CANONUL

DIN NOU (ŞI DIN ALTĂ PARTE) DESPRE CANON

La începutul anilor 90 discuţiile despre canon ocupau spaţiul nostru cultural. Polemicile erau aprige, se dădeau anateme reciproce de mai toţi papii criticii, dar pînă la urmă focul lor s-a stins fără cine ştie ce schimbări majore, doar din cînd în cînd mai răzbate cîte o rafală polemică în presa culturală. Asta şi din cauza modului vindicativ, superficial în care s-au purtat unele dintre dezbateri, de tipul „sculaţi-vă degrabă voi, să venim noi”. Canonul, însă, este doar o listă. Este important să fii în listă dar şi cît de sus eşti în listă. Sunt întrebări fireşti: cine face lista? Care este impactul ei public? Cum devine ea „oficială”? Care sunt criteriile? Cum şi  Cînd  au loc schimbări de ierarhie. Fac apel la cartea fundamentală a lui Harold Bloom Canonul Occidental.  Ea exprimă clar o puternică nostalgie (Elegie pentru canon este primul capitol) după valorile tari, valorile sigure. Pe care gîndirea postmodernismului le abhoră. Canonul este apoi legat de învăţămînt, ca instituţie fundamentală ce impune lista. Şi, implicit, de tradiţie. Puterea acestui cuvînt este  deosebită în spaţiul nostru cultural care s-a construit de la începutul epocii moderne, din sec XIX, pe tensiunea dintre „tradiţie” şi „modernizare”. Văzuţi uneori ca termeni ireconciliabili. Ghilimele de mai înainte vor doar să sugereze că fiecare dintre cele două concepte, ca şi raportul dintre ele, au luat de-a lungul vremii sensuri diferite.  O istorie detaliată a acestei confruntări rămîne a fi scrisă. „...chestiunea  [este] de alegere între texte aflate în continuă competiţie pentru supravieţuire, indiferent cum am privi alegerea lor: ca fiind făcută de grupuri sociale, instituţii de învăţămînt şi tradiţii critice dominante sau, aşa cum cred eu, de autori mai noi, care se simt aleşi de către anumite figuri ancestrale”, scrie Bloom. Această privire, dinspre prezent spre trecut, are a ne oferi surprize. Căci, dacă pînă la perioada interbelică,  ba chiar pînă la Generaţia 60 lucrurile canonului par aşezate într-o relativă stabilitate, pentru ce urmează de atunci încoace seismica este mult mai agitată, ne lovim de o deconcentrantă lipsă de criterii şi varietate a punctelor de abordare. Aşa cum s-a încercat la noi, înlocuind realismul cu suprarealismul în capul listei, ca să zic aşa, este un demers sărac în idee. În plus, apărarea canonului literar şi demolarea lui sunt profund politizate, tot  Bloom o spune. Asta face şi mai complicată abordarea, într-o cultură care şi-a făcut din „apolitism” şi „autonomia esteticului” un  stindard, o axiomă şi un zid de apărare în vremuri de ciumă ideologică. O altă aserţiune care trebuie aprofundată ne atrage atenţia că „în canon se poate pătrunde doar prin forţă estetică, construită în principal dintr-un amalagam de stăpînire a limbajului figurativ, originalitate, putere cognitivă, cunoaştere şi exuberanţă în stil”. Toate cele cinci criterii ar trebui analizate cu răbdare pentru a reconstrui canonul de azi. Vom vedea cu surpindere că nu sunt deloc mulţi scriitori care îndeplinesc simultan  toate cele cinci condiţii. Politizarea ţine şi de faptul că lista este irevocabil elitistă şi rodul acţiunii unei elite. Or, la noi, după 89 asistăm la un foarte ciudat fenomen de denigrare a elitelor, ipocrit se plînge pe toate drumurile că nu avem o elită, în realitate ea este împiedicată prin orice mijloace să se manifeste. Pseudo-elitele construite în timpul şi după epoca comunistă (vezi cartea lui Boia) dictează şi contzrolează totul. „Elitist” a devenit în limba română de azi un cuvînt puternic pejorativ, rostit cu o scrîşnire de măsele şi un stuchit de silă într-o parte, şi resentimentul de care va veni imediat vorba răsună puternic în această stranie mutaţie semantică.

Ce putem observa? Iremdiabil calaţi pe mecanismul împrumutării formelor fără fond, imediat după 1990 neo-ideologii s-au grăbit să desfiinţeze canonul, înainte chiar de avea unul bine articulat conceptual. Căci la noi nu se putea vorbi de o aşezare canonică liberă, în urma unei competiţii estetice îndelungate, opţiunile fuseseră iremediabil afectate de regimuri dictatoriale. Principalul acuzat al acestui „canon vechi” a fost, bineînţeles, bineînţeles, Eminescu, irevocabil centrul acestui canon. Am schiţat în altă parte o demonstraţie a justificării iremplasabile a acestei supremaţii eminesciene, care respectă la scara culturii noastre cu fidelitate criteriile lui Bloom. Ceea ce spune Bloom despre Shakespeare, am putea transla în spaţiul bietei literaturi române despre Eminescu „Supremaţia lui Shakespare /Eminescu/ este, sunt sigur, stânca pe care va eşua, până la urmă Şcoala Resentimentului”. Căci există şi la noi o foarte vocală astfel de şcoală. De fapt, un grup de presiune, militînd pentru un foarte îngust înţeles al termenului de modernizare. Care este contextul istoric? Într-un fel, este oarecum normal ca imediat după perioada comunistă canonul să fi fost perceput ca fiind ceva opresiv, impus pe criterii false de către partid, o bastilie care trebuia de îndată dărîmată. Paradoxul este că polemicile s-au purtat la modul înlocuirii unei închideri cu altă închidere. Dinamismul unui canon nu poate fi însă omis nepedepsit. Nu poţi introduce în canon Şcoala de la Târgovişte scoţîndu-l pur şi simplu pe Marin Preda, sau pe onirici, eliminându-l pe Nichita Stănescu. Purtată astfel, discuţia este cel puţin neserioasă. Aşa se face, că,  pînă la urmă, canonul nu s-a lărgit deloc, ci a rămas cam acelaşi. Pînă acum această „bătălie canonică” este un joc cu sumă nulă. Nici măcar evenimente culturale cum a fost apariţia Istoriei lui Manolescu nu au avut impactul necesar unei schimbări canonice (nici nu şi-a propus, dimpotrivă, este o operă conservatoare, de consolidare, axiomatic nu-şi propune să schimbe nimic). Marea problemă a canonului literaturii române constă în sensul istoric specific pe care îl capătă la noi termenii tradiţie vs modernitate. Departe de a avea sensuri primordial culturale, aceşti doi termeni polari, capătă la noi conotaţii politice şi sociale care încarcă mult orice discuţie. Cînd vorbim de modernizarea literaturii în cele două mari epoci, post-paşoptistă şi interbelică, (şi poate şi în cea post-decembristă) vorbim de fapt de schimbări de mentalitate şi sociale mult mai ample. Însuşi faptul că noua bătălie canonică a obosit suspect de repede arată că există ritmuri subreptice specifice pe care nu putem încă să le depăşim. Poate nu a venit momentul unei schimbări, fructul nu s-a copt.

Deci care ar fi rolul şcolii în fixarea canonului? Aşezarea aberantă a învăţămîntului nostru, în special a celui umanistic, cariat de pseudoreforme, rolul de cenuşăreasă al limbii române (redusă la o funcţie pur comunicaţională, aşa cum prevăd documentele ministerului) au dus la o sărăcire, o amputare cantitativă şi calitativă a canonului. Cu vreo 17 scriitori în programa de bacalureat (ei sunt canonul!), fiecare prezentat printr-un singur text, cu subiecte de examene care nu stimulează nicidecum diversitatea lecturilor... ci frizează de multe ori, să o spunem cinstit pragul imbecilităţii, nu se poate vorbi de canon serios. Cred că suntem singura ţară europeană cu o situaţie schizoidă a predării literaturii în şcoală. În programa de liceu există, fireşte, mai mulţi autori dar numai cei 17 sunt în programa de bacalaureat. Căci numai aceştia fixează pentru absolvent canonul. Restul sunt umplutură, nici elevul, nici profesorul nu le vor acorda atenţie suficientă. Aşa se face că „ultimii” autori cuprinşi în programa respectivă sunt Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Asta creează dintru început în mintea elevului portretul unei literaturi moarte. Am povestit de mai multe ori întrebarea dărîmătoare pe care mi-a pus-o un elev sărac cu duhul (literaturii), dar extrem de corectă şi bine ţintită: dom’ profesor, azi mai trăiesc scriitori? Este întrebarea de la care ar trebui să pornească reconstruirea canonului actual. Presiunea ar veni, aşa cum se cuvine, dinspre prezent înspre trecut, într-altfel i-am studia pe Eminescu şi Blaga dacă am porni dinspre Nichita şi Cărtărescu. Adevărata schimbare a canonului nu se va face decît în momentul în care literatura actuală va intra cu drepturi depline în programele de studiu liceal. Lărgirea programei de bacalaureat în aşa fel încît toate textele studiate să fie materie de examen ar duce la o schimbare fundamentală a grilei de cunoaştere şi de percepţie. La vîrsta pe care o are azi Cărtărescu, Nichita era de mult clasicizat în manuale şi programe. Vă scutesc de exemple de cum se petrece acest lucru în Franţa de pildă, unde texte foarte noi apar mereu în programa de bacalaureat. Dar să trecem de la teorie la practică, adică la listă.  Să vedem nişte modificări, pe care le enumăr absolut la întîmplare.

Să spun de pildă că unul dintre cele mai puternice romane ale literaturii române este cel numit Istorii,  al lui Mircea Ciobanu. Care lipseşte, inexplicabil, în mai toate „clasamentele” care se fac ocazional. Mult supra-evaluatele romane ale lui Călinescu, prin comparaţie, sunt constructe precare (Enigma Otiliei în special), pline de inadvertenţe epice, cusute cu aţă albă, făcute iar nu născute, tocmai de aceea foarte iubite de profesori, fiindcă se vede însăilarea. Cu altă semnătură, ele n-ar fi intrat niciodată în canon, ar fi stat cel mult alături de cele ale lui Cezar Petrescu. Apropo de Călinescu, ar trebui să băgăm de seamă că biografia cea mai comprehensivă a lui Eminescu nu mai este de mult cea a „divinului critic”, ci Hyperion, viaţa lui Eminescu,  a lui George Munteanu, carte azi ţinută în anonimat. Exegeza eminesciană, în genere, suferă de o „înţepenire canonică” timorantă. Dacă scrii „de bine” de Eminescu eşti atacat dintr-o parte că eşti naţionalist, paseist, conservator, antisemit, dacofil, protocronist, etc. Dacă scrii „de rău”, eşti atacat din partea cealaltă pentru lipsă de patriotism. Patologic este cazul în care scrii de bine dar eşti acuzat că ai scris de rău, cum a păţit Patapievici. Trec mai departe... De ce ne e frică şi azi să spunem că Ioan Alexandru este un mare poet religios, de stirpea lui Claudel? Este acceptată cu chiu cu vai doar prima jumătate a activităţii sale, mai expresionistă. Nu şi perioada Imnelor. Lipsesc monografiile şi analizele comprehensive (critica noastră e cantonată într-un „estetism” deloc postmodernist, lipsită de anvergura culturală a teologiei ori filosofiei neapărat necesare). Francezii pot spune liniştiţi că Péguy sau Claudel sunt mari scriitori religioşi, nouă ne e frică. Daniel Turcea, alt exemplu, ar trebui situat printre marii poeţi metafizici, în ierarhie imediat alături de Nichita Stănescu. Cine mai ştie de el, în afara specialiştilor? Sau de Cezar Baltag? Ileana Mălăncioiu este un poet clasic, ea nu există în manualele în care (tot sunt la modă studiile de gen) nu există nici o femeie! Jurnalul  lui Steinhardt, unanim recunoscut ca una dintre cărţile majore apărute după 1990, nu este, totuşi, socotit suficient de reprezentativ pentru a fi subiect de bacalaureat. Critica literară lipseşte în întregime din „perspectiva comunicaţională” castratoare a predării literaturii. Unul dintre cei mai puternici prozatori de azi, Radu Aldulescu, n-ar merita să intre în manuale, cel puţin prin romanul Ana Maria şi îngerii, în care elevul de azi s-ar regăsi cu problemele zilei, lesne recognoscibile? I.D. Sârbu nu vorbeşte mai profund despre comunism decît alţi congeneri? Este o scamatorie penibilă să le vorbeşti elevilor despre modernitatea eroilor interbelici pentru că ei se duc la mare, poartă cămaşa cu mânecă scurtă şi  fără cravată sau se duc la un meci de box. Pentru elevii de azi, toate astea sunt la fel de „antice” ca şi îmbrăcămintea eroilor din Ciocoii lui Filimon. O discuţie dificilă este de purtat asupra „romanelor obsedantului deceniu”, în ce măsură ele datează, devin imposibil de descifrat pentru un cititor de azi, străin de codurile secrete ale epocii. Profesorii universitari care lucrează cu studenţii această temă s-au lovit demult de această înstrăinare a codului. Romanele acestea sunt, de altfel, total absente din îngusta programă liceală. Dar unde este Octavian Paler, autor de succes şi înainte şi după 1989? Unde este eseistica sclipitoare a lui Paleologu? Unde este Gabriela Melinescu, scriitor de prim rang? Unde este acea carte stranie între toa te dar atât de „tinerească” Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter de Matei Călinescu? Unde este literatura non-fictivă de la Vasile Pârvan la Emil Cioran? Unde este capitolul literaturii concentraţionare? Care, în mod obligatoriu, ar trebui să creeze un nou domeniu de teorie textuală.  Unde sînt literatura basarabeană şi cea a exilului? Unde este explozia literaturii memorialistice, care presupune instrumente aparte de analiză, dar lipseşte total din viziunea despre cultură a elevului de azi?

M-am plasat la acest nivel, „de jos”, pentru că arată cît de profund vicioasă este viziunea pe care-o avem asupra canonului. Lumea noastră literară este nombrilistă, exclusiv preocupată de sine, fără să înţeleagă mecanismul inerent al formării canonului, care nu este unul pur literar. Fiindcă antrenează a anume filosofie a valorilor, în afara căreia totul se reduce la o luptă pentru putere între grupuri de presiune simbolică, aşa cum încearcă să ne convingă unii, care văd peste tot boieri ai minţii. Problema este alta: România a intrat brusc, a fost aruncată în sens existenţialist, în lumea postmodernă a relativizării tuturor valorilor şi a nivelării non-ierarhice, fără să fi avut timp să epuizeze, precum culturile occidentale, deliciile şi pericolele ierarhiioor bine articulate. În consecinţă, nici toleranţa la non-conformism. România suferă, cum s-a spus, de o „modernitate neîncheiată”. Asta ar putea fi, paradoxal, şi un avantaj, dacă am avea inteligenţa să speculăm această defazare, cum am început să folosim agricultura primitivă pentru a furniza produse bio. Lipsesc însă analizele aprofundate asupra a ceea ce înseamnă modernizare, asupra traseelor de urmat. Profesorul Sorin Alexandrescu vorbea despre periodica recădere în pre-modernitate a intelectualităţii româneşti. Fenomen probabil vizibil şi în ceea ce priveşte reconfigurarea canonului. Pentru că nu e normal ca un elev să termine liceul fără să fi aflat nimic despre Octavian Goga de exemplu. Dar şi despre Anton Holban sau Gib Mihăescu.

Închei observînd un lucru elementar. Canonul literar nu este nicidecum o chestiune pur literară. El trimite spre contexte mai largi culturale,etno-psihologice sau istorice. De aceea cercetarea lui ridică multe întrebări care depăşesc un scriitor sau altul, o carte sau alta. Canonul este o hartă cu toate formele de relief incluse, şi cu cît harta este mai exactă, cu atît teritoriul este mai accesibil călătorului.