PĂMÂNTUL TRANSPARENT
Personaj polimorf (cum se caracterizează singur în numeroasele sale texte confesive), Dan C. Mihăilescu este un istoric literar aparte. Nu are absolut nimic de „hârţogar”, dimpotrivă, o splendidă capacitate histrionică, de neimitat în spaţiul nostru publicistic, de a reda viaţa din litera documentelor. Pentru el nu există praf pe documente. După mai bine de un deceniu de împătimire pentru literatura memorialistică (exemplificată în vol. I din Literatura română în postceauşism), era inevitabil ca atenţia să-i fie atrasă de foşnetul epistolar. Şi a început ceea ce înţelegem că vrea să fie un ciclu: Omul din scrisori. Primul om: Eminescu. Când, în 2000, a apărut la Polirom acel extraordinar corpus de inedite, Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, Dan C. Mihăilescu i-a dedicat un întreg serial entuziast de vreo cinci episoade în revista 22. Acela este coloana vertebrală a volumului de faţă.[Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, ed. Humanitas, 2009] Care volum începe cu o pledoarie frenetică, normală pentru un asemenea consevator ludic, pentru căldura, umanitatea, pasionalitatea scrisorii împotriva răcelii funcţionale, strict conjuncturale, a emailului. Straniul titlu sub care îşi aşază prezentarea, Sublimul de pământ, este oximoronic justificat, în măsura în care încearcă acest soi de „catabază” a hyperionului naţional, oferindu-i un trup şi un suflet, deduse din caligrafia mereu elegantă a epistolei. Mi-am permis să văd în demersul său şi drumul invers: de transparentizare a biograficului încărcat de labirintice pătimiri pentru a-l face incitant la lectură. Criticul are capacitatea de a vedea viaţa din texte şi de a citi textul ca pe o viaţă. Coborând sublimul pe pământ, face, în acelaşi timp, pământul existenţei cotidiene (cu toate mizeriile lui) transparent. „Numai recucerind Omul din autor, recucerindu-l cu farmec, dibăcie şi tot felul de bune ispitiri biografice mai putem spera să trezim apetitul adolescentin la lectură şi exegeză adecvată” (p. 32) Pentru secolele pre-electronice, scrisoarea era, se ştie, nu numai un mijloc de comunicare, ci un adevărat ritual, uneori incredibil de complicat. Şi, fiindcă partea cea mai interesantă din epistolarul eminescian este totuşi erosul, ne putem întreba dacă pasionalitatea secolului XIX naşte splendoarea genului epistolar sau genul epistolar creează această pasionalitate? (vezi cartea Ioanei Pârvulescu despre secolul XIX). Epistolarul pune alte accente decât jurnalul. În scrisoare, eul cată să se plieze „adrisantului”. Scrisoarea e spaţiu median între nuditatea, ecorşeul de sine al jurnalului şi travestiul operei (vezi p.14). „Nu istoria, nu istoriile mă interesează, ci firea omului […] aşa cum se înfăţişează ea în scrisul făptuit exclusiv pentru (un) celălalt. (p. 180). Eminescu este un subiect dificil nu numai pentru că este... Eminescu, poetul strivit sub un munte de exegeză, ci şi pentru că nu este un corespondent calofil sau harnic. De multe ori, şi nu numai retoric, îşi cere iertare că nu-i place să scrie scrisori. Când o face, are însă eleganţa şi bunul simţ specifice veacului. „Faptul că Eminescu – tip introvertit, capricios, prepuielnic şi sceptic – nu face parte din categoria expeditorilor„feerici”, adică spontani, invazivi, logoreici, digresivi, pentru care comunicarea, setea de spectacol şi de audienţă dezechilibrează copleşitor discreţia şi măsura în dispunerea accentelor şi e prea puţin atras de dezvăluirea „sufletului apostat” tocmai în cadrele frivolităţii epistolare nu exclude, totuşi, prezenţa unor surprinzătoar revelaţii în scrisorile sale” (p. 101).
Virtuoz al citatului, autorul cărţii lucrează mult la „masa de montaj”, citează abundent, asamblează, face conjecturi, lăsând textele să vorbească, pentru ca uimitul cititor să descopere nişte personaje vii, dincolo de mitul Eminescu – Veronica. Această cedare a iniţiativei textului din scrisori este actul critic fundamental. Cum apare portretul poetului la capătul acestei operaţii? Un om cu o incomodă conştiinţă de sine, dar şi a propriilor limite, „...un meseriaş atent, nu un boem prefăcut, un bun administrator al propriului destin şi mai deloc o figură atinsă de pitorescul experimentării diverselor ipostaze captatorii”. (p. 125) Şi, într-o recapitulare a feţelor personajului din scrisori: „Avem prin urmare, la o repede ochire, un eu caligrafic, în scrisorile către Maiorescu (adică armonios, impecabil în demonstraţii, îmbibat bibliografic, cu o maturitate accentuată responsabil), unul supus-administrativ, când vine vorba de familie, eul auctorial care corespondează cu Negruzzi, eul polemic, în situaţii de conflict profesional, iar la antipod eul ludico-erotic, savuros ca o pastişă ghiduşă după romanele de amor ale vremii”. (p. 138). Aici vine piatra de poticnire pentru cel ce parcurge corespondeţa Eminescu – Veronica (inclusiv masivul volum de inedite din 2000). Intrăm într-o adevărată chestiune de filozofie a limbajului. Ceea ce a şocat pe cei mai mulţi cititori avizaţi a fost, sigur, vocabularul, imagistica epistolelor eminesciene. Curajul lui DCM este de a face o comparistică aplicată a acestei stilistici cu cea a celebrelor cupluri caragialiene şi să dezvăluie o similitudine şocantă. Explicaţia? Ştiam până acum că „vitrionul” caragialian a distrus un cuvânt, altminteri perfect nevinovat în sine, amor. Nimeni n-a putut să-l mai folosească de atunci, într-atât a fost acoperit de rizibil. Iată, vedem acum că un întreg limbaj, o întreagă stilistică aplicată ce pare a fi fost curentă în epocă şi deloc ridicolă, cum ne pare nouă astăzi, a fost aneantizată de corozivitatea satirei caragialiene. De aceea comparaţia între cele două tipuri de limbaj trebuie cu atenţie maximă contextualizată. Limbajul din scrisorile „Miţicului” către „Momoţel” nu atestă vreo obnubilare a inteligenţei, a simţului estetic şi a spiritului autocritic ale „hyperionului românesc”. Parafrazând zicerea celebră: discursul îndrăgostit îşi are legile lui de care Discursului în general nu-i pasă. Aceasta îmi pare a fi morala capitolului „Veronica, Mihai şi cuplurile caragialiene” şi a întregului portret dedus din această analiză efervescentă. În mod cu totul ciudat, cei care au strâmbat din nas în faţa limbajului din corpusul de scrisori inedite au cedat unei imagini prefabricate, în mod evident ar fi preferat un Eminescu citând pe fiecare pagină din Schopenhauer şi Buddha, dedându-se la vaste speculaţiuni filozofice despre neant şi iubire, abstrus, mohorât, pletoric şi „profund”. În loc de asta, au dat de abuzul de diminutive (deşi se ştie că asta este o lege a discursului amoros), de umori ghiduşe sau resentimentare, de exasperări terestre şi fiziologice. Este nepermis de frivol să-l considerăm pe poet mult mai „simpatic” dintr-o astfel de perspectivă? De altfel, unul dintre câştigurile acestei lecturi este o schimbare a opticii din care este privită şi Veronica Micle. Personaj mai complex decât „femeia fatală” sau indiferentă, obsedată să-l prindă pe poet în jugul marital, cu care ne-a obişnuit vulgata istoriei literare. „Dacă nu relaţionezi şi nu contextualizezi sistematic realităţile, toate frecventele alternanţe de ton – uneori de-a dreptul antipodice – ale corespondenţei, ea riscă să devină de-a dreptul aiuritoare” (p. 87).
Titlul unui capitol ne informează că există o frumuseţe a celor jenante. Asta după ce ni se atrăsese atenţia că nimic scandalos, la modul în care percepem noi lucrurile azi, nu răzbate din acest epistolar. „Nu ni se revelează cine ştie ce secrete arzătoare, vreo Veronică lesbiană, vreun Mihai impotent, vreun avort, vreun Eminescu agent secret al Vienei ş.a.m.d.” (p.39) Codul bunului simţ şi al discreţiei era păstrat în sec. XIX până şi în genul acesta de comunicare intimă. Limbajul aluziv era de rigoare. Tocmai în această baie de normalitate stă, până la urmă, satisfacţia majoră a lectorului atent la astfel de nuanţe. Şi aici se află şi sensul bucuriei evidente cu care autorul acestul portret din scrisori se apropie de subiectul său. Moda fadă şi precară intelectual a demitizării nu intră în discuţie aici, sigur că „imaginea” tradiţional-şcolară-bucolică-academică-ideologizată a poetului este serios zguduită, dar nu pentru a fi demartelată, ci pentru a fi îmbogăţită. Sublimul de pământ nu înseamnă împroşcarea îngerului cu noroi, ci modelarea terestrităţii sale fundamentale pentru a-i revela luminozitatea. Nu am citit de mult o carte atât de frumos (ce cuvânt rar folosit azi!) normală despre Eminescu.
Dan C. Mihăilescu are din plin acea „plaisir du texte”, este printre puţinii oameni pe care-i ştiu care după o viaţă de lecturi pantagruelice nu simte nici un pic de sastisire sceptică faţă de literatură,(sau cel puţin o maschează foarte bine), devorează în continuare cu o bucurie adolescentină (de aceea se şi adresează de foarte multe ori direct celor foarte tineri, inclusiv în această carte) cantitţi incredibile de texte şi-şi împărtăşeşte sinteza lor ultimă care este bucuria. De aici distanţa ironică faţă de „metodologii”, ceea ce nu exclude nicicum şi niciodată rigoarea în plierea pe text şi pe context. De altfel, jocul acesta de tip suveică face savoarea „stilului DCM”, alergarea neîncetată între cele mai neaşteptate texte şi contexte, ţesutul rapid la pânzăria textului mereu ca o plasă căreia tu, mai mult sau mai puţin ipocritul cititor, i te abandonezi cu voluptate. Omul din scrisori este omul din litere, contradictoriu şi adesea contrariant. Aşteptăm volumul despre Caragiale...
marți, 9 iunie 2009
sâmbătă, 6 iunie 2009
Steinhardt
UN DESTIN FERICIT
Uneori mîna este cea care citește. Mai bine zis, ea decide ce carte să impună ochiului. Oricine trăiește cu exercițiul cotidian al lecturii a cunoscut probabil această experiență, cînd mîna se întinde parcă singură, mînată de un impuls obscur, spre raftul bibliotecii și extrage de acolo o carte la care poți să juri că nu te gîndiseși cu o secundă înainte. O poți răsfoi doar, cu oarecare uimire, sunt cărți pe care uitaseși că le ai, sau te poți adînci în lectură ca și cînd ai citi-o prima oară, fără să o mai poți lăsa din mînă. Poți chiar descoperi o carte pe care nu ai citit-o (o adevărată bibliotecă este cea în care se găsesc suficiente cărți necitite) încă. O astfel de experiență am retrăit recent cu Jurnalul fericirii, al lui Steinhardt. Prins de cu totul alte urgențe, m-am trezit că întind mîna și scot din raft cartea. Nu ediția de la Dacia, din 1991, aceea greu manevrabilă din cauza (re)citirilor succesive și a multor mîini prin care a trecut. Ci noua ediție din seria elegantă de Opere de la Polirom. Lectura nouă în care m-am angajat a fost neașteptat de plină de surprize. Punctele de interes mi-erau acum altele decît la prima lectură, aceea cu intensitatea unui șoc. Chiar am fost surprins să constat cât de diferite sunt acum accentele interesului meu. Atunci: 1. memorialistica de închisoare era încă la începuturile ei editoriale, între timp s-au umplut cîteva rafturi. Citeam cu fervoare și furie, cu mirare și oroare despre detaliile gulagului românesc. O lume nouă apărea din subterane. 2. Tema convertirii religioase era pentru prima oară reprezentată la un nivel magistral în literatura noastră. Și 3. Modul lui Steinhardt de a scrie despre creștinism era (și este) de o mare originalitate dar fără a depăși rigoarea dogmatică ortodoxă. Nu avea nimic din rigiditatea limbajului bisericos. Acum, putem înțelege textul Părintelui Nicolae de la Rohia printr-o mult mai detaliată contextualizare. Avem mult mai multe informații, cel puțin despre punctele 2 și 3.
În răstimpul re-lecturii Jurnalului am găsit și cumpărat și monografia lui George Ardeleanu N. Steinhardt și paradoxurile libertății. Editura Humanitas, 2009. Cartea concurează de pe acum la titlul de cea mai bună lucrare de istorie literară a anului. Steinhardt merita fără îndoială o astfel de monografie. Cel puțin trei dintre calitățile scrisului lui Steindardt sunt de regăsit ca un omagiu la monografistul său: erudiția, curajul și libertatea de gîndire. Spuneam despre noua lectură a jurnalului că a mutat accentele. Acum putem privi figura culturală a lui Steinhardt într-o complexitate puțin evidențiată pînă acum. Este ceea ce face George Ardeleanu. Avem un portret exact și nuanțat al generației interbelice dar și al epocii istorice postbelice. Este o hagiografie modernă. Sensul cuvîntului, atenție, nu este acela de encomion ci „doar” viață de sfînt. Șansa paradoxală (Cioran, Țuțea, Paleologu, Steinhardt, excepționali artiști ai gîndirii paradoxale; un alt numitor comun al generației?) a creștinismului în a doua jumătate a veacului XX a fost o recădere în catacombe. O posibilitate a martirajului în împrejurările mărturiei creștine a renăscut. Cum spunea un răposat patriarh: nu am avut curaj să fim martiri. Și totuși, cîți martiri am avut... Încă nesanctificați. Pentru că au reapărut catacombele și chinurile cu care este obișnuit oricine a citit o viață de sfînt.
Steinhardt intră în pușcărie, pe lîngă aspirinele din buzunar, cu două bagaje esențial: o vastă cultură bine asimilată dar și o armătură morală solid construită. Credința este inițial mai mult o tînjire, o căutare de sine și de temeiuri. Pușcăria ia și ultima cîrpă de pe ochi. Tot jurnalul se constituie astfel ca o predică. O predică adevărată în care cuvîntul și fapta una sunt. Nu știu în ce raport numeric se află în jurnal citatele scripturale față de acelea culturale, aș crede intuitiv că acestea din urmă sunt mai numeroase. Este de văzut aici unul dintre temeiurile gândirii teologice a părintelui Nicolae. El percepe pretutindeni Întruparea, iar în cultură calea cea mai bogată spre revelație. Are spiritul într-o continuă alertă, în perpetuă stare de veghe pentru a descoperi lumina cîte unui înțeles parabolic creștin într-un film, într-o carte, într-o scenă istorică, într-o replică memorabilă și mai ales în experiența limită carcerală. Aceasta nu are decît în subsidiar înțeles politic ori istoric, ci în primul rînd unul religios, de pat germinativ al revelației.
În acest sens nu trebuie privită ca o frivolitate compoziția atît de pretențioasă, atent migălită, polifonică, a jurnalului. Ea ține nu de vreun estetism sau de orgoliu auctorial, este tot o reverență inteligentă și politicoasă adusă credinței. I s-ar părea o jignire să scrii plicticos și comun despre Întrupare, Evenimentul unic al istoriei. Cînd îi citim predicile adunate în Dăruind vei dobîndi, găsim aceeași deloc frivolă și profund respectuoasă atenție acordată formei, trimiterii culturale. Grozăvia destinului prin care a trecut, felul în care tace Jurnalul despre anumite lucruri (la fel de importante ca și cele pe care le dezvăluie) sunt fapte secundare, sau doar cadru prin care se străvede Sensul existenței care este credință și este libertate. Steinhardt nu scrie despre fericire și despre libertate, ci scrie fericit și liber. Are un cult al prieteniei, nu numai oamenii îi sunt prieteni, și despre cărți scrie cu fervoare asumată, nu se simte nici un strop de obligație, ci, ajutat și de memoria excepțională (n-a observat nimeni, din cîte știu, că reprezentanții de seamă ai mirabilei generații se bucurau cu toții de o memorie remarcabilă, un adevărat numitor comun, să fie rodul sistemului de învățămînt de atunci, e de gîndit...), cărțile citite, de la un roman polițist la Frații Karamazov îi sunt parteneri, de banchet de idei, taifas, de platonician symposion. O altă observație ținînd tot de rădăcini, mai lesne de evidențiat în cazul lui Steinhardt (după un eșec de integrare în sinagogă) este faptul că el ajunge la credință sprijinit de o armătură morală impecabilă. Extraordinarul personaj care este tatăl său, cu replicile-i memorabile, este o mărturie în acest sens.
Literatura concentraționară se constituie, în ultimele două decenii mai ales, într-o nouă cortină, de hîrtie, care desparte Estul de Vest. Estul are în plus o experiență al cărui grad de atrocitate și coborîre în subuman este necunoscut Occidentului. Și, în plus, este de nepovestit. Oricît de bogată ar fi literatura Gulagului, începînd cu textul fondator, Arhipelagul Gulag, vesticii nu pot crede. Este ceva normal, nici generațiile mai noi din est nu o cred. Sună atît de neverosmil ceea ce s-a întîmplat... Este aici una dintre explicațiile faptului că frivolul jurnal al lui Sebastian s-a bucurat de un atît de mare succes, vorbea despre lucruri cunoscute, în vreme ce mult mai profundul jurnal al lui Steinhardt nu a atins asemenea cote de interes internațional. Inenarabila experiență a lagărului comunist (mă refer și la cel mic și la cel extins la dimensiunile țării întregi), această experiență în plus a unei jumătăți de continent a rămas incomuncabilă. Steinhardt nu este un naiv, are intuiții istorice tulburător de exacte, dacă le privim din perspectiva timpurior de azi. Tocmai pentru că vin din partea știutorului, a celui care a trecut neorbit cele două praguri ale secolului.
Restituirea operei lui Steinhardt, om forjat în interbelic dar împlinit ca destin în teribila perioadă de după 1945, ne pune dinainte unul dintre cele mai rotunde destine ale culturii române. Îmbinarea dintre religiozitate și informația culturală de ultimă formă (nu numai literar-filozofică, ci și științifică) este foarte rară în românica, unde cele domenii apar în genere strict separate. Steinhardt este un inclasabil în literatura noastră. El face cît o categorie, este o mulțime cu un singur element. Multe invidii va fi stîrnit faptul că numele lui a fost cel amintit la istorica vizită a Papei Ioan Paul al II-lea. Dar puțini vor fi luat seama de ce. El însuși un spirit nerigid, liber, dincolo de canoane, dar riguros, Suveranul Pontif sugera astfel, poate, extrem de subtil, calea pe care ar trebui să o apuce o ortodoxie care vrea să fie cea „dreaptă”, dar să fie și în dialog cu vremurile. Pe de altă parte, pentru o societate (incluzînd aici și o mulțime de literați, oameni de cultură, așa zicînd liber cugetători) în care ortodoxia este echivalentă cu cazul Tanacu, Steinhardt este o piatră de poticnire. Nu poate fi ignorat nici de literați, nici de credincioși. Scriind la modul entuziast, sărbătoresc, pe care și l-a făurit, el nu face critică literară propriu-zisă, dar nici limbajul în care își comunică teologhisirea nu este cel comun bisericesc. Această situare frontalieră a monahului de la Rohia deschide o vedere spre un nou continent cultural, încă neexplorat în cultura autohtonă. Monografia lui George Ardeleanu are două calități mai greu de reunit: înțelege foarte bine epoca (nu am citit multe lucrări care să o descrie mai adecvat), și are curajul de a spune direct lucruri pe care mulți le tac. Prin apelul insistent la citate din toate etapele și toate compartimentele tematice ale operei lui Steinhardt, autorul monografiei arată tocmai cum se construiește un om punte peste două epoci. Nu întîmplător cuvîntul cheie, aflat și în titlul monografiei este libertate. Citească-se capitolul Cîteva teme steinhardtiene (și tot atîtea aproximări). El fixează în cîteva pagini ideile forță ale operei steinhardtiene.
Cu alte cuvinte, Jurnalul fericirii, nu îmi pare o carte doar despre trecut, despre marea ruptură în condiția umană care este comunismul, ci și una despre o dimensiune lipsă a construcției culturii autohtone, cea a religiosului. În urma acestei serii de Opere și a monografiei lui George Ardeleanu, Steinhardt încetează de a mai fi un caz oarecum pitoresc, tinde să devină un instaurator de paradigmă.
Uneori mîna este cea care citește. Mai bine zis, ea decide ce carte să impună ochiului. Oricine trăiește cu exercițiul cotidian al lecturii a cunoscut probabil această experiență, cînd mîna se întinde parcă singură, mînată de un impuls obscur, spre raftul bibliotecii și extrage de acolo o carte la care poți să juri că nu te gîndiseși cu o secundă înainte. O poți răsfoi doar, cu oarecare uimire, sunt cărți pe care uitaseși că le ai, sau te poți adînci în lectură ca și cînd ai citi-o prima oară, fără să o mai poți lăsa din mînă. Poți chiar descoperi o carte pe care nu ai citit-o (o adevărată bibliotecă este cea în care se găsesc suficiente cărți necitite) încă. O astfel de experiență am retrăit recent cu Jurnalul fericirii, al lui Steinhardt. Prins de cu totul alte urgențe, m-am trezit că întind mîna și scot din raft cartea. Nu ediția de la Dacia, din 1991, aceea greu manevrabilă din cauza (re)citirilor succesive și a multor mîini prin care a trecut. Ci noua ediție din seria elegantă de Opere de la Polirom. Lectura nouă în care m-am angajat a fost neașteptat de plină de surprize. Punctele de interes mi-erau acum altele decît la prima lectură, aceea cu intensitatea unui șoc. Chiar am fost surprins să constat cât de diferite sunt acum accentele interesului meu. Atunci: 1. memorialistica de închisoare era încă la începuturile ei editoriale, între timp s-au umplut cîteva rafturi. Citeam cu fervoare și furie, cu mirare și oroare despre detaliile gulagului românesc. O lume nouă apărea din subterane. 2. Tema convertirii religioase era pentru prima oară reprezentată la un nivel magistral în literatura noastră. Și 3. Modul lui Steinhardt de a scrie despre creștinism era (și este) de o mare originalitate dar fără a depăși rigoarea dogmatică ortodoxă. Nu avea nimic din rigiditatea limbajului bisericos. Acum, putem înțelege textul Părintelui Nicolae de la Rohia printr-o mult mai detaliată contextualizare. Avem mult mai multe informații, cel puțin despre punctele 2 și 3.
În răstimpul re-lecturii Jurnalului am găsit și cumpărat și monografia lui George Ardeleanu N. Steinhardt și paradoxurile libertății. Editura Humanitas, 2009. Cartea concurează de pe acum la titlul de cea mai bună lucrare de istorie literară a anului. Steinhardt merita fără îndoială o astfel de monografie. Cel puțin trei dintre calitățile scrisului lui Steindardt sunt de regăsit ca un omagiu la monografistul său: erudiția, curajul și libertatea de gîndire. Spuneam despre noua lectură a jurnalului că a mutat accentele. Acum putem privi figura culturală a lui Steinhardt într-o complexitate puțin evidențiată pînă acum. Este ceea ce face George Ardeleanu. Avem un portret exact și nuanțat al generației interbelice dar și al epocii istorice postbelice. Este o hagiografie modernă. Sensul cuvîntului, atenție, nu este acela de encomion ci „doar” viață de sfînt. Șansa paradoxală (Cioran, Țuțea, Paleologu, Steinhardt, excepționali artiști ai gîndirii paradoxale; un alt numitor comun al generației?) a creștinismului în a doua jumătate a veacului XX a fost o recădere în catacombe. O posibilitate a martirajului în împrejurările mărturiei creștine a renăscut. Cum spunea un răposat patriarh: nu am avut curaj să fim martiri. Și totuși, cîți martiri am avut... Încă nesanctificați. Pentru că au reapărut catacombele și chinurile cu care este obișnuit oricine a citit o viață de sfînt.
Steinhardt intră în pușcărie, pe lîngă aspirinele din buzunar, cu două bagaje esențial: o vastă cultură bine asimilată dar și o armătură morală solid construită. Credința este inițial mai mult o tînjire, o căutare de sine și de temeiuri. Pușcăria ia și ultima cîrpă de pe ochi. Tot jurnalul se constituie astfel ca o predică. O predică adevărată în care cuvîntul și fapta una sunt. Nu știu în ce raport numeric se află în jurnal citatele scripturale față de acelea culturale, aș crede intuitiv că acestea din urmă sunt mai numeroase. Este de văzut aici unul dintre temeiurile gândirii teologice a părintelui Nicolae. El percepe pretutindeni Întruparea, iar în cultură calea cea mai bogată spre revelație. Are spiritul într-o continuă alertă, în perpetuă stare de veghe pentru a descoperi lumina cîte unui înțeles parabolic creștin într-un film, într-o carte, într-o scenă istorică, într-o replică memorabilă și mai ales în experiența limită carcerală. Aceasta nu are decît în subsidiar înțeles politic ori istoric, ci în primul rînd unul religios, de pat germinativ al revelației.
În acest sens nu trebuie privită ca o frivolitate compoziția atît de pretențioasă, atent migălită, polifonică, a jurnalului. Ea ține nu de vreun estetism sau de orgoliu auctorial, este tot o reverență inteligentă și politicoasă adusă credinței. I s-ar părea o jignire să scrii plicticos și comun despre Întrupare, Evenimentul unic al istoriei. Cînd îi citim predicile adunate în Dăruind vei dobîndi, găsim aceeași deloc frivolă și profund respectuoasă atenție acordată formei, trimiterii culturale. Grozăvia destinului prin care a trecut, felul în care tace Jurnalul despre anumite lucruri (la fel de importante ca și cele pe care le dezvăluie) sunt fapte secundare, sau doar cadru prin care se străvede Sensul existenței care este credință și este libertate. Steinhardt nu scrie despre fericire și despre libertate, ci scrie fericit și liber. Are un cult al prieteniei, nu numai oamenii îi sunt prieteni, și despre cărți scrie cu fervoare asumată, nu se simte nici un strop de obligație, ci, ajutat și de memoria excepțională (n-a observat nimeni, din cîte știu, că reprezentanții de seamă ai mirabilei generații se bucurau cu toții de o memorie remarcabilă, un adevărat numitor comun, să fie rodul sistemului de învățămînt de atunci, e de gîndit...), cărțile citite, de la un roman polițist la Frații Karamazov îi sunt parteneri, de banchet de idei, taifas, de platonician symposion. O altă observație ținînd tot de rădăcini, mai lesne de evidențiat în cazul lui Steinhardt (după un eșec de integrare în sinagogă) este faptul că el ajunge la credință sprijinit de o armătură morală impecabilă. Extraordinarul personaj care este tatăl său, cu replicile-i memorabile, este o mărturie în acest sens.
Literatura concentraționară se constituie, în ultimele două decenii mai ales, într-o nouă cortină, de hîrtie, care desparte Estul de Vest. Estul are în plus o experiență al cărui grad de atrocitate și coborîre în subuman este necunoscut Occidentului. Și, în plus, este de nepovestit. Oricît de bogată ar fi literatura Gulagului, începînd cu textul fondator, Arhipelagul Gulag, vesticii nu pot crede. Este ceva normal, nici generațiile mai noi din est nu o cred. Sună atît de neverosmil ceea ce s-a întîmplat... Este aici una dintre explicațiile faptului că frivolul jurnal al lui Sebastian s-a bucurat de un atît de mare succes, vorbea despre lucruri cunoscute, în vreme ce mult mai profundul jurnal al lui Steinhardt nu a atins asemenea cote de interes internațional. Inenarabila experiență a lagărului comunist (mă refer și la cel mic și la cel extins la dimensiunile țării întregi), această experiență în plus a unei jumătăți de continent a rămas incomuncabilă. Steinhardt nu este un naiv, are intuiții istorice tulburător de exacte, dacă le privim din perspectiva timpurior de azi. Tocmai pentru că vin din partea știutorului, a celui care a trecut neorbit cele două praguri ale secolului.
Restituirea operei lui Steinhardt, om forjat în interbelic dar împlinit ca destin în teribila perioadă de după 1945, ne pune dinainte unul dintre cele mai rotunde destine ale culturii române. Îmbinarea dintre religiozitate și informația culturală de ultimă formă (nu numai literar-filozofică, ci și științifică) este foarte rară în românica, unde cele domenii apar în genere strict separate. Steinhardt este un inclasabil în literatura noastră. El face cît o categorie, este o mulțime cu un singur element. Multe invidii va fi stîrnit faptul că numele lui a fost cel amintit la istorica vizită a Papei Ioan Paul al II-lea. Dar puțini vor fi luat seama de ce. El însuși un spirit nerigid, liber, dincolo de canoane, dar riguros, Suveranul Pontif sugera astfel, poate, extrem de subtil, calea pe care ar trebui să o apuce o ortodoxie care vrea să fie cea „dreaptă”, dar să fie și în dialog cu vremurile. Pe de altă parte, pentru o societate (incluzînd aici și o mulțime de literați, oameni de cultură, așa zicînd liber cugetători) în care ortodoxia este echivalentă cu cazul Tanacu, Steinhardt este o piatră de poticnire. Nu poate fi ignorat nici de literați, nici de credincioși. Scriind la modul entuziast, sărbătoresc, pe care și l-a făurit, el nu face critică literară propriu-zisă, dar nici limbajul în care își comunică teologhisirea nu este cel comun bisericesc. Această situare frontalieră a monahului de la Rohia deschide o vedere spre un nou continent cultural, încă neexplorat în cultura autohtonă. Monografia lui George Ardeleanu are două calități mai greu de reunit: înțelege foarte bine epoca (nu am citit multe lucrări care să o descrie mai adecvat), și are curajul de a spune direct lucruri pe care mulți le tac. Prin apelul insistent la citate din toate etapele și toate compartimentele tematice ale operei lui Steinhardt, autorul monografiei arată tocmai cum se construiește un om punte peste două epoci. Nu întîmplător cuvîntul cheie, aflat și în titlul monografiei este libertate. Citească-se capitolul Cîteva teme steinhardtiene (și tot atîtea aproximări). El fixează în cîteva pagini ideile forță ale operei steinhardtiene.
Cu alte cuvinte, Jurnalul fericirii, nu îmi pare o carte doar despre trecut, despre marea ruptură în condiția umană care este comunismul, ci și una despre o dimensiune lipsă a construcției culturii autohtone, cea a religiosului. În urma acestei serii de Opere și a monografiei lui George Ardeleanu, Steinhardt încetează de a mai fi un caz oarecum pitoresc, tinde să devină un instaurator de paradigmă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)