CARTEA
LUI DANIEL
Această carte[1] nu
este doar o biografie a unui poet (excepțional!), ci o hagiografie. Adică mai
mult și, în același timp, mai puțin. Ceea ce pune înainte de toate o
interesantă chestiune de teorie literară. Separarea valorilor, puritatea artisticului
au fost și sunt resimțite ca o axiomă, o cucerire de nepărăsit a maturizării
noastre culturale. Când Maiorescu, precum un Moise estetician, a separat apele
axiologice, proclamând autonomia esteticului, gestul a părut a întemeiere
copernicană, o dezvăluire a unei structuri definitive a universului de valori.
În teoria literaturii nimeni nu s-a încumetat să scrie un „laus Ptolemeai”, să
propună adică o întoarcere, metaforică, la un status quo ante sincretic. Și
dacă….totuși… Dacă există și alte platforme de pe care poate fi abordat textul
literar, în afara acestei dogme separatiste? Dacă perspectiva monadic estetică
ne oferă – după o dihotomie a lui Noica - exactitatea operei, dar adevărul ei
se dezvăluie doar privit din altă parte? Mai de sus? Căci adevărul este infinit
încăpător în Cuvânt. Cel puțin unele texte justifică o asemenea neliniște
teoretică.
Am simțit nevoia acestei scurte introduceri pentru a situa prezenta
carte, dificil de plasat în tabelele noastre pre-judecate. Din două motive:
subiectul biografiei este unul dintre cei mai mari poeți ai generației sale și ai
limbii române: Daniel Turcea, ignorat de mainstreamul canonului oficial(izat). Iar
autoarea biografiei, al cărui nume nu apare pe copertă, trebuie să citești cu
atenție ca să-ți dai seama dintr-un Prolog
că este vorba despre sora poetului, doamna Lucia Turcea, își asumă misiunea ca
pe un canon, în sensul religios al termenului. Și, de aici încolo, e nevoie de
celălalt plan: cartea este scrisă cu smerenie, (concept fundamental, neapărat
necesar pentru a o înțelege!); iconarul (autoarea are această calificare) se
ascunde în spatele chipului, iar chipul este cel al fratelui iubit, plecat la
numai 33 de ani. Cartea aceasta a fost scrisă, se simte, sub rânduiala și
tensiunea gestului sacru. Singurul care îl poate proiecta pe poet în deplină
lumină. Biografia sa este ilustrativă pentru generația boemă căreia i-a
aparținut, dar și pentru contextul istoric. Destin care a cunoscut o fractură
fundamentală, Daniel devenind din boemul obstinat să-și ardă viața cât mai
repede și mai deplin pe rugul tuturor exceselor, un „nebun întru Hristos”,
trăitor până la capăt al dimensiunii sacrifiale, cruciforme, a existenței. Dar
rămânând în ambele ipostaze Poet cu majusculă. Sunt cele două etape marcate de
cărțile antume: Entropia și Epifania. Poetul și-a renegat-o cu
vehemență pe prima, din punct de vedere asumat religios nu putea face altfel,
căci era sincer până la capăt. Pe măsură ce citeam biografia de față, mă
gândisem să-i dau ca titlu acestei prezentări: Interzis literaților! Până când
am dat la pagina 143 de citarea observațiilor Părintelui Stăniloae, referitoare
la Epifania și la cele două fețe ale
poetului : „Cartea nu este pentru scriitori. Diferența dintre Entropia și Epifania este ca o ascensiune din groapa Marianelor în vârful
Everestului”. Da, nu este o carte pentru scriitori!
De
altfel, traversăm o perioadă editorială bună pentru poetul Daniel Turcea, care
începe încet, încet să fie redescoperit și de noile generații. Amintesc ediția Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste
creștină, ed. Doxologia 2011 sau Cântarea
treptelor. Poezii postume din arhiva Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, ed.
Eikon 2014. Prima carte are și un studiu introductiv al Părintelui Dumitru
Stăniloae care explicitează firesc, din punct de vedere teologic, psalmodierile
acestui mare poet mistic. Biografia de
față este scrisă într-un stil de o precizie cristalină, cu o doză bine
controlată de patetism, iubire creștin smerită, reușind în subtext să ofere un model. Ea însăși trăitoare într-o
credință vie, sora poetului și-a dus cu abnegație la capăt misiunea. Chiar
pentru cei sceptici se poate vedea că istoria literaturii noastre postbelice e
mai diversă și mai complicată de cum o înfățișează uneori istoriile canonice.
Se ivește deci din pagini un
personaj fascinant prin haruri speciale, un om pasionat de adevăr și de a
împinge lucrurile spre absolut. Un om care nu accepta jumătățile de măsură în
orice a făcut. Fanatic al muncii și vizionar. Vădit inadecvat mediului social,
profesional și istoric în care a trăit. Cu o expresie celebră, suferind de
„exces asupra totului”. Fie că a fost vorba de bântuirile sale prin gândirile
asiatice, și ezoterisme de tot felul, prin științele de top (fizica
particulelor elementare, genetica), prin proiecte arhitecturale fantaste pentru
timpul și locul date (o școală care să se învârtă, la propriu, după soare),
fie, în final, în teologia și trăirea și mistica ortodoxă, prin asumarea lor
fără rest (cum s-ar putea altfel?). Sigur, există această radicală Die Kehre – răsturnare – după care
poetul își renegă radical prima parte a activității poetice, distrugând chiar o
grămadă de manuscrise. Ca trăitoare ortodoxă, autoarea biografiei mărturisitoare
nu poate decât să aprobe, să argumenteze această opțiune. Noi, ca scriitori
banali, încercăm să integrăm cele două etape. Să admirăm poezia, ignorând rugul
sfințeniei.
Strămoșii paterni ai poetului veneau
de prin zona Făgărașului, stabiliți în Pitești. Tatăl, supraviețuitor miraculos
din război, era un spirit pozitivist, milităros, de o mare generozitate. Mama,
dintr-o familie cu generații de preoți din Câmpina, profesoară de matematică, avea
un talent la pictură și o memorie pe care fiul pare că le-a moștenit. Și o trăire în rugăciune la care acesta va
ajunge în cele din urmă. Copilul n-a vorbit (blagian) până pe la trei ani, când
și-a dat drumul la un fel de glosolalie fără pauze. Este un copil genialoid, cu
o memorie excepțională și un deosebit talent la desen încă de mic. Se îmbolnăvește
însă grav de astm pe la 8 ani, ceea ce îi creează dificultăți cu urmarea școlii
și pune chiar problema supraviețuirii. Dar la 15 ani, tot așa de brusc precum
apăruse, astmul dispare. Poate tocmai de aceea începe lunga perioadă de „rătăcire”,
căutarea disperată a unui Dumnezeu necunoscut, a „absolutului”, sentimentul
acut al singularității și singurătății. Se conturează tot mai pregnant o
personalitate de tip renascentist-romantic, luciferic pictor și poet, om de
știință și arhitect, obsedat de cunoaștere, de creație, de totalitatea
adevărului. Intră la Facultatea de Arhitectură, iar în 1970 îi apare Entropia, volum primit cu entuziasm de
critica literară. Este stâlp al boemei scriitoricești, nerefuzându-și nici un
exces. Dar neîncadrat și neîncadrabil, refuzând abil intrarea în partid, privit
ciudat în facultate, fantast, într-o perpetuă căutare. Cu proiecte literare
monumentale gen Prolegomene la o fizică
viitoare sau Nirvane, vorbind de pe atunci de un fel de „particulă a
lui Dumnezeu” – neutrino. Ce căuta? Simplu, cunoașterea absolută.
Sigur,
perspectiva din care autoarea ne prezintă această etapă biografică este aceea a
căderii, păcatului, rătăcirii. Sunt
momente de „film”, precum cel în care este pur și simplu răpit și drogat de o
scriitoare (???) fascinată de geniul său demonic (pleonasm?) și ținut prizonier
mai multă vreme. Și, din ochiul acestui sorb al păcatului, vine trezirea. Nu
dintr-o dată, nu ușor, însă cu aceeași intensitate necomună a trăirii. Are un
„înger puternic” cum spune biograful, care îi dă darul revelației. Este dăruit
cu „cealaltă respirație”, cea a Duhului, care îi arată duhovnicul și biserica.
Pe care le caută frenetic, mânat de o „nemulțumire” caracteristică adevăratului
creștin. Primul duhovnic i se pare prea îngăduitor, căci el se judecă mult mai
aspru și momentul crucial este acela în care îl descoperă (printr-un concurs de
împrejurări care ține de o altă ordine) la Mănăstirea Cernica pe marele
duhovnic, părintele Arsenie Papacioc, puțin înainte ca Avva să plece la
Techirghiol. Acesta are ceea ce tânărul căuta: răspunsurile. După prima
întâlnire se întoarce pur și simplu iluminat. Își dă seama că nu de cunoaștere
extensivă are nevoie, ci de iubire, în sensul creștin al termenului. De aici va
urma un drum al unei „sfințenii laice”, o Imitatio
Christi într-un cotidian social sumbru și sufocant. La care se va adăuga
cumplita ispășire a bolii grele care îl va învinge la 33 de ani. O Golgotă a
suferinței fizice pe care și-o va asuma creștinește ca pe un triumf. După cum,
scrierea acestei biografii s-a desăvârșit la 33 de ani de la trecerea sa la
cele sfinte. Lupta, luptele sale: pentru ispășire, pentru scrierea unui alt fel
de poezie, pentru a face bine în sens de trăitor creștin nu pot fi repovestite
aici. Ele trebuie citite așa cum sunt consemnate de martorul mărturisitor. „El m-a considerat întotdeauna mai bună decât
eram, de aceea, la sfârșitul vieții, mi-a încredințat scrierile lui, deși,
pentru păcatele mele, n-am fost demnă de cinstea aceasta. Dar le-am primit ca o
slugă ce nu vrea să îngroape talantul primit!”. Mai sunt însă câteva
întâmplări: foarte scurta perioadă în care a activat ca profesor de desen
(legătura cu copiii), admiterea la teologie, invitația în Franța (la care
răspunsul - negativ, firește – sosește, în nota sinistră a epocii, după moartea
poetului), supărarea că este apreciat în Occident doar pentru Entropia, refuzul de a pleca în Germania
la tratament, legăturile foarte succint consemnate cu lumea scriitoricească
(prietenia cu Nichita Stănescu) care marchează această perioadă frenetică,
marcată de efortul de a recupera întru rugăciune ce pierduse în prima parte a
vieții.
Ultima parte a vieții însă, descrisă
cu detalii al căror rost este de înțeles pentru o lectură teologică, stă sub
semnul bolii cumplite. Aici religiosul și misticul, trăirea ca un fel de
„călugăr laic” întru facerea de bine, asumarea martirică a suferinței fizice,
(într-un astfel de context nu există „cuvinte mari”, numai cuvinte precise!) se
eliberează. Proporțional, această ultimă parte, deși scurtă cronologic, ocupă o
secțiune importantă a cărții. Pentru că este vorba despre importanța
existențială. Summa existențială. De aceea tonul relatării nu este nici un
moment a jelanie, ci apologetic. Exemplificator. Ne prezintă nu un învins de
boală, ci un biruitor întru Hristos. Stă sub versul acela extraordinar: Știu, voi muri, dar câtă splendoare!
Cartea
are – ca o anticipare, poate, a unei necesare serii de Opere ce ar marca
maturizarea unei culturi – și o deschidere spre postumitatea poetului, prin
povestea manuscriselor și o secțiune iconografică foarte bogată, prezentând
desenele poetului, dar și multe documente, acte, scrisori. Această biografie
este, sigur, scrisă din perspectiva religiosului. O minimă consultanță de
istorie literară ar fi fost însă foarte utilă pentru acuratețea informațiilor:
avem astfel un Alexandru Breban, care este desigur romancierul Nicolae Breban,
o enumerare destul de laxă a scriitorilor oniriști sau o atribuire a romanului Craii de Curtea Veche al lui Mateiu
Caragiale lui Ion-Marin Sadoveanu. Asta nu scade cu nimic valoarea lucrării, a
cărei miză este în altă parte. Când, în 1982, a apărut la Cartea Românească, în
seria Hyperion, acel volum care punea laolaltă Entropia și Epifania postfața
i-a fost făcută (cine știe de ce?) de criticul Artur Silvestri. Vădit inadecvat
prin barochismul său egocentric cu stilul poeziei analizate. De altfel, cu
maximum de delicatețe, doamna Lucia Turcea își arată în vreo două rânduri
consternarea față de unele afirmații ale criticului. Bănuiesc, la atâta timp,
că a fost prețul ideologic plătit de editură pentru apariția cărții. Care ar fi
trebuit să-l clasicizeze încă de pe atunci pe Daniel Turcea, dar contextul
istoric a făcut ca postumitatea sa să fie mai degrabă tăcută. Iar în confuzia
„bătăliilor canonice” de după 1990 un poet mistic care scria în România anilor
1970 părea o apariție dintr-o altă lume. Și, cu toate acestea, exclamația lui
Nichita Stănescu (bun prieten și bun înțelegător
al lui Daniel) că Daniel Turcea este cel mai mare poet de după Eminescu nu
trebuie luată ca o hiperbolă. Ci mai degrabă ca o rușinare a cecității istoriei
noastre literare. Daniel Turcea este un extraordinar poet mistic. Poet al
luminii neapropiate, al slăvirii imnice și rugăciunii inimii. De aici trebuie
începută reconsiderarea sa. Biografia de față oferă un excepțional material de
pornire. Literarul, pornind de la logos, e suficient de încăpător pentru a
include și astfel de texte. Imnografia lui Ioan Alexandru, transfigurările lui
Vasile Voiculescu, coborârea lui Iisus în istoria neagră la Radu Gyr ori
Nichifor Crainic își găsesc o neașteptată împlinire prin poezia iubirii
pătimitoare a Epifaniilor. În acest
sens trebuie înțeles mesajul acestei biografii, care nu prezintă un destin
tragic, retezat în plină tinerețe, cum s-ar spune în mod formal, ci un destin împlinit. De poet și de rugător. Să-i
lăsăm deci cuvântul de încheiere: „Dar,
comuniune poezia e binecuvântare. Pentru că poezia se naște din dragoste. E
jertfă. Jertfa de laudă adusă – acel gust al eternității ce nu se poate stinge
– de inima-ngenuncheată înaintea Tainei, a Iubirii. Descrierea adevărată a
lumii - căci numai iubirea creează – a sufletului, a sacrului, nu poate fi
făcută decât prin versete, pentru că toate sunt:măsură, ritm, proporție în
taina ce le cuprinde. Dar cine poate fi atât de curat, atât de fără de vină,
încât să le vadă, așa cum sunt natură și har? De aceea, poetul se aduce pe sine
ardere de tot. Trupul să fie ca rugul aprins.
Cerurile, lacurile sunt litere ale acestei veșnice, sublime Cărți ce
descrie revărsarea Luminii, a negrăitei Lumini. Frumusețea e ascunsă. Arhetip.
Căci ea, în esență, Frumusețea și Adevărul sunt una în Lumină, dar numai harul
descriu până la acele imnuri negrăite din apropierea Slavei, Iubirii și Tainei.
Adevărata poezie e gest sacru. Cuvintele însă sunt vase pentru acea taină
negrăită de care nu te poți apropia decât trăind-o în desăvârșita Iubire” (Cântarea
Treptelor p.190)
Crăciun
Christian
30 dec 2014
Sf. Mucenică
Anisia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați