațiu concentraționar, nimic terifiant precum „cuibul de cuci”. Și totuși… Există o boală, o boală fără nume, pe care Inochente și-o caută. Nu este aici să se vindece, ci să-și achiziționeze boala. Sau, altfel spus, să identifice boala de a nu avea boala tuturor celorlalți.  Maladia de a fi diferit. În raport cu galeria, gogoliană aproape, de personaje cu care intră în contact - pacienții sanatoriului-stațiune - el dă dovadă de o formidabilă capacitate de a se plia după fiecare interlocutor, ca și cum l-ar supune unor probe ale înțelegerii, ca și cum ar proba o haină să vadă dacă i se potrivește. Este, pe rând, la fel ca fiecare, de acord cu toți, își încearcă parcă personalități posibile, îi testează pe ceilalți. Conform arhetipului, adevărata nebunie este cealaltă, a lumii din afară, cu adaptații, normalii, „pacienți ai normalului”, cum sunt numiți la un moment dat. Mottoul pe care l-am ales acestui text, și care este parte dintr-un insert care deschide și închide romanul, cred că trebuie citit  în relație cu faimoasele Trei soluții, din Testamentul politic  ce deschide Jurnalul Fericirii  al lui Nicolae Steinhardt. Între nebunie (a fi altfel) și lașitate (integrarea, asimilarea, adaptarea, acceptarea, asumarea, acomodarea) se joacă totul. Inclusiv, finală, scrierea romanului. Căci, în această parabolă a unui sistem totalitar (lumea ca azil) omul – destructurat – nu are de ales decât între lașitate și nebunie. S-a scris mult despre represiunea psihiatrică, și „ei” aveau paradoxal dreptate: trebuia să fii nebun să te opui lor. Într-atât nu aveai nicio șansă!

Această „nebunie a existenței” într-un regim, insidios, care închide totul, îl paralizează, încet, încet pe Inochente. Nume, evident, cu cheie etimologică, mielul nevinovat, sacrificat în marele angrenaj distructiv al ștergerii identității. Nu există o represiune vizibilă, manifestă, violentă, nu există sânge și tortură, nu există un Big Brother, Malefica Instituție a supravegherii și pedepsei nu apare, suntem într-un stadiu ultim în care toate acestea s-au difuzat în mediu, au devenit normalitatea amputatoare. Personajul încearcă „evadări”, prin muzică, pictură, eros. Leonard Oprea „mixează” în acest roman, cu abilitate de DJ versat, și ceva din absurdul kafkian, și realism social la limita naturalismului, și eseu existențialist și puțin realism magic. Ce se întâmplă, de fapt, în acest Zauberberg al socialismului în putrefacție? Trimiterea la marele roman fiind obligatorie și sugerată și prin numele excepționalului personaj feminin principal: Clavdia. Nimic spectaculos: plimbări, discuții, beții, consultații dialogale care sunt broderii ideatice cu doctorul, rememorări. Încet, încet cercul însă se strânge.

„Damian era trist. Și singur. Pietrișul aleii amesteca galbenul cu verdele, ruginiul cu roșul. Se gîndi la o tipsie abia scoasă din foc și lăsată să se răcească încet în aerul umed al dimineții. Oftă. De lehamite și de posomoreala care începuseră să-l cotropească. Sau așa mi se pare mie? Se nedumeri de starea lui sufletească […] Pufăi de cîteva ori. Dar fără poftă. Aruncă țigara. Nu prea obișnuia să fumeze pe stomacul gol. Poate o țigară să elimine durerea de cap? Unii spun  că da. Pe naiba! A elimina să însemne a dispărea, a nu mai exista deloc, a deveni invizibil?! omul nevăzut, un mutilat, imaginea lui cu capul bandajat mi e pare idioată, dar să dispari complet… exisă oare o altă formă de conștiență?”. Așa începe romanul și fragmentul ne atrage atenția asupra principalei sale performanțe narative, păstrată la nivel de excelență în tot textul: această glisare insesizabilă, uneori în chiar aceeași frază, de la persoana a treia la persoana întâi, de la naratorul exterior la monologul interior. Se formează astfel un flux narativ de o formă, din câte știu, unică în literatura noastră. Așa cum în ocean curenții de apă rece se întâlnesc cu cei de apă caldă, aici suprapunerea celor două persoane narative dă naștere unui fel inedit de Stream of consciousness, rezultat din simultaneitatea celor două priviri. Dar mai există și un al doilea palier stilistic: acela al textelor unor nebuni „autentici” colecționate de Clavdia în „dosarul negru” și citite/reproduse de Inochente. Versatilitatea autorului atinge aici virtuozități de improvizație jazzistică, textele au fiecare identitatea lor stranie, povestea pe care încerci să o ghicești în spatele ilogismului lor impenetrabil e impresionantă, nu seamănă compozițional absolut deloc unul cu altul. Segmentul acesta de roman ar merita el singur o analiză aparte.

„…vina e întotdeauna mai presus de orice îndoială”, axioma kafkiană stă ca un fatum antic și asupra acestei lumi. Inochente Damian este un „perturbator social”, „Marele-nebun- lucid” este Dumnezeul lui (sintagma „nebunie lucidă” apare foarte des, sub diferite forme, în roman); abulia, patologia inaparentă a singurătății, faptul că nu dezvăluie niciodată nimic din sine celorlalți, luciditatea, destructurarea personalității sunt nu boli, ci feluri de a evada din marea maladie socială. O notă a medicului psihiatru: „Nu știu dacă un astfel de pacient poate fi atît de lucid încît să-și ceară singur internarea” spune tot despre dialectica asta secretă între înăuntru și afară, între spațiul concentraționar și „nebunia” ca închisoare interioară. Căci textul lui Inochente e sortit, poate, să ajungă tot un document în Dosarul negru al Clavdiei. „Clavdia, sînt aici, printre ei și, odată cu primul text, la care, te rog, anexează aceste rînduri, sper să-mi capăt locul cuvenit în dosarul tău negru”. „Paranoia e una dintre puținele posibilități reale de regăsire a visului ca univers alcătuit anume pentru tine. Ca orice adevărată cale – te străbate, parcurgînd-o”.

Unul dintre cele mai dense romane ale literaturii noastre, Cămașa de forță propune multe paliere posibile de lectură. Are un soi de, l-aș numi, realism parabolic, îmbinând finețea observației psihologice, tipologia realist clasică și o viziune estetico-morală asupra lumii. Nu trebuie omis acest ultim aspect, căci, în ciuda aspectului „negru” al spațiului coercitiv, dezumanizant, o posibilitate de evadare totuși se străvede, în chiar scufundarea în luciditatea paradoxală a nebuniei: muzica. „Nu, Clavdia, sînt un… paralogic și nu voi perturba societatea, îmi voi cere doar dreptul, inalienabil, la  un pic de zbor, deasupra munților și văilor, orașelor și ruinelor voastre. E mult? E banal? Clavdia mea, încearcă să mă ajuți și convinge normalii de aici să fie îngăduitori cu mine în ceea ce privește muzica. Audițiile. […] Bizar… normalul nu poate înțelege că pînă la urmă doar muzica aparține deopotrivă tuturor  lumilor”. „Normalii de aici” e spus fără ironie, e spus cu un ton tragic. Ton care este al întregului text.


Ce ne răpește, în fond, regimul de teroare care ne internează ca să ne inventeze boala? Este întrebarea care ți se insinuează pe parcursul romanului. Și răspunsul, complicat de simplu, este: identitatea. Miza majoră a romanului simfonic scris de Leonard Oprea este, în plan existențial, regăsirea identității nemasificate și, în plan estetic, un nou tip de „monolog polifonic”.





9.02.2017

Sf. Mucenic Nichifor




sâmbătă, 4 februarie 2017

Horea Paștina


LUMINA  ȘI  HARUL




   Muzeul județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” a găzduit în luna noiembrie 2016 o amplă retrospectivă (în jur de 150 de picturi, acuarele, desene) a pictorului Horea Paștina, cu ocazia împlinirii a 70 de ani. Prilej de a revedea de visu operele acestui mare pictor contemporan, dar și de a medita (este vorba de o pictură esențialmente meditativă) asupra lumii noastre. Curatorul expoziției a fost criticul Mircea Oliv, textele din caietul de prezentare îi aparțin, ca și lui Florin Sicoie și pictorului însuși.

Nu încerc să fac aici o prezentare a grupului Prolog, nici măcar a expoziției întregi, încerc doar să desprind câteva idei plastice din răspunsurile pe care ni le oferă pictorul. Incipitul, să zic așa, din prima sală, consta în cele două pânze uriașe, așezate față în față, cea cu masa pe care se află 5 pâini și 2 pești, adică Hrana totală, și cea cu imensul câmp de crini (toată pictura sa poate fi așezată sub versurile bunului prieten Ioan Alexandru: „Lumină lină, lini lumi/Răsar din codri mari de crini…”). E o intrare inițiatică, te afli prins între cele două imagini, treci o portă, un prag; inițiatică pentru că ne impune cu smerenie de la început un cod al dialogului vizual. Horea Paștina, pictează tocmai aceste „lini lumini”. În paloarea sa coloristică încearcă refacerea unui fel de transparențe originare a lumii. E o smerenie fundamentală a acestei picturi care nu vrea să se arate  pe sine, ci să arate lumea, natura. „Fără a privi lucrurile în mod rece, neutru, încerc să le pun pe ele în valoare” mărturisește pictorul. Aș sublinia antiromantismul programatic al acestei picturi. În sensul deprivării de orgoliul creator, nici vorbă de concurența făcută demiurgului. Aici, simplu, creatorul se supune, încearcă prin imagine să înțeleagă doar unicitatea și frumusețea creației divine, ca etern corp al slavei. De altfel, titlul sub care este construită această expunere este versul psalmic „Fericit poporul care cunoaște strigăt de bucurie”.

Scris pe tabloul uriaș care sugerează hrănirea masselor în pustie, deodată cu Cina cea Tainică. Este cumva împotriva modei să vorbești azi „poporului” despre fericire, despre  bucurie. Un rost ascuns al artei este, în viziunea pictorului, tocmai reînvățarea acestor cuvinte simple. Când este „atâta frumusețe, folos și rost în jur” pictorul este chemat să le descopere și să le transmită, să fie un observator modest al naturii ridicată la simbol. Pentru că simbolul este origine, este rădăcină, ca atare stabilitate. „Metodă pentru înțelegerea imaginilor, simbolurilor etc. Nu încercarea de a le interpreta; a le privi până ce izbucnește lumina. Dumnezeu nu a putut crea decât ascunzând-se. Altfel totul ar fi el”. (Simone Weil) Simbol, nu alegorie: pâinea lui Paștina este chiar pâine, floarea este chiar floare, cana este cană și dealul, deal. Pictura face, înțelegem, lucrurile să fie ceea ce sunt. Horea Paștina pictând meditează  la ceea ce se vede prin lucruri. La ceea ce le animă. Pentru că anima aceasta nu este altceva decât Duhul însuflețitor. Și duhul se cere captat pe pânză. Ca de pildă în acea cană fără toartă, obiect umil, neîntreg, aflat în plină slavă, o adevărată rugăciune pictată. Privind tablourile, mi-a venit în minte acea zguduitoare carte creștină Greutatea și harul a lui Simone Weil. Imponderabilitatea obiectelor picturale ale lui Horea Paștina se descifrează de minune în dialog cu fragmentele despre har ale scriitoarei: „Există o singură greșeală : să nu ai capacitatea de a te hrăni cu lumină. Această capacitate o dată abolită, toate greșelile sunt cu putință”. Lumina, ca materia rerum a pictorului. De altfel, dacă observăm prezența insistentă a temei viței de vie și rodului în tablourile lui Paștina, apoi ne uităm în dicționar și vedem că materia însemna etimologic lemnul cel nou al viței după altoire, ni se deschid căi nesfârșite de meditație despre lumina și harul care coboară peste aceste pânze.

Cei dinainte au făcut o fântână, cunoscând unde este apa. Dacă o părăsim, ea este năpădită de buruiană și căutăm apa unde nu e. Trebuie să ne străduim să păstrăm această fântână, care conține apa adevărată, în stare să ne astâmpere setea, căci ea este viața noastră și sorbind din ea ne păstrăm și ne dezvoltăm pe noi înșine”, notează pictorul. Creștinismul picturii lui Horea Paștina nu este unul de proclamație (nu rețin să fi văzut vreo cruce de exemplu), ci unul de asumare. Crinii sau irișii uriași sunt evident ad-mirări (aduceri la mirare) în fața splendorii creației. Când bunul Ioan Alexandru ne vorbea în facultate, în stilul lui (auto)mistuitor, despre rost și rânduială ne oferea o perspectivă de care un tânăr de acum 40 de ani era cu totul lipsit. Despre același mod de așezare a lumii în rânduială, după o ordine arhetipală, povestesc pânzele lui Horea Paștina. Dealurile acestea estompate, topite parcă în textura pânzei, potirele sau ciorchinii de struguri ne fac să ne gândim la o pictură liturgică. Iar țesătura geometrică de linii, un caroiaj foarte discret care marchează multe dintre tablouri subliniază principiul ordinii geometrice în univers.
Mă gândesc că un pictor cu o asemenea filozofie a creației este pândit de pericolul panteismului. A-l vedea pe Dumnezeu în fiecare element al naturii. Nu este cazul acestei picturi, tocmai datorită stării de rugăciune în care se află. Soluțiile plastice sunt căutate în vederea descoperirii frumuseții tainice a lumii. La urma urmei, între măreția crinului sau a irisului și orice buruiană umilă nu există diferență substanțială, toate sunt de sub cruce. Și astfel le pictează Horea Paștina. „Umilitatea e refuzul de a exista în afara lui Dumnezeu. Regină a virtuților”(Simone Weil).  Sacrul se arată pe sine pentru a ne dărui. Suntem fructele darului. Grădinile, ca miraculoasă amintire de aici a paradisului, pe de o parte, obiectele umile ale casei, pe de altă parte și dealurile reduse la o linie a unui grafic divin topit într-un aer care se vede alcătuiesc un triptic tematic.

Pictor al luminii neapropiate,  Horea Paștina lucrează întru sporirea bucuriei, a harului. Este o pictură a descoperirii prin amintirea că trăim într-o grădină. Din care, poate, nici n-am fost alungați, doar ni s-a acoperit privirea pentru a nu o mai vedea.





14.01.2017








joi, 19 ianuarie 2017

Teatrul Equinox


OMUL EQUINOXIAL

          
 



            Mihai Vasile este un om instituție. Nu doar un om care sfințește locul, ci un om care și-a creat și grădinărit o viață întreagă locul de sfințit. Locul acesta s-a numit, începînd din 1980, teatrul Equinox din Ploiești. A purtat de-a lungul anilor mai multe nume: Grupul de teatru scurt Equinox, Studioul de teatru și film Equinox, Studioul Equinox, Teatrul Equinox. De fapt, un adevărat centru de cercetări de antropologie teatrală, un mediu de experimentare artistică complet. Spațiul acesta underground,  nu în sensul unei opoziții „politice”, ci în sensul de a face altceva decît cerea oficialitatea, a devenit, prin timp, un generator de cultură. Nu despre istoria admirabilă a „fenomenului Equinox” vreau să scriu aici, cel puțin nu direct, ci prin intermediul unei cărți a lui Mihai Vasile: În căutarea armoniei pierdute; Ploiești, editura Karta Graphic, 2016. Este o carte puzzle, un fel de montaj cinematografic divers: cronici la cărțile și spectacolele Centrului, interviuri acordate și cerute de el altor artiști, notele sale despre teatru, cronici plastice, evocări, mult și impresionant material iconografic. În totul: un document tulburător. Pentru că, mai e cazul să o spun?, obtuzitatea  politrucă a distrus acum cîțiva ani Equinoxul care, din fericire, a renăscut din propria sa mitologie, sub forma teatrului Mythos. Pentru că, realmente, teatrul Equinox intrase prin spectacolele sale, prin cărțile și revistele publicate, prin Festivalul Nichita la Echinocțiu, prin filme, intrase spun în mitologia locală. Aici se cuvin rapid cîteva precizări. 1. Mihai Vasile este un artist total: actor, regizor, pictor, fotograf, poet, cineast, editor, profesor… și nu sunt sigur că nu am sărit ceva. 2. Mihai Vasile este un om mult prea discret, mult mai preocupat de a  face, a construi decît de a se pune în evidență. Așa se face că biblioteca de cărți și reviste „ivite” în jurul Equinoxului (despre Nichita, Nino Stratan, Dan David, dintre poeți, adevărate obiecte artistice) s-a tipărit în edituri mici, care nu sunt, în general, în atenția marilor făcători de opinie critică. Nu-i nimic, pînă la urmă cărțile și spectacolele și toate celelalte fapte culturale vorbesc pe limba netimpului.



Febrilitatea lui Mihai Vasile stă în a imagina, în a construi spectacole care să fie tot atîtea cercetări asupra spațiului, timpului și condiției umane, la început prin cele două proiecte Teatrul poeziei și Teatrul mitologiei romînești  a adunat oameni, a educat un public, a creat premisele unui adevărat fenomen cultural. La vremea începuturilor experienței Equinox, atelierele acestea asupra mișcării, a corporalului, a spațiului, a rostirii cuvîntului erau ceva nou nu numai la noi, într-un loc„ istoric” în care nu puteau pătrunde scrierile lui Grotowski, Barba, Peter Brook. Mihai Vasile a ajuns la ele pentru că este fundamental un om liber și toate căile astea, atît de diverse, erau „căi ale libertății”. Citesc în carte că a ținut pînă și ateliere de caligrafie, ceea ce mi se pare fabulos. Ecourile internaționale, mulțimea de premii interne și din alte țări nu au intimidat oficialitatea dinainte și de după 1989 de a-i pune bețe în roate. Regizorul se referă la toate astea cu maximă reținere, tristețe negălăgioasă și un sentiment de cenușă pe care, nu știu de ce, l-am perceput din toată cartea acestui spirit prin excelență dinamic. Regizorul visează o întoarcere a teatrului la rădăcinile sale ceremoniale și sacre. Pentru el, teatrul este epifanie. De aici invocarea lui Eliade, aplicarea teoriilor savantului la sacralizarea spațiului, a mișcării, redescoperirea ritualului ca fundament al viețuirii. Și tot de aici reconsiderarea legăturii dintre teatru și poezie. Cuvîntul poetic e mai-mult-decît-cuvînt, adică este un alt fel de limbaj. Mihai Vasile nu ilustrează poezia, ci o cercetează pentru a înțelege acel alt univers al cărui mesager ea este. De aici relația specială cu poezia lui Nichita, a cărei oralitate specială o observă. E ceva șamanic în actul acesta de a re-materializa cuvîntul și gestul. Există în carte un scurt eseu: Teatrul ca re-materializare. Pe care sunt convins că autorul l-a dezvoltat deja la dimensiunile unei cărți întregi. Spune aici: „Teatrul oferă, în fapt, o versiune «vie» a procesului imaginar, care trebuie să se construiască în direct, în fața spectatorilor, care autorizează, prin prezența lor, funcționarea reprezentației”. Omul modern este, s-a scris asta de mult, un om care și-a atrofiat voit tot mai mult capacitatea imaginarului. Teatrul este locul privilegiat care încearcă să revigoreze omului actual „glanda” imaginarului. Și, legat de asta, stă și chestiunea vitală a corpului. „Deci, un trup nestăpînit corect nu poate rosti corect, nu se poate arăta corect, înțelegînd prin corectitudine angajarea actorului în demersul său de a descoperi personajul […] spectatorul percepe, pe rînd, cînd un personaj i-real, cînd un actor i-realizat, adică spectatorul apreciază, la un moment dat, puterea personajului, iar la un alt moment dat performanțele actorului. Corpul din carne și oase al actorului suferă, pe rînd o des-cărnare și o re-încarnare imaginare…”.


Tot acest program artistic de o viață, surprinzător prin bogăție și chiar prin existență în aceste hölderliene vremuri de secetă spirituală și de inutilitate a poeților, a transformat teatrul său într-un adevărat laborator. Centrul dramatic Mythos de acum se numește complet, și nu este o denominație emfatică, este una exactă: Centrul de Cercetare, Documentare, Practică Teatrală și Cinematografică Mythos. Este un miracol (mi-am ales atent cuvîntul!) că artistul a reușit să treacă peste șocul desființării teatrului și să reia, pe alt palier, un program creator de o coeziune admirabilă. Avem în carte povestea tuturor spectacolelor și cărților legate de acest laborator de experiențe umane. Titlul spune ceva esențial despre „arta poetică ” a creatorului polivalent. Armonia se cere regăsită, salvată, reconstruită și spectacolul teatral este un loc în sensul antropologic special în care – de la catharsisul tragic încoace, și, mai vechi de la ritualurile cele mai arhaice – se petrece această armonizare a omului cu sine însuși și cu ceilalți. Punînd în scenă piese „normale” sau texte poetice, el a construit, în egală măsură, și o „școală a spectatorului”. Nu cred să mai existe un experiment de această natură în Romînia, și în orice caz e unic prin durată. Cartea reușește foarte bine să redea ideea de efervescență, structura ei compozită este și o istorie prin mărturii a experienței Equinox, dar și o poveste mai adîncă despre febra creatoare. Și despre funcția ei educativă și eliberatoare. Sunt foarte mulți oameni, prieteni, care „au scris” această carte a echilibrului, citiți colofonul! Autorul folosește aici o sintagmă peste care nu trebuie să trecem neglijent: „spectacolul acestei cărți”. Într-adevăr, cartea este construită ea însăși ca un spectacol de voci critice și evocative. Spectacol polifonic, prin care ajungi „să vezi” ce a intenționat și ce a însemnat Equinoxul pentru oamenii  din el și din jurul lui, dar și pentru comunitatea orașului de provincie. Într-un frumos eseu, artistul Ioan Mihai Cochinescu îl numește, metaforic – nichitian pe Mihai Vasile „piatră de înger”. Oximoronică imagine sugerînd deopotrivă forța stabilității și libertatea zborului.


Am perceput din acest montaj, și nu cred că mă înșel, un fel de sunet infra de tristețe față de toate cele ce ar fi putut să fie (izvodite de această formidabilă energie creatoare care este Mihai Vasile) „și niciodată nu vor fi”, vorba poetului. Pentru că artistul crede cu tărie în educația prin artă, „Dar mi-am dorit cu toată puterea ca spectacole mele să fie patetice, să lase urme adînci în memoria afectivă a contemporanilor mei. Numai Dumnezeu poate ști cît am reușit sau dacă voi reuși”. 




































vineri, 30 decembrie 2016

Spovedanie neîntreruptă

SINGURUL FEL DE A FI
VIU

Moto: „Doamne, simplifică-ne, până la a fi oameni!”
           
Deși într-o cronică din România Literară din 2004 Mihai Zamfir făcea cu îndreptățire această afirmație superlativă șocantă, pe care am pus-o în italice: „Din punct de vedere al coerenței interne, parcursul Genei Geamănu atinge un grad de universalitate la care nici o altă carte românească scrisă în aceeași perioadă nu va putea vreodată aspira” (textul respectiv apare ca postfață la actuala ediție)[1], cartea aceasta nu a avut nici pe departe ecoul meritat. Carte excepțională, spune criticul, apărută într-o primă ediție în 2000 și rămasă, din păcate, dincolo de recunoașterea publică. Să spunem de la început că este vorba de jurnalul unei convertiri și că, nu numai prin temă, ci și ca valoare, acesta este perfect comparabil cu Jurnalul Fericirii al lui Steinhardt. Cel puțin două sunt, cred, motivele acestei ignorări: 1. indiferența opacă a mediului nostru cultural față de acest  tip de scrieri. Steinhardt a avut succes pentru că era deja asimilat mediului scriitoricesc, bine cunoscut prin sutele sale de cronici și volumele de critică literară. Iar, în comentarii, tema carcerală și politică și culturală a putut prevala asupra celei religioase, a drumului convertirii. Și, mai ales: 2. Gena Geamănu este o necunoscută, disimulată sub un pseudonim. Cine se ascunde în spatele lui? Am făcut câteva cercetări în urma cărora am aflat, cu foarte mari șanse de adeverire, cine este persoana care semnează cu acest nume. Evident că nu o voi divulga, de vreme ce anonimatul este condiția auctorială.

Avem deci jurnalul unei convertiri al unei femei născute în 1944, într-o familie săracă de țărani. Datele biografice sunt extrem de puține. Urmează Filozofia în timpuri ostile și este „bolnavă de luciditate”, ca să-i aplicăm vorba lui Camil Petrescu. Are tot felul de ocupații mărunte prin care traversează infernul istoric și pe cel lăuntric. Jurnalul este ținut cu intermitențe între 1968 și 1989. Este, dintre jurnalele apărute în literatura noastră, care nu au ca temă spațiul concentraționar, de departe cel mai profund ca analiză și cel mai cutremurător. Prin sinceritatea aproape neverosimilă a autoscopiei. Să precizez că „spațiu concentraționar” trebuie citit la sensul strict denotativ, cadrul social și politic în care se mișcă sufletul acesta obsedat de absolut are toate datele unei temnițe. Într-un fel, „spovedanie neterminată” este un pleonasm, acesta e sensul final al „lecției” jurnalului: o spovedanie nu se termină cu adevărat niciodată, în clipa chiar când ți-a trecut prin gând că ai spus tot, ai căzut, ai comis un păcat grav. Tocmai atenția mereu trează a autoarei, necruțarea cu care mânuiește bisturiul autoanalizei morale fac din această carte ceva unic în literatura noastră. Cu toate disperările, căderile, iluziile, căile diferite de cucerire a Esențialului pe care viața i le oferă, mărturisirea rămâne mereu la fel de febrilă. Centrul neliniștii sale spirituale este într-o permanentă incandescență, ca un vulcan niciodată adormit. „Nebună după Absolut” (86), autoarea ne oferă una dintre cele mai precise chirurgii ale sufletului și destinului uman din câte s-au scris în limba română. Și mai e ceva important: spovedania aceasta nu o face numai duhovnicului, o face, iată, publică. E o pildă aici, o ridicare a smereniei pe o nouă treaptă. Poate cea mai dificilă… A se citi de exemplu paginile 246 și următoarele când, luând fiecare dintre poruncile Decalogului, analizează cu o lipsă de cruțare greu de suportat chiar de către cititor cum le-a încălcat. „…vocația mea este, a fost și sper să rămână, căutarea” spune, și această căutare, itinerarium mentis in Deum (Sf. Bonaventura) este materia acestei cărți. Capitolele ei se numesc simplu: „Pre-simțiri”, „Căutări”, „Marea ocolire”, „Iluminări și poticniri”, „Spaimă și cutremure”. Gena Geamănu face parte dintr-o impresionantă galerie de lucizi, ai literaturii noastre. „Eu fac parte dintre cei ce privesc, caută, întreabă, vor să înțeleagă, întreabă și se întreabă” (61). Jurnalul convertirii sale este un document uman excepțional, într-o arie fără tradiție în cultura noastră. Valoarea lui este deopotrivă duhovnicească și intelectuală, și tocmai de aceea ar trebui enumerat printre cărțile noastre fundamentale. Exact în această dialectică aș citi cele două semne de punctuație care marchează, prin abundență, textul. Semnul întrebării, indicând evident căutarea, calea, ecorșeul sufletesc, permanenta veghe introspectivă și morală, și semnul exclamării, indicând uimirea, ad-mirarea în fața atotprezenței iubirii divine. Este o teribilă tensiune care marchează căutarea neîncetată a soluției existențiale optime și, odată aflată (ceea ce înseamnă nu o odihnă întru certitudine, ci o frământare interogativă  și mai acută), liniștea neliniștii de a înainta continuu în interiorul acestei soluții. Tensiunea este între smerenie, ca imperativ absolut, și bucurie. A doua pare a o diminua pe prima. Dacă te bucuri prea mult că ai găsit calea spre mântuire (și trebuie să te bucuri), riști să te pierzi în mulțumire de sine. Prima însă o îngăduie pe a doua. Dar „într-un anume fel”. Urmărim graficul extrem de fin al acestor două linii de destin, ca un împletit ADN spiritual.
Simplitatea sporește forța mărturisirii: „Mi-ar plăcea să existe Dumnezeu”. (20) Totul este un proces de continuă limpezire. Începuturile sunt ale unui suflet zbuciumat, trăind la intensitate maximă, măcinat de singurătate, de conștiința diferenței („sunt îngrozitor de singură”, „De ce nu sunt la fel ca toată lumea? Sau dacă sunt, de ce nu trăiesc ca toată lumea?”), bântuit de ideea sinuciderii („Aș fi vrut să mor fără să mă sinucid, așa, simplu”, „e atât de limpede că numai moartea mai rămâne! Dar oare nu sunt deja moartă?”, „Dacă deosebirea dintre viața mea și a paramecului e atât de mare, să nu fie nicio deosebire între morțile noastre?”), de răzvrătire. Mărturisirea aceasta, cu un foarte discret scop de pedagogie duhovnicească pentru cititor, impresionează prin autenticitatea omenescului asumat în toate arcanele sale. Nimic de predică uscată, de „propovăduire” fariseică. Doar frământare întru găsirea soluției existențiale autentice și totale. Exemplară este, în acest context, tratarea experiențelor erotice, trăite la nivelul cărnii sau al spiritului, analiza lor, până târziu, când calea bisericii părea definitiv asumată, este una dintre cele mai precise și mai sincere dintr-o literatură oscilând tradițional între pudibonderie și vulgaritate. „Actul sexual mi se pare profanator; or, toți oamenii din jurul meu, și nu numai ei, îl consideră ca desăvârșitor al iubirii. De ce aș vrea ca bărbații care îmi fac curte să nu-mi ceară să se culce cu mine, dar să mă dorească totuși ca femeie? E o perversiune? Sunt frigidă? Nu, pentru că am cunoscut plăcerea. Mi se pare însă umilitoare, dacă asta e tot. Și e atâta agitație și atât zgomot! La ce bun? Ca să fii aruncat într-o singurătate mai cumplită decât cea de care voiai să fugi în îmbrățișare?”. (16) Ceea ce caută în această etapă, apa de care este însetat acest suflet, este aceea a Sensului vieții. „Există oare soluție practică la problema sensului? Dacă nu, de ce ne întrebăm?” (19) «Viața e ceva ce se face și se preface în fiecare clipă. Ea, mai ales când e întrupată în om, trebuie să aibă un sens. Deci trebuie iubită de dragul sensului, în perspectiva acestui sens. Nici oamenii nu pot fi iubiți, nici pe mine nu mă pot iubi, decât cu tot ce presupune încă nefăcutul îndreptat spre un ceva, spre un sens. Altfel, de ce? Ce rămâne din ceea ce numesc ei „viață”» (40) „Nu mă interesează nimic în afară de nevoia mea de a găsi un sens” (109) „Apoi, căutarea mea este de ordin moral, nu intelectual. Eu caut, am căutat un sens și nu o formă de existență, reală sau fictivă. Pot trăi orice, oricum, cu o singură condiție: să aibă sens. Nu contează cum sunt, nici în viață și nici în jurnal, ci de ce sunt cum sunt sau cum nu sunt”. (224) În această primă fază a căutării găsim mai degrabă un spirit amprentat de existențialism, obsedat de singurătate, moarte, oboseala de a fi, sinucidere și de absurdul existenței. Durerea de a fi, ruptura dintre carnal și spirit sunt temele recurente, asupra cărora revine cu insistența de a le afla rădăcinile. „Durerea mea (a câta oară am înțeles asta?) nu este din cele care se vindecă.” (42); „Durerea asta e în mine, e mai puternică decât mine” (43); „Cu ce se poate domoli, Doamne, durerea mea? Neliniștea mea cu ce se poate stinge? Dar vreau oare să se stingă? Nu, vreau numai să nu mai fie zadarnică. Și este.” (61) „Ce intens îmi simt singurătatea! Sunt singură în mijlocul unui gol mic, dincolo de care forfotește întreg universul  străin și rece, dar care e gata să se însuflețească și el ca mine, când mă revărs în el.” (58); „Durerea este ca o simfonie eternă, infinită, suma, locul geometric al tuturor simfoniilor create și necreate, un fluviu imens, copleșitor, cu multe linii melodice, cu teme ce predomină în anumite momente, cu clipe de încordare dramatică, cu piscuri amețitoare, cu spații de liniște și suspin șoptit, cu zeiescul drept de libertate, dat fiecărui instrument muzical din sufletul meu, instrument ce-și poate cânta, în deplină armonie, cu temele de bază, efemera lui bucurie… Durerea este un fascinant fel de a fi viu, poate singurul fel”. (58); „Constat că pentru mine durerea omenească are mai multă importanță decât pentru cei pe care-i doare.” (136)
Traseul vieții autoarei este marcat, firește, și de câteva întâlniri fundamentale. În ordine culturală (ea citește cu lăcomie niciodată potolită) și spirituală. Așa este calea Yoga, așa este descoperirea operei lui Simone Weil, un fel de suflet pereche cu care intră într-un dialog câtuși de puțin complezent, dar decisiv întru limpezirea drumului. „Doamne, de unde mă cunoaște ființa asta?” (52) Apoi Tarkovski. Apoi experiența Alice Botez și, în cele din urmă, Duhovnicul (cu majusculă), singurul care reușește să astâmpere această torențială energie interogativă și să o canalizeze decisiv spre iubirea divină, părintele Galeriu. Numai prin el reușește să pună capăt „prăpădului interior”. Iată acest autoportret în apă tare la pagina 62: «Cine sunt eu?...În linii mari o țărancă dezrădăcinată și sterilă, o filozoafă ratată din cauza lipsei de acces la adevărata cultură, o mamă refulată, o iubită veșnic părăsită sau nestatornică… Perspective? Nici una! Ești prea deșteaptă și deșteptată de nevoia de sens ca să mai poți adormi vegetal lângă un bărbat care ar putea fi atât de excentric încât să se însoare cu tine. Prea comodă, prea amorală și prea lucidă ca să intri într-o căsnicie. Și ești prea proastă și incultă și deja prea bătrână ca să faci un gest cultural. Alice spune să scriu. Spune că am talent. Să zicem. Dar Alice mă judecă după oralitatea mea, după „strălucirea” pe care o am  când vorbesc fiind prea plină de căutările mele. Ea nu-mi cunoaște prăpădul interior. Ce să scriu? Pentru cine? Pe oamenii „de treabă” i-aș plictisi, pe intelectualii compromiși i-aș jigni, iar pe cei autentici i-aș înduioșa. Și? Nu-i plină țara de maculatură? Pentru mine? Dar ca să scriu, ca să mai scriu trebuie să cred că merită. Și eu nu cred. E atât de limpede că numai moartea mai rămâne! Dar oare nu sunt deja moartă?». Autoarea, deși jurnalul acesta a apărut în anul 2000, face o miraculoasă racordare cu marea tradiție a autenticismului, trăirismului și introspecției analitice interbelice. Ca și cum fluxul subteran, apele freatice ale culturii române nu s-ar fi întrerupt nicio clipă sub viscolele istoriei. E o continuitate care mă face, iar și iar, să mă întreb, cu gândul la istoria noastră, cea mare și cea culturală: ce-ar fi fost dacă… Dacă n-ar fi fost peste noi iarna nucleară a spiritului. Într-o pagină, de exemplu, percepem o discretă aluzie la Jurnalul lui Jeni Acterian, structură psihică asemănătoare, bănuiesc cunoscut prin intermediul lui Haig Acterian, bun prieten cu Alice Botez. Cu deosebirea remarcabilă a contextului istoric și a împingerii aici spre trăirea mistică, absentă în experiențele mult mai „culturale” ale Generației 27. În planul trăirii personale, diarista bănuiește (pre-simte, cum se numește această secțiune) încă de pe acum tensiunea inevitabilă, permanent interogată, care sfâșie sufletul ei între umilință și smerenie. Nu poți fi lucid fără a avea orgoliul acestei lucidități. Cum se poate smerenia opune orgoliului, fără să afecteze luciditatea (auto)analitică de care nu te poți lipsi? Iată structura logică a acestei etape pe care tânăra care socotise la un moment că se poate topi în studiul lui Platon și al logicii (ca furnizoare de certitudini probabil) o experimentează ca pe un blocaj existențial.
Din care încearcă să iasă prin meditația Yoga. „Jurnalul meu e poate o parte din yoga mea” notează la un moment dat. De altfel, este inevitabil să discute în trecere și funcția pe care i-o atribuie exercițiului diaristic pe care nu l-ar vrea „batista în care-mi suflu nasul când plâng”. (39) «Jurnalul meu a fost clinica în care mi-am început vindecarea. Ce rost ar fi avut aici minciuna? Pe cine să mai păcălești când nu mai e posibilă păcălirea de sine? Și la ce bun? […] Dovadă că jurnalul este o cale e și faptul că, pe măsură ce ești mai aproape de „zonă”, devine din ce în ce mai puțin necesar. S-ar putea continua pentru alții, pentru cei ce vin după tine pe același drum așa, ca un zâmbet plin de înțelesuri și încurajări către alt călător…» (224) Yoga îi satisface o vreme nevoia de asceză, de autocontrol și de absolut. Iată această foarte exactă regulă: „să acționez de parcă fiecare gest ar fi foarte important și să reacționez de parcă nimic n-ar avea nicio importanță. Și, mai multă atenție și mai puține cuvinte! Și, un exercițiu: Tăcere!” (68) Yoga reprezintă „marea ocolire” (cf. unui vis premonitoriu în care un Moș alb îi cere să ocolească Muntele, nu ceea ce îi iese în cale), aprinderea aspirației, una dintre soluțiile pentru depășirea antinomiei dintre carne și spirit etc. Păcatul cărnii, observă încă de acum, pare ușor față de vina spirituală. Nevroza personală e depășită tot prin această incizie la rădăcina puroiului existențial: „Nevroza nu era pe fondul dezacordului dintre eu  și lume, ci dintre eu  și lume, pe de o parte, și eu și altceva, pe de altă parte”. (95) Către acest altceva în care să se resoarbă Eul se îndreaptă neobosita căutare a autoarei. „Nebunia” e datul persoanei de a fi altfel și de a se ști și proclama altfel. „De unde nebunia mea?”. Durerea existenței se cere asumată, înțeleasă…și întru aceasta se petrece îndelungatul și dificilul proces al convertirii: „Și, Doamne, chiar dacă pot să-mi duc durerea mea, cum să pot duce atâta durere?”. (118) O teribilă rugăciune a Sfintei Tereza de Avila, din care, din păcate, nu pot cita decât câteva rânduri, mi se pare a rezuma perfect nevoia de transfigurare mistică întru Dumnezeu a autoarei noastre: „Spune-mi ce vrei de la mine, spune Doamne!/ Ce dorești, o Domnul meu, să facă/pentru Tine acest suflet al meu,/atât de incapabil să opereze, atât de mizerabil păcătos și rău? /Iată-mă aici la picioarele tale,/singura mea Dragoste”. Mihai Zamfir așază, cu dreptate, această spovedanie continuă într-o serie excepțională: de la Pascal la Kierkegaard, T.S. Eliot sau Charles Du Bos. Și ea stă bine acolo, numai noi suntem prost plasați, incapabili de a o vedea, pentru că nu ne uităm într-acolo, în sus, ci numai lateral sau spre propriul buric, unde cică ar fi centrul lumii. Aș face aici o mică îndreptare, pentru o eventuală nouă ediție: filosoful despre care e vorba la p. 222, autorul cărții Lˈhomme et ses trois  éthiques, nu este Basarab Nicolescu, ci Stéphane Lupasco. După cum mă bucură să aflu pe aceeași pagină o trimitere la filosoful nostru  de mare profunzime, dar ca și necunoscut, în ciuda unei opere de fenomenologie remarcabile, Corneliu Mircea.
„Viața este o întrebare inconștientă, pusă tăcerii de dincolo de ea. Omul este expresia disperată a acestei întrebări, este chiar întrebarea devenită conștientă. Numai că nu toți oamenii trăiesc permanent în ea, și deci în ei. Nici eu. Încă.” (127) Gena Geamănu este fundamental o întrebătoare, fraza de mai sus m-a dus cu gândul la versurile poetului: „În orice minte lumea își pune întrebarea/Din nou: de unde vine și unde merge floarea/Dorințelor obscure sădite în noian?”. Pre-simțirea acestei Prezențe supreme este „mâna ascunsă” care o călăuzește în tot acest drum al Damascului. O scurtă amintire din prima copilărie când, precoce, descifrează la școală „URSS, bastion al păcii e” și începe să întrebe pe toată lumea ce e acela „bastion” e pur și simplu o pagină de mare proză, cu un umor amar excepțional. Toată viața a avut de întrebat ce e acela „bastion”. „Are el, omul, un rost care să nu se verse anonim în cel al speciei? Nu, omul e o întrebare prea personală ca să suport un răspuns atât de personal […] Sau poate că omul este, ar trebui să fie, răspuns, nu întrebare? […] Și totuși de ce caut? Ce caut? Cine sunt eu?” (146); „Așa se face că viața mea de până acum a fost un lung coșmar, întrerupt, din când în când, de întrebare”. (128)
Aspectul social al lumii prin care trece este sugerat cu maximă discreție, dar extrem de percutant. Este infernul exterior, infernul care trebuie iubit. Căci, încă, este între două lumi, sfâșiată de a nu aparține complet niciuneia. „Mă doare lumea. Mă dor oamenii. Mă doare omulețul din mine”. (157) „E o lume a morții și a demolărilor. Sau numai așa se poate trăi aici și acum. Oricum eu, eul meu trebuie să moară. Eu nu mă mai pot sinucide. Ucide-mă Tu! Și inima mi se strânge!... Asta este!” (160) Ucide-mă TU! – frază cu încărcătură mistică absolută! În scurtă vreme urmează  - din 1986 sunt primele însemnări – întâlnirea capitală cu Părintele Galeriu. De acum, tonul se schimbă, dar acuitatea introspecției se accentuează. Dificultatea „probelor” crește. Cuvintele fundamentale sunt de acum: iubirea și plânsul (în sensul lor teologic). Nu este un timp al odihnei existențiale, dimpotrivă, odată descoperită Calea (mai rămân, firește, Adevărul și Viața), soluția nu înseamnă oprirea căutării, ci ducerea ei spre ultimele consecințe. Iluminările și poticnirile se presupun reciproc. „Să birui lumea și să Te iubesc, Lumină! (176); „Dumnezeu ne iubește tot timpul, indiferent ce facem. Mântuirea înseamnă să-I răspundem la iubire. Dumnezeu nu mă iubește pe mine pentru că aș fi mai bună decât D. , sau mai bună decât anul trecut, ci doar  pentru că sunt om”. (177) Dar recunoaște: „Nu-i pot iubi pe toți semenii mei”; „Mai întâi a venit plânsul. Nu prea înțelegeam de ce plâng”. (177). Scrisorile fluviale către Părintele Galeriu, venite dintr-o cumplită nevoie de a nu întrerupe spovedania, sunt adevărate capodopere de teologhisire subtilă. Realizează destul de curând că drumul ei duce spre mănăstire, și tocmai de aceea analiza se adâncește și e tot mai necruțătoare. „Și eu înțeleg: acolo nu te duci ca să scapi de lume, ci ca s-o iei cu tine”. (179) Angajarea e totală, intelectuală, spirituală, fizică și…politică: „Credința e singura mea posibilitate de angajare în social, e singura posibilitate pentru politicianul din mine”. (181) Dacă, așa cum îi este limpede dintru început, condiția normală a omului este sfințenia, drumul către aceasta este plin de „poticniri”. Cititorul trebuie să fie atent la schimbarea registrului stilistic, limbajul mărturiei mistice are legile lui specifice; o afirmație elementară de tipul „Dumnezeu este iubire” se cere citită altfel decât la modul ei simplu, denotativ. Este un limbaj previzibil, ceea ce poate stârni nedumeriri esteților impenitenți. Numai că, limbajul mărturiei întru convertire are alte finalități. Această previzibilitate arată că viața (la fel de vijelioasă în fondul ei intim) s-a transformat din destin  în ordine. Despre această ordine cată să dea seama ritmul imnic și liturgic de acum al textului. „Tu ești Dumnezeul meu, Iubire! Arde toată întinăciunea din mine, aprinde-mă cu iubirea Ta și ajută-mă să văd în toată lumea Ta o Biserică, să-i pot iubi pe toți, pe toți semenii mei, așa cum ai porunci Tu. Ajută-mă să Te iubesc și să iubesc sau ucide-mă!”. (191) Frământările depășesc acum nivelul psihologic, par a se statornici în cel moral (cum să faci binele? cum să iubești pe semenul tău?), dar cititorul avizat simte că e vorba de ceva încă și mai adânc (sau mai înalt), vădit de această Prezență permanentă de acum, de dincolo de orice îndoială. Scrisorile către Părintele duhovnic sunt adevărate capodopere de analiză a unui traseu creștin spre Dumnezeu. De trezvie. Citească-se distincția de la paginile 204-205 dintre Voia lui Dumnezeu și determinismul interior. Sunt aici nuanțările unui teolog excepțional și – totodată – trăitor întru Iisus, despre libertate.
„…nu e nevoie să fi ființă istorică pentru a trece prin istorie. Istoria e un loc de trecere, de întâlnire, iar nu de rămânere, de dăinuire.  […] mai important este  să devii sfânt decât să fii cineva în istorie”. (226) Această a doua parte a jurnalului nu înseamnă deloc încetarea căutării, ci amuțirea treptată a eului. Pare un non-sens: cum adică un jurnal în care eul dispare? Nu dispare, de fapt, ci se resoarbe în conștiința păcatului, și aici rostul jurnalului se vădește cu prisosință. «Abisul păcatului trebuie scrutat mereu „păcatul meu înaintea mea este pururi” pentru depistarea tuturor nuanțelor perfide ale lucrării celui viclean și scoaterea lor la lumină pentru pocăința cea adevărată». (241) „Cea care se revolta zilele trecute, și încă mai suspină și azi, este eu ce vrea să se păstreze în postura de victimă superioară într-o lume nedreaptă și coruptă, așa cum mă prezint, de exemplu, de multe ori în jurnal, și cum mă cred acum. Dacă nu voi ucide acest eu nu mă voi putea naște din nou. Nu se pune petic nou la burduf vechi!!” (231) Miza a crescut la modul absolut și – atât cât se poate dezvălui, căci multe lucruri sunt sortite de aici înainte să rămână tainice – de acum textul ne face martorii chinurilor facerii, se naște altă ființă. Omul întru Hristos. Iubirea și păcatul devin termenii de raportare permanenți. Judecata morală față de sine însăși devine literalmente necruțătoare: „Deci vinovăția morală a fiecărui individ nu se stabilește în funcție de un „sus” și un „jos” general valabile, nu comparativ cu nivelul celor din jur, ci comparativ cu idealul = normal, normal = Arhetip și cu putința primită și cultivată a individului viu, real”. (244) Dialogul cu duhovnicul, cu sine însăși, cu Dumnezeu capătă forma rugăciunii, iar pericolul slavei deșarte care estompează forța rugăciunii se ivește în formele cele mai insidioase, analizate aici fără cruțare. Cel mai greu în acest drum, locul unde apar probabil cele mai multe poticniri, cum spune autoarea, este iubirea de semeni.  „Singurătate într-o lume de oameni care-mi sunt din ce în ce mai dragi”. (269) „A-mi duce crucea înseamnă a trăi aici și acum și a învăța, aici și acum, să iubesc în numele Tău” (262) «Te strig, Doamne, și Te rog, ceartă-mă pentru puțina mea credință, dar fii cu mine! Scapă-mă de cel viclean și de omul cel vechi! El, omul cel vechi crede că el e autorul, singurul, vieții și faptelor sale. Și, sărmanul de el, știind că totul e durere și decepție, îmi cere să murim mai degrabă decât să luptăm. Zice că nu avem cu cine, că nu e posibil nimic, că suntem deja condamnați… Dar eu nu mai vreau, Stăpâne, să mă lupt cu el pe planul „ideilor” și „concepțiilor”. Pe aici se strecoară, sau aici locuiește și cel rău. Vreau să mă lipesc de Tine în rugăciune și să mă aperi Tu! Nu-și ia părintele copilul în brațe când vine un câine rău spre ei? Nu-i dă lui bățul să se apere singur! Te rog, Stăpâne, fă din mine un sugar și apără-mă! Dar, dacă Tu crezi că m-am „făcut mare” și mă pot apăra singură cu „bățul” pe care mi l-ai dat și mi-l dai, fie voia Ta» (267) Nu știu dacă acest montaj de citate redă suficient incandescența spirituală a textului. Sigur că important este graficul de poticniri și ridicări, înaintarea spre sine, adică spre Dumnezeul-iubire. De remarcat adresarea insistentă cu apelativul „Stăpâne”. Una din cele mai tulburătoare și misterioase, greu de înțeles, fraze din „prima” perioadă a căutărilor sale este aceea în care, adresându-se unui iubit, îi spune: eu nu caut adăpost, ci stăpân. Cele două fraze din momente existențiale diferite se cuvine, totuși, să fie citite în conexiune. Nu e contradicție între ele! O frumoasă hermeneutică ar fi de desfășurat pornind de aici!
Acum sunt de trecut încercările cele mai grele. «Da, acesta este eonul „punerii la încercare”! Încearcă-mă, Stăpâne, dar nu mă părăsi în încercare! Și iartă-mă, iartă-mă , că mai mult cad decât înaintez!» (268) Răul are acum cele mai subtile înfățișări, asupra cărora se cere atenție neadormită: „…numesc iertare  ceea ce nu-i, în fapt, decât o formă mai rafinată de dispreț”. (272) „Dacă mă voi disprețui pe mine, cum voi putea să-l prețuiesc pe aproapele meu?” (320); „Când devii credincios te doare tot ce nu e răspuns la această iubire. Iubirea Lui nu este doar cea care  iartă ci, și mai ales, cea care dăruiește”. (310) „Ispititorul îmi spune că este o smerenie… Dar nu sunt smerită. Smerenia te face blând și răbdător. Eu nu sunt” (334); „Omul cel vechi nu moare ușor. Sau poate nu are o singură moarte”.(329); „N-am murit, Doamne, și nu m-am născut din nou deși sunt o făptură nouă în comparație cu cea pe care a-i scos-o din iadul necredinței” (334); „Nu trebuie să mărturisești nici o victorie, e laudă, e mândrie”. (329)
Această schimbare a lăuntrului este, cu certitudine, cel mai greu prag al unei existențe. Teologic i se spune metanoia. Avem aici trei trepte: prima este spovedania neîntreruptă, „căderea în cuvinte”, cum frumos spune autoarea. Pentru a scoate acest lăuntru la lumină, prin smerenie, treapta a doua. Și, în sfârșit, încununarea: iubirea și plângerea continuă pentru lume (darul lacrimilor i se spune în lumea celor ce-și poartă mormântul cu sine în veșmântul negru). „Acum nu pot decât să tac și să fac loc în ființa mea cea strâmtă acestui infinit act de iubire”. (277); „Dumnezeu nu poate să nu iubească pe cineva. Ne-iubirea este diavolească, omenească, dar nu dumnezeiască” (300); „Îți mulțumesc, Stăpâne, pentru căderi și Te rog, iartă-mă că sunt atât de îndărătnică și înceată!” (278); „…începe cu simțirea și cunoașterea focului și continuă cu un fel de asumare a focului și a suferinței. Scoaterea din foc e, cumva, cu foc cu tot!” (280); „Iar plânsul meu Îl cheamă pe Cel nevăzut cu ochii minții….” (327); „Cine sunt eu să mă iubească Dumnezeu?” (300); „Doamne, am nevoie de Tine!” (334) Și mai apare și greaua povară a trecerii de la starea de sfătuit la cea de sfătuitor… De acum vin tinerii să-i ceară sfat și povață acestei ființe încercate, răspundere ce schimbă și ea datele sufletului.
Am citit această carte cu o mare bucurie și o mare tristețe. Tristețe pentru că ea este o eclatantă dovadă a auto-provincializării interne a culturii române. Care se instituie ca o cultură marginală nu doar prin raportare la „cele mari”, ci și prin autosuficiența ignorării unor opere instituitoare de paradigmă din interior. Ea există însă, și pesemne că n-a venit vremea ei încă. Cu bucurie, evident, pentru că ea va încolți când va veni o primăvară. Suntem mai bogați cu un reper. Gena Geamănu este unul dintre marii scriitori români de azi. E puțin pentru miza reală a cărții. Dar e foarte mult pentru noi. Căci, ca să citez o frază recentă a autoarei, dar care, evident, nu apare în carte: eu sunt sensul vieții mele!
„Și, Doamne, nici n-am început să iubesc” (305)




Christian Crăciun
Ajunul Crăciunului 2016
                    




[1] Gena Geamănu, Spovedanie neterminată, ed. Doxologia, 2010, ediția a treia revizuită; Postfață Mihai Zamfir;