NICHITA

ÎNNODAREA SEMNELOR

-          fragmente -

Cât o fi de când am citit ultima oară Noduri şi semne? În memoria afectivă îmi rămăsese ideea că „nodul” ar fi însemnat în acest volum ceva legat de memorie, aducerea aminte, aducerea în prezent, recuperarea trecutului. Recitind acum volumul mă întreb de unde mi se insinuase această idee. Nu că ar fi complet greşită, dar nu e deloc principală. Ce faci când aţa se rupe? O înnozi. „A lumii cîntu cu jale cumplită viiaţa,/Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa/Prea subţire şi-n scurtă vreme trăitoare./O, lume hicleană, lume înşelătoare!”(Miron Costin). Acesta e sensul cel mai simplu al acestui din urmă volum. Tragic volum. Luate în parte, poeziile nu sunt agreabile unei analize. Sensul lor e „cutia” întreagă, cu toate resturile de aţe, nasturi desperecheaţi, ace tocite şi papiote încurcate. Remember. E cel mai tragic dintre volumele acestui poet, altfel atît de solar. Ce face poetul sub iminenţa marii rupturi? Încearcă să facă noduri la o ață putredă. E volumul unei salvări imposibile. Nu întîmplător primul poem este căutarea tonului. Ca la începutul unui concert, în acea dizarmonie de instrumente, cîntînd fiecare în legea lui şi pentru el. Numai că, la Nichita, dirijorul nu mai apare în scenă, concertul nu se mai desfăşoară, suntem deja într-o eră post-poetică, (sau pre-poetică? Există aşa ceva?) în care ţăndări disparate, asteroizi buimaci de imagini poetice obsedante colindă de capul lor un univers lipsit de gravitaţia sensului. Volumul acesta este în întregime lui o ultimă Elegie la moartea poeziei. Căci firea îi era prea discretă pentru a scrie una la pre-simţirea morţii poetului.

„Animal monstruos, - înţelesul- /s-a oprit, şi începe să se vadă…” Da, acesta este momentul. Şocul iniţial. Big bangul poetic. Există atîta puritate în felul în care Nichita trăieşte entropia sensurilor, încît teoria poeziei moderne pare scrisă pentru el [de dezvoltat] Mi-a atras atenţia acum geometrismul rectangular al desenelor lui Sorin Dumitrescu, aparent cu totul opus fluidităţii care caracterizează volumul. Pictorul a privilegiat piatra, unghiul sfîşietor al tălpii călătorului. Pelerinului? Noduri de drum, rătăciri printre ruinele unei poezii dărîmate. Grecie solară, disperată şi tragică în solaritatea ei, mereu fugind după nimfe, dar trăind din ruine.

            Mircea Eliade are un eseu cunoscut în Imagini şi simboluri,  în care vorbeşte despre Zeul legător şi simbolismul nodurilor. Acesta este legat de ideea imobilizării. Ceea ce căuta poetul, prins el însuşi într-un vîrtej descensional, opus celui tineresc din „Du-mă, fericire în sus”. Totul este legat de tot în „marele lanţ al Fiinţei” încă de la început la Nichita, de aici metamorfoza care este una dintre figurile principale ale poeticii sale. Iar acum, cînd zalele ruginite ale sensurilor s-au rupt, magia poetică (textele au de multe ori aspectul unor invocaţii, incantaţii absurde, precum descîntecul arhaic, reminiscenţe ale unui proto-limbaj uitat). Legatul, spune Eliade, este pentru om „un fel de arhetip al propriei sale situaţii în lume”. Verbele a lega, respectiv a dezlega au în limba noastră şi un context de folosire strict magic, de descîntec malefic sau benefic, şi în felul acesta cercul se închide. Roland Barthes, într-un celebru articol din 1968, publicat în Communicatios nr.11, analiza l`effet du réel (efectul de real). „La désintégration du signe – qui semble bien être la grande affaire de la modernité – est certes présente dans l`entreprise réaliste, mais d`une façon en quelque sorte régressive, puisqu`elle se fait au nom d`une plénitude référentielle,alors qu`il s`agit au contraire, aujourd`hui de vider le signe et de reculer inifiniment son objet jusqu’à mettre en cause, d’un façon radicale, l’esthétique séculaire de la «représentation»” [Dezintegrarea semnului – care pare a fi marea problemă a modernităţii – este cu siguranţă prezentă în alcătuirile realiste, dar într-un mod  oarecum regresiv, pentru că ea se înfăptuieşte în numele unei plenitudini referenţiale, în vreme ce este vorba dimpotrivă, astăzi, de a goli semnul şi de a lărgi la infinit obiectul său pînă la a-i pune în cauză, într-un mod radical, estetica seculară a «reprezentării»]. Ceea ce unii au blamat ca incoerenţă a textului nichitian, bîlbîire daimonică, înseamnă tocmai această abolire a „reprezentării” şi jocul haotic cu semne goale. Golite. Dar „situaţia” nu este simplu semiologică, poetul nu face „experimente” de vocabular (necuvintele sunt altceva!), ci ontologică. Volumul este ultima elegie – funerară - a lui Nichita.

„Sîngele nu cîntă”!(Nod 20)  Da! Hemografia era posibilă în vremea mai de demult. Acum trebuie „să cînţi” (ca într-un exerciţiu Zen) cu gura închisă, după ce sîngele a amuțit, ca să se audă numai îngerul care te locuieşte. Este de făcut (poate nu doar în cazul acestui volum) o comparaţie între metaforă şi metamorfoză. Aş spune că principala figură poetică a acestui poet lipsit de loc este tocmai metamorfoza. Fluiditatea, trecerea formelor ectoplasmatice dintr-una în alta. Fenomen terifiant şi stupefiant. Prezenţa frecventă a mineralului în recuzita sa poetică e tocmai o încercare disperată de a pune lest, de a stabiliza această curgere. „Tu nu-nţelegi că cel mai greu e sentimentul?/Tu nu-nţelegi că sentimentul unei pietre-o smulge şi-o zboară şi-o atîrnă/şi-o pluteşte?”. Marele lanţ al fiinţei este rupt în discontinuitatea fundamentală a simţurilor. Exemplara expunere o avem în Elegia X.  Abstract Luceafăr nichitian. Aici, în Noduri şi semne,  iată un poem, Semn 6, lipsit de orice valoare în afara celei indiciale: „Pauză de gândire”. Da, poemele de aici sunt un fel de arătări, nu construcţii: „vulturoaica se rupe-n două/în cuib peste ouă”. Imaginea are valoare în sine, şi are valoare, i-aş spune, sintactică: trebuie raportată la Tot pentru a-i percepe sensul. Semnul înnodat al imaginii. În Nod 7, de exemplu, este descrisă aproape didactic încercarea de reconstituire a totului de reunificare a privirii cu ochiul a sunetului cu urechea. Poemul nu mai are acel impact vizionar din Elegia X, dar sensul mişcării poetice este strict acelaşi. „…poate mai faci din nou din peşte piatră/poate mai faci din nou din piatră/naştere de rîuri reci!”. Regăsirea unei funcţii pierdute – oraculare -  a limbajului, despre care noi, astăzi, nu mai putem da seamă cu bietele noastre organe de înţelegere. Iată, de exemplu Nod-ul 11 „Ce simte peştele spintecat,/ce simte căprioara împuşcată,/ce simte boul la tăiere tăiat,/ce simte piatra sfărîmată,/ce simte musca tercită/ce simte şarpele în două,/ce simte iarba veştejită,/ce simte floarea ruptă,/ce simte puiul fiert,/ce simte oul răscopt,/ce simte stejarul retezat,/ce simte trădătorul decapitat,/e lumina văzută”. Lumina văzută este cea din tunelul oranj. Ce spune enunţul simplu: tema acestui volum este moartea? Moartea sensului. Sau ne-naşterea lui, acelaşi lucru. Cuvîntul este „un cimitir fără morţi”. Mitologia romantică a „inspiraţiei” are la Nichita o antifrază perfectă. Lupta lui Iacob cu Îngerul este la el lupta cu daimonul. „Daimonul meu vine de departe/în gazda făpturii mele,/eu ştiu cînd vine căci mă izbeşte/ cu ploi de stele,/…/şi pleacă mai falnic decît tot universul/şi mie îmi lasă ca amintire doar versul/ţi cuvînt aurit/şi se duce şi mă lasă/şi de mine nici că-i pasă/de mine care-i sunt casă,/bărbat ţeapăn şi zîmbit” (Nod 28) Dar: „Ei bine, mi-am zis,/dacă tu eşti pretutindeni,/arată-mi-te!//el mi s-a arătat./Urla”. Este locul aici să acordăm atenţie mottourilor volumului: primul, cel cu A murit Enkidu, este cea mai veche numire a momentului acela în care moartea se revelează. Al doilea (surprinzător trecut de cenzura vremii) este din Ieşirea, momentul în care Moise sfărîmă de piciorul muntelui tablele legii cele scrise de însuşi Dumnezeu. Inclusă într-un volum, ne întrebăm dacă scena este un nod sau un semn. Căci avem profetul, avem scrisul, dar un scris extramundan, scrisul absolut, dar şi distrugerea acestui scris dinaintea nevredniciei ticăloase a oamenilor. Brusc, mi se vădeşte că volumul poate avea şi acest înţeles: o spargere voită,  a înţelesurilor. Demiurgie inversă, disperare, dizarmonie, dispersie a lumii și a sensurilor.

Citind acest volum ai senzaţia că eşti în posesia unui vechi vas delicat de porţelan chinezesc, spart, şi cu ale cărui cioburi se joacă serios şi indiferent şi mirat un copil. Încă din iconica Elegie X apărea această imagine a nenomabilului căci neperceptibilului, adevărată black holle care atrage obsesia poetului. Divinul era acolo accesibil numai unui suprasimţ, capabil să perceapă distanţa infinitezimală dintre cuantele universului.  Nichita renunţă însă aici la sintaxa imaginilor, volumul este, într-un fel, o recapitulare (şi o capitulare, din altă perspectivă, desigur). Ca un numismat ce era, observă moneta veche (id est imaginea), aducînd-o aproape de ochi, preţeluindu-i valoarea, datînd-o, îl interesează imaginea, nu construcţia. De aici poetica autocitării din poemul iniţial, Căutarea tonului. Cuvîntul fundamental, cuvîntul care numeşte absolutul nichitian este înger. Cuvîntul care numeşte identitatea poeziei cu divinul. Cuvîntul care nu (mai) poate fi rostit. Este un act adamic aici, ultimul probabil din volum, căci primul şi singurul! De numire a lucrurilor. Numai că…numirea devine imposibilă, totul a mai fost spus, intri într-o repetiţie de sine însuţi. Un text infinit, de fapt unicul, acelaşi text. Nod-ul 11: „Toţi vulturii stăteau înţepeniţi în aer,[…]Stam rege fix, de piatră şi de stea/ţinînd oprit cuvîntu-n gura mea,/necîntător”. E un fel de oprire a cuvîntului, de abstragere de la emisia lui, printre detrisurile existenţei şi ale imaginii… este lăsată să comunice tăcerea, celălalt nume al morţii. Cuvîntul care a rămas este doar o carcasă goală, o sosie de cuvînt, o reproducere ieftină, o contrafacere… este cuvîntul nepoetic, neziditor, necîntător..

„Puterea, dacă e dorinţă de dominaţie, e ambiţie stupidă. Dar dacă e act de creator şi exerciţiu al creaţiei, dacă merge împotriva tendinţei naturale, care este ca materialele să se amestece, ca gheţarii să se topească şi să devină mlaştini, ca templul să se macine de timp, ca lumina şi căldura  soarelui să se risipească într-o încropeală leneşă, ca paginile cărţilor  să se încurce, atunci cînd uzura le desprinde una de cealaltă, ca limbile să se amestece şi să degenereze, ca puterile să se egalizeze, ca eforturile  să se echilibreze şi ca orice construcţie născută din nodul divin ce leagă lucrurile să se desfacă în morman incoerent, atunci această putere o slăvesc”[Antoine de Saint Exupéry, Citadela, ed. Junimea1977, trad. Şerban Florea, p. 210] Nodul divin care leagă lucrurile… iată ceea ce părea a fi ţinta finală a căutării poetice nichitiene, precum la Eminescu, de exemplu, acel număr secret pe care se sprijineau „lumea şi vecia”. Se poate citi acest tablou de apocalipsă a desfacerii nodului divin în paralel cu Daimonul meu către mine, tulburătorul poem din Epica magna:„Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul/şi-o să vezi cu ochii pietrele înmuindu-se/şi pe caprele negre de stâncă înecându-se/în moalele stâncii./Marea, pe dânsa chiar o s-o vezi/suptă de fluviu şi pe acestea/supte de izvoare şi pe ele/absorbite de setea unei făpturi alergând./Ai să vezi, îmi spuse Daimonul meu,mie,/ai să vezi cum se usucă peştii//şi cum se împuţesc balenele/cum se evaporă meduzele,/căci îţi zic ţie, vine focul, mă auzi?/- Te aud şi ce să fac eu,/chiar dacă te aud ce să fac eu,/eu ce pot să fac eu?…/- Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,/repede, cât mai poţi să te schimbi!/Schimbă-ţi ochiul în cuvânt/nasul şi gura/organul bărbătesc al facerii,/tălpile alergătoare,/părul care-a început să-ţi albească/prea des încovoiata şiră a spinării, -/schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp!/I-am spus Daimonului: – Tu nu ştii că/vorba arde,/verbul putrezeşte,/iar cuvântul/nu se întrupează ci se destrupează?/Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta/şi a fiert din pricina luminii soarelui./Am dat un nume unui copil/şi numele s-a spart de timp şi de vrăbii./- Ştiu asta, mi-a spus Daimonul./Schimbă-te în cuvinte precum îţi zic!/”

            Pînă la urmă, poetul rostește înspăimîntătorul de care s-a ferit de-a lungul întregului volum: Pe cine trebuie să pedepsesc eu prin moartea mea? (39). Oare nu acesta este rostul fundamental al poeziei, pare a fi concluzia acestui volum, de a rosti înspăimîntătorul, cel care în-cremenește, îm-pietrește?