luni, 27 iunie 2016

Limpede ca lacrima



În 29 aprilie 1983 publicam în Revista timișoreană Orizont, unde aveam o rubrică, Cuvinte fericite, textul Limpede ca lacrima. Făcînd curat prin bibliotecă, dau de vechea revistă și transcriu aici textul pro memoria.

            „Ca mai toate cuvintele fericite, și acestea de acum conțin un paradox, o coincidere a contrariilor care provoacă gîndirea. Provenind aici dintr-o, aș zice, „confuzie genetică”. Lacrima ca atare nu e nicidecum limpede, dimpotrivă. Ea este însă aceea care limpezește. E sarea pămîntului, suferința și purificarea. „Limpede ca lacrima” este eroul tragic perfect. Este țapul ispășitor. Cel care poartă cu sine păcatele tuturor celor ce-l vor jertfi în cele din urmă. Cea care trebuie să rămînă limpede este Vederea. Tot ceea ce o întinează, tot ceea ce ține de rău, este spălat de lacrimă și purtat în pămînt. Lacrima se amărăște și se îngreunează, împăienjenește un timp Vederea pentru a o lăsa însă mai apoi într-un mai profund dialog cu Lumina. Înseamnă oare această stranie sintagmă și un imperativ moral? Da, în sensul în care, purtători ai răului fiind, cărăuși ai răului, se cuvine să ne păstrăm imensa limpezime originară a binelui. Poate că in imaginarele origini fericite ale omului, „acolo unde nu e suferință, nici suspin”, lacrima era într-adevăr limpede, rolul ei fiind pur igienic, epidermic, și poate că amintirea acelor vremuri o ghicim în cuvintele acestea de un nonsens atît de fertil. Un suflet care plînge este un suflet în căutarea limpezirii. Umilința supremă, ea, lacrima, își ia asupra-și povara. Din punctul de vedere al lacrimii, nu există decît vederea. Față de vedere, lacrima este smerenie absolută. Dar, privite amîndouă dintr-un al treilea unghi, (unghiul nostru) ele sunt indestructibil legate, ca în titlul de aici. Aici unde vederea nu mai este nici măcar amintită, e benefic „uitată”, pentru a ceda lacrimii limpezimea ei, în schimbul faptului că, în conținutul ei, lacrima i-a preluat toată povara. E un „transfer semantic” aici, de care firește că nu lingvistica are a da seama, ci gîndul filosofic. „Limpede ca lacrima” încurcă puțin timpii și timpul, căci limpede rămîi în urma  lacrimii. Sau, cum frumos spune poetul, accentuînd tocmai actul, procesul: „limpede prin lacrimă”. Venim deci, în ceasul nostru de mare bucurie cît și în acela de suferință, venim cu lacrimile noastre să ne căutăm „starea de dincolo”, pre-starea sau post-starea momentului. Căci, adevărat schimbător de timp, lacrima ne limpezește tocmai prin aducere aminte sau prin proiecție în viitor. Nelimpezimea ei explozivă poartă cu sine toate contradicțiile și contrarietățile ființei care plînge. Pedepsită este vederea prin lacrimă, pedepsită lacrima prin vedere, pedepsită ființa cu legea de a vedea lămurindu-se prin lacrimă. Dar, dincolo de „cutremurul nervilor”, ni se vorbește despre creație. „limpede ca lacrima” nu înseamnă pur (cel mult purificat), ca în versurile „Știu, puritatea nu rodește/fecioarele nu nasc copii?/E sfînta lege-a maculării?/Tributul pentru a trăi”. Tributul de lacrimi. Sufletele sterile nu plîng, sunt de o curățime opacă, nu au ce limpezi, dinspre ele și înspre ele nu mai trece  nimic. Pe cînd sufletele impure își duc lupta tocmai pentru a deveni transparente, a lăsa să treacă lumina, transparentizare a ființei, deschidere de porți pentru o nuntă intimă, iată rostul capital al lacrimii. Nu suntem puri, de aceea plîngem, sufletele creatoare au nevoie de lacrimă, plîngem pentru a ne lepăda de scoriile trudei noastre, nefiind puri putem fi infinit mai mult: limpezi prin lacrimă. Însuși drumul descendent al lacrimii, care înseamnă fecundare, fertilizare descătușează de fapt posibilitatea drumului ascendent al sufletului, un lest de lacrimi mereu aruncat peste bord ne ajută accederea într-un aer tot mai înalt și mai pur al trăirii, al gîndirii. Între Vedere și Lume lacrima este pavăză, filtru de trecere. Trecerea însăși este limpezirea. Ca lumea să te doară prin privire, trebuie ca lacrima să elibereze, ieșind ea în lumină, acel întunecat lăuntric loc al durerii. Catharsisul prin lacrimă înseamnă eliberare prin implicare, prin participare, prin aflare de sine rătăcind, pulverinzîndu-ți sinele în lacrimi. Cel ce-și cenzurează lacrima, considerînd-o un semn al slăbiciunii nu a înțeles cu adevărat natura acestui Semn. Filosoful dorea nu să separe tarele de moale, ci să releve tăria moalelui. În acest sens, lacrima este mărturia cea mai adevărată și completă a tăriei prin slăbiciunea noastră. Întuneric în urma lacrimii, împodobire cu diamantul care sfîrtecă în carnea obrazului mari brazde, defileuri ale lacrimii în urma tăcerilor înalte. Căci lacrima este tăcere și iarăși tăcere. Poetul care auzea materia plîngînd transpunea nu numai durerea în planul cel mare al ființei, ci înțelegea universul însuși ca deținîndu-și propria posibilitate  de purificare prin lacrimă. Suprem elogiu adus lacrimii. Mai înainte ni se spusese în Cartea limbii noastre: „De plînge Demiurgos, doar el aude plînsu-și”. Exilate fiecare în propriul plîns, singure, Instanțele supreme nu pot comunica decît prin lacrimă. Lacrimă pe obrazul lumii, omul poate deveni limpede ca lacrima făcînd astfel ca toate cele ce sunt sau vor fi fiind să-și comunice prin el, eliberîndu-l și instaurîndu-l ca om.