femeia

PARADISUL CU REPETIŢIE
Greu să scrii un volum de poezii pe un motiv unic, fără să cazi în monotonie şi previzibilitate a imaginilor! Şi mai greu atunci cînd acest motiv este acuplarea! Mă grăbesc să spun, fără să fie nimic licenţios. În anul 2008, poetul Aurel Udeanu scotea la Editura Brumar volumul Femeia din creierul fiecăruia. În 2010 îşi continuă explorarea/exploatarea temei erotice prin volumul apărut la Editura Limes, cu un titlu uşor bizar din punct de vedere gramatical, dar justificat ca idee Edenul din Doamna. Dipticul ar trebui citit împreună pentru a surprinde sensul actului său poetic. Cititorul neprevenit va fi şocat dintru început de frusteţea unui vocabular poetic al sexualităţii dezinhibate, erosul nu are în aparenţă decît aspectul fizic, refuzîndu-şi perifrazele, eufemismele de orice fel. Trebuie subliniat dintru început că Aurel Udeanu nu vrea prin asta să fie „la modă” apelînd la un vocabular şi la un inventar de imagini care şochează pudibonderia. Este vorba de o opţiune perfect articulată ideatic şi poetic. Surprinzător este şi să găseşti un volum de poezii prefaţat de un mare prozator: Radu Aldulescu. Întîlnirea este totuşi neîntîmplătoare, cîtă vreme poezia de faţă are un temeinic acces la mit. Nu în sensul romantic al unui oarecare palmares tradiţional de simboluri, ci în sensul construirii unei naraţiuni lirice integrative. Vreau să spun că există o naraţiune fundamentală care subîntinde tot acest corpus de poezii. O „căutare”, o „rătăcire” o „gestă” în căutarea Femeii, care însă nu se arată decît ca un gol. Mi-a atras atenţia chiar un anume „medievalism”, neintenţionat poate, prezent încă din titlu, dar infuzat în toată ţesătura poemelor. O postură „trubadurească”, de cavaler aducînd omagii Doamnei, ca poartă spre Paradis. Pierdere a paradisului prin Doamna, păstrare a paradisului în Doamna, regăsire a paradisului în Doamna. Avem de-a face apoi cu imagini canonice gen moartea cu coasa, pomii înfloriţi, mantia de tristeţe, păsările cîntătoare etc. Şi, tot ca în gravurile şi gîndirile medievale, contopindu-se sexual cu femeia, poetul se contopeşte cu scheletul. Căci numai prin moarte Edenul poate fi re-cîştigat. Şi cu asta am numit fondul tragic al acestei poezii deloc jubilatorii, lipsită de orgasm, tristă, şi adevărata ei miză, tragicul subînţeles în milenara confruntare eros-thanatos. Nimic paseist însă, dimpotrivă, în acest volum femeia apare exclusiv ca receptacul al energiei fecundatoare a bărbatului, poartă spre Paradis, dar numai un obiect. Nu are, paradoxal, prezenţă, nu este descrisă, excesul de anatomie o diafanizează precum la romantici angelismul feminităţii. Este o atitudine macho, în care femeia apare simultan ca fiind cauza pierderii paradisului, posibilitatea nostalgiei după el, dar şi un substitut al său oferit platonician de către eros.
„să rămîi doar în nuditatea ta/în care te ascunzi”. Aperenţa, dez-văluirea, ascunde, spre disperarea (stare permanentă în textele acestea) poetului care rupe hainele, carnea, sufletul femeii, pentru a ajunge într-un dincolo care nu există. Cine vede în aceste versuri doar nuditatea femeii expusă agresiv şi sexualitatea nesăţioasă, trece pe lîngă sensul poemelor. Tocmai pentru că nu acordă atenţie acestei dialectici a arătării şi ascunderii: cu cît se arată mai provocator şi se dăruie, cu atît sexul femeii (paradisul) se ascunde. Se ascunde în moarte. Poetul are ceva păgîn în privire (veneră şi nu madonă), tocmai prin consecvenţa cu care vede sub carnea strălucitor seducătoare scheletul. „văd ceea ce cred”, „nu plînge huma de pe tine/scoateţi-o înainte”. Dar şi „ce rămîne din mine după ce înţeleg?”. Ne plimbăm parcă prin visul unui puber acneic, bîntuit de fantasme ale denudării feminine şi de acuplări cu repetiţie. Şi totuşi, nu este aşa. Poetul este un trubadur à l’invers (retorica poeziei însăşi este, cu semn schimbat, trubadurescă) pentru care tocmai accesibilitatea, tangibilitatea donnei angelice o sanctifică, şi nu depărtarea, ascunderea după zidurile cetăţii inexpugnabile. Imagini ale morţii: „huma mea va face toată noaptea dragoste /cu huma ta”, „datorită angoasei mele în sfârşit/că într-o zi trupul tău va fi devorat de/către viermi/trupul tău într-o zi/va fi devorat/de către viermi”, „iubind-o cu patimă/tu împiedicai iarba să crească/în glia corpului ei”, „nu încă nu-ţi scoate ţesuturile/nu-ţi da jos de pe tine cartilajele spongioasele/glandele secreţiile limfa/avem timp destul (suntem eterni!)/şi ce mi-ai mai spune după/ce ţi le vei fi scos?”, „Să ne imaginăm că ne-am întors înapoi în mamă/şi ascultăm/încet încet cum putrezim”. Alături de imagini ale diafanităţii: „fii tu iarba mea/în care să trec să mă calce desculţi/îndrăgostiţii în zori/crezînd prezumţioşi/că există”, „înfăşurat în tristeţea mea de atunci/haotizez prin lume cu mîini reci tremurînde/lipesc în fiecare cireş uscat/flori albe de hîrtie îngenunchez/dinaintea lui aştept să se trezească la viaţă/din creierul meu tu să te aduni să descinzi/în această cameră blondă cu picioare lungi/şi siliconată”, „m-a încredinţat apoi unui cireş înflorit/care m-a legat de gît cu un lanţ de argint/şi m-a purtat cu el peste tot/umilindu-mă în faţa/ciocîrliilor mierlelor/privighetorilor”, „nu eşti decît un copil/pornit cu plasa după fluturi”. Şi imagini ale „liturghiei simţurilor”: „tu eşti ogorul meu inestimabil/cu buze cu sîni cu coapse cu fese/pe care eu îl ar harnic ziua-ntreagă/iar seara mă-ntorc acasă istovit/pe umeri galonat cu stele...”, „cînd vanitoasă tu mă primeşti/în templul tău de carne/pentru a semnifica astfel şi tu/ceva în acest univers/în care sensul a murit/de mult”, „după ce adorm toate ceasurile în sfîrşit/bărbaţii îşi suflecă mînecile scuipă cu sete în palme/şi se apucă să sape o groapă/fiecare în cîte o femeie/despre care cre4de că nimeni înaintea lui/nu a mai săpat-o şi n-o va mai săpa/în ea/vreodată....”. Dansul aceasta în trei paşi prinde tot spaţiul acestei poezii.
Poezie a „metafizicii sexului”, a scufundării în sex ca în moarte şi în moarte ca într-un sex. Feministele care ar citi acest volum cu oroare, în măsura în care femeia apare exclusiv ca obiect al plăcerii transfiguratoare întru mîntuire a bărbatului, ar întreprinde o lectură ideologică foarte părtinitoare a acestui tip de poezie. Degeaba am veni cu teorii despre sacralizarea profanului, despre paradoxala asceză prin luxură etc, astea sunt chestii „intelectuale”, ideea este cea a unei panici (în dublul sens al cuvîntului: priapicul zeu printre nimfe, dar şi spaima de moarte) pe care poetul o ilustrează în fiecare text, volumul fiind foarte unitar din acest punct de vedere. Fireşte totul este iluzie, vălul Mayei (desnuda) acoperă/descoperă totul. Iar totul este în creierul poetului (vezi primul său volum). Figura retorică principală este cea a insistenţei. Dezbrăcarea repetitivă vrea să ducă prin insistenţă la dezbrăcarea de trup, la salvarea din realitate. „şi cred că te înduri să mă primeşti/în templul tău de carne/pentru a mă ascunde mie de moarte”. Sunt poeme memorabile prin sugestia stagnării timpului să ne minţim pe noi că timpul nu trece iubito sau furnicile numite oameni s-au culcat. „dăruindu-mi-te pe tine mie toată/cine va fi însă mai nefericit/în veşnicie:/eu nemaiavînd ce-mi dori/sau el nemaiavînd/cui dărui?”. Sentimentul central al acestei poezii este acela că fiziologicul e tragic, nici măcar transfigurat (transfigurabil) el nu ne duce dincolo de moarte ci numai în moarte. Abuzul anatomic duce în inefabil, fornicaţia este forma evidentă a prezenţei irepresibile a morţii. Bărbatul îşi sapă groapa în femeie, este o poezie de crini în erecţie, iar universul în expansiune există doar în pîntecul femeii. Tonul aduce în unele secvenţe de adresare directă cu o păgînă Cîntare a Cîntărilor a vremurilor post-divine în care trăim. Femeia este deţinătoarea Edenului din care a fost alungat bărbatul şi pe care acesta încearcă în zadar să îl recupereze. „orice bărbat făcînd dragoste cu o femeie/nu este decît un copil/pornit cu plasa după fluturi”.
Din grija de a nu pierde acest joc dintre real şi simbolic, autorul numeşte uneori prea direct, căzînd în abstracţie, ieşind din mitologia pe care singur şi-a construit-o: „ea stă la celălalt capăt al firului/cu coasa pe umăr oftează....”, „încerc să fac din tine /o alternativă la dumnezeul/existent/dar nu palpabil”, „cum îţi dau primele frunze/abstracte”. Obţine însă efecte splendide atîta vreme cît rămîne în spaţiul erosului disperat. Sigur, ar fi un exerciţiu de psihanaliză relativ facilă să inventariezi puzderia de figuri ale penetrării, aparenţa de don-juanism cantitativ care nu îşi poate împlini visul saltului în calitativ din carnavalul erotic. Iată poemul din lipsă de repere şi axe, unul dintre cele mai explicite ale acestei obsesii a penetrării continue. Observ aici o mişcare ciudată în aceste poeme: în vreme ce bărbatul este obsedat de centrul femeie, femeia este disipare, dizolvare în universul pe care-l erotizează: „cînd hiperlucidă/realizând că nimic în acest univers nu contează/ea dă de-a ’zvârlita cu nurii ei în dreapta şi-n stânga/şi-i risipeşte aristocratică fără nici un discernămînt/pentru a deveni astfel/ea însăşi”. Dar exerciţiul psihanalitic mi se pare van, într-atât se arată, sar în ochi prin numire directă simbolurile. Un palat are ea acolo sub burtă este una dintre cele mai coerente descrieri ale acestei nevoi de fixare. Poetul este un fel de „chiriaş grăbit” al fiecărei experienţe erotice, schimbînd mereu decorul care, vai, se dovedeşte mereu acelaşi pînă la urmă. Iar exerciţiul retoric este căutarea, pentru că nicăieri nu găseşte un acasă. De aici sentimentul fundamental: disperarea, provocarea singurătăţii. „Dumnezeu se revelează în femeie sau se ascunde?”. Iată o întrebare tranşantă. Care dezvăluie miza adevărată a spaţiului liric atît de îngust în care se mişcă autorul. Să mai observ că este o poezie foarte „recitabilă”, ceea ce nu înseamnă un simplu auxiliar, ci informează despre structurile de adîncime ale unei retorici a adresării directe.
„orice bărbat făcînd dragoste cu o femeie/nu este decît un copil//pornit cu plasa/după fdluturi.//aleargă copilul din fiecare bărbat/pe cîmpia inocenţei lui de mult uitată/să prindă fluturii care nu pot fi prinşi în femeie/pentru că el îşi doreşte atât de mult/să-i prindă”. Am citat de fiecare dată şi titlul care este, de fapt, primul vers, fără să mai marchez acest lucru. Şi am ţinut să închei cu această imagine a inocenţei pierdute pentru a sublinia încă odată că nu avem de-a face cu o poezie a licenţiosului, ci cu un ecorşeu al unui eros care epuizează prin faptul că nu poate fi niciodată epuizat. Poazia monocordă a lui Aurel Udeanu este una dintre cele mai coerente şi mai puternice din abundenta producţie lirică recentă.