marți, 9 septembrie 2014

REPERUL



REPERUL
           
În istoria culturală – și nu numai – postbelică Monica Lovinescu reprezintă ceva foarte rar: un reper. Adică un criteriu de orientare, neclintit sub tornadele istoriei sau ale modelor ideologico-intelectuale. O fixitate atât de rară în spațiul nostru moral, grețos tranzacțional, și care a fost, în consecință, incriminată ca un defect, rigiditate, de către cei care clamează o „toleranță”, ce să le autojustifice lașitățile. Comunismul, văzut intransigent ca una dintre cele două fețe ale Răului din secolul XX, etica memoriei, încrederea în „celula românească”, cultul prieteniei (în ciuda tuturor contrarietăților), dăruirea până la uitarea de sine pentru cauza culturii române, simțul vertical al valorii, iată trăsăturile (mai greu de aflat fiecare în parte și mai ales toate la un loc decât se crede) care au dat tăria indestructibilă a acestui reper incomod.
Trebuie să avem curajul de a spune că Monica Lovinescu este cel mai important critic literar din a doua jumătate a secolului XX. Demonstrația am făcut-o în alt context. Aici vreau doar să semnalez ultima surpriză: Jurnal inedit 2001-2002,ed. Humanitas, 2014. În 2006 părea că se încheiase seria jurnalelor, apăruse ultimul volum, cuprinzând perioada 1996-2000. Cel de acum, descoperit printre hârtiile rămase în arhivă, este singurul volum care, deși dactilografiat de autoare, nu a mai putut fi supravegheat până la sfârșit. Cuvântul înainte al lui Astrid Cambose, îngrijitoarea ediției, explică în detaliu structura Jurnalelor, Diagonalelor și Undelor scurte ale Monicăi Lovinescu. Ceea ce impresionează în aceste pagini este, în primul rând, sentimentul urgenței. De astă dată dublă: toată opera autoarei are acest caracter de „seismograme” vibrând la orice adiere a prezentului culturalo-istoric, nu se întâmplă nimic în cultura noastră despre care ea să nu dea seamă, aici avem o continuitate perfectă. Dar se adaugă, împotriva voinței sale, dar acceptată în numele sincerității ultime, urgența biografică, sentimentul bilanțului inevitabil. Demisia organelor, după teribila formulă a prietenului Cioran. Nu cunosc mulți autori români mai lipsiți de narcisism, mai detașați de ego decât Monica Lovinescu. Acum e nevoită să consemneze, în numele sincerității, cu nesfârșite ezitări, tribulațiile sănătății sale și ale lui Virgil, și o face obsedată să evite patetismul, neocolind (auto)ironia. Eu îmi pot permite să fiu nițel liric, observând că avem aici una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din cultura noastră. Doi oameni care îmbătrânesc împreună („Niciunul dintre noi, cei obsedați de moarte, nu ne-am închipuit că altceva e mai grav decât sfârșitul: pregătirea lui, bătrânețea“), îngrijorați fiecare de celălalt; bucuria cu care consemnează momentele de bine ale lui Virgil, când acesta poate ieși din nou în oraș să colinde FNAC, este una dintre cele mai frumoase declarații indirecte de compasiune senectă.
În rest, admirabila luciditate care nu se pierde, vocea interioară (atât de consonantă cu Vocea sonoră, de neuitat și de nedespărțit de causticitatea verdictelor est-etice) despărțind fără ezitări apele. Intervalul cronologic cuprins în aceste pagini e un prag, atât în istoria țării, cât și în aceea a Europei.  Este vorba despre o mutație morală pe care seismograful la fel de sensibil al Monicăi Lovinescu o consemnează în stare de alertă. Nu-și permite să fie nici sceptică, nici optimistă, doar dureros de lucidă. Ar fi de glosat și despre stilul acestor consemnări, la o rapidă parcurgere a miilor de pagini scrise de autoarea Undelor scurte se poate identifica un mod scriptural caracterizat prin concizie, incisivitate, refuzul răsfățului ornamental, al spectaculosului facil, dar un stil care, mai mult ca niciodată parcă, reprezintă omul.
Cotidian, atât cât biologia o mai permite, activitățile consemnate în jurnal sunt aceleași de totdeauna: întâlniri cu oamenii din țară, care firește la un moment dat exced, telefoane nesfârșite (apare și calculatorul, cu ironiile de rigoare față de totala sa inaptitudine față de „butoane”), cărți, cărți, cărți, spectacole, muzică. Trebuie spus: este un bilanț trist. Consemnat fără patetisme. Anticomunismul nu mai este „corect politic”, acomodările de tot felul sunt obligatorii, efasările memoriei incomode devin ceva curent. De la un punct, devine o cronică a dezamăgirilor pe care oamenii (unii foarte apropiați i le produc). Autoarea consemnează, resemnată, fenomenul: ”Uitarea se instalează în cuvânt în chiar momentul în care este rostit”. Sigur, e vorba de idei și de oameni. Extrem de rar fenomen întâlnit în spațiul jurnalier, autoarea pare incapabilă de ranchiună. Consemnează neutru „despărțirile” de cei alături de care a dus o vreme lupta, catalogul e lung, întristător de bogat. „Am pierdut nu știu câte ore de microfon luptând pentru el. Ce are însă a face logica în această zoologie comportamentală?“. Nu contează cine e El, e generic. Până și pentru Ion Caraion, autorul îngrozitoarelor note informative despre cei doi, găsește o vorbă bună de spus. Sau despre vechiul prieten, deși situat pe poziții ideologice și estetice opuse, Zigu Ornea. Cu delicatețe subliniază solidaritățile „noi”: Patapievici, Dan și Tania Mihăilescu, Bădiliță, devotamentul absolut al Gabrielei Omăt pentru opera lui Lovinescu etc. Una dintre temele recurente ale jurnalului este cea a Interbelicului. Critica „din oficiu” a perioadei, absolutizarea defectelor ei i se par un atentat la „România normală”, cu luminile și umbrele ei, dar normală. Adică una care mai avea (încă), mai credea într-un viitor. Folosirea Jurnalului lui Mihail Sebastian drept criteriu unic de interpretare a interbelicului i se pare falsă prin unilateralizare. De altfel, în acest simț al nuanțelor stă, cred, principala calitate a criticului de direcție Monica Lovinescu. Cuplat, desigur, cu o intransigență a principiilor pe care nici măcar atentatul pe care l-a suferit nu a reușit să o domolească, dimpotrivă. Sunt două calități rare în lumea noastră intelectuală acomodantă (și diarista sancționează de fiecare dată, chiar și la buni prieteni, astfel de cedări), și tocmai mirabila lor îngemănare conferă reperului statornicia. Trebuie spus și asta, ca și Virgil Ierunca, Monica Lovinescu este un spirit iluminist, fără puseuri de misticism sau religiozitate. Dar este atât de fundamental cinstită cu sine însăși, încât înțelege și astfel de atitudini, le acordă aprecierea atunci când sunt autentice.
            Este, cum spuneam, jurnalul unei înfrângeri. Europa rațiunii, a căutării adevărului, a istoriei ca memorie vie a popoarelor, a culturii edificatoare, a demnității… această Europă capitulează în fața unor ideologii pernicioase. Iar Estul (și noi odată cu el, firește), jumătatea uitată a continentului, după euforia din 1989, constată că a intrat într-un spațiu visat, dar care nu arată deloc ca în vis. Europa liberă (postul de radio de astă dată) a murit înainte de vreme, și azi constatăm câtă nevoie am fi avut de acest spațiu de analiză lucidă care să ne ajute în orientarea printre schismele cotidiene.  „Ipocriziile cotidiene” de care vorbește și pe care nu le iartă. „Scriitorii și intelectualii noștri nu numai că se mulțumesc cu „rezistența” desfășurată sub comuniști, dar au început să respecte, conștient sau nu, cu program sau instinctiv, dezideratul profund al comuniștilor: minimalizarea – dacă nu chiar uitarea totală – a dezastrului provocat de comunism. De starea în care au adus țara trebuie găsiți alți responsabili. Legionarii, firește, care au guvernat pesemne din închisorile unde și-au tars ultimele zile și moartea. Nu este însă de ajuns. Mai comod ar fi [de învinovățit] interbelicul, în totalitatea lui. Așa se face că, după ce Gabriela Ad. a avut, grație lui Sebastian și lui Zigu Ornea revelația adevărului asupra culpabilului interbelic, au început la GDS să caute asemănările dintre tranziția postcomunistă (după ce comuniștii au ruinat țara și i-au ruinat elitele) și „anii falnici 20”. Doar Neagu Djuvara găsește comparația un contrasens, dar pentru ceilalți (toți de-ai noștri) ea pare a se impune de la sine. E imparabilă. Și se lăfăie pe nu știu câte pagini din 22. Are dreptate Djuvara să atragă atenția „comesenilor” săi (Pippidi, Ornea, Irina Livezeanu, Stelian Tănase, Sorin Antohi, Sorin Alexandrescu, Volovici,  Adrian Cioroianu, Sorin Țurcanu) că nu se sinucid numai indivizii. Uneori se sinucid și popoarele.”. Iată o mică mostră. Pentru acest stil al ideii, Monica Lovinescu este un reper inconturnabil, o conștiință exemplară. Se cuvine o mărturisire: în fața lumii acesteia haotice, bezmetice, de la noi și de aiurea, dinaintea atâtor demisii morale care ne iau prin surprindere aproape cotidian, mi se întâmplă să mă întreb adesea, instinctiv: oare cum ar caracteriza Monica Lovinescu această situație, această atitudine? Fără să mai avem răspuns, din păcate. A nu te ascunde după cuvinte, a fi cinstit cu tine și cu ceilalți vorbind răspicat, este acesta modul ultim de a face critică? A fost oare Monica Lovinescu unul dintre ultimii mohicani practicând acest sport extrem? Jurnalul acesta de o frumusețe crepusculară ne lasă cu această întrebare melancolică.