Noica

EUROPA LUI NOICA
Dintre cei patru evanghelişti care au scris creşterea culturii româneşti în epoca interbelică la un nivel non-provincial, Constantin Noica mi se pare a avea posteritatea cea mai ingrată. Explicaţiile sunt multe şi ar putea, fireşte, să fie adunate într-o dizertaţie academică. Nu ele sunt scopul rîndurilor de faţă. Reţin aici doar două elemente: a. paradoxul face ca Noica, rămînînd în România, să se îndepărteze cel mai mult de noi, şi aa. dificultatea inaparentă a textelor sale. În legătură cu punctul a), destul de devreme i s-a reproşat de către prietenii din străinătate (şi foarte insistent după 90 în ţară) că ar fi cauţionat regimul ceauşist şi ar fi pus umărul la naţionalismul dement al acestuia. Este una dintre cele mai flagrante prostii care circulă pe piaţa noastră intelectuală, fie şi numai pentru faptul că un intelectual al trebui să ia aminte la imperativul (amintit nouă de Eminescu): non idem est sic duo dicunt idem. Un fel de sub-reproş implicat de cel de mai sus ar fi şi anti-europenismul lui Noica. Sigur, putem face oricîtă istorie contrafactuală a lui „ce-ar fi fost dacă...” vrem. „Dacă” Noica s-ar fi salvat şi el. „Dacă” ar fi predat în vreo mare universitate occidentală, cartea lui despre Hegel ar fi fost, poate, la fel de faimoasă ca şi seminarul lui Kojève, ar fi scris vreun tratat despre Heidegger, ar fi avut discipoli. Sau...nu. Exerciţiul e van. Noica este cel care a rămas, în ţară şi toată gîndirea lui an-istorică nu poate fi înţeleasă în afara acestui gest istoric. Acest gest face parte din opera lui. Nu o condiţionează mecanicist, nici nu o „explică”. Dar este o perfectă suprapunere între faptă şi gîndul filozofului. El este un iremediabil pro-european, dar pentru o Europă (adică pentru nişte valori) care, din păcate, nu mai are curs la bursa ideilor de azi. Din acest punct de vedere este chiar un euro-centrist convins, nu are nimic din „ecumenismul” lui Eliade care trata programatic toate religiile la aceeaşi scară. Marea gîndire asiatică, de pildă, Noica o priveşte mereu în trecere, fără nici un entuziasm. Sigur că, dacă ar vedea cum arată Europa azi, Noica ar fi pesemne descumpănit în măsura în carea aceasta îşi reneagă toate valorile pe care s-a întemeiat. Neagă în primul rînd ideea de valoare, reduce totul, inclusiv cultura, la statutul de bunuri; de urmărit analiza celor două categorii în cartea de care mă voi ocupa aici.
Cel mai şocant a fost, desigur, momentul în care au apărut, în Viaţa Românească dacă nu mă înşel, cele Trei poeme filozofice pentru Sanda. Era vorba în aceste texte tocmai despre întîlnirea dintre cele două Europe, despre ceea ce trebuie să dea şi să primească fiecare. Cum ştim din Jurnalul de la Păltiniş şi din multe alte evocări, Noica era împotriva oricărei dizidenţe. „Voi ne cereţi mari mărturii în veac”, „Nu ne cereţi mari mărturii istorice”, repetă el. Pătruns de „duhul locului”, sabotînd blagian istoria (e interesant de constatat că şi Eliade şi Cioran au procedat similar, în opera lor), găsind în logică şi matematică un teren ideal, tocmai pentru că sînt dincolo de timp, Noica vrea să construiască un model (în sens matematic) al Europei, implicit un model al Culturii, care nu se înfundă în circumstanţialul istoric. Singura cultură împlinită fiind pentru el cea europeană. Restul: simple configuraţii culturale. Nu-l intereseză Europa bunăstării materiale, atîta vreme cît scade vocaţia edificării spirituale, a creativităţii şi victoriei raţiunii care i se par descoperirile fundamentale ale acestei culturi. Restul este simplă statistică din care plecăm sau în care ne întoarcem. Este prea „mioritic” Noica atunci cînd spune „pe noi ne-au luat de mînă duhurile locului şi ne-au trecut lăturiş”? (prin cumpenele istoriei se subînţelege). Noica pregătea întîlnirea dintre „cele două Europe” care avea să se petreacă numai după cîţiva ani sub semul unui entuziasm repede trecător şi care întîlnire nu s-a desăvîrşit nici acum. Poate pentru că nu a luat seama suficient la ce spunea filozoful nostru că putem oferi Europei: „cereţi-ne în schimb mărturii de bucurie în această lume întristată de atîtea posibile şi lipsită de real”. Era şocant, într-adevăr, să vorbeşti din interiorul Lagărului, după ce ai făcut ani grei de puşcărie, şi să-i spui Europei că-i poţi furniza motive de bucurie. De multe ori, Noica nu e mai puţin paradoxal decît prietenul său, Cioran. Dar substanţa acestor poeme nu era totuşi nouă, o găseam de pildă în tîrziul Răspuns al unui prieten îndepărtat, cu trei decenii înainte, replica sa la cioraniana Lettre à un ami lointain. Falia care a despicat Europa trebuia cumva integrată în explicaţie. „A trecut peste limba aceasta fiorul morţii”, observă Noica şi, cu optimismul lui enervant pentru un popor scenptic prin ADN-ul său, descrie un viitor tehnologic de o pozitivitate fără fisură. Totul este Europa – respectiv Occidentul – încurajează filozoful. „Din colţul acesta de lume, unde, după cum ştii, comentariul a fost totdeauna singura noastră formă de participaţie la istorie, ni se pare limpede,: moare o Europă şi triumfă o alta; moare o Europă a spiritului de fineţe şi triumfă una a spiritului de geometrie. Voi vă tînguiţi că moare, cu voi şi în jurul vostru, Europa spiritului de fineţe, dar nu vedeţi triumful celeilalte şi nu vă vedeţi în el”. „Căci lucidităţii de capăt de drum a Apusului, una din care-ţi place să te împărtăşeşti şi tu, îi opunem sensurile pe care vecinătatea noastră cu moartrea în istorie ni le treszeşte”. Apropo de năucitoarea părere a lui Noica despre comunism: „Nu avem nimic de opus comunismului – decît valorile europene. Sau mai bine: nici comunismul nu are nimic de opus valorilor europene”. Azi vedem, ciudat, cum Răsăritul se opune comunismului, în timp ce Apusul şi tinerii din Est robiţi de şabloanele gîndirii apusene, cauţionează puternic marxism-comunismul. Noica recomandă căutarea a „ceva mai adînc decît libertatea”, anume necesitatea, intrarea într-un rost, de-sine-rostirea. Descumpănitoare soluţii pentru durata scurtă a clipei cea repede ce ni s-a dat! Pentru a sfîrşi răspunsul cu o rugăciune „pentru cei care ne-au învins”. Nu insist asupra valorii creştine a operei, şi mai ales a vieţii, acestui om care s-a închinat unui singur zeu: Cultura. Mă interesează aici în ce măsură harta spiritului european schiţată de Noica este de actualitate după cîteva decenii care au schimbat atît de profund chipul şi întruchipările lumii noastre. De aceea am început cu cele trei texte poematice care contrazic decis un anume fel al nostru de a gîndi istoria. Pe care Noica (deloc naiv totuşi) şi l-a asumat cu perfectă seninătate. Nu este nici corect politic, nici dependent de vreo modă academică, este de o superbă in-actualitate. De fapt, vreau să ajung la o carte de nici 200 de pagini pe care filozoful a dedicat-o exact Europei ca model cultural: Modelul cultural eurpean, ed. Humanitas, 1993.
Găsim în această culegere de eseuri multe dintre temele gîndirii ascetului de la Păltiniş. Fascinantă este însă capacitatea filozofului de „a povesti” spiritul Europei, aşa cum povestise altădată Fenomenologia Spiritului. Capacitatea didactică (aici dau cuvîntului un sens superlativ) a lui Noica de a ex-pune ideile, de a le prinde într-un legato „epic” mi se pare a justifica numai ea singură funcţia exemplară a filozofului. Cele XIX capitole ale romanului ideii de Europa au ca fir al „acţiunii” o hegeliană definire de sine a continentului. Pentru Noica nu încape discuţie că Europa este Centrul, că numai în cultura ei Spiritul şi-a găsit o împlinire, conferindu-i o funcţie regulativă pentru tot restul lumii. Astăzi, o asemenea viziune apare lumii corecte politic drept periculoasă, discriminatorie, sexistă, eurocentristă, rasistă (omul alb), la limită fascistă. Dna. Lavastigne nu crede altceva. Pot vocifera cîţiva că asta este o prostie şi o monstruoasă inadecvare la textul nicasian. Degeaba, cînd „EUROPA” dansează mai toată pe această stupidă, unică melodie. Mi-l închipui pe Noica observînd critic transformarea Europei Spiritului nici măcar într-una a untului, ci într-una îngropată în hârtii cu antetul a 1000 de birouri „comunitare”. Nu întîmplător, prefaţa la cartea de faţă este o Scrisoare către un intelectual din Occident. Care combate dintru început, ca şi scrisoarea către Cioran, lamentoul continuu. Antispenglerian convins, Noica deplînge paralizia Occidentului. „...urîţiţi lumea şi degradaţi acaestă reuşită de neasemuit care este cultura europeană”.
De fapt, Noica nu face o simplă descriere a culturii europene, miza este mult mai sus: în a sugera un nou tip de morfologie a Culturii în general. În perfecta înlănţuire a raţionamentului, începe prin a defini reguli, excepţii şi modul în care se raportează culturile la acestea. Morfologia culturii este construită în sens propriu, pornind nu de la încremenite forme spaţiale, ci de la chiar morfologia limbii. Premiza e clară: celelalte culturi sunt parohiale, simple configuraţii culturale. Cultura europeană este singura ecumenică. Azi, după impactul cu lumea musulmană, care a pus şi mai adînc la încercare rezistenţa modelului european, cînd o parte din intelighenţia euro-atlantică predică „toleranţa”, adică renunţarea la impunerea modelului său (raţionalitate, drepurile omului, democraţie etc etc) admiţînd că ar mai fi şi alte modele viabile, afirmaţia tare a lui Noica are o forţă premonitorie. Cultura europeană este, în primul rînd, creatoare, şi asta pentrru că nu este iniţiatică. Ea se distribuie fără ca să se împartă, după formula folosită în atîtea rînduri. Patru trăsături ar defini o cultură deplină: o supranatură, schimbînd raportul dintre om şi natură, o cunoaştere raţională care integrează iraţionalul, o superioară organizare ştiinţifică, tehnică, a vieţii şi un orizont deschis mereu spre nou.
Există o dimensiune utopică a gîndirii lui Noica? În măsura în care pentru el „accidentele realului” sunt indiferente şi îndeamnă permanent la ridicarea de la nesemnficativul istoriei la abstracţiaunea Modelului, putem spune că da. Şi totuşi, în modelul său una dintre trăsăturile care dau superioritatea culturii europene este tocmai faptul că este singura care a creat istorie. Simultan, supremă valorizare şi devalorizare a istoriei. Aşa se face că îşi imaginează o lume unică pe tot globul, o renunţare la agricultură pentru că ne va hrăni chimia şamd. Filozoful are o capacitate invidiabilă de a extrage pozivitatea din orice lucru. Dar, pentru că modelul propus e unul strict logic, Noica admiră tocmai capacitatea culturii europene de a crea mereu noul. Să nu uităm că în tezua sa de doctorat se întreba tocmai cum e cu putinţă noul pe lume. Numai în cultura europeană schema inertă trece în structura dinamică, fiecare unitate se poate diversifica după modelul Unului prim. Cultura europeană este o unitate sintetică în expansiune, sublinierea îi aparţine lui Noica, şi nu este nimic „imperialist” în ea. Noica nu a scris o antropologie, se vede însă că premisa de la care pleacă este existenţa unor invarianţi dinamici (dacă se poate admite oximoronul) spre care umanitatea ca întreg trebuie să tindă. Şi spiritul european este primul care a pornit, de mii de ani, pe această cale. De altfel, Noica decide o dată exactă la care începe cultura europeană: anul 325 dH, Conciliul de la Niceea. Elogiul adus de Noica Bizanţului nu trebuie să surprindă, cîtă vreme dezbaterea de idei era acolo o operaţie ajunsă la nivelul plebei. „Aici, în Bizanţ, era pasiune şi curgea sînge în numele ideilor”. „Antinomiile lui Kant sau paradoxele logicii matematice de azi sînt anemice şi sînt iniocenţa speculativă însăşi faţă de „paradoxele” care s-au pus în joc atunci”. În limbajul voalat fără de care nu s-ar fi putut publica aceste texte atunci, Noica se vădeşte un gînditor al Întrupării. Tot ce gîndise speculaţia teologică despre Treimea care este Unitate şi despre Unul care este în-treit, reprezintă o bază a întregii gîndiri europene. Chiar o spune, şi e de mirare că lucrul a putut fi tolerat în 1987-1988: „Din ce uimitoare singularitate – un copil născut în iesle – izvorăşte prima jumătate a culturii europene...”. Cultura europeană, îl contrazice Noica din nou pe Spengler, nu începe în ceţurile nordului şi în elanul vertical al catedralelor. Începe în lumina Sudului. „cultura noastră este una a întrupării legii în caz; ca atare, cu manifestările ce decurg din întrupare, ea proclamă peste tot ceva întreit. […] tocamai ca fiind o cultură a întrupării legii în caz, cea europeană era sortită să ajungă la ştiinţă în genere şi la ştiinţe, mai multe, după domenii distincte, aşa cum nu ajung celelalte culturi, în care legea rămîne difuză, fără întrupare bine determinată”.
A doua parte a demonstraţiei lui Noica (pentru că este o demonstraţie extrem de strînsă) construieşte un scenariu al tipurilor de cultură şi al evoluţiei lor în funcţie de morfologie. Vom avea astfel culturi ale substantivului, ale adjectivului şi adverbului, ale numeralului, pînă la cultura conjuncţiei. Glumind amar, aş spune că, în ritmul în care se degradează limbajul, vom ajunge degrabă o zoologică (sub)cultură a interjecţiei. Evul Mediu ar fi astfel o cultură a Substantivului (preocupat să numească lucrurile), Renaşterea una a Adjectivului, Reforma, Contrareforma şi Secolul Clasic francez vor sta sub semnul Adverbului, iar epoca recentă sub semnul conectivelor, al Conjuncţiei. Nu pot intra în analiza seducătoarelor speculaţii despre fiecare dintre aceste momente, să mai adaug şi capitolul despre Pronume şi momentul trecerii de la Eu la Noi. „Acest monstru blajin care este eul omenesc” nu-l putem afla decît în cultura europeană. Sau, cu una din numeroasele formulări memorabile: Montaigne ne face pe toţi extraordinari, desfiinţînd extraordinarul. Un capitol aparte este dedicat numeralului. M-am gîndit mereu la replica lui Bogumil din Meşterul Manole al lui Blaga: numai în iad se numără. Statistica goală a lui Noica nu spune altceva. Observînd că „limitele logosului matematic sunt limitele omogenului”. Poate că în cultura euro-atlantică de azi o tendinţă de omogenizare forţată, de nivelare entropică ar întuneca într-o oarecare măsură speranţa filozofului.
Cultura europeană nu se sperie de eşecuri, conchide Noica. Ar fi interesant să-i comparăm o clipă filozofia cu una construită pe cu totul alte temelii: mă gîndesc la cartea lui Neagu Djuvara Civilizaţii şi tipare istorice. Istoricul român, cu şapte ani mai tînăr decît Noica, încearcă, după modelul lui Toynebee, să construiască un model al naşterii şi succesiunii civilizaţiilor. Pentru el, civilizaţia europeană se află la sfîrşitul ciclului său istoric, prelungită cumva prin clona ei americană dar şi aceasta pe panta descendentă. Legile şi structurile puse în joc de istoric sunt, fireşte, cu totul altele decît cele nicasiene. Pentru Noica însă, speranţa merge totdeauna mai departe decît vederea. Modelul european, prin capacitatea sa de creare şi asimilare permanentă a noului, nu poate fi depăşit, oricît s-ar transforma dîndu-şi mereu noi şi noi determinaţii. Nu are nici o importanţă că Europa lui Noica nu seamănă aproape deloc cu cea pe care o vedem noi (poate că nu vedem bine), cu atît mai rău pentru Europa. Nu are importanţă că nu a ştiut să-şi integreze experienţa Estului. Nu are importanţă că din tabloul înfăţişat de filozof lipseşte complet dimensiunea politică. Europa lui Noica este într-adevăr un continent spiritual locuibil. „Totul nu e încă spus. Să aşteptăm kairosul următor” este ultima frază al cărţii. Ce altceva putem face?