MĂ BÂNTUIE LOCUL
Tabloul literaturii noastre de după 1990 este mult mai vast decât îl arată încercările de panoramare critică de până acum. Este o chestiune importantă de metodologie analitică și de sociologie a creației și a receptării. Dacă înainte de 1990 harta titlurilor publicate și cu cea a titlurilor „inventariate” de critica literară se suprapuneau practic fără omisiuni (nu avem autori sau opere importante ignorate din această perioadă, lăsând la o parte intervenția cenzurii), după revoluție haosul editorial și al distribuției a făcut ca nici cel mai scrupulos și cel mai harnic dintre critici să nu aibă o imagine cât de cât completă a teritoriului de atac. Vizibilitatea critică a unui autor ține de mulți factori cuantificabili și de unii imponderabili, ea a căpătat adesea un aer aleatoriu de ruletă rusească, avem deja cazuri cunoscute de cărți care, apărute la edituri mici, au fost complet ignorate de presa literară excesiv de nombrilistă, pentru ca, odată cartea intrată în portofoliul unei mari edituri pentru o nouă ediție, să stârnească valuri. Acesta este, după părerea mea, și cazul Vioricăi Răduță, autoare a peste zece cărți de poezie, eseu, romane. Încet, încet numele ei începe să iasă la suprafață ca al unuia dintre scriitorii noștri cu cel mai elaborat limbaj. Problema ei principală (și câți vor fi fiind într-o situație similară?) este că nici tematic, nici stilistic, nici ca weltanschauung nu se încadrează în generația căreia îi aparține cronologic, optzecismul, cu atât mai puțin în trendul ego-ficțional și minimalist al ultimelor două decenii. Nu inginerie textuală, ironie auctorială, experimentalism cu orice preț, intertext, viața făpturilor neînsemnate avem de găsit programatic în romanele Vioricăi Răduță. Există, firește, doze diferite din toate acestea, dar nu ele primesc accentul principal. Autoarea vine mai degrabă dinspre sud-americani (magicul ca mod de funcționare a unei comunități închise) și Faulkner iar de la noi aș apropia-o de Ștefan Bănulescu. Dar aș face mai degrabă o trimitere spre valul noii cinematografii „mizerabiliste” românești de după 1990. Sunt multe asemănări tematice, stilistice, de „mișcare a camerei interioare” între acest roman și recenta noastră excelentă cinematografie.
Romanul pe care scriitoarea l-a publicat în 2008 la Editura Cartea Românească, În Exod, se cere citit în continuarea excelentului Hidrapulper, Editura Ideea Europeană, 2007. Acela era un excelent roman „de uzină”, o temă ignorată azi, dar căreia îi dovedește o surprinzătoare viabilitate estetică, prezentat la modul negru, al unui spațiu infernal, din care nu mai există scăpare, o terifiantă metaforă a lumii comuniste închise. Spațiul este, într-adevăr, una dintre metaforele obsedante ale literaturii autoarei. Imaginea spațiului (închis) este centrală și în cartea despre care este vorba aici. Ne aflăm într-un sat – târg, în preajma sărbătorii de Sfânta Maria Mare, în pregătirea Marelui Bâlci de trei zile. Nimic carnavalesc însă, dimpotrivă o atmosferă încărcată de „semne” apocaliptice. De roluri prescrise. Sumbră. Prin fața noastră defilează o serie de personaje funambulești, cu identități vagi și biografii de reconstituit din bucățelele sparte mărunt ale unui mozaic (ori vitraliu? – căci o lumină „din spate” dă sens acestei compoziții bizare) ce înfățișează o umanitate fixată într-un joc ritual plin de mister(e). Epicul este minimal, nu lesne de așezat într-o ordine (crono)logică, gesturile sunt hieratice ca într-o liturghie cotidiană, fantastică. Pregătirile pentru spectacol, serbare școlară, dau prilejul unei secțiuni verticale printr-o umanitate parcă ieșită de timp. De altfel, avem de-a face cu un roman construit mitic. Nu un roman care ar ilustra un mit sau altul, ci unul care funcționeză mitic, pentru că așa funcționează acea comunitate. Aluziile mitologice literale, de la șarpe la lună, apă, taur, înălțime sunt, sigur, abundente. Ele sunt însă doar semne indiciale, jaloane ale traseului textual. Din realismul magic se reține tocmai modul absolut firesc în care scriitura face legătura între cele două planuri ale existenței. Citez dintr-o singură pagină, la întâmplare: „Începea să albească. Nu o supăra bătrânețea, Dar să vină când trebuie, spuse. Și Dumitru: Trece huruitul norilor prin noi, doamnă. Feraru își vede piciorul plin de bube și îl trece prin foc. Piciorul nu vrea să moară. E din ce în ce mai greu. Nici Feraru nu moare. – Au, spuse Mama Tinca, uite cum se plimbă Constantin în moartea lui”. Acesta este tonul pe care sunt scrise cele aproape 250 pagini ale romanului. Cu schimbări subtile ale vocilor narative, cu reluări ale aceluiași moment epic sau imagini repetate insistent. În totul, senzația finală este de înaintare grea, ca printr-o arătură adâncă, proaspătă și udă. Să observ din citatul de mai sus că folosirea punctuației cu majusculă după virgulă în anumite contexte ține de aceeași strategie constructivă, textul ordonat după ritmul unei respirații oarecum gâfâite, termenul francez, au bout de souffle redând-o cel mai bine. Efectul oarecum paradoxal al acesteui tip de construcție este o anume „greutate” a frazei care pare lungă, arborescentă, deși este scurtă, sincopată. Iată cum arată o altă pagină: „Dar noaptea vine tocmai notarul de sus, pe rotile. Zice: E un ziar în fereastra lui Torcică, fetele nu se mai văd. Mută ceasul în buzunarul vestei, Mă ține luminișul pe după gât, doamnă. Învățătoarea se întreabă de ce nu-și pune omul ăsta picioare de lemn, doar are bani. Să nu se audă pe râu când își dă drumul din deal direct în fereastră!? Fetele sunt tot mai albe în fiecare an. Asta e noaptea lor, alta nu-i. Dumitre, eu cred că geamul nici nu mai este acolo. Ei, atunci să le acopere doar un ziar vechi. Eu așa zic. și Constantin dă șerpii uscați la o parte prin Ceair. Sunt ca niște coji de copac. L-am auzit eu. Un singur pas greșit, și copiii s-ar trezi în crăpături. De fapt, se duc până la nuc și până la șerpii tăiați de sapă în pământ de cât timp pândesc pe fereastră notarul și fetele. Când umbra bătrânei se desface de gard și o ia după Constantin, chiar și copiii cred că e moartea. Lua-o-ar naiba! Ce caută ea în sat, să-mi spui”. Găsim în aceste rânduri și tema fundamentală a romanului: moartea într-un spațiu agonizant. Acesta pare a fi și sensul titlului. „Poporul” care locuiește acest spațiu este unul alungat dintr-un rai nici măcar amintit. Deci imposibil de regăsit. Unul dintre cuvintele cheie ale textului este tocmai verbul, mereu repetat, a pleca. Verbul exodului. Să observăm în această ordine de idei că textul romanului se țese în jurul a câtorva perechi de verbe antitetice: a intra – a ieși; a veni – a pleca; a urca – a coborî ș.a., sugerând balansul continuu al liniei narațiunii care este linia memoriei. Element important al romanului. Alături de a pleca, un alt verb esențial al textului este a trece. Nu există deosebire între aici și dincolo, este o circulație practic instantaneee, în cadrul aceleași propoziții, între cele două planuri; oniricul și realul, viață și moarte, viteza de trecere ducând la confuzie, contopire. Pentru că, deși spațiul este închis, apăsător, târgul acesta atemporal, simultaneitatea celor două niveluri ale existenței creează un fel de dinamism din care imaginile - propozițiile alunecă permanent una în alta. Roman sumbru, deloc carnavalesc în lenta descriere a morții, În Exod este o experiență de scriitură cu ambiții mari de radiografiere a unei umanități pierdute.
Am început oarecum împotriva ordinii firești, cu observații despre limbaj. Pentru că este (și) un roman al limbajului. Are ceva solemn, poematic, de litanie, curgerea aceasta de fraze criptice și muzicale în urma cărora se conturează un spațiu hipnotic în care plutesc făpturi somnambule, din eresuri bizare, al cărui cotidian are un vizibil caracter ritualic. Metafora, elipsa și, mai ales, litota, sunt specifice acestui mod poematic de construcție. Consistența acestui spațiu este remracabilă, personajele se rețin, chiar dacă nu au identitate în sensul romanului realist. Verbul a bântui este poate cel mai potrivit pentru a sugera prezența acestor făpturi ale memoriei. Ale memoriei naratorului, dar și a unei colectivități, pe vremea când colectivitatea se închega tocmai cu liantul unei asemenea memorii ancestrale. „Mă bântuie locul” este chiar titlul unui capitol, și l-am ales ca emblematic pentru acest roman de exorcizare a unei obsesii. Este o narațiune testimonială. Vocea naratorului este a unui copil. Avem de-a face cu „amintiri din copilărie” în care oniricul și realul se confundă nu în planul receptării, ci al frazei. Este ceea ce face dificultatea lecturii. Exemplu: „Eu mă mândresc cu dealurile fiindcă au zăpadă și poți muri în picioare [...] În târg o vedem pentru prima dată şi pe directoarea şcolii care e directoare cu dinţi mari. Şcoala nouă crapă din cauza ei la câțiva ani după ce a fost terminată”. „De parcă toată noaptea sare din spinarea lui, Constantin se întinde pe spatele taurului, dincolo de fântână, dă de fetele Petruș, uitându-se din pielea lor peste gard la toți cei care se întorc de la bal, Acum vine luna. Într-adevăr, bătea în fereastra Petrușarilor, Ies din ele prea multe drumuri. Că se uită la răscruce cu somnul, doamnă Învățătoare, Lasă, Constantine, că nu le pătrund gândurile....”.
Personajele sunt prinse într-un carusel (de bâlci?) de multiple definiri reciproce. Suntem într-o normală, sociologic vorbind, gură a lumii, dar nu cea legată de bârfa constitutivă, ci cea din care se nasc mitul, povestea. Personajele vorbesc mereu despre ceilalți. Așa este fabulosul personaj al tatălui, venit din război, căruia îi putrezește piciorul pe mașina de cusut Singer, sora Învățătoarea, femeia cu șerpi, fetele Torcică din somnul cărora vin șerpii (vin din multe locuri în roman), Mama Tinca, Alexe, fotograful care „prinde” chipurile, Constantin și multe altele. Personajele acestea nu sunt individualități, ci fire care alcătuiesc o țesătură foarte strânsă. Romanul are, din această perspectivă, un manifest caracter experimental, atât dislocarea narațiunii circulare în secvențe, cât și alcătuirea mozaicală a personajelor sau efectul oniric („visez moartea” – sună titlul unui capitol) sunt mostre ale acestui lucru de foarte bună calitate în interiorul textului.
Închei cu această pagină, un fel de artă poetică suficient de explicită: „Mai târziu Irina, care ia mâinile mamei Tinca și somnul Învățătoarei în somnul ei, va umbla tot în amintiri. Dar amintirile mele și amintirile ei nu se văd. Pentru că nu au timp. Au numai vise. Apoi, s-a întâmplat să treacă ani mulți până la noi. Nici anii nu mai sunt. Moartea are memorie bună. Dar ce a șters, a șters. Putem începe chiar partea asta de viață, dar cealaltă nu mai e de găsit. Eu visez și fac amintiri pentru mai târziu ca să nu mor imediat. Toate locurile noastre sunt morminte pe care cineva le trezește. Am crezut mult timp că sunt vie. Când m-a sărutat, chiar somnul Învățătoarei a fost târziu. Am vrut să mă întorc. Dar dealul s-a închis imediat în urmă. Și dacă m-am întors a fost prea târziu ca să nu fiu deodată și în amintiri și în locurile care se mâncaseră, parcă, unele de altele. Trebuie să aleg, dar amintirile sunt mai tari decât noi”.
