Mircea Nedelciu

UN ACT DE DREPTATE
Proza lui Mircea Nedelciu a suferit în deceniul care s-a scurs de la moartea sa un triplu proces de îndepărtare din prim planul atenţiei criticilor şi a cititorilor. Nu e vorba doar de inevitabilul con de umbră în care ar intra opera după dispariţia fizică a scriitorului (probabil un stereotip, contrazis de multe cazuri din istoria literară). Sunt, în cazul de faţă, circumstanţe mai complexe, care ţin de mersul istoriei nostre, nu numai literare. De fapt, ne aflăm în faţa unui triplu proces de înstrăinare. Prima cezură a impus-o moartea scriitorului, la numai 49 de ani, vîrstă de juniorat pentru un prozator. Sigur, Mircea Nedelciu avea deja în urma sa o operă care îl impusese ca liderul unei întregi generaţii ce cuprindea nu puţini prozatori excelenţi. Fiind dincolo de puterea noastră, această cezură refuză comentariul. A doua înstrăinare a fost, cred, cea a generaţiei sale. Au fost chiar polemici în ultimii ani în jurul unei teorii după care „marile speranţe” pe care le încarna această generaţie s-au pierdut pe parcurs, dincolo de cîteva strălucite împliniri individuale. Este un proces inevitabil, ceea ce a fost iniţial un „desant” colectiv bine structurat s-a destrămat lăsînd loc destinelor creatoare individuale. Socotit vreme îndelungată port-drapelul experimentelor prozastice ale optzecismului, după ce emoţia dispariţiei sale s-a atenuat firesc, şi după ce istoria a arhivat idealurile estetice şi sociale ale generaţiei desantiste, scriitorii ei şi-au văzut inevitabil de opera proprie, idealurile „comune” s-au stins aproape cu desăvîrşire, forţa de impact a atacului în grup s-a risipit, iar Nedelciu a rămas ca un general fără armată. În sfîrşit, a treia înstrăinare (probabil cea mai gravă) a provocat-o însăşi evoluţia prozei noastre. Care a purces pe cu totul alte drumuri decît cele deschise de Nedelciu şi congenerii săi. Ingineria textuală sofisticată, autoreferenţialitatea, lumea ca text şi textul ca lume, jocurile cu multiple strategii ale personajului narator, intertextualitatea, priza directă la real şamd au fost înlocuite de proza minimalistă, egocentrată, simplă pînă la precaritate, preocupată mai mult de frusteţea vocabularului decît de sofisticarea arhitecturii narative, mai mult de fiziologic şi sociologic decît de autoreflexivitatea textuală. „Auctorul” a fost în locuit de autorul precar şi deambulant.
Subliniez: toate aceste trei motive nu afectează nicidecum valoarea de prozator şi deschizător de drumuri experimentale în proză a lui Mircea Nedelciu, explică doar circumstanţele datorită cărora el este foarte puţin prezent pe „piaţa literară” actuală. Am asistat anul trecut la susţinerea unei teze de doctorat care reprezenta o foarte solidă monografie Mircea Nedelciu. Din păcate, am impresia că nu şi-a găsit încă editorul. Dar, în rest, este foarte puţin reeditat şi foarte puţin discutat în presă, nu a pătruns în manuale, nu face parte din canon. Face parte dintre „expiraţi”. Ceea ce este surprinzător. În acest context, cartea Ioanei Geacăr, Dictatura auctorială. Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu (ed. Libra, 2008) este în primul rînd un act oportun de dreptate şi vigilenţă a memoriei estetice. Excepţională poetă, autoarea practică aici un foarte temeinic exerciţiu de analiză naratologică, încercînd să surprindă articulaţiile demersului teoretico-practic (n-ai cum să spui altfel în cazul scriitorului analizat) al prozatorului Nedelciu. Este o prezentare tehnică, aplicată, extrem de importantă într-o vreme în care atenţia pentru „lucrul bine făcut”, pentru „arte & meserie” în literatură este incredibil diminuată. Studiile literare, mai ales cele asupra scriitorilor contemporani, sunt la noi de o blocantă sărăcie. De aceea redeschiderea discuţiei asupra figurii tutelare a lui Mircea Nedelciu – şi implicit a „orgolioasei generaţii 80”, cum spune autoarea, - nu poate fi decît un gest cultural de mare oportunitate. Cartea Ioanei Geacăr, tocmai prin conţinutul ei foarte aplicat, foarte tehnic, aşează discuţia sub o binevenită zodie a seriozităţii. Să nu uităm că, pe lîngă evanescenta însuşire a talentului, Mircea Nedelciu avea şi un excelent cap de teoretician. Ca şi pentru alţi companioni de generaţie, pentru Nedelciu literatura nu reprezenta o „secreţie” psihică instantanee, ci o construcţie elaborată arhitectural, cu calcule exacte de rezistenţă a materialelor. Premiza lor fundamentală (raţionalist stîngistă) ar putea fi enunţată astfel: există o omologie esenţială între lume şi text. Lumea funcţionează ca un text. Textul funcţionează ca o lume. Demontînd textul, analizîndu-i „anatomia şi fiziologia”, demontăm lumea însăşi. Politic, viziunea aceasta scripturală se traducea prin utopia că schimbînd textele se schimbă lumea însăşi. Înainte de a se petrece în stradă, revoluţia se petrecuse pe texte. Experimentalismul pe care îl analizează cu sagacitate autoarea acestui studiu este format tocmai din „probele”, eşantioanele de tot felul din prozele lui Nedelciu, care tind să epuizeze toate variantele posibile de relaţii între text, narator, personaj, naraţiune şi realitate. Ioana Geacăr le expune cu o claritate care uşurează înţelegerea Proiectului narativ la care a lucrat toată viaţa Mircea Nedelciu şi în care se încadrează toate scrierile sale.
Aplic aici o grilă care pare nepotrivită, întrucît analizez cartea Ioanei Geacăr şi subiectul ei dintr-o perspectivă istorică, în vreme ce demersul ei este strict structural, naratologic. Dar numai prin această punere într-o ramă (uite că m-am molipsit!) diacronică se poate scoate în evidenţă oportunitatea acestei cărţi. Opţiunea autoarei este pe deplin justificată, la urma urmei proza Generaţiei 80 încerca să refuleze „teroarea istoriei” prin problematizarea obsesivă a textului, prin refugiul în universul „făpturilor neînsemnate”, antieroismul fundamental, fuga de metafizică, priza directă la realul perceput „la nivelul ierbii”. Dictatura politică era privită în oglinda dictaturii auctoriale, titlul cărţii este foarte pertinent din acest punct de vedere. Inginerie textuală înseamnă, la urma urmei, ceva rece, bazat pe calculul cauză – efect, dacă pe atunci ar fi existat computere s-ar fi spus că un scriitor nu face decît să încerce să epuizeze toate resursele de desfăşurare ale unui program narativ. Naratorul este un programator, odată scris programul, totul intră în rulajul lui: istoria, cititorul, autorul, naratorul însuşi, demirg absorbit în creaţie. „Intrînd în programul instituit de autor, vom avea parte de emoţii pur intelectuale, fiindcă, în ansamblu, opera e cibernetică şi ideatică”, observă autoarea. Proza optzecistă este o proză intelectualistă, sofisticat construită, deşi personajele sunt oameni de condiţii foarte modeste în marea majoritate a cazurilor. Specatcolul ludic despre care s-a vorbit în legătura cu poietica Generaţiei 80 înseamnă tocmai exploatarea/experimentarea lucidă, atentă, perseverentă a cît mai multora dintre variantele combinatorice posibile între elementele care compun Textul. Spiritul ludic este şi cel al copilului care, se ştie, are ca prim impuls, de îndată ce primeşte în dar o jucărie, să o desfacă pentru a vedea „ce este înăuntru”. Primul volum de proze scurte al lui Nedelciu se numea Aventuri într-o curte interioară. Titlul conţine un discret şi provocator oximoron. Spaţiul închis este o condiţie a experimentului, iar aventura este a ochiului care care observă. Se enunţă astfel de la bun început o poetică.
Autoarea trece în revistă în ordinea volumelor şi a textelor edificatoare, cu o atenţie teoretică scrupuloasă diferitele tehnici ale acestei modelări textuale: fragmentarismul, jocul text – metatext, tehnicile cinematografice, interferenţa vocilor şi a timpurilor narative, povestirea în ramă în care rama se resoarbe în final în povestire, ca un pictor care ar intra tablou (tehnică folosită azi pentru acelaşi efect de i-realizare de autorii de clipuri publicitare ), intertextualitatea, personajul unidimensional, tehnica transmisiei în direct, şamd. „...naraţiunea şi realitatea narată sunt precum cele două feţe ale benzii lui Moebus, amîndouă sunt atît de autentice încît îşi pot lua locul una alteia. Sfidînd materia din care este construită, naraţiunea are orgoliul să fie însăşi viaţa reprodusă”, iată perfect sintetizată în numai o frază întreaga poetică a raportului realitate – ficţiune - naraţiune din proza experimentală (cum foarte adevărat subliniază Ioana Geacăr) a lui Mircea Nedelciu. O concluzie a acestei laborioase explorări naratologice este caracterul de sistem al operei prozatorului, fiecare din textele sale este o parte a unui uriaş puzzle care tentează noi şi noi ipostaze ale combinatoristicii narative. Cu atît mai urgentă îmi pare reconsiderarea teoreticianului şi practicianului Mircea Nedelciu. Cartea Ioanei Geacăr îi face dreptate.