HERTA MÜLLER

UN BILET ÎN PLUS LA HERTA MÜLLER
Luni 27 septembrie, pe la ora 18, într-o splendidă zi de toamnă, plină de lumină, cînd te apropiai de Ateneu, te izbea imaginea mulţimii de oameni care ocupa întreaga esplanadă. Aer sărbătoresc. Bucuria era şi mai mare cînd te trezeai abordat de diferite persoane care te întrebau dacă nu ai un bilet în plus. Asta îmi aminteşte neplăcuta surpriză cînd am constatat că ditamai instituţia culturală cum este Ateneul nu are un sistem de rezervare a biletelor pe net, ba nici măcar prin telefon. Regretabil. Provincial. Atmosferă destinsă. Sala se umple repede inclusiv pe intervale, o aglomeraţie jubilativă. Pliante elegante, traducerea paginilor pe care scriitoarea le va citi în germană, stand Humanitas cu ultimele sale cărţi. Întîlnirea începe cu o românească întîrziere care depăşeşte sfertul academic. Dezamăgitoare sonorizarea, inacceptabilă pentru o instituţie ca Ateneul. Cei doi protagonişti nu aveau lavaliere, orice apropiere sau îndepărtare de măsuţă se simţea în fluctuaţiile sunetului. Ce a spus maestrul Dan Grigore, înaintea scurtului său recital, aproape că nu s-a înţeles. Amănunte? La un asemenea eveniment nu există amănunte. Am avut confirmarea văzînd că imaginile transmise de multe televiziuni aveau subtitări pentru a face inteligibil ceea ce se vorbea pe scenă. Din discursul prea ţeapăn al dlui. Andrei Dimitriu am reţinut doar ideea reluării tradiţiei conferinţelor de la Ateneu. Să mai spun că mare parte din discursul Ambasadorului Germaniei a fost dedicată problemelor justiţiei din România. Prietenii înţeleg de ce. Profitînd de faptul că aveam bilet fără loc, m-am plasat în imediata apropiere a scenei, în partea stîngă a sălii. Cea dreaptă şi centrul erau ocupate de mulţimea de fotografi şi camere de televiziune. Nu puteam să nu-mi aduc aminte că aproape în acelaşi loc stătusem, tot în picioare, cu ani în urmă, pe vremea studenţiei, cînd s-a cîntat pentru prima oară după război la noi Missa Solemnis. Şi tot ca atunci sala este arhiplină, oameni în vîrstă ca şi tineri ocupînd şi intevalele dintre rînduri la un Eveniment.
De fapt, de ce a fost importantă scurta prezenţă a Hertei Müller la Bucureşti? Nu pentru că este cel mai cunoscut scriitor născut în România (chestiunea H.M. scriitoare germană sau română mi se pare absolut irelevantă şi oţioasă, se va vedea mai încolo de ce), nici măcar pentru că a primit (destul de surprinzător pentru obiceiurile din ultimul deceniu ale Casei) Premiul Nobel. Mi s-a părut importantă această prezenţă pentru un prilej foarte rar de autoscopie non-narcisistă a culturii române. Diagnosticul tăios, lipsa de ipocrizie „diplomatică”, specifice scrisului Hertei Müller, trec integral şi în discursul ei public. Contrar imaginii pe care i-o ştiam numai din fotografii, scriitoarea zîmbeşte fermecător, şi are un simţ al umorului şi al replicii spontane (Andrei Pleşu a scris memorabil despre asta) care contrazice toate stereotipiile noastre despre nemţi. Emoţionantă, pe timpul lecturii în limba germană, a fost, cum scria şi Nicolae Manolescu, foşnirea hîrtiei, cînd toată lumea întorcea simultan foile cu traducerea. Dialogul Hertei Müller cu Gabriel Liiceanu, punctat cu aplauze şi tresăriri ale sălii ca la un meci de box, a fost un duel între două inteligenţe tăioase, flexibile, avînd o concepţie similară despre Răul pe care-l încarnează comunsimul dar idei cu totul diferite faţă de situaţia românilor şi mai ales a intelectualilor români sub comunism. Din această deosebire s-a născut excepţionala tensiune ideatică a dezbaterii. Nu pot decît să regret că nici una dintre aşa zisele televiziuni de ştiri n-a găsit necesar să transmită în direct această sărbătoare a spiritului. Şi-ar fi contrazis astfel însuşi rolul lor de mancurtizatori ai populaţiei, pentru că la noi cultura nu este o preocupare şi nici o ştire. Acum, cînd scriu aceste rînduri aflu că dezbaterea se va difuza totuşi la TVR şi va fi publicată în Dilema Veche. Asta mă face să nu intru aici într-o analiză mai detaliată. Aş observa doar că, dacă scriitoarea nu avea prea multe motive să iubească România, de acum va avea şi mai puţine. Ceea ce s-a întîmplat în presa noastră după ziua acestei dezbateri uimeşte chiar şi un om hîrşit cu bălăcăreala noastră balcanică. Herta Müller s-a mai încercat odată să fie utilizată ca armă împotriva lui H.R.Patapievici, ceea ce domnia sa a parat atunci cu hotărîre. Acum este din nou folosită ca scut şi sabie în mizerabilele noastre războie interne. Asta îi va da noi argumente să ne socotească iremediabil taraţi. Unul o ceartă cum de a putut apărea alături de un personaj atît de suspect şi nefrecventabil cum e Liiceanu. Faptul că aceasta este editorul ei, după ce a părăsit-o Poliromul, îi apare ca nesemnificativ. Altul îşi intitulează aulic articolul din aceeaşi publicaţie „Cum a fost înnobilat căcatul la Ateneu”. În marea mea naivitate, credeam că dezbaterea aceasta atît de prvocatoare va fi un prilej de sărăbătoare. În loc de asta, se plătesc eternele poliţe din acel nesfîrşit şi ridicol război cultural intern. Manolescu şi Cărtărescu sunt luaţi şi ei al refec pentru că o contrazic pe Herta. Cloaca maxima care este blogosfera „intelectuală” se încarcă rapid cu tot felul de injurii. Admir cum funcţionează aici impecabil un fel de reflex pavlovian, sunt oameni setaţi să funcţioneze doar în sistem binar. Cum aud un nume încep să latre, cum aud altul încep să saliveze. Discernămînt? A se scuti. M-am îndepărtat de relatarea evenimentului? Nicidecum, este tocmai ceea ce îi dă dreptate din plin scriitoarei, că nu ne-am făcut ordine în propria ogradă, că jucăm pe mize mici, mizerabile, că nu ne-am desprins deloc de vechiul sistem de gîndire a cărui esenţă era să-l umileşti pe celălat, să-l faci să simtă ca un căcat. Mi-a plăcut mult lipsa de orgoliu a scriitoarei. Nu are pretenţia de a fi înţeles, ci doar de a căuta să înţeleagă. Nu dă sentinţe, face doar observaţii legate de propria experienţă. Are ambele experienţe, şi cea estică şi cea vestică. Asta îi dă o completitudine critică. Nu acceptă iluzia „rezistenţei prin cultură”. „Nu eu trebuie să constat asta – că n-a fost de ajuns. Trebuie să constataţi şi dumneavoastră”. De fapt, lecţia scriitoarei este a unei demnităţi foarte simple: să nu te laşi călcat în picioare şi să-ţi fie milă de oameni. Literatura, cărţile sunt secundare în raport cu aceste imperative morale. Care ţin de normalitate, atrage ea atenţia. Să mai spun că, din păcate, lecţia ei este incredibil de actuală? Că, dacă societatea românească trăieşte într-o disperantă lipsă de repere, asta se datorează şi lipsei unei mişcări intelectuale autentice? Ironică, Herta Müller observa că precedentele sale vizite în România au trecut neobservate din punctul de vedere al vizibilităţii publice, acum nu mai poate face faţă de interviuri şi conferinţe de presă. Am citit vreo două reportaje despre ce amintiri au sătenii din Niţchidorf despre ea. Nu, nu prea mai sunt germani pe acolo şi amintirile nu sunt deloc plăcute. Oamenii s-au acomodat cu regimul cum spune scriitoarea şi au păstrat doar amintirea vizitelor Securităţiii.
Este cu totul van să tranşăm, victime ale logicii prin excluziune, un răspuns cine are dreptate: Herta ori Liiceanu. Importantă a fost dezbaterea dintre cei doi şi asta nu par a lua în considerare cei care atacă pe un flanc sau altul. Cîtă dezbatere, atîta cultură, îmi vine să spun. Nu găseam o încheiere a acestor fugitive însemnări, cînd am văzut articolul lui Cărtărescu din Evenimentul Zilei din 3 octombrie, foarte trist. Şi văd că bibliografia temei se umflă de la zi la zi, cam așa cum se întîmpla în vară cu penibilul jurnal al lui Marino. Ce forţă are Herta Müller!