Dan Platon

ORIZONTUL ȘI ABURUL DUHULUI

            La vernisajul retrospectivei Dan Platon, de joi 3 aprilie, sculptorul Alfred Dumitriu a povestit cum lucra pictorul și senzația sa că, atunci cînd fuma, părea de-a dreptul înconjurat de aburul Duhului. Mi-a atras atenția această amintire încercînd să înțeleg unitatea expoziției, ce nu părea o simplă expunere de tablouri, ci dezvăluia o sintaxă anume. Un sens unitar, crescînd cu dificultate, pe măsură ce întrezăreai legături inaparente între două-trei teme fundamentale. Pictură abstractă, sigur, dar nu simbolică, pictură ce se cere nu numai privită ci mai ales primită. Uneori e mai greu să primeşti decît să oferi. Necesită, adică, o stare de calmă deschidere către solaritatea ei obsedantă.

Două mi s-au părut deci metaforele recurente ale expoziţiei: soarele şi orizontala. Aproape că nu există tablou în care o tuşă orizontală extrem de fermă să nu sublinieze la un moment dat o separare de planuri.  Şi atunci mi-am dat seama că expoziţia trebuie „citită” într-un anume sens. Pentru a privi soarele în faţă îţi trebuie pregătire… Punctul de pornire se cuvine să fie desigur cele două variante de Dealuri, imagine emblemă fericit aleasă şi pentru afişul expoziţiei şi pentru albumul somptuos, pe care pictorul îl merita cu prisosinţă. Ele sunt de o simplitate ascetică, aproape copilărească, o curbă, o semi-elipsă ori hiperbolă, conturată printr-o linie dublă, deschisă la culoare, şi care separă cele două planuri de culoare uniformă. Esenţializare şi nelinişte, pentru că în pîntecul plat (nicio intenţie de perspectivă, dimpotrivă) al dealurilor se află „ceva”, într-una dintre variante doar un alt dreptunghi conţinut, de altă culoare, în cealaltă acest alt spaţiu este populat de semne tainice. E smerenie şi bucurie în această simplitate. Nu sunt deloc specialist în arte plastice, de aceea îmi îngădui o lectură „narativă”, sintactică, a tablourilor a cărei cheie, mărturisesc, tocmai aceste dealuri mi-au oferit-o. M-a dus gîndul la Spaţiul Mioritic blagian, mai ales după ce am văzut misterioasa Mioriţă, aflată la limita figurativului şi intrigînd prin „norul alb” cumulus („nor de vreme bună” se spune) acompaniind o abia schiţată, filiformă, siluetă feminină, tot în alb, cu părul lung, negru, şi care este literalmente tăiată de orizontala tot albă a orizontului, forţînd pentru o clipă iluzia unei reflectări a siluetei într-o apă sau în aerul încins al verii („tăind pe înecarea cirezilor agreste,/ în grupurile apei, un joc secund, mai pur” îţi sună imediat refrenul barbian, cu care toată această pictură hermetică în genere îmi pare a avea ascunse rezonanţe). Să nu rîdeţi, dar cealaltă siluetă, învolburare albă, mi-a evocat acel simpatic duh eliberat din lampă în animaţia poveştii lui Alladin de Disney. O a doua orizontală albă, mult mai scurtă, pare a fi pămîntul pe care se sprijină imaginea femeii, dar din care se şi ridică conturul fumegos a ceea ce ar putea fi ciobănaşul sprijinit în bîtă. Cele şase planuri strict geometrice, perfect dreptunghiulare (în multe tablouri compoziţia aminteşte de cea a „cîmpurilor” din heraldică) în care este împărţit tabloul contrastează cu  fluiditatea masivă, liniştit-imperativă a Formei albe, după cum intersecţia cruciformă în care apare silueta feminină spune ea însăşi o poveste. De-a dreptul straniu, este aici tocmai soarele, lait-motivul circular al atîtor alte pînze. Aici apare ceva pictat la modul naiv, copilăresc, dar avînd în aspectul lui tentacular, invadator, neliniştit, ceva ameninţător, tocmai intrînd în contrapunct cu staticul contemplativ al celor două siluete aburoase.

            Avem deci plaiul, apoi orizontul (căci ce altceva ar putea fi această obsesivă separare a josului de înalt?) şi avem Soarele. Prezent în toată intensitatea lui, privit direct în ochi, ca să zic aşa. Forme elementare: linie şi cerc, intensitate a culorii şi a căldurii. Abia acum am înţeles metafora această obsedantă (termenul aparţine teoriei literare dar cred că pot fi iertat dacă îl translatez şi aici, poeticitatea acestei picturi îl justifică) a liniei orizontului care ne trimite la alt concept cheie blagian: cenzura transcendentă. Concept gnoseologic, trimiţînd la puterea omului şi la taina finală dinaintea căreia aceasta trebuie să se oprească. Spaţiul mioritic este tocmai blînda acceptare a acestei limite, spune filosofia blagiană. De aceea Soarele coboară, sofianic, nu privirea se ridică. Cele două figuri din Mioriţa privesc spre „pămînt”. Cerul aproape că nu joacă nici un rol în această pictură. El este un interzis. De aceea soarele este adus aproape, îţi explodează în ochi, o bucurie pustiitoare, un dezmăţ de culoare. Pe cît de strictă este geometria rectangulară, apollinică, pe atît de dionisiacă este această focalizare pe pata galbenă a unui Luminător care nu luminează nimic. Solaritate tragică. Da, liniile sunt cenzuri, ele despart fără să unească! Pe cît de blîndă este curbura dealurilor, pe atît de intensă este lumina care scaldă „plaiul”. Nimic folcloric, ilustrativ în toate astea, ci o comunicare subterană cu „amprentele” (cum se numeşte poate singurul tablou cu adevărat abstract de pe simeze) discrete ale lumii. Sunt, fireşte, şi indicii verticale, dar, nu ştiu de ce, ele nu mi-au atras în aceeaşi măsură atenţia, mi-au părut doar necesare elemente de echilibru compoziţional. Într-una dintre Solare, roata galbenă stă practic pe orizontala dintr-o cruce, precum un cap de crucificat.

            Povestind plaiul şi „limita care nu limitează” (Noica), cuvintele încearcă o imposibilă traducere. Conceptul nu are culoare, după cum culoarea nu are concept. Dar peste ambele pluteşte în deplina sa libertate aripa duhului. Fumul. Claritatea acestor pînze şochează retina, fundalul mereu neutru, panourile dreptunghiulare în ton sumbru închid spaţiul, formează ele însele o limită: numai pînă aici se poate vedea! De aici încolo îţi trebuie un alt organ, tocmai cel rîvnit de poet spre a înfrînge discontinuitatea fundamentală a Lumii, organul fără nume din a 10-a Elegie Nichitiană: „Vine vederea, mai întîi, apoi pauză,/nu există ochi pentru ce vine;/vine mirosul, apoi linişte,/nu există nări pentru ce vine;/apoi gustul, vibraţia umedă,/apoi iarăşi lipsă,/apoi timpanele pentru leneşele/mişcări de elipsă;/apoi pipăitul, mîngîiatul, alunecare/pe o ondulă întinsă,/iarnă îngheţată-a mişcărilor/mereu cu suprafaţa ninsă”. Avem aici, la modul poetic, tot alfabetul grafic al Dealurilor şi frîngerilor orizontale ale lui Dan Platon. De aceea, pentru încheiere, tot Poetul grăieşte din perspectiva Omului Fantă: „Retina omului-fantă e lipită/de retina lucrurilor./Se văd împreună, deodată,/unul pe celălalt,/unii pe ceilalţi/alţii pe ceilalţi,/ceilalţi pe ceilalţi./Nu se ştie cine îl vede pe cine.//Nu e loc pentru semne,/pentru direcţii,/Totul e lipit de tot.//Omul fantă vine din afară,/el vine de dincolo/şi încă mai departe de dincolo./Odată venit,/nu se mai ştie cine-a venit/şi cine într-adevăr e de dincolo/şi încă mai departe de dincolo/este.//Totul e lipit de tot;/pîntecul de pîntec,/respiraţia de respiraţie,/retina de retină.”.

            Pentru că ne-a permis să ne simţim „de mai departe de dincolo” i se cuvine recunoştinţă pictorului Dan Platon.