Amintiri

BUCURIA CEASURILOR...


Puţini dintre noi au avut norocul de neînchipuit de a moşteni un ceas de buzunar de la bunicul. Ceasul purtat la vestă era o adevărată instituţie, care, alăturată şi legată profund de însăşi instituţia bunicilor, marchează indelebil o epocă a umanităţii în care legătura dintre timp, morală, respectabilitate era perfect constituită. Iarăşi, puţini au curajul să scrie o carte de amintiri la mai puţin de 40 de ani, precum Codruţ Constantinescu . De fapt, este o carte de călătorie în timp, de căutare a rădăcinilor şi formaţia de istoric a autorului justifică din plin această operaţie. Autor al unor cărţi diferite ca temă, de la studii despre Irlanda la radiografii epistolare ale societăţii româneşti postdecembriste, tânărul istoric pune acum un pariu, o carte de amintiri la numai 35 de ani. Folosind un puzzle de documente de familie, de la scrisori şi fotografii la obiecte casnice, şi de mărturii orale, autorul încearcă portretizarea unui alt tip de umanitate, de societate; paseistul din mine spune că definitiv pierdut odată cu comunismul. Este ceea ce salvează cartea de orice eventuală acuză de prezumţiozitate. Miza ei nu este numai una personal-identitară, prin reconstituirea originilor familiale, ci una mai largă, portretul unui anume vechi tip de om şi de societate schimonosit prin diferitele avataruri istorice. De aceea „micul oraş subcolinar” e o Românie în miniatură prin care autorul încearcă să înţeleagă mersul mare al istoriei, privind istoria mare din perspectiva unei familii obişnuite. Citind cartea, care nu are nimic senzaţional, urmărim şi cum copilul curios constată că propria lui copilărie a devenit istorie, că viaţa acum e altfel şi poveştile copilăriei sale sunt la fel de incredibile azi ca şi cele ale bunicilor din război. „Un om nu este doar rezultatul dragostei [...] a altor doi oameni [...], ci al trecutului părinţilor, bunicilor, străbunicilor, stră-străbunicilor săi”. Familia cu rădăcini deopotrivă munteneşti şi transilvane, a trecut prin toate cele a veacului: cele două războaie, instaurarea comunismului, regimul ceauşist.... Iar perspectiva narativă a prezentului aduce mereu în subtext o judecată morală asupra sensului istoriei.

Tehnica narativă este simplă şi totdeodată eficientă. Un joc, bazat pe asocierea liberă a amintirilor, între trecut şi prezent. Adică între amintirile documentelor şi ale martorilor şi cele proprii. Vorbind de una dintre bunici, îşi aminteşte vizita la TIBCO. Cu guma de mestecat şi alte chestii pe care nu le puteai vedea decât acolo. Nu există amănunte neimportante pentru amintire, o anume nuanţă a luminii dintr-o zi sau o jucărie găsită într-un pod sunt elemente de importanţă majoră, asemănătoare cu o scrisoare trimisă de pe front. Amintirea are propria ei scară de valori. Sigur, mă feresc să povestesc amănuntele acestor peregrinări genealogice. Mă interesează mai mult tonul şi perspectiva. Pentru că nu este nimic excesiv de liric în text, dimpotrivă comentariul care este mereu dinspre prezent spre trecut e adeseori casant. E un mers paralel în care amintirile copilului sunt combinate cu cele ale străbunilor. Implicit, este şi o meditaţie asupra străvechei ziceri: căci nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub vremuri. Copilul mai întîi sau mai târziu maturul vor să înţeleagă. Este cercul cel mai larg al semnificaţiilor acestor amintiri: raportul dintre individ şi istorie, poate tema majoră a secolului XX, căci XXI seamănă încă foarte mult cu precedentul. Îmi place tonul casant, autorul are fibră de moralist, comentariile narative, mai totdeauna de tip comparativ (şi ironic la adresa prezentului comunist narat), aşează faptele vechi sub lumina prezentului. Între istoria la firul ierbii a copilului care se duce cu tataie „la cotul Donului” (cârciuma cu acest nume, bunicul fusese şi la cel adevărat) unde cei mari beau o bere şi puneau ţara la cale, sau pe stadionul cu echipă într-o divizie inferioară, şi istoria mare a ideologiilor şi cataclismelor care au mişcat lumea în ultimul veac se întreţese astfel o mirabilă legătură. Pentru cei de vârsta mea este un acut motiv de reflecţie câte dintre elementele vieţii noastre sunt deja istorie, au nevoie de note de subsol explicative pentru a fi înţelese de cititorul de azi. Şi nu e vorba numai de cele din vremea comunismului, chiar anii 90 fac parte deja parcă dintr-un alt areal explicativ. Timpul trece mult mai repede.

De altfel, Codruţ Constantinescu face parte dintr-o generaţie fericită, membrii ei aveau până în 20 de ani în 1989, suficient cât să trăiască pe pielea lor, să vadă şi să înţeleagă, să prindă anii celebrei triplete frig, foame, frică şi penuriei generalizate, taberele de pionieri şi ideologizarea aberantă a vieţii cotidiene, expediţiile familiale pentru procurarea de alimente. Apoi... îmi permit să merg mai departe, dincoace de orizontul cronologic al cărţii, entuziasmele bezmnetice ale începutului de deceniu 90, a fost prima generaţie care a prins bursele şi studiile în occident, putând astfel face comparaţie de visu între două moduri de viaţă şi două sisteme de învăţământ, generaţia care a simţit cel mai puternic marile dezamgări de după 2000 şamd. De aceea sunt foarte importante mărturiile. Carenţa principală a sufletului românesc de azi este memoria. Grav amputată. De aceea cată să salutăm cu tresărire de inimă fiecare încercare de a şterge de praf obiectele materiale şi spirituale. Ochiul naratorului este sensibil la stil, la felul cum se îmbrăcau oamenii, cum reacţionau într-o situaţie comună de viaţă sau alta etc. Scrisorile de pe front către iubită sau către familie, analiza câte unei fotografii de epocă au deopotrivă această expresivitate involuntară pe care le-a indus-o timpul. Cred că eram cam de vârsta pe care o are astăzi dl. Constantinescu atunci când o venerabilă doamnă, plină de viaţă la cei peste 80 de ani pe care-i purta cu o incredibilă viteză de reacţie şi eleganţă, trecută prin cele două războaie şi chiar prin puşcăriile comuniste...dar despre asta nu vorbea, prefera să povestească despre tinereţile ei petrecute la Paris, Viena, Berna sau Cairo....ca să nu mai zic de Bucureştii interbelici- ei această doamnă, eram în glaciara epocă a anilor 80, mi-a spus următoarea frază: lumea de astăzi nu mai are stil. Îmi revine mereu în minte de atâtea decenii această frază, pe care încerc să o (re)înţeleg ori de câte ori urâciunea spaţiului spiritual înconjurător mă contrariază. În căutarea acestui stil pierdut mi se pare că se află şi autorul acestor amintiri.

Lectura acestei cărţi nu poate fi decât participativă, automat îţi contrapui propriile amintiri: cum a fost când te-a făcut pe tine pionier, cum a fost pentru tine experienţa cinemaului care rula marţea şi sâmbăta, cum arătau pozele tale de familie sau caietul de amintiri din liceu al mamei, acele fabulos de elegante documente şcolare din interbelic, impunând prin chiar aspectul lor grafic şamd şamd. Sunt şi experienţe care, observ, deşi mă desparte mai puţin de o generaţie biologică de autor, arată o altă „vârstă”: furia viozionărilor filmelor la video, sau mult mai devreme, solemnitatea primelor televizoare când pentru a vedea „Varietăţile” sau „Sfântul” se făceau vizite de familie cu toată ceremonia. Circulă pe net, în acest folclor sui generis, cu diferite variante mai ample sau mai restrânse, un text care compară copilăria de atunci, cu hălăduirea fără grijă pe maidane şi fotbalul non stop din zilele nesfârşite de vară, nescutit de julituri şi accidente... cu antiseptica şi mereu controlata prin GPS copilărie de azi, închisă dinaintea unui ecran sau izolată în „comunicarea” pe mobil. Ei bine, cartea de faţă este şi o laudatio a acelui tip de copilărie care, sfidând istoria, îşi permitea să fie liberă, adică naturală.

Refăcând istoria unei familii obişnuite dintr-un „târg subcolinar”, Codruţ Constantinescu ne propune un mod de a scrie (o) istorie cu care triumfalismul de manual nu ne-a obişnuit. Jocul dintre implicarea afectivă şi comentariul realităţilor istorice face lectura incitantă. „Poate că dacă ne-am aduce aminte mai des de bunici, unchi, mătuşi şi străbunici (fiecare în funcţie de posibilităţi), ne-am simţi puţin mai legaţi de pământul acesta, de geografia asta şi ne-am împăca cu neliniştea metafizică a sufletului românesc. Poate chiar mai responsabili, cine ştie”. - explică finalmente intenţia sa autorul. Îmi place şi expresia „patriotism cuminte” pe care o foloseşte la un moment dat. În totul, o carte încântătoare, care stimulează propriul travaliu al memoriei şi ne arată cât de surprinzător se poate scrie istorie. Şi istoria.