Despre căutare (IV)

Harul se opune căutării? În sensul în care el se oferă (se pasiv și se reflexiv) cunoscătorului, da! Vine, se insinuează, trăsnește, șoptește, bîntuie, te lovește și, mai ales, te ia totdeauna prin surprindere. Nu ascultă de nici o cerere. Asta nu înseamnă absolut deloc că harul este pentru leneși, indiferenți sau neatenți. Harul presupune, dimpotrivă, o veghe specială, o încordare inaparentă. Harul este mantia cunoașterii, învelește invizibilul pentru a-l face vizibil. Cit efort pentru grația instantanee și improvizată a harului!

Simțurile. Nu există căutare „spirituală” „pură” și „simplă”. Paza simțurilor, de care ne vorbesc asceții, înseamnă nu tocirea lor, ci dimpotrivă, a le face atît de ascuțite, încît să perceapă „cum iarba creste”, să audă fîlfîirea de aripă a îngerului, să vadă aura firavă a fiecăruia, să miroasă într-o brazdă de iarbă cosită raiul adamic. Sigur, simțurile noastre așa de rudimentare (cît de mult sîntem în urma jivinelor din acest punct de vedere!) sînt un prim pas în cunoaștere. S-a vorbit mult despre înșelarea la care ne condamnă simțurile. În primul rînd, pentru că ele, oricît de ascuțite, nu acced la tot. Simțurile sunt bune cînd se des-trupează. Atunci ele caută cu adevărat și descoperă tocmai trupul slavei celei nepieritoare.

Căutarea este posibilă datorită structurii neomogene a spațiului. Crucea ca Semn al căutării. Spațiul orientat, cardinalitatea, locul ales, ca și timpul sacru, structurează căutarea. Haosul este in-distincţia. În lumea noastră, bazată pe diferențe, căutarea este posibilă. De aceea este atît de important discernămîntul, adică știința diferențelor. El face posibilă citirea semnelor, instituirea sensului…. deci justul căutării.

Căutarea și lumina. Căutarea și întunericul. Confuzia dintre ele. De fapt tot ce ţine de căutare este, în esența sa, oximoronic. Altfel nu ar fi posibilă totalizarea finală. Moartea ca sfîrşit sau ca împlinire a căutării? Tocmai pentru că se anulează contrariile.

Urmele. Există totdeauna ceva care te duce spre ceea ce cauți. Spațiul dintre tine și obiectul căutat este plin de sens. Ne e niciodată un spațiu gol. Tu cauți, de fapt, urmele îngerului pe apă. Uneori, întîrziind în descifrarea urmelor, uiți realitatea țintei spre care ai pornit. Uitarea este cel mai mare dușman al căutării. Drumul parcurs de dragul drumului, ispitele din deșert sînt formele acestei uitări. Tinerețe fără bătrîneţe și viață fără de moarte ca înțeles absolut al uitării. Și, implicit, amintirea ca regăsire a morții. Moartea este memoria absolută, nu uită niciodată, nimic. Chiar în călătoria din jurul camerei tale, aventura nu este exclusă, cum s-a spus.

Căutarea presupune să fii scăldat într-o aură de permanentă uimire. Fără capacitatea de a te mira de totul (și mai ales de lucrurile banale, aparent inobservabile) nu există căutare. Ca început al filozofiei, uimirea este un temei. Și o energie inepuizabilă. Aici și acolo sînt rodul căutării, ea este mama lor. Iar plecarea este Facerea.

Căutarea presupune două puncte între care se instituie tensiunea devenirii. Este de văzut în ce măsură schimbă căutarea atît subiectul, cît și obiectul căutării. Transformare ori transfigurare? La sfîrșitul (?) căutării nici subiectul, nici obiectul nu mai sînt identice cu ele însele la începutul căutării. Dar cine știe unde sînt, în fapt, începutul și sfîrșitul căutării? De aceea identitatea e o iluzie. O știa deja Heraclit. De fapt, dacă traseul este circular, ești căutat numai pentru că (și dacă) te păstrezi într-o continuă stare de căutare.

Căutarea creează libertatea și nu se poate desfășura decît în libertate. Este singura operație care își făurește mediul. Fără să îl consume. O ardere care nu distruge rugul. Și, fiind (în) libertate, căutarea este bucurie. Nu găsirea, ci căutarea aduce bucuria. De fapt, propoziția ultimă despre căutare este pascaliana „Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit deja”. Nu cauți decît ceea ce ai deja, acesta este paradoxul. Cunoașterea ca re-găsire, re-amintire platoniciană.

Cînd încetează căutarea? Aparent în orizontul certitudinii. Ce imagine mortuară este aceasta a certitudinii ca sicriu! Caut o certitudine care să nu mă oprească.

+++

(sursa foto: immromania.ro)

publicat în Literatura de Azi, 28 martie 2017