LECTURA

LECTURA – PIATRA DE PE FUNDUL RÂULUI

-     2   -

Și astfel am trecut spre a treia prejudecată pe care ne propunem să o deconstruim. Mitul eficienței, al folosului. Întrebarea „la ce folosește lectura” este una dintre acele întrebări „proaste”, care nu pot duce la nici un răspuns îmbogățitor. Pur și simplu pentru că lectura nu trebuie să „folosească” la ceva sau, dacă e de căutat totuși un folos, el se află într-un alt plan al existenței decât acela în care suntem obișnuiți a-l căuta. Să mă explic… trăim într-o societate a unui pragmatism  al imediatului, are valoare numai ceea aduce un folos material imediat și vizibil. Or, lectura nu se încadrează evident deloc în acest model. Ea este prin natura ei ontologică desuetă, întrucât trimite la o ordine metafizică (să nu ne temem de cuvinte!) care nu se mai potrivește cu refuzul absolut al acestor valori în mentalul și educația noastră postmoderne. Lectura adevărată (voi explica) contrazice ochelarii de cal ai pragmei care domină educația deja de mai bine de un secol, cu din ce în ce mai puține alternative. Vă mărturisesc, atunci când preiau o nouă clasă de literatură prima întrebare pe care le-o pun elevilor este exact aceasta, a noastră, de azi: la ce folosește literatura? Răspunsul lor este, în zdrobitoarea majoritate a cazurilor, de o dezarmantă, întristătoare uniformitate, demonstrând indirect sărăcia de concepție a predării literaturii, felul în care un învățământ idiotizant aplatizează gândirea în loc să stimuleze valoarea, și ea desuetă, a originalității. Ei răspund cel mai adesea: la îmbogățirea vocabularului. Dar nimeni nu citește ca să-și îmbogățească vocabularul. Nimic despre ceea ce înseamnă plăcerea textului, despre valorile universului ficțional, despre funcția poetică a limbajului. Nimic despre forțele ascunse ale    limbii. Căci, cum observa Eminescu, nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Deci: la ce folosește literatura? Repet: la nimic din ceea ce se numește îndeobște folos. Sigur, există studii neurologice care arată o altă structură a creierului pentru cei care citesc sau ascultă muzică. Dar nu la acest aspect de specialitate mă refer aici. Ci la un înțeles banal, comun al cuvântului, și din acest punct de vedere literatura nu folosește la nimic și nimănui! În postmodernitatea noastră tot mai săracă spiritual asistăm – neputincioși? – la dezbrăcarea omului, rând pe rând, de toate veșmintele umanității sale. Dez-umanizarea, reducerea omului la plăcere, deci fiziologie, este opusă lecturii. Lectura presupune o scară de valori. Atrag atenția asupra cuvântului scară care presupune: ierarhie, efort, inițiere, verticală, discernământ, adică severă cernere a grâului de neghină. Adică exact termeni opuși nivelării pe orizontala juridică a postmodernității. Valorile umanismului clasic sunt, rând pe rând, abolite, înlocuite pervers cu valorile individualismului, care sunt altceva. Literatura edifică și este edificată pe asumarea acestor valori trans-individuale. Dacă nu „te identifici” cu doamna Bovary sau cu Oblomov, dacă ești prins în închisoarea definitivă a „eului”, nu înțelegi rostul lecturii a cărei menire e tocmai să adauge ceva la Eu.

            Anul trecut mi-au atras atenția două statistici care, aparent fără nicio legătură între ele, se cer totuși citite împreună. Cifrele date publicității de organismele UE abilitate arată că suntem pe ultimul loc  la consumul de pastă de dinți, dar și la consumul de carte. Și pe unul dintre primele locuri la consumul de televiziune. Dacă vrem să înțelegem ce se întâmplă în România, ar trebui să citim împreună aceste statistici care multe explică… Vă dezvălui cum le răspund eu elevilor după testul amintit mai sus. Pentru că nu le pot oferi explicațiile oarecum sofisticate de aici, le dau exemplul cu pasta de dinți. Ceva de genul: așa cum trebuie să te speli pe dinți, tot așa trebuie să te speli și pe suflet, pe care se depun murdării ce riscă să-l altereze, să-l îmbolnăvească iremediabil. Și metoda cea mai la îndemână a „curățirii” sufletului este arta, în cazul nostru literatura ca fiind cea mai ușor accesibilă totuși. Nu e nimic original aici, e doar, spusă simplu, antica teorie a katharsisului,  a purificării. Ba mai mult, e și ceva din definiția kantiană, atât de mult îndrăgită de Maiorescu, a frumosului ca finalitate fără scop. Literatura adevărată este un mod de a ne curăța sufletele. Nu știu cum se petrece asta, este o taină, dar se petrece. Ea este în strânsă legătură, cum vă spuneam la punctul 2, cu timpul. Mai precis, cu ritmul. Există ritm în toate – recitiți Eccleziastul! Un ritm al respirației și unul al rugăciunii, unul al iubirii și altul al anotimpurilor, unul al faptelor și altul al sentimentelor. Ritmul lecturii este unul lung, aproape insesizabil. Din el nu percepem decât rodul final.

Încerc acum, în final, să vă deslușesc imaginea din titlul expunerii mele, în care am încercat să focalizez metaforic tustrele înțelesurile și neînțelesurile lecturii. Imaginați-vă o piatră pe fundul unui râu repede de munte. Sau al unui fluviu majestuos de câmpie. Piatra aceea ascunsă, neștiută, este șlefuită de trecerea necontenită a apelor. Acesta este rostul ascuns pe care-l văd eu al lecturii. Ea provoacă o îndelungă, insesizabilă, uneori abia vizibilă pe distanța a mai multor generații, polizare, șlefuire a spiritului și a sufletului. Sunt popoare ale cărții care arată altfel decât cele în curs de alfabetizare. Spiritul acesta șlefuit, care  reflectă lumea adecvat, oglindă venețiană de profunzime, numai lectura îl  construiește. Să observăm un lucru: în vreme ce tot felul de alte citiri: de pe bloguri, rețele șamd, se desfășoară pe orizontală și ne oferă spre observație cazuri,  numai lectura literară ne oferă modele. Bovarisme găsim din abundență pe FB, Madame Bovary e numai cea din romanul parcurs răbduriu. Sinucideri spectaculoase, e plină presa de ele, fac rating. Anna Karenina e unică în nefericirea ei. Foarte mulți ne-am trezit uneori cu o senzație larvară, numai personajul lui Kafka se trezește la propriu sub formă de gândac. Vorbind despre lectură, am adus implicit un fel de critică unui anume model uman, pe cale de a se generaliza. Cel al omului recent, care nu mai știe să citească. Nu în sensul alfabetic. El nu citește propriu-zis, ci răstălmăcește textul, știe dinainte ce ar trebui acesta să spună, „citirea” lui e oarecum pleonastică, de vreme ce ea nu ar face decât să-i adeverească ceea ce el știe deja, prin lentilele ideologice care i-au fost montate. Pentru el lectura nu mai e confruntare, de vreme ce el deține deja toate răspunsurile. Nimeni nu poate spune la sfârșitul lui Război și pace sau Cântecelor lui Maldoror: știam eu! Și mai e ceva: lectura nu e act de socializare (unul dintre cele mai oribile cuvinte pe care le folosim azi, un fel de Euri cancerigene ale spiritului), ci de recluziune. Lectura te învață să fii singur cu spor. Este un act secret, ca și dragostea. Și roadele ei se ivesc – poate – la fel de misterios. Scufundați sub fluviul de cărți, să așteptăm ca sufletul să ne devină oglindă a lumii prin îndelungată lustruire!