Îmbăierea

ÎMBĂIEREA

            Primul lucru care se poate spune despre o femeie care face baie este că gestul acesta nu este pentru ea în principal igienic. Are alte semnificaţii, este un gest ritual, presupunînd în consecinţă 1. Sacralitate şi 2. Valoare estetică. Fără să aibă nimic indecent sau exhibiţionist, o femeie făcînd baie presupune totdeauna un ochi privitor. Ea se mișcă instinctiv ca și cum ar fi privită. De aceea totul se topește în spectacol. Se ştie că pentru antici nudul era semnul sfinţeniei, de aceea o femeie purtîndu-şi cu graţie nuditatea (graţia se învaţă corporal, după aceea abia vine graţia de a purta veşmintele şi de a gesticula, ca o consecinţă. Nu există femeie graţioasă în rochie de ceremonie şi stîngace în intimitatea nudităţii sale) este zeiască. Prezenţa oglinzii nu e pentru femeia rafinată semn de egolatrie, narcisism, vanitate. Ci o necesitate vitală. Frumuseţea trebuie dedublată pentru a putea fi îndurată. Trupul femeii este prin el însuşi o capodoperă, îmbăierea nu face decît să lumineze această capodoperă. Coregrafia îmbăierii poate avea, sigur, o importantă dimensiune erotică. Este, chiar, erosul pur, purificat adică de orice contingenţe. Femeia la scaldă îşi este autosuficientă. Nimic în plus nu mai e necesar. E semnul păcii interioare şi al autocunoaşterii. Numai femeia se poate cunoaşte prin acest act non-raţional şi non-sentimental, ci fizic. Atît de fizic, încît trece dincolo. Sigur că liturghia aceasta intimă presupune o magnifică sinestezie, de la poveştile fabuloase despre cosmeticalele Cleopatrei pînă astăzi. Toate simţurile sunt solicitate la maximum, văzul (desigur!), parfumurile, alifiile, mîngîierile care nu se mai termină, sunetul apei, poate chiar femeia fredonează abia sesizabil o frîntură de melodie… Este Simbolismul întrupat. O toană de modă recentă cinematografiază această scenă într-un decor de telenovelă: lumînări parfumate, petale de trandafiri, săruri şi spume de baie, pahar de băutură fină. Ca orice este excesiv şi prea săritor în ochi acest decor strică tocmai austeritatea gestului de cunoaştere, mimează doar, falsificînd, poleind realitatea.

            Una dintre cele mai pictate scene din Vechiul Testament este tocmai povestea Suzanei făcînd baie și pîndită de cei doi bătrîni libidinoși. Mă uit la celebrul tablou al maestrului Guercino Suzana şi cei doi bătrîni.  Îmi place în viziunea lui că există aici o separaţie netă de planuri: frumoasa femeie, prezentată în plină lumină şi în voluptoasa carnaţie deloc de top model, ci foarte naturală, este atât de concentrată asupra ei înseşi, încît este total ruptă de realitatea din care fac parte cei doi obsedaţi. Interesantă este şi atitudinea acestora: unul, văzut din profil, o urmăreşte cu bolnava curiozitate lacomă specifică acestui tip de scene. Celălalt însă, surpriză, nu priveşte spre Suzana, ci spre mine, privitorul tabloului. Se instituie astfel un inedit dialog, vrea să mă ia complice la scena de voyeurism, îmi atrage atenţia, cu indexul ridicat, şi cu o mişcare accentuat dinamică menită să sugereze că fericirea acestei Imagini nu poate dura decît foarte puţin, că taina la care îmi este dat să asist nu este dată orişicui. Căci asta este, în ultimă instanţă, o femeie care se scaldă, o taină. Nu numai pentru bărbat, ci chiar şi pentru ea însăşi. De aceea, purificarea este, pentru femeie, totdeauna însoţită  de contemplare, femeia nu îşi încheie niciodată scalda fără să se contemple (răutăcioşii spun admire....dar ad-mirarea, venirea la mirare, ce este altceva decît începutul filozofiei?) îndelung în oglindă. Cine va putea rezuma vreodată (chiar femeie fiind) puzderia de gînduri care alcătuiesc pînza de păianjen a acestei contemplaţii? De la freamătul nerăbdător de experienţe al puberei la slava liniştită a „femeii de 30 ani” şi pînă la femeia matură vînînd cu o disperare neştiută de nimeni semnele Timpului pe acest trup al slavei stătătoare, cum îi spune Ion Barbu. Apoteoză şi tristeţe, deci filozofie ne apare din nou îmbăierea zeului femeie. Îmbăierea suspendă timpul. Intrînd în baie, femeia iese din vremelnic. Devine operă de artă.

            Dacă o femeie trebuie educată să-și poarte cu eleganță nuditatea, poate că un bărbat, în sensul de gentleman, ar trebui educat să privească la fel de elegant nuditatea femeii. Asta nu exclude dorința, dar exclude trivialul. Anatomia include bucuria. O femeie la baie, singură cu sine, singură în sine, lucrează la justificarea Creației. Timpul petrecut de ea în baie ni se pare nouă, profanilor, totdeauna prea lung. De fapt, în ceremonialul, complicat ca o învestire, plin de etape și trape, niciodată înțelese pe de-a-ntregul de altcineva, îmbăierii femeia aduce un tribut, de care în genere se ferește, naturalului. Miile de mari și mici trucaje de care se folosește în cotidian pentru a-și îmbogăți feminitatea, afectarea, dispar și rămîne ea însăși. Cred că multe femei plîng în singurătatea băii și nu e nimic telenovelistic sau melodramatic în asta. E o secvență a ceremoniei. Am evitat înadins versantul erotic al scenei. E prea evident pentru a fi interesant. În mod paradoxal, niciodată femeia nu ascunde mai multe decît atunci cînd e complet goală. Cine crede că văzînd a și înțeles, se înșală amarnic. Dez-văluirea e ultima, cea mai vicleană viclenie a Evei care, astfel, se ascunde pentru totdeauna.

Sînziene 2012