Cîndva, într-o tinereţe îndepărtată, inevitabil stupidă, lirică şi filozofardă, scrisesem un poem fluviu cu titlul Vindecătorul. Nu mai ştiu despre ce era vorba, şi asta vindecă acum. Nu-l citisem încă pe atunci pe Cioran, era doar un nume neadunat pe nici o carte. Mult mai târziu aveam să aflu legătura îndepărtată între aforism şi catharsis. „Vindecările” hypocratice erau exprimate în aforisme. Şi această exprimare originară a corporalului bolnav (din punct de vedere cioranian asta bate spre pleonasm, condiţia umană însăşi este bolnavă) într-o formă condensată leagă ab origine destructurarea corpului în timp de cristalizarea diamantină a exprimării aforistice. „Demisia organelor” are un pandant în fosforescenţa logosului. Cioran este gînditorul unui prea tîziu dezabuzat, prea tîziu atît din punctul de vedere istoric (vremea Franţei clasice), cît şi metafizic, după căderea în timp totul este inutil, mîntuirea nu mai este posibilă. „de cînd Schopenhauer a avut năstruşnica inspiraţie să introducă sexualitatea în metafizică, iar Freud pe aceea de a înlocui vorbirea deşucheată cu o pseudoştiinţă a frămîntărilor noastre, a devenit la modă ca primul venit să ne vorbească despre „semnificaţia” isprăvilor, timidităţilor şi reuşitelor sale. Toate confidenţele încep cu asta, şi toate conversaţiile, pînă la urmă, acolo ajung. În curînd relaţiile cu ceilalţi ni se vor rezuma la notificarea orgasmelor reale sau născocite. E destinul speciei noastre pustiite de introspecţie şi anemie: să se reproducă prin cuvinte, să-şi etaleze intimităţile nocturne, sporindu-le eşecurile sau izbînzile” (SA.92). Exilul este condiţia asumată şi ex-primată constant de gînditorul totalei înstrăinări. Este mai întîi exilul fundamental al omului din paradis, este exilul din ţară, exilul din propria biografie, mereu ocultată, exilul în celebra garsonieră din centrul unui Paris prea aglomerat, exilul din orice „prestaţie” socială sau în media, exilul din limba natală, exilul din „filozofia sistematică” pe care o cunoştea totuşi foarte bine. Însăşi maladia sa finală a memoriei poate fi privită ca o ultimă demisie dintr-o lume pe care s-a pregătit mereu să o părăsească, şi cu care rupe ultima dintre legături. Din seria de gînditori crepusculari în care se încadrează, Cioran a împins, poate, cel mai departe consecvenţa întru a nu accepta nici o iluzie. Zarathustra nu a fost primul care a strigat că Dumnezeu a murit, dar strigătul său a fost cel mai bine auzit de o umanitate trăind în disperarea de a se simţi părăsită de Tatăl încă de la naştere. Cioran este un filozof al lucidităţii dizolvante, acidul enunţurilor sale paradoxale arde carnea lumii, dezvăluind un ecorşeu însîngerat al tuturor iluziilor. Poate una singură face excepţie: muzica, adică purul „ceva” fără nici o corespondeţă în tangibil.
Cum se poate, însă, gîndi şi scrie după ce Dumnezeu a murit? Scriitura fragmentară, autodemolatorie a lui Cioran nu încetează nici o clipă să pună această mereu subînţeleasă întrebare. Cioran, nutrit de gnosticismul contemporan, (vezi I.P.Culianu) contemplă lumea compusă numai din acele mebra disjecta ale unui Orfeu sfîşiat de menade, ale unui Osiris neiubit de nicio Isis şi care nu pot fi redate decît într-o scriitură exploziv fragmentară. Aforismul înseamnă etimologic spasm, el trimite inevitabil la moarte, la orgasm şi la moarte ca orgasm. „L’écriture est en effet chez Cioran, l’expression d’une pensée corporelle, physiologique, fondée sur la seule certitude qui soit: la dégénérescence programée des organes qui mène inéluctabelement à la mort” (240) scrie în excelenta sa analiză Rachel Mutin. Ne şochează acea tensiune fondatoare despre care au încercat să dea seamă toţi cei care au scris despre Cioran între disperarea absolută şi strălucirea stilistică. Se stabileşte astfel un ritm intern al scrisului său, mai ales cel în limba franceză, ritm care scandează neantul ce-l atrage hipnotic. „L’écriture fragmentaire, en particulier, impose une ponctuation fréquente qui, contrairement aux idées reçues, ne résulterait peut-être pas de reliefs, des traces nostalgiques d’une apparence de rythme oral mais d’un rythme plus originaire, plus essentiel, celui que la mort impose à la vie. Car la mort est aussi un rythme. A l’égard des hommes, elle est le rythme le plus fort, le plus insistant. Ici, le fragment figure l’humain. «En lui se lisent la force d’une âme et la finitude d’un corps». En effet, l’homme pour Cioran, est un être raté dans lequel la mort s’insinue et progresse dès la naissance” [243]. Dacă există (malgré lui) o „filozofie” a lui Cioran, atunci ea este dată tocmai de acest ritm secret, inaparent, prin care moartea îşi face loc, coexistă, cu instinctul vital. Întreabă Sylvie Jaudeau înt-un excelent dialog despre Acedie: „Credeţi într-adevăr că istoria trebuie asociată cu răul? – Cioran: Sînt convins de asta. Omul era condamnat încă de la început. În acţiune, el uită plenitudinea primordială care-l ferea şi de timp, şi de moarte. Din propria sa voinţă, el s-a pus în slujba ruinei. Istoria, izvorîtă din timp şi din mişcare, e condamnată la autodistrugere. Nimic bun nu poate să rezulte din ceea ce, la origine, a fost efectul unei anomalii” (CCC.198) După ce Divinul nu a mai spus nimic omului, nu mai rămîne decît această soluţie a absolutizării Răului. Într-un mod straniu, Cioran este cel mai radical urmaş al lui Descartes, pentru că el a împins Dubito cel mai departe. În acest sens el încearcă să reconstituie, din cuvinte, o lume „sintactică”, adică perfect coerentă, suficientă sieşi, dar care este evident o construcţie fără constructor. Obsesia lui pentru mistici în acest impuls originar îşi are pornirea: „Toţi misticii au cunoscut mari tulburări, vecine cu prăbuşirea. Îţi pui inevitabil întrebarea: «Pînă unde poţi merge cu îndoiala?» Răspunsul e simplu: lîncezeşti acolo sau ieşi din ea. E paralizie sau trambulină”. (CCC 202) Ceea ce îl salvează pe Cioran de impotenţa ideatică a relativismului spiritual actual (care nu a avut, din cîte ştiu, cutezanţa de a şi-l aroga drept ilustru predecesor) este tocmai această frenezie paradoxală cu care trăieşte „răsturnarea tutror valorilor” (Nietzsche) şi fascinaţia bolnavă a Verticalei. Fragmentul nu ţine de stilistică, este un imperativ de exactitate, după cădere nimic nu mai poate fi întreg, dar trebuie să fie diamantin ca structură a logosului. Suntem un agregat (DR 99) şi tînjim după întreg ca după o eră a completitudinii. Dar acest întreg a fost pentru totdeaua sfărîmat şi de aici fragmentalitatea, nu doar ca tehnică a scrisului, ci ca expresie directă a sfîşierii menadice. Trăind într-un perpetuu „amurg al gîndurilor” filosoful crepuscular anticipează lumea de azi, fără centru, destrămată de forţe centrifuge. În mod logic, personajul scriiturii acesteia strălucitoare (nu va fi astfel explozia finală au universului, mareea universală de fotoni?) se simte străin, „la periferia speciei”. (SA 24)
Se poate însă trăi într-o lume fără certitudini? O lume în care „pasiunea absolutului [stă] într-un suflet sceptic”, un înţelept grefat pe un lepros (LS) poate desluşi un sens al acestei şandramale căzute în timp? Aforismul este forma supremă de a a exprima vacuitatea, dezintegrarea subiectului. „Nous voyons maintenant à quel point le rapport entre l’écriture et le sujet est ambigu: si le fragment permet d’accéder à un moi plus profond, plus signifiant car plus personnel, il représent en même temps la menace permanente de sombrer dans un égotisme proche du solipsisme. Le sujet a tendence à succomber à la délectation narcissique, à y trouver un plaisir intense mais régressif. Le fragment aurrait ainsi pour effet d’interdire peu à peu toute véritable maturation du sujet écrivant, l’enfermant dans l’éternel présent d’une forme rivée à l’instant, sans perspective, sans avenir. Il est le lieu privilégié de l’expression d’un
Prin condiţia sa de etern sfîşiat, Cioran nu se opreşte însă în nici una dintre bolgii, pedeapsa lui şi a speciei este rătăcirea. „Între pasiunea pentru extaz şi oroarea de vid se învîrte întreaga mistică”. [LS 76] Filozofia este un domeniu care propune înşelătoare teritorii stabile, şi tocmai de aceea este „părăsită”. „Singurul merit al filozofilor este că s-au ruşinat uneori că sînt oameni. Platon şi Nietzsche fac excepţie: ei s-au ruşinat totdeauna. Primul a vrut să ne scoată din lume, iar al doilea din noi înşine. Pînă şi sfinţii ar avea ceva de învăţat de la ei. Astfel s-a salvat onoarea filozofiei”.[LS 55] În procesul continuu al gîndirii europene, care a început de la Renaştere şi, continuînd prin Luminism, Romantism şi-a atins inevitabila culminaţie în relativismul contemporan, de des-centrare, de, cum se spune acum, de-construire a oricărui centru, in-sistenţa lui Cioran este cea mai fină analitică a consecinţelor existenţiale. „Prin tristeţi cazi prizonier lui Dumnezeu. Şi astfel ajungi să nu te mai mîngîie nimic în afara de moartea în el” [LS 79] Cioran a introdus în filozofie conceptele (nu e potrivit, dar cum să le zici altfel?) de boală şi sănătate. Cum spune undeva, eşti sănătos cîtă vreme filozofezi, cînd ai început să gîndeşti apare boala. Iar fericirea este „un menuet de viermi” [LS120]. Asemenea formulări, desigur, te blochează, pentru că ele au ceva definitiv ca o cenuşă după ce a ars hîrtia. Chiar dacă stilistic sunt diferite, cărţile scrise în franceză au aceeaşi frenezie a luptei, franceza are virtutea de a-i oferi un trup cu care să se poată lupta, cîtă vreme acestui Iacob modern nu i se oferise nici un înger pe măsură. Franceza ia locul Dumnezeului absent. Suntem o specie care se reproduce prin cuvinte şi de aici sentimentul ambivalent al lui Cioran faţă de limbă. Antonimia la care este mereu atent între barbaria vernaculară şi rafinamentul fanat, insuportabil, al sintaxei franceze, lamentoul său perpetuu că se scrie prea mult, că el însuşi a scris prea mult sunt, în fond, tot opoziţii la această perpetuare logomahică.
„Nostalgia paradisului” este, pînă la urmă o nostalgie a unităţii fără fisura în care să nu se poată insinua Răul. Dar aforismul este şi o netă opoziţie la Sistem (văzut ca sicriu al gîndirii), o exprimare sfidătoare a „snobismului Ireparabilului” [SA] „M-am afundat –arogant- în Absolut: am ieşit un troglodit” [SA 25] Primul capitol din Silogismele amărăciunii se numeşte chiar Atrofia cuvîntului. Textele lui Cioran sunt un fel de cerebrare a acestei atrofii. „Formaţi la şcoala veleitarilor, idolatri ai fragmentului şi ai stigmatului, aparţinem unui timp clinic în care numai cazurile contează. Ne interesează mai ales ceea ce scriitorul nu a exprimat, ceea ce ar fi putut spune, dar n-a spus, ne atrage doar faţa sa nevăzută. Dar scriitorul a lăsat o operă, dacă s-a înfăţişat pe de-a-ntregul, atunci, cu siguranţă, îl vom lăsa să cadă în uitare. Magie a artistului nerealizat...., a învinsului care şi-a risipit dezamăgirile, care nu a ştiut să le facă să rodească” [SA 5]. Întrebarea esenţială, într-o lume în care Dumnezeu este absent şi totul este fărîmă este: cum să nu mai reproduci răul? Cioran este fascinant prin spectacolul acestei lupte, histrionismul său care îl salvează de morbiditate este dat de distanţă. Nu se ia parcă excesiv în serios, susţine enormităţi şi pare a se mira: cum poţi să fii serios cînd eşti fărîme? Şi cînd unitatea nu îţi poate fi (re)dată decît de moarte.
„Dorinţa de a muri mi-a fost singura grijă, căreia i-am sacrificat totul, pînă şi moartea”. [SA 61] Mistic paradoxal al unui cer gol, Cioran se roagă... totuşi. El a exprimat definitiv toate aporiile logice şi spaimele metafizice ale erei postdivine în care se află gîndirea umană. Caleidoscopic, ţăndările sale de raţionamente recompun imaginea „transcendenţei goale” (Hugo Friedrich). Luminat din sine însuşi, limbajul său ne transmite neîncetat că el există. Şi că el purcede din El...
***
Notă. Trimiterile din text sunt la următoarele lucrări: SA, Silogismele Amărăciunii, 1992;
CCC, Convorbiri cu Cioran, 1993; DR, Demiurgul cel Rău, 1995; LS, Lacrimi şi Sfinţi, 1991; Am mai folosit de asemenea Fernando Savater, Eseu despre Cioran, 1998, Livius Ciocârlie, Caietele lui Cioran, 1999. Şi, mai ales, excepţionalul număr masiv din Cahiers de l’HERNE dedicat lui Cioran, apărut în 2009. De aici am citat insistent din studiul lui Rachel Mutin Philosophie du néant et métaphysique du fragment, la care am trimis doar prin numărul de pagină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați