muntele

MUNTELE
Dialogul meu cu muntele... De o viață îl știu, îl simt, îl caut din ochi acolo, la nord, ca un zid de apărare dinspre Rău, dinspre barbari. Imagine banală, dar cît se poate de aplicată realității. De mai bine de 50 de ani îl privesc în fiecare dimineață. Pentru el, dar și pentru speciala lui relație cu lumina. Zilele senine ale fiecărui anotimp îl arată mereu altfel, de la petele de alb ale iernii, proiectate pe cerul albastru și care îl apropie neverosimil chiar pentru ochii mei obosiți de acum, pînă la Crucea de pe Caraiman, vizibilă numai în zilele foarte senine și cu aerul purificat de o ploaie, cum a fost cea de azi, chiar și de aici, de la mai bine de 50 de km. Nu mă imaginez trăind în alt spațiu, unul de cîmpie nesfîrșită sau, de pildă, cu muntele situat la sud. Mi s-ar părea o lume anormală. M-ar isteriza marea sau stepa nesfîrșită. Ordinea lumii este pentru mine astfel construită, spațiul astfel ordonat, cu zidul acesta spre Miază Noapte (miezul, dar și amiaza nopții). Zid care își face simțită eficiența chiar și în vremurile noastre de bezmeticeală meteorologică. Foarte rare sunt aici grindina, ploile și vijeliile excesive, vînturile pustiitoare, excesele de orice fel ale vremii. Toate își descarcă energiile distructive ceva mai la nord sau mai la est, norii alunecă pe trasee misterioase undeva în dreapta sau în stînga. De altfel, o scurtă privire aruncată spre nord este cel mai bun buletin meteorologic, după cum sunt acoperiți sau nu de nori, după culoarea acestora, după transparența aerului, experiența te ajută să prevezi cum va fi ziua.
Mă simt sigur în acest spațiu. Probabil că majoritatea oamenilor au o astfel de relație specială cu spațiul lor natal, și cei de la malul mării, și cei de pe fluviu, din stepă sau din vîrful muntelui. Nu e nimic surprizător în asta. Spațiu matrice, cum l-a definit Blaga. Probabil că fiecare dintre noi (nu cei născuți la oraș) are, pe lîngă mama naturală, pe mama Geea, Născătoarea. Ținem la ea ca la o mamă a tuturor mamelor. Unii își taie cordonul ombilical cu acest spațiu, (adică nu îl mai păstrează nici măcar în memoria afectivă). Alții tînjesc după el prin toate rătăcirile vieții, fără să conștientizeze măcar asta. Sigur, îmi place să mă duc „la munte” (mult mai mult ca „la mare”, dar asta este altă poveste). Dar nu despre asta este vorba aici. Ci despre muntele - distanță, uneori o simplă linie zimțată, ca în desenele copiilor sau într-o gravură japoneză. Este un munte abstract, o imagine, dar nu o închipuire. Mai degrabă o întru-chipare. O de-realizare, redusă la Semnificație. Și semnificația este aceea de pace, de liniște, de siguranță. Nu aproape ca să devină apăsător, limitator de orizont, de aici de la mine muntele este însuși orizontul. Aflat la distanța rezonabilă, armonică pentru a da un spațiu ideal de manifestare visului, libertății. Indice al luminii și al purității, desenul acesta este engrama mea sufletească. Proximitatea aceasta aflată la o justă distanță este asemenea vizibilității invizibile a divinului. Îl știi acolo, chiar dacă nu îl vezi prin nori, este non-reprezentabil și prezent totdeodată. Nu m-am întrebat niciodată ce este dincolo de zidul muntelui, ce alt tărîm se deschide. Sigur e Altul.