PRECUP

POETUL  CU PĂRUL ALB

mai ieri eram tânăr și încă mai sunt

                                                                                                  tânăr peste fapte cu părul cărunt.

Cum albesc poeții? Cum îi învelește, adică, aripa timpului? Cum le adorm încet, încet, visele colorate sub zăpezi? Când li se albește părul sub spaima de a fi paznici la cuvinte vagabonde și li se așterne peste suflet o liniște albă? După cădere, Dumnezeu i-a îmbrăcat pe oameni în „straie de piele”. Pentru poeți a avut însă o generozitate aparte: le-a îngăduit să păstreze ceva din strălucirea transparentă a trupului paradisiac și le-a făcut darul de a putea transmite celorlalți ceva din această artă de „a vedea prin…”. George V. Precup își păstrează chipul de puer aeternus cu privire mirat-întrebătoare, sensibilitate ultragiată mereu într-o stare de așteptare, pipăind ludic scoarța aspră a lumii pentru a se bucura de existența ei. Volumul aniversar AFERIM, atrage atenția asupra unui poet discret, dar cu darul important al rostirii esențiale. Versurile sale îți rămân în memorie, au acea capacitate de a sculpta în cuvinte imagini, ducând poezia dincolo de jocul semantic, pentru că poezia puternică se face nu cu stări ori semnificații, ci cu imagini. Îmi apare ca un poet al re-facerii lumii ca unitate, contrariat că lumea este „sfărâmată”, discontinuă, că timpul nostru trece cu noduri, căutând să refacă întregul, unicul, originarul în Trupul în care boala face nod și se´nchină/asemenea durerii uitate. Aceste „noduri” ale timpului sunt punctele de inflexiune ale existenței, sunt întrebările pe care numai un poet le poate pune candid: Prin sângele universului, ce curge? Atrage atenția tocmai această ingenuitate a imagisticii poetice; în sensul etimologic ingenuu însemnând „cu inima curată”. De aici o impresie de luminozitate, chiar atunci când sensul este tragic. Visele sunt așchii, singurătatea o rugină care roade invizibil pe dinăuntru. Într-un Cântec (al) cârtiței aflăm un pământ vindecat de cădere (Pământ viu, pământ viu, vindecat – superb vers!), în vreme ce piatra, în-pietrirea este mereu (în sens nichitian) engramă a nemuririi unui trup trădător.

Autoreflexivă în esență, implicit mereu artă poetică, este evocat în această poezie un „om dinaintea cuvântului”, încă nesupus unei „mecanici disprețuitoare” a existenței, omul întreg, nerobit nici măcar de cuvinte, căci, finalmente, cuvântul este el însuși o consecință a fărâmițării universului. Trupul meu cel tânăr carne înviată/poeziei carne care`am fost odată. Sau: Port ca pe o medalie dreptul de a fi muritor. George V. Precup nu cade însă în uscăciunea „programelor” lirice, poezia sa se hrănește încă din viziune, care se dovedește a avea resurse nebănuite. Se situează la egală distanță de minimalismul și fiziologismul poeziei recente, ca și de experimentalismele gratuite. Trupul, poezia, visul, erosul ultragiat de timp, cuvântul care ba se întrupează, ba se destrupează… teme vechi, teme eterne. În timp îngheață pe noi fericirea,/Ce`a fost spus, s`a mai spus.//Un Dumnezeu de mătase foșnind infinit/Numărându`ne, cântărindu`ne, împărțindu`ne!  Poetul este omul care se duce pe sine într-o raniță, care se roagă unui Dumnezeu care face floare în alții/ Nu´mi mai da poezie, vreau somn./Dar nu se oprește, dimineața port aburi în loc de trup. Poetul, îmbătrânit odată cu cerul/numindu-l bijuterie a singurătății și invocând psaltic: O, poezie, sunt carnea ta vorbitoare! Pacea are spini, neliniștea sporește geometric. Iar autoportretul (ce este altceva poezia?)  nu poate fi decât până la os. Eviscerare, ecorșeu în trupul de piatră. Sunt gesturi enigmatice care desenează geografia discretă (în sensul științei fizicii) poeziei: În trecut stă scris că vom pleca spre Nord  sau Ca mâine nordul începe sau Când te´ating, în tine se naște o biserică/cu clopote moi, umede, oarbe./Când te´ating, o altă biserică moare în mine sau Inima noastră-i biserică unde poți rătăci. Oglindă. Ramură galbenă.

Lirismul are o notă tragică venită – existențialist - din rana de a fi. E ca o rarefiere treptată a sângelui Acel Autoportret până la os se cere privit mai îndeaproape, e ca o naștere  prin suferință și mărturisire: Când o să´i cadă dinții ticăloșiei mele voi fi izbăvit, […]sunt animalul de pradă al păcatelor./N´am plantat nici un pom,/dar am fost în Triunghiul Bermudelor/ emailul meu poartă inutile tandreți din alte lumi.//Sunt tot mai rar bun,/nici sfârșitul lumii nu mă mai înspăimântă./Am manuscrise mai subțiri ca lamele firii”. Sunt exact acele „lame” cu care, câteva versuri mai înainte, poetul visa să-și taie venele, să le umple cu apă de mare. Imagosfera în care locuiește poetul adevărat este la George V. Precup o trecere continuă de la duritatea stâncii (Mamă, am ajuns de granit/pot fi sculptat  cu daltă străină…)  la mângâierea mătăsii (Ca o mătase uitată în răsărit era,/trupul ei era schit unde veneam ca bărbat…). Nu este preocupat de insolitul imaginilor, ci de profunzimea lor. În mine lumina s´a tocit/Atâta de obosită mi´e viața de suflet.  Este un poet funciarmente romantic, trecut însă prin toate frământările și tehnicile poetice ale sfârșitului de veac XX. Simte puternic intervalul, diferența dintre starea sufletului și starea poeziei… proiectează în imagosferă sentimentul târziului din care se nutrește această poezie obosită de existență și de limbajul inevitabil crepuscular. Foarte atent însă la construcția poemului, la finisarea detaliului. Stau și traduc din Dumnezeu/spălându´mi mâinile de poezie cu poezie… Pilat al logosului, trimițând și la o notă mistică a acestei poezii, neevidentă, nu temă fundamentală, dar prezentă ca un parfum discret. Este în aceste două versuri un fel de schemă metalingvistică a actului poetic: purificare, adevăr, damnare, interpretare, contemplare, destin implacabil, triumf. Poezia este despre ceea ce nu se poate spune. Într-un poem aparte ca structură, Piatra căzută din cer, găsim o parabolă lirică a ceea ce înseamnă „cataclismul” inspirației. Poezia e aici mesaj secret, venit de „dincolo”, din „spațiu”, asteroid „mai vechi decât bing bangul”... pe o rază de 3.14/ m se aude un susur iar pe suprafața ei apar străluciri/lichide. Unul din noi a zis că piatra căzută din cer/plânge. În timp ce o privești uiți să respiri și trece/prin noi ceva nedeslușit. Am cântărit`o dar nu are/ greutate. Lăsată liberă nu cade rotindu`se nesfârșit/de încet. Își schimbă forma și culoarea când aude/cântecul mierlei. Pusă pe apă face valuri mici asemenea/genelor de îngeri. Credem că timpul pietrei căzute din/cer e fără început și sfârșit. Vă vom ține la curent. Poezia e ca o piatră căzută din cer care plânge. Și totuși, salvarea se amână până ce telegrama izbăvitoare care dă această știre cosmică, ascunsă într-o carte din bibliotecă, va fi regăsită de fiica poetului. Vom supraviețui scormonind într-o bibliotecă…

Tot de o situație lirică atât de actuală ține și permanenta senzație a dedublării, a „poveștii vieții spusă de altă gură”, cum zicea poetul originar. Memoria vorbind despre ea ca și când ar fi ea. Înlocuiți în acest vers „memoria” cu „poezia” și veți regăsi același efort disperat de a reuni membra disjecta ale zeului ucis de menade; ce bine este că poezia s-a risipit peste tot, a impregnat tot, ce efort disperat cere de a o regăsi, identifica!

Poezia lui George V. Precup are, prin racordul ei la transcendentul imaginii, o dimensiune ușor blagiană. Citim în Deplasare spre roșu: În liniște s´aude cum coase și descoase Dumnezeu./Verdele crud al răbdării mustește.//Și în liniștea care coase se aude descusutul. Asta în cursul/săptămânii. Azi e duminică și Dumnezeu are mâini/omenești. Visează că´i om, stă pe spate, uitându´se/printre crengile unui arin. Îl încearcă ceva neștiut,/o părere de rău. Iar trupul i se umple de lacrimi.//Se întoarce pe cealaltă parte.//Ce Dumnezeu, zice, încă buimac, ud de vis… Apare ceva „ca o membrană între lumi” chiar și în grădina (paradisiacă?) unde Din când în când, vinul/ curge pe lângă pahare, adoarme în iarbă și´o îmbată și unde înăuntru sunt „ceilalți” asupra cărora Cad din tavan firele somnului și îi înfășoară/ca pe´un cocon, dar nu simt. E un onirism bine temperat, tocmai din respect față de imagine: Miere curge din noi și lumini, dar nu ne înspăimântăm./Am fost dincolo. Și această legătură transparentă între lumi dă formă și erosului ca o altfel de comunicare: Noaptea nu ne mai cunoaștem, suntem două străinătăți,/vedem ca pentru prima oară cu trupul,/iar lumina trece prin celălalt făcându´ne luminoși. Sau acest epurat portret Imaginar: în locul ei n´aș face nimic, trecând ca o pânză,/În locul ei aș lăsa mierea să îmbătrânească/O schijă din ea fiind de´ajuns bărbaților să viseze. Melifluența acestor texte le conferă, în ciuda unei diversități căutate a formulelor compoziționale, o unitate de profunzime. Scrisul și erosul apar, tradițional, gemene, oglindire reciprocă, iar ambele sunt o la fel de iluzorie amânare a morții: Numai scrisul proaspăt îmi amână moartea./Numai aerul lui ce´l respir uitând că exist.//Ea, ce vibra violet.//Dar plecând mi-a lăsat scrisul…//Amânarea pe jumătate a morții,/Jumătate luând´o cu ea.

Poezie a absenței,  și a muzicii care umple acest spațiu pustiit, lirica lui George V. Precup  are, să-i spun așa, densitate.  Prin ea nu poți înainta repede, o imagine reține privirea, ca un tablou într-o expoziție, și îți cere să te oprești îndelung înaintea ei, să o observi. Este un timp interior al acestei poezii. Un timp al cumpenei și al cumpănirii, deloc liniar, revenind în imagini peste un teritoriu mereu străbătut de alte urme de pași ale acelorași obsesii, cum e normal în fond. Poemul pare o hartă a unui ținut misterios, unde cândva, în illo tempore, a fost ascunsă o comoară, harta există, numai că mereu se schimbă cerul și orientarea devine astfel imposibilă. Lăsat moștenire, poemul-hartă e totuși inutil, purtându-și în el însuși comoara sau dezvăluind căutarea însăși a sensului pierdut ca pe adevărata comoară.

Un poet remarcabil, ajuns la vârsta creativă a maximei împliniri, George V. Precup ne spune tuturor Aferim și ne invită la banchetul din urmă al poeziei, precum în excepționalul poem eponim al cărui final ne spune: Iar din spatele nemărturisit al durerii se´aude un șuier./Ne fuge de sub picioare pământul,/simțim stomacul ca pe o broască țestoasă/și se cască´n țărână o groapă unde vom intra amândoi./Vinul și omul.// nimeni nu ne va pune la creștet ceva,/o floare, un cui, un cuvânt din care auzim infinitul./Un pahar…//Iar ea, îndoaie timpul nostru și´l aruncă la coș.//Un popor de poeți șoptește în noi,/suntem bătaia de joc a cetății, dar lustruim poezia./Blândețea ne uită și nu ne mai leagănă./Aleluia!/Aleluia!