sâmbătă, 18 ianuarie 2014

PARADIGMELE GENIULUI
           
            Tocmai mă întrebam cum să scriu despre gustul de fad şi cenuşă scîrţîită între dinţi pe care mi l-a lăsat şi anul acesta „sărbătorirea” lui Eminescu, voiam să spun că am depus armele, mi se pare definitiv imposibil să-l celebrăm autentic, nefestivist, fără a profita de ocazie spre a ne deşerta reciproc în cap găleţi de frustrări. Aşa cum este acum, ziua Eminescului, căreia i s-a mai pus şi moţul aşa zisei zile a culturii române, face mai mult rău prin formalism şi lipsă de substanţă. Dar, cum nu există coincidenţe, pe 16 ianuarie dau din întîmplare peste un articol de popularizare ştiinţifică abordînd o temă pe care noi o înecăm îndeobşte în multe cuvinte goale: ce este un geniu. Temă abordată strict ştiinţific, nu speculativ. Tocmai ce terminasem cu o săptămînă în urmă de citit minunata restituire documentară Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, 580 p., apărută la Humanitas sub îngrijirea lui Cătălin Cioabă. Poate cel mai important eveniment eminescologic de multă vreme încoace. Tocmai de aceea ignorat în ceremoniile oficiale. Mă pregăteam să notez cîteva impresii la lectura acestor amintiri ale oamenilor care l-au cunoscut pe Poet, dar le amîn pentru o proximă ocazie, sub presiunea acestor cercetări antropologice şi psihologice despre structura geniului. Astfel, după un psiholog american cu nume imposibil de pronunţat; Mihaly Csikszentmihaliy, de la Universitatea din Chicago, care a analizat vreo 90 de personalităţi excepţionale în domeniul lor de creativitate, inclusiv 14 laureaţi Nobel, geniul ar fi caracterizat de două trăsături fundamentale: curiozitate şi motivaţie ieşite din comun. Nu studiile superioare sunt condiţia unei creativităţi excepţionale, - dimpotrivă, în unele situaţii se pare că ele inhibă creativitatea – nici un IQ foarte ridicat nu este o condiţie sine qua non. Dacă cineva ar măsura cu indici matematici mărturiile strînse în antologia citată, ar descoperi cu siguranţă că practic totalitatea celor care l-au cunoscut pe Eminescu, mai ales în perioada studiilor (Ştefanelli, Slavici cei mai pătrunzători) vorbesc exact despre aceste însuşiri: dorinţa de a şti totul, în domenii aparent lipsite de legătură –economie, anatomie, astronomie, istorie – şi abandonul absolut faţă de creaţie, ieşirea din social pe lungi perioade pentru a se dedica exclusiv cititului şi scrisului la ciclopicele sale proiecte (vezi Hyperion I, cea mai bună biografie a poetului a lui George Munteanu). Cît despre studiile poetului, biografii noştri suferă de un fel de pudibonderie încercînd să oculteze realitatea că poetul nu avea probabil terminat liceul. Şi ce-i cu asta? Setea lui de cunoaştere compensa cu asupră de măsură rigiditatea unor studii încheiate cu diploma reglementară de doctor. În acest sens este Eminescu „omul deplin al culturii româneşti”, şi nu, Doamne fereşte, că ar fi deţinut o summa a întregii cunoaşteri umane. Toate mărturiile concordă, la fel, atunci cînd este vorba despre inteligenţa şi memoria poetului, într-adevăr excepţionale. Un alt cercetător, Keith Simonton, din California, cercetînd genii din istorie, dintre 1450-1850, adaugă faptul că geniile au o extraordinară putere de muncă, sunt total absorbite de munca lor. Şi aici avem practic o unanimitatea a evocărilor, toţi cunoscuţii povestesc despre patima cunoaşterii, despre lungile absenţe ale studentului care se închidea zile de-a rîndul în cămăruţa lui cu cărţile şi manuscrisele. De adăugat doar că, de la un moment dat, această robie a muncii a intrat în contradicţie cu fibra fizică (şi mai ales cea metafizică) a omului, care a cedat. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut spun că, la ritmul său de muncă, un om mai puţin robust ar fi capotat mult mai devreme. Motorul acestei munci este, spun psihologii citaţi, o pasiune „inumană” pentru studiu şi nu banii. Deja Maiorescu făcuse o remarcă fundamentală, în primul portret amplu dedicat poetului în 1889, în legătură cu dezinteresul său faţă de aspectul material, observaţie care i-a fost adesea imputată, iată însă că ea corespunde unei scheme antropologice nebănuit mai largi în care poetul se încadrează perfect: „ Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încît să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc […]. Ceea ce caracterizează mai întîi de toate personalitatea lui Eminescu, este o aşa de covîrşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar in epoca alienaţiei declarate), încît lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemînă. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întîmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană, îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintîi ar fi respins-o. Cît i-a trebuit lui Eminescu ca sa trăiască în accepţiunea materială a cuvîntului, a avut el totdeauna. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; cînd nu cîştiga singur, îl susţinea tatăl sau îl ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna”. Se cuvine de bună seamă să ne pună pe gînduri suprapunerea aproape perfectă a schemei de prezentare pe care o foloseşte Maiorescu acum 125 de ani în acest articol cu fundamentele pe care cercetătorii de azi le identifică în creativitatea genială. Semn că aici se ascunde ceva important. Nu romanticism de duzină este în acest portret (şi în fiinţa profundă a poetului), ci identificarea unei structuri de adîncime care explică fiziologia creatoare a artistului şi gînditorului.
            În sfîrşit, o altă trăsătură ţine de modul de testare a ideilor. Nefiind un om de ştiinţă, ci un artist, modul de impunere a operei – de o noutate eclatantă, şocantă în contextul socio-cultural respectiv, vezi mărturiile de la Junimea sau povestea plină de tîlc a lectura Sărmanului Dionis, nuvela primită cu stupoare şi totală neînţelegere în cercul doctorilor ieşeni în filozofie – are o structură aparte. Toată istoria postumelor eminesciene, cu trena ei de controverse pînă în zilele noastre, ţine de conştiinţa acută a poetului asupra distanţei care îl separa de contemporanii săi. Cărora poetul a preferat să le ofere ceva mai lesne digerabil pentru momentul afectiv şi intelectual de atunci. Psihologul Howard Gardner, de la Harvard University, autorul teoriei inteligenţelor multiple, scrie: „Indivizii creativi îşi petrec o mare parte din timp gîndindu-se la ceea ce şi-au propus să obţină, fie că au sau nu succes, iar dacă nu au succes se gîndesc la ce ar putea să schimbe din abordarea lor” Eminescu şi-a „grădinărit” destul de atent opera, de la primele poezii trimise la Familia, apoi cele trimise la Convorbiri, corespondenţa însoţitoare, textele uneori fenomenale pe care le-a lăsat în caiete, toate arată un „plan” subiacent, o percepere/pricepere a ceea ce suporta şi ce nu orizontul de aşteptare al contemporaneităţii sale. Poetul se adresa unei posterităţi care, nici azi, nu l-a asimilat la deplina complexitate. Care îl consideră încă simplist un „romantic întîrziat”, fără să vadă din satelit planul de ansamblu al vizionarismului operei. Lucrul pe manuscrise al poetului, relevat de Perpessicius sau de  Petru Creţia, dovedeşte limpede că el a avut de foarte timpuriu această viziune totalizatoare, nu a scris, propriu-zis, poezii, ci o Operă cu nenumărate şi subtile articulaţii, menită să dea seamă, demiurgic, despre Tot. Astăzi, dacă spui propoziţia simplă „Eminescu a fost un geniu” eşti privit ca o ciudăţenie şi blamat definitiv. Oare n-ar fi timpul ca un specialist în inteligenţele multiple de la noi să se dedice amănuntelor bio-bibliografice ale acestui „caz” excepţional? Să părăsim odată pentru totdeauna conspirativita cu Eminescu ucis de complotul nu ştiu care! Eminescopaţii, cum foarte nimerit îi numeşte recent cineva, fac mai mult rău obiectului lor de veneraţie, îndepărtînd atenţia de la nexusul chestiunii, care este înţelegerea structurii sale creatoare. Creierul poetului, ca preparat anatomo-patologic, a fost lăsat din neglijenţă să se împută în bătaia soarelui. Acest fapt paradigmatic poate fi ridicat la valoare de simbol al netrebniciei şi nimicniciei autohtone, pe care de atîtea ori el însuşi le-a vituperat. Avem însă, vorba lui Noica, rodul muncii acestui creier şi acest rod mai poate da subiecte de cercetare încă mult timp de aici înainte. Ar fi mare păcat, şi o crimă culturală şi istorică finalmente, să lăsăm să se altereze la lumina stroboscopică a celor mai recente –isme filosofice şi metodologice şi acest al doilea creier al geniului.
            În sfîrşit, să amintesc şi o ultimă trăsătură identificată de cercetătorii citaţi: puterea de sacrificiu. Prin ea intrăm direct în teologic şi metafizic, sacrificiul este conştient, are un scop clar conturat şi inalienabil care se atinge prin operă, dar este dincolo de operă. Interpretările sociologiste ale activităţii eminesciene la Timpul pun accentul, mai mult sau mai puţin voalat, pe truda lui disperantă pe „exploatarea omului” de către clica patronilor ziarului. Este omisă astfel, în virtutea unei mitologii superficiale a poetului „pur” şi „eteric”, hyperionic desprins de circumstanţe, una dintre trăsăturile sale fundamentale. În plan strict pragmatic, poetul ar fi putut găsi o sinecură care să-i asigure foarte puţinul necesar traiului său fără pretenţii şi s-ar fi putut dedica astfel, netulburat, „poeziei”. Ar fi putut, la limită, trăi retras la o stînă sau o mănăstire, în condiţii chiar mai bune materialiceşte decît cele în care şi-a tîrît zilele ca ziarist bucureştean. Numai că pentru Eminescu poezia, fără ghilimele, avea nevoie de această tribună răsunătoare care era Timpul, avea nevoie de luptă, de implicarea destinală în planul mai mare al neamului, al istoriei. Aici este cheia sacrificiului  său.

            Să recapitulăm: putere de muncă, obiectiv clar conturat, obsedant, căruia i se dedică absolut toate puterile fiinţei abstrăgînd de la rest, inteligenţă, memorie, singurătate, spirit de sacrificiu, ignorarea propriului confort existenţial, capacitate de a corecta permanent traseul cognitiv pentru a ajunge la ţel. Schema geniului. Schema personalităţii creative eminesciene. Oare de ce coincid atît de exact?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentați