Căutare 1

Despre căutare

Moto: „Dacă-L vei căuta Se va lăsa găsit de tine…”

I Cronici 28.9

Condiția omului este aceea a căutătorului. Se află mereu în mișcare spre o țintă. Își dă mereu o definiție. Se încercuiește pe sine. Nimic nu îi este dat, totul este de achiziționat pe parcurs. În Rai, Adam s-a ascuns de Dumnezeu, de rușine. Acolo încă nu existase căutare, pentru că totul era prezent. În primul rînd, Dumnezeu. Adam nu avea ce căuta, pentru că nu îi lipsea nimic. Dar, ciudat, după călcarea interdictului, Dumnezeu este cel care îl caută pe Adam, cel ascuns: „Adame, unde ești?”. Orice meditație despre căutare trebuie să înceapă de la această stranie inversare de roluri. Orice căutare este umplerea unui gol. În rai, nu exista spațiu, căci nu exista un în afara, nu exista timp, pentru că nu exista moarte, deci nu exista căutare. Odată cu izgonirea, firea omului devine fundamental schizoidă. O parte păstrează „nostalgia paradisului”, cealaltă e în pururea rătăcire. Se spune „căutarea de sine”. Asta înseamnă că Adam s-a pierdut pe sine pierzînd raiul. Căutarea este punte între cele două maluri între care se varsă torențial existența noastră. Împlinire. Cunoaștere a părții lipsă. Spune Blaga „Sufletul lui e în căutare/în mută seculară căutare/de totdeauna și pînă la cele din urmă hotare”. Căci Dumnezeu a pus hotare acestei căutări, atît pentru a o călăuzi oarecum, a-i da repere (orice hotar e un reper), cît și pentru a împiedica ajungerea la capăt. Cenzura transcendentă.

Definiția omului este de a fi în continuă mișcare spre sine însuși. Căutător. Căutarea este însă, înainte de toate, o provocare din punct de vedere logic. Cauți nu pentru că nu știi, ci pentru că știi. Socrate a descoperit această dialectică inaparentă. Necunoscutul care te așteaptă este învelit într-o anvelopă de cunoscut. E un miez. De aici metafora interiorului care guvernează mereu cunoașterea, ca o spargere de coajă. Toate sunt coji durerii celei nepieritoare, spune poetul, pentru care culoarea miezului era durerea universală. Aici se face legătura între anamnesisul socratic (ai știut cîndva) și raiul adamic pierdut. În felul acesta, cunoașterea nu înseamnă înaintare, ci întoarcere. Originea. Poți căuta două lucruri: fie ceva ce nu ai încă, dar despre care ai aflat că este (fata pe care o caută Făt Frumos în basm), fie ceva ce ai avut și ai pierdut (fata pe care a furat-o zmeul). Poți avea o imagine destul de exactă a ceea ce cauți (rezolvarea teoremei lui Fermat, ruinele Troiei) sau poți găsi ceva căutînd altceva (Columb, Newton). Sau poți găsi ceva pe măsură ce îl construiești (artistul, compozitorul). Căutarea, în oricare din aceste trei ipostaze, nu este altceva decît o pregătire. O trezire a spiritului pentru a recunoaște ceea ce este căutat. Care nu te anunță nici cînd se ivește, nici cum se ivește. Vegheați deci, stă scris.

(sursa foto: cultural.bzi.ro)

publicat în LITERATURA DE AZI, 7 martie 2017