Savatie Baştovoi

SAVATIE ŞI ŞTEFAN


Orice sondaj scrupulos printre criticii literari în exerciţiu nu ar înregistra, sunt sigur, printre cei mai importanţi scriitori de azi din România pe Ştefan Baştovoi. Şi, culmea, cred că lucrul acesta l-ar bucura. Chiar dacă Mircea Cărtărescu îl amintea, în sinteza sa asupra postmodernismului românesc, drept unul dintre poeţii cei mai importanţi ai generaţiei sale. Dacă G. Călinescu îi consemna în Istoria sa, cu un serios spirit ludic, pe Tudor Vladimirescu sau pe Vasile Pârvan (care, în sens strict, numai scriitori nu sunt), sintezele mai recente despre literatura ultimelor decenii nu-şi mai îngăduie asemenea răsfăţuri, nu mai apelează decât la înţelesul îngust (foarte îngust) al termenului de literatură. Acum câţiva ani, Florin Iaru chiar declanşase o polemică pe această temă, întrebându-se dacă un Noica, de exemplu, poate fi socotit scriitor, poetul negând vehement acest lucru, el dând termenului de literatură un sens bine limitat, cel de ficţiune. Mi se pare că se pierde astfel iremediabil o bogăţie pe care nu avem de unde să o mai recuperăm. Eu pornesc de la o definiţie mai încăpătoare, care înţelege prin „scriitor” pe cel care dă un anume sens, supra-lingvistic, limbajului, reîncarcă banalele cuvinte cu o nouă energie. Cel care oferă limbajului o nouă supra-structură. În felul acesta, Iorga este mare scriitor în opera lui istorică şi nu în piesele de teatru, Noica este unul din marii maeştri ai limbii române, iar Eminescu sau Caragiale sunt formidabili scriitori şi în gazetărie. Am avut nevoie de acest mic ocol pentru a justifica afirmaţia de la început: că Savatie Baştovoi este unul dintre cei mai importanţi scriitori români de azi. Şi nu prin volumele de poezii sau romanele publicate, (foarte bine apreciate, de altfel, şi premiate, romanul Nebunul, de pildă, a ajuns deja la a patra ediţie cu peste 20.000 exemplare vândute, premiul UE la Salonul de carte 2008, Chişinău, primul volum de versuri i-a fost multiplu premiat etc.) ci prin mulţimea textelor sale despre creştinism, ortodoxie şi marile teme ale lumii de azi, fie adunate în cărţi, fie risipite pe bloguri sau prin reviste. Pentru cititorii care nu ştiu despre destinul ciudat, din punctul nostru mundan de vedere, al lui Savatie Baştovoi trebuie făcută o scurtă prezentare. Născut într-un sătuc din Basarabia, atât de mic încât nici nu există pe hartă, cum spune, acum 33 de ani, cu un tată propagandist al ateismului ştiinţific, talentat în pictură şi muzică deopotrivă, DJ şi elev recalcitrant, venit să studieze în România, primul său volum de versuri are un important ecou. Când totul părea a fi bine înscris pe o traiectorie de scriitor de succes al generaţiei de după 1990, Ştefan Baştovoi a dispărut pentru a apărea ieromonahul Savatie. Călugărirea a însemnat trecerea de la Ştefan la Savatie, dar şi renunţarea la „vechea” poezie, cea scrisă pe hârtie, pentru noua poezie, cea scrisă în propria carne, în propria existenţă.
În jurul acestei transformări este construită cartea pe care vreau s-o prezint aici, cu excelentul titlu: Ortodoxia pentru postmodernişti, ed. Cathisma, 2007. Cartea are trei secţiuni: prima, Printre afişe şi standuri, este mai publicistică, texte scurte, un fel de parabole cu sursă directă în cotidian (de neuitat discuţia despre Dumnezeu cu beţivul din autogară, poveste de Pateric modern). A doua parte, Ortodoxia şi cultura modernă, cuprinde texte mai ample despre câteva teme ale (post)modernităţii şi raportul lor cu ortodoxia. În sfârşit, secţiunea ultimă este formată din câteva interviuri foarte vii care se centrează firesc pe acelaşi subiect, raportul dintre credinţă, ortodoxie şi marile provocări ale modernităţii.
Spuneam la început că ieromonahul Savatie este un mare scriitor. Discursul lui despre religie şi lumea de azi este discursul unuia care vine din lume, care ştie din experienţă despre ce vorbeşte. Titlul pe care l-am pus acestor însemnări vrea să sugereze acea metanoia, prefacerea omului vechi în omul în-duhovnicit. De aceea, ordinea numelor din titlu nu este cea crono-logică, ci una ierarhic semnificativă. În afară de Steinhardt, nu mai ştiu un scriitor care să comunice cu atâta naturaleţe şi fervoare chestiunile teologice cele mai dificile. Fără nici o abatere de tip protestant de la stricteţea canonului ortodox, prin coborârea lui în terestru, prin ruperea legăturii dintre mundan şi Iisus cel întrupat. Le-am dat elevilor să citească un text al Părintelui Savatie despre Cicciolina şi dragoste, efectul a fost extraordinar. S-a diagnosticat de mult, încă dinainte de 1989, literaturo-centrismul culturii române. Maladie care se perpetuează, ba chiar se accentuează în actualitate. Maeştrii noştri gânditori au o foarte precară cultură filozofică şi una practic inexistentă teologic. De aceea, nu au vederea deschisă spre cărţi de tipul acesteia. Spre a scăpa din această cuşcă aurită a „literaturii” spre adevărata libertate, absolventul Academiei Teologice din Kiev a ales viaţa de mănăstire. Dar, fie şi la o elementară analiză la nivelul limbajului, (care poate fi făcută, dar e păcat să rămâi în ea înnămolit) calităţile de scriitor ale lui Savatie sar în ochi. Exerciţiul lecturii textelor fundamentale în „limba veche şi-nţeleaptă” dă formulărilor sale o greutate pe care literatura egotică şi psihanalitică nu o are. „Adevărul nu este o simplă noţiune filozofică, ci o Persoană” (p.35). „Libertatea înseamnă să nu ai motiv să fugi de Dumnezeu” (p. 36) „...trebuie să citim atâtea romane, încât să ni se facă lehamite”. (p. 68) „Cert este că Eminescu nu a avut niciodată nici cea mai mică înţelegere pentru creştinism şi idealurile creştine”. (p. 127). Şi asemenea fraze pot fi citate de pe aproape fiecare pagină. Nu este o carte de misionarism, ci una de mărturisire de credinţă. Întrebării obsedante: de ce? – Savatie îi răspunde printr-o căldură specială a enunţurilor, dar şi printr-o corozivitate nedisimulată, eficientă ca o ghilotină, atunci când e cazul să prezinte racilele contemporaneităţii. Fundamentul dă propoziţiilor o savoare aparte, ceva din căldura lemnului în raport cu asepticul luciu rece al plasticului. Cine a citit Patericul şi scrierile Sfinţilor Părinţi, recunoaşte această admirabilă eficienţă a limbajului cu scurtă luminare de fulger. Excedat, firesc, de întrebarea directă sau subînţeleasă, mereu prezentă în dialoguri, cu privire la opţiunea sa, el îi răspunde întorcând-o: pot să întreb şi eu de ce nu te-ai făcut călugăr? Avantajul (este un avantaj) de a veni din această lume îl face să o înţeleagă mai bine, să-i înţeleagă frământările şi impasurile, şi să găsească şi un limbaj comun în care să comunice experienţa credinţei. Pe care o contrapune miturilor modernităţii. Din perspectiva trans-temporală a credinţei. Cum spune el la un moment dat, astăzi predicatorul creştin este oarecum în situaţia Apostolului Pavel, într-o lume decreştinată trebuie să folosească un limbaj adecvat, aşa cum Apostolul apela la limbajul filozofiei greceşti pentru a se face înţeles în Areopag.
Cele două texte mai ample, Arta ca monument al despărţirii omului de Dumnezeu şi Patologicul şi demonicul la romantici pot stârni de bună seamă revolta literaţilor impenitenţi. „Arta este ceea ce a înţeles omul din despărţirea sa de Dumnezeu, ea este drama despărţirii şi a însingurării noastre. Însingurarea este tema esenţială în artă şi în afară de asta nici nu poate fi concepută. Însingurarea însă este moarte”. (p. 76) Autorul demitizează arta pe care post-Renaşterea a urcat-o într-un cer din care-l alungase pe Creator. Arta este neîmpăcarea omului cu moartea. De aici, zbaterea ei spectaculoasă, dar inutilă. Sigur că în eseurile amintite este invocat frecvent numele lui Eminescu. M-am bucurat să citesc o opinie curajoasă, radicală, împotriva unui curent care-l anexează forţat pe poet unui ortodoxism absolut, sanctificându-l. Am citat mai sus afirmaţia Părintelui Savatie, chiar dacă ea împinge excesul în sens contrar. Există studii temeinice care îl apropie pe Eminescu de gândirea gnostică, şi probabil că aici stă unul dintre fundamentele gândirii sale. Gnosticismul fiind o ramură deviată a creştinismului, cu rădăcini mult mai vechi. Tocmai problema timpului şi a răului este în centrul filozofiei gnostice. Nu mântuirea sau judecata din urmă. În focul demonstraţiei, Ieromonahul Savatie, apelează chiar la un citat eronat în cazul versului „Ochii mei nălţam visători la steaua singurătăţii”, unde în loc de „ochii” pune „fruntea” şi construieşte o întreagă şi frumoasă speculaţie de ce ar fi trebuit să fie „ochii”. Păi tocmai aşa scrie şi Eminescu: ochii. (vezi Opere ed. Perpessicius, vol. I, p. 199). Mai sunt astfel de mici inexactităţi, de exemplu Călinescu nu a scris nici o carte Viaţa şi opera lui Eminescu, versul lui Arghezi nu este Vreau să te pipăi, Doamne... şamd, scăpate în focul demonstraţiei, dar care se topesc tocmai la căldura acestui foc.
Analizând avangardele, absurdul şi alte fenomene ale artei secolului XX, autorul le consideră tocmai semne ale uitării de Dumnezeu, ale instaurării marelui gol pe care încearcă să-l umple cu disperare arta. Absenţa lui Dumnezeu este însuşi Absurdul, pe care arta îl exhibă. Savatie Baştovoi este şi un pasionat de psihanaliză, care îi furnizează argumente puternice în radiografia pe care o face demonismului lumii contemporane. Arta este un substitut, un fals ontologic, o pseudo-soluţie prin raport cu credinţa: „Arta este fenomenul prin care complexele de tot felul suferă un proces de înnobilare” (p. 81) Aş spune că arta este un gol care încearcă zadarnic să acopere alt gol. Omul nu mai are ce spune lumii. Tot Eugen Ionescu este de găsit aici, în această disperată pipăire a golului, dar şi Cioran. „Arta este reacţia lui Adam care se trezeşte după acest accident, accident care a fost nu doar al său, ci al întregului cosmos. Arta este un efort bolnăvicios al lui Adam de a şi-L reaminti pe Dumnezeu, efortul de a-şi aminti zilele fericirii sale. Această încercare va fi sortită eşecului până în ziua când Însuşi Dumnezeu se va pogorî în trupul bolnav al lui Adam şi, îmbrăcând boala lui ca pe o haină, o va spăla în apele purificatoare ale morţii jertfelnice, pentru a o întoarce iubitului Adam” (p. 83) Tema artei este cuplată şi cu tema libertăţii, întrucât omul modern care se închină la idolul libertăţii, vede în artă tocmai eliberarea de „lanţurile religiei”. Artistul vrea să fie deţinătorul de stindard al acestei „eliberări”. „Da, omul a scăpat de sub „tirania religiei”! Arta a învins, a triumfat asupra religiei! Numai că, la rândul ei, a devenit ea însăşi o religie, o religie vicleană şi tiranică, o religie a distrugerii. Trăim într-o societate tiranizată de artă” (p. 85). Sigur că asemenea afirmaţii pot şoca omul recent, crescut în mitul artei ca încununare a umanului. Vanitatea luptei pentru „libertate” a artistului este pusă în cauză, pentru că el are insolenţa de a se socoti „creator”. Pentru cei care ar judeca grăbit din asemenea citate un fel de fundamentalism ortodoxist, i-aş îndemna la temperanţă. Punctul de vedere mi se pare perfect sustenabil. „Viaţa însăşi a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-şi mai trăieşte viaţa sa reală, ci o viaţă virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realităţii. El este hărţuit de aceste idei, oricât de frumoase ar părea ele. Dar poate că ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar”. (p. 91) Idei înseamnă aici ideologii, în proliferarea lor de junglă, de la cele politice, la cele ecologiste, nutriţioniste, de gen sau mai ştiu eu câte altele, sau chiar religioase, pentru cazurile în care religia a decăzut la simplă ideologie manipulatorie. Autorul este perfect consecvent, încadrat în dogmă (atenţie, cuvântul are în acest context o conotaţie exclusiv pozitivă, teologică!) şi... foarte postmodern în efortul de a împinge demitizarea până la fundamente. Este aici şi un platonism fireşte creştinat, după care arta este o imitaţie a imitaţiei. Cum spune Savatie Baştovoi în interviuri, simţind insuficienţa aceasta constitutivă a artei a hotărât să-şi construiască altfel viaţa, pe o altă temelie.
Şi mai aplicat este eseul despre demonicul romantic. Analizând poetica romantică, autorul găseşte aici începutul acelei religii a artei care acoperă pustiul modernităţii. Luciferismul romantic este, fireşte, ilustrat prin citate în special din Eminescu. Pasionatul de psihanaliză care a fost Ştefan Baştovoi desluşeşte transferuri de energii negative. Pentru artistul modern, arta devine un mijloc de purificare, defularea infernului personal. Ce te faci însă cu cititorul care se încarcă psihic de toată această mizerie? Imaginarul, viitorul, moartea... asemenea teme tipic romantice sunt citite din perspectiva demonicului pe care ele îl conţin. Mi-am amintit observaţia marii scriitoare creştine Simone Weil, după care imaginaţia şi răul sunt sinonime, imaginaţia nu poate fi decât o imaginaţie a răului. Romanticii fug de luciditate. Romanticii nu puteau fi creştini, ne spune Părintele, dar nu erau nici atei. Ei se închinau demonului originalităţii, o altă boală majoră a modernismului. „În Biserică, încetul cu încetul, am început să mă dezbrac de complexele mele de artist, de complexele mele de poet, de scriitor, de om modern şi postmodernist, care crede că are ceva de spus şi am început să preţuiesc simpla aflare împreună cu oamenii, cu un om” (p. 151). Părintele Savatie se adresează în special tinerilor pentru că aici se joacă totul. Şi iată acest admirabil paradox, care poate fi un memento al întregii cărţi.: „....astăzi a fi original înseamnă a redeveni normal”. Să fie acesta drumul nostru?
Dialogurile din ultima parte a cărţii au o dinamică a gândului şi a expresiei care ţine de arta dramatică. Sunt povestea metanoiei. Cel dat lui Dumitru Crudu mi se pare cel mai dez-lănţuit întru mărturisire. Aici Părintele vorbeşte despre trecerea poeziei în cealaltă dimensiune, de la poezia ca artă, la poezia tăcerii, cea scrisă în trup, nu pe hârtie. Aici vorbeşte cutremurător despre calea găsirii lui Dumnezeu şi renunţarea (poate cea mai grea dintre toate) la trufia creatorului estetic. „Eu voiam să existe Dumnezeu, ca să mă facă pe mine nemuritor (p. 170) Greutatea călugăriei, se mărturiseşte, este în primul rând cea a întâlnirii cu sine. Poate că în nici o altă împrejurare existenţială şocul acestei întâlniri nu este mai puternic. „ – E grea călugăria? – Grea este întâlnirea cu sine, grea este despărţirea de oameni, de absolut tot. Greu e să mori încet şi să te laşi îngropat toată viaţa de cei pe care i-ai iubit” (p. 173) Disecând poetica postmodernistă, el vede în acest curent un fel de expresie ultimă a sterilităţii creative. (p.181) M-aş juca iresponsabil pe tastatura cuvintelor spunând că Savatie s-a salvat pre sine de la această poleită sterilitate (atât de vizibilă în literatura ultimelor decenii!) alegând poteca îngustă. Dar el nu abhoră totuşi acest curent, conştient că prezentului trebuie să-i vorbeşti pre limba prezentului şi că mijloacele de expresie atât de laxe ale postmodernismului pot îngădui foarte bine inclusiv transmiterea unui mesaj creştin ortodox. Se conturează actualmente în cultura noastră, foarte discret, nebăgat de nimeni în seamă sau ostracizat de gânditori la comandă un curent neo-conservator foarte interesant. Personal, îmi leg de el ultimele firave speranţe. Logic, Părintele se înscrie în siajul unui asemenea curent. „În primul rând, eu consider că postmodern poate fi numai conservatorismul. Adică ceea ce vine după modernism trebuie să fie totuşi o reîntoarcere la clasici, la tradiţie” (p. 203)
Aş cita încă multe din această splendidă carte, din blogurile şi articolele unui om care a înţeles că nu e suficient să scrii pe hârtie, câtă vreme „materialismul sfinţit” al ortodoxiei îţi oferă şansa unui „scris” infinit mai spectaculos, în propria existenţă, cu cerneala propriei vieţi, prin cuvinte de foc. „Noi zicem că merită să trăieşti numai pentru lucrurile pentru care merită să mori” (p. 78).