Căutare

DESPRE CĂUTARE
Moto: „Dacă-L vei căuta Se va lăsa găsit de tine...”
I Cronici 28.9
Condiţia omului este aceea a căutătorului. Se află mereu în mişcare spre o ţintă. Îşi dă mereu o definiţie. Nimic nu îi este dat, totul este de achiziţionat pe parcurs. În Rai, Adam s-a ascuns de Dumnezeu, de ruşine. Acolo încă nu existase căutare, pentru că totul era prezent. În primul rînd, Dumnezeu. Adam nu avea ce căuta, pentru că nu îi lipsea nimic. Orice căutare este umplerea unui gol. În rai, nu exista spaţiu, căci nu exista un în afara, nu există timp, pentru că nu exista moarte, deci nu exista căutare. Odată cu izgonirea, firea omului devine fundamental schizoidă. O parte păstrează „nostalgia paradisului”, cealaltă e în pururea rătăcire. Se spune „căutarea de sine”. Asta înseamnă că Adam s-a pierdut pe sine pierzînd raiul. Împlinire. Cunoaştere a părţii lipsă. Spune Blaga „Sufletul lui e în căutare/în mută seculară căutare/de totdeauna şi pînă la cele din urmă hotare”. Căci Dumnezeu a pus hotare acestei căutări, atît pentru a o călăuzi oarecum, a-i da repere (orice hotar e un reper) cît şi pentru a împeidica ajungerea la capăt. Cenzura transcendentă.
Definiţia omului este de a fi în mişcare spre sine însuşi. Căutător. Căutarea este însă, înainte de toate, o provocare din punct de vedere logic. Cauţi nu pentru că nu ştii, ci pentru că ştii. Socrate. Necunoscutul care te aşteaptă este învelit într-o anvelopă de cunoscut. E un miez. De aici metafora interiorului care guvernează mereu cunoaşterea, ca o spargere de coajă. Toate sunt coji durerii celei nepieritoare, spune poetul, pentru care culoarea miezului era durerea universală. Aici se face legătura între anamnesisul socratic (ai ştiut cîndva) şi raiul adamic pierdut. În felul acesta, cunoaşterea nu înseamnă înaintare, ci întoarcere. Originea. Poţi căuta două lucruri: fie ceva ce nu ai încă, dar despre care ai aflat că este (fata pe care o caută Făt Frumos în basm) fie ceva ce ai avut şi ai pierdut (fata pe care a furat-o zmeul). Poţi avea o imagine destul de exactă a ceea ce cauţi (rezolvarea teoremei lui Fermat, ruinele Troiei) sau poţi găsi ceva căutînd altceva (Columb, Newton). Sau poţi găsi ceva pe măsură ce îl construieşti (artistul, compozitorul). Căutarea, în oricare din aceste trei ipostaze, nu este altceva decît o pregătire. O trezire a spiritului pentru a recunoaşte ceea ce este căutat. Care nu te anunţă nici cînd se iveşte, nici cum se iveşte. Vegheaţi deci, stă scris.
Are şi etape cunoaşterea, popasuri, recapitulări, pietre pe care te aşezi să-ţi tragi sufletul, opriri, rătăciri, ezitări, întoarceri, căderi în prăpastie. În funcţie de miză. E viaţa însăşi. numai că nu are capăt. Sunt multe drumurile care duc la Roma. Este o preajmă, un orizont în care îţi arunci ochiiroată şi astfel te orientezi. Cauţi repere. Căutare şi rătăcire. Funcţia pozitivă a rătăcirii şi negativele ei. Căutare şi rătăcire sunt corelative, nu există una fără alta. Totul e să cauţi în rătăcire şi să te rătceşti în căutare. Oboseşti. Dacă rodul căutării tale nu se arată prea îndelungată vreme, te îndoieşti că ţinta există. Dar, dacă e invers? Sunt oameni care pornesc căutarea după ce au găsit. Misticul, credinciosul nu mai colindă. Ei stau pur şi simplu în centru. Drumul lor s-a redus la punct. De fapt, nu au plecat niciodată de acolo. Atunci care mai este sensul existenţei lor? Întrebare aparent „profundă”, de fapt proastă. Din două motive – cuvinte. Unu: pentru că în punct nu există sens. Şi doi: pentru că în punct nu există ex-istenţă, ci in-sistenţă. Ergo: orice căutare porneşte şi se termină în punct. Apoi, orice căutare este labirintică în fapt şi circulară în epură. Nu aveţi voi atîtea întrebări cîte răspunsuri am eu, spunea un Cuvios ucenicilor săi. Asta răstoarnă datele banale ale căutării. În punct nu mai poţi să bîntui trebuie să te deplasezi într-o strictă nemişcare. Într-aceasta căutarea se aseamănă pînă la identificare cu rugăciunea. Stare dinamică, mişcare încremenită, piatră curgătoare, slavă stătătoare.
Agitaţia te îndepărtează de ţinta căutării. Trebuie să faci linişte să asculţi, să adulmeci, să scanezi cu ochi de vultur pentru a prinde prada. Săgetînd de sus în jos. Căutarea săgeată şi căutarea ţintă.
Împlinire. Adică umplerea golului din tine. Prima certitudine (uneori şi ultima): existenţa acestui gol. „Adînc asemenea uitării celei oarbe”. Cineva trebuie chemat să locuiască acest gol. Invitat. Omenit. În-omenit. „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja”. Căutarea ca infantilism: îţi este frică de singurătate şi atunci strigi după ajutor. Pădurea aceea terifiantă din După melci şi găsirea melcului prost încetinel. Căutarea îţi dă puterea teribilă de viaţă şi moarte asupra celui căutat.
A căuta înseamnă uneori arta de a te lăsa căutat (Iov). A fi ţintă, şi nu săgeată, a şti în calea cui te afli. A te lăsa lovit de săgeata inspiraţiei.
Căutatul există dintotdeauna, este etern, căutătorul este trecător. În ambele sensuri ale cuvîntului. Aceasta face splendoarea şi tragedia drumului.
Căutarea pe orizontală, mişcarea din aproape în aproape, epuizarea spaţiului de cunoscut, în toate direcţiile. Şi căutarea pe verticală, raza care coboară secant pînă în inimă, direct în raţiunea inimii. Revelaţia. Căutarea de amiază, în plină lumină, şi căutarea crepusculară. De la întrebare la răspuns şi de la răspunsul ştiut la întrebarea abia bănuită.
Căutarea şi harta. O comoară este însoţită totdeauna de o hartă misterioasă. Înainte de a pornit în căutarea comorii, lupta se dă pentru hartă şi descifrarea ei. Toate cărţile sfinte şi mitologiile furnizează astfel de hărţi. Psihanaliza ambiţionează şi ea asta. Numai că atunci cînd reperele sunt „relative” sau mobile (reper mobil, oximoron, baza teoriei relativităţii care se vrea o certitudine, onestitatea lui Heisenberg, cu principiul indeterminării) căutarea devine pur şi simplu rătăcire. Filozofia nu furnizează o hartă, ci mai degrabă cîteva reguli de citire a hărţii. Harta este însă o abstracţiune, un artefact simbolic, fără nici o asemănătoare cu terenul. Iar terenul este viaţa mea accidentată, atît de diversă ca relief. Viaţa mea acoperită cu o foaie de hîrtie mai subţire decît foiţa de ceapă, care se pliază pe ea mai strîns decît pielea pe trup, şi pe care Dumnezeu îmi scrie romanul. Eu sunt în acelaşi timp ţara necunoscută, harta şi expediţia. Ba şi jungla care le înghite pe toate.
Harul se opune căutării? În sensul în care el se oferă (se pasiv şi se reflexiv) cunoscătorului. Vine, se insinuează, trăzneşte, şopteşte, bîntuie, te loveşte şi, mai ales, te ia totdeauna prin surprindere. Nu ascultă de nici o cerere. Asta nu înseamnă absolut deloc că harul este pentru leneşi, indiferenţi sau neatenţi. Harul presupune, dimpotrivă, o veghe specială, o încordare inaparentă. Harul este mantia cunoaşterii, înveleşte invizibilul pentru a-l face vizibil. Cît efort pentru graţia instantanee şi improvizată a harului!
Simţurile. Nu există căutare „spirituală”. Paza simţurilor, de care ne vorbesc asceţii, înseamnă nu tocirea lor, ci dimpotrivă, a le face atît de ascuţite, încît să perceapă „cum iarba creşte”, să audă fîlfîirea de aripă a îngerului, să vadă aura firavă a fiecăruia, să miroasă într-o brazdă de iarbă cosită raiul adamic. Sigur, simţurile noastre aşa de rudimentare (cît de mult suntem în urma jivinelor din acest punct de vedere!) sunt un prim pas în cunoaştere. S-a vorbit mult despre înşelarea la care ne condamnă simţurile. În primul rînd, pentru că ele, oricît de ascuţite, nu acced la tot. Simţurile sunt bune cînd se des-trupează. Atunci ele caută cu adevărat şi descoperă tocmai trupul slavei celei nepieritoare.
Căutarea este posibilă datorită structurii neomogene a spaţiului. Crucea. Spaţiul orientat, cardinalitatea, locul ales, ca şi timpul sacru, structurează căutarea. Haosul este in-distincţia. În lumea noastră, bazată pe diferenţe,căutarea este posibilă. De aceea este atît de important discernămîntul, adică ştiinţa diferenţelor. El face posibilă citirea semnelor, instituirea sensului.... deci justul căutării.
Căutarea şi lumina. Căutarea şi întunericul. Confuzia dintre ele. De fapt tot ce ţine de căutare este, în esenţa sa, oximoronic. Altfel nu ar fi posibilă totalizarea finală. Moartea ca sfîrşit sau ca împlinire a căutării? Tocmai pentru că se anulează contrariile.
Urmele. Există totdeauna ceva care te duce spre ceea ce cauţi. Spaţiul dintre tine şi obiectul căutat este plin de sens. Ne e niciodată un spaţiu gol. Tu cauţi, de fapt, urmele îngerului pe apă. Uneori, întîrziind în descifrarea urmelor, uiţi realitatea ţintei spre care ai pornit. Uitarea, cel mai mare duşman al căutării. Drumul parcurs de dragul drumului, ispitele din deşert. Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte ca absolut al uitării. Şi, implicit, amintirea ca regăsire a morţii. Moartea este memoria absolută, nu uită niciodată, nimic. Chiar în călătoria din jurul camerei tale, aventura nu este exclusă, cum s-a spus.
Căutarea presupune să fii scăldat într-o aură de permanentă uimire. Fără capacitatea de a te mira de totul (şi mai ales de lucrurile banale, aparent inobservabile) nu există căutare. Ca început al filozofiei, uimirea este un temei. şi o energie inepuizabilă. Aici şi acolo sunt rodul căutării, ea este mama lor. Iar plecarea este Facerea.
Căutarea presupune două puncte între care se instituie tensiunea devenirii. Este de văzut în ce măsură schimbă căutarea atît subiectul, cît şi obiectul căutării. Transformare ori transfigurare? De fapt, dacă traseul este circular, eşti căutat numai pentru că (şi dacă) te păstrezi într-o continuă stare de căutare.
Căutarea creează libertatea şi nu se poate desfăşura decît în libertate. Este singura operaţie care îşi făureşte mediul. Fără să îl consume. O ardere care nu distruge rugul. Şi, fiind (în) libertate, căutarea este bucurie. Nu găsirea, ci căutarea aduce bucuria. De fapt, propoziţia ultimă despre căutare este pascaliana „Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit deja”. Nu cauţi decît ceea ce ai deja, acesta este paradoxul. Cunoaşterea ca re-găsire, re-amintire platoniciană.
Cînd încetează căutarea? Aparent în orizontul certitudinii. Ce imagine mortuară este aceasta a certitudinii ca sicriu. Caut o certitudine care să nu mă oprească.