OPERATORUL
EXISTENȚIAL…
Moto: Cât va mai dura noaptea acestei lumi?
Gnoza
Der Weltschmertz, l´énnui, la nausée, the spleen… câte cuvinte similare
or fi existând în limbile europene pentru a numi ce? Prozatorul Leonard Oprea
ridică balcanicul lehamite la puterea
de a dialoga cu aceste cuvinte internaționale. Pentru el, lehamitea este starea de întârziere în mundan, de care vrei să te
desprinzi, pentru că te-ai săturat, dar nu ai destulă energie, și din care nu
există salvare decât prin credință. Aș mai putea adăuga la cuvintele de mai sus
și insidiosul acedia, boala
călugărească, vidarea de sens dintr-un prea plin al sensului. Pericolul de a te
odihni în perfecțiune. Trebuie să iubim
viața mai mult decât ceea ce ea înseamnă….îl citează romancierul pe Dostoievski.
Cartea de față[1]
este o urmare a Trilogiei lui Theophil
Magus, în special a ultimei părți: Meditații și respirații.
Avem
un existențialism românesc. Cu rădăcini vechi, nu imitativ, fenomen paradoxal
de sfârșit de eon istoric, dar apărut la un popor tânăr. Existențialismul este
un termen de rafinament final, specific marilor culturi, obosite de monumente
și de întrebări și intrate într-o „eră a comentariului”, „joc cu mărgele de
sticlă”, proliferare bacteriană a textelor secunde. A existat un existențialism
românesc interbelic, numit de Călinescu filozofia
„neliniștii” și a „aventurii”. Literatura „experiențelor”. Care a mai ieșit
la lumină, când și când, chiar și în epoca neagră de după. Leonard Oprea aduce
în prezent o astfel de scriitură. Cartea de față, cu o compoziție insolită,
este o meditație fragmentară, acompaniată de compacte haikuuri, asupra
condiției umane, credinței, jertfei, terorism, singurătate, lipsa de orizont a
cotidianului ucigător prin automatizarea existenței, pornografie, iubirea de
Dumnezeu și iubirea lui Dumnezeu, degradarea limbajului cotidian, femeie,
atotprezența Răului ș.a.m.d. Un torturat de întrebări, se aude din texte
scrâșnetul încercării de a se elibera din lanțuri. Sigur că între „principiul”
existențialist conform căruia ceilalți sunt infernul și incondiționala iubire
creștină față de Aproapele („Și cine este
aproapele meu? Luca 10.29) este o prăpastie. Pod de cuvinte se construiește
peste ea prin astfel de cărți meditație.
Theophil Magus este un fel de Moș din Carpați (călugărul Ghelasie).
Prezență magică, dincolo și dincoace de istorie, adică de limbaj, îl avem aici
doar prin aceste gânduri frânte și imagini poetice… lehamite a limbajului, și
el epuizat în fond, întors spre o zare în care nu-și pierduse legătura cu
transcendentul și nu era redus la simpla funcție referențială. «Cei care nu au
trăit vreodată conștienți ori conștient își refuză trăirea deplină a bucuriilor
simple – sunt deplin străini de pacea lăuntrică. Da, sunt înstrăinați de Iisus
Christos. Deci, fără îndoiala, sunt străini de Iubire, fără de care „… eu sunt nimic“.
„… sub creanga de pin/în apus – spuma din val/sărută stânca…“». Acesta este tonul
fundamental… Pentru o astfel de literatură sapiențială, ar fi prezumțios să
vorbim despre „actualitate”, „noutate”, „inovație” și alte concepte arogante.
Acest tip de text presupune o adeziune inițială necondiționată, și abia apoi se
poate discuta dinlăuntrul acestei acceptări. Cartea emană forță, lehamitea
nu se confundă cu lenea ideii. Mă întreb dacă este un concept creștin sau poate
intra chiar în rândul păcatelor de mărturisit la spovedanie. Sau este chiar
„teritoriul luptei”, la urma urmei asta este existența.
Leonard Oprea vrea să ridice lehamitea
la rang de operator existențial, asemenea dorului. Ne putem întreba, de
exemplu, dacă ciobanul mioritic (acest Abel strigat din moarte de Maica lui) nu
s-a lăsat jertfit nu dintr-un abstract „fatalism”, ci din mult mai concreta
„lehamite”. La ce să mai trăiești într-o lume în care Fratele te poate ucide în
orice clipă? Cum să trăiești în suspiciune, apărându-te, ridicând ziduri,
privind bănuitor pe fiecare pe sub sprâncene? Mai ales când „aproapele” meu
este în număr de peste 7 miliarde…
Sunt incizii în lumea contemporană,
descrieri, povești, mici parabole, meditații teologice, gânduri fulgerate de
voința de liniștire. Isihia. Lehamitea poate fi, mă gândesc acum, și asta:
lepădarea de tumult. Un fel „Ocean Point”, colț de rai pe care îl căutăm, îl
visăm, îl regretăm fiecare. Este o carte despre „nostalgia paradisului”, tot
mai acută pe măsură ce ne îndepărtăm apropiindu-ne de el. Autorul a găsit o
formulă, dincolo de strictețea genurilor
literare, de a exprima situația (cum spun existențialiștii de
școală) omului în lume. Aruncarea lui în lume și nădejdea (de nu certitudinea)
mântuirii. Nu interesează rigoarea teologică a textului, și probabil că un
teolog acribios ar putea găsi destule pietre de poticnire. Cartea trăiește prin
tensiunea meditației și asumării existențiale. „Iubirea este șansa de a
afla cine – nu ești./Moartea este șansa de a afla – cine ești./Oricum, Dumnezeu
este șansa”. Theophil Magus este în această carte doar o voce întrebătoare. Cea
care ridică întrebarea spre cer, precum vântul nisipul pustiei Asceților. E
vocea lui Iov și a Ecleziastului, voce profetică adesea și uneori rugătoare. „Tăcerea
nu poate fi decât lăuntrică. Fiindcă Dumnezeu nu vorbește, cuvântă. În șoaptă…
foșnet de mătase… abia vălurită…În șoapta cea tăcută”.
Care este locul lui Leonard Oprea în
peisajul încă nesolidificat al literaturii noastre din ultimele decenii? Putem
spune doar că nu-i pasă de această chestiune. Încă de la debut a fost un spirit
rebel, dintre cei pentru care cuvântul este și aloe și foc. Nu intră în „tendințe”
nu doar tematic și stilistic, ci mai ales prin forma de a-și asuma crucea
cuvântului. Este fundamental un gnostic, un torturat de problema răului și un
peregrin al Istoriei. Adică al drumului nostru, prin timp, spre Mântuire. Un Cioran creștin, incapabil să-l accepte pe
„Demiurgul cel rău”, dar la fel de radical în a demasca turpitudinea existenței
cotidiene. Survenită din Cain, cel care atât s-a urât pe sine, încât l-a ucis
pe fratele său pentru a face iremediabilă ruptura dintre el și Dumnezeu. Cum
spune autorul într-un fragment: problema nu este dacă ajungi în iad sau nu, ci
cum să evadezi din iad. Iată formulată tranșant dostoievskiana chestiune a
existențialismului. Îmi plac Înțelegerile din ultima parte a cărții (Sinusoide). Numerotate, ca variațiuni la
un text dat, ele sunt un fel de a ne vorbi despre multitudinea de interpretări
posibile ale unui arhi-text fundamental, în acest caz textul lui Nietzsche. Și
nu numai, pentru că nu există creștin autentic pentru care memoria să nu fie o
calitate fundamentală, autorul nostru depune, în câteva eseuri tulburătoare,
mărturie despre chestiunea crucială (exact!) de azi a terorismului. Publicate,
cum spune autorul, între anii 2001-2004, aceste observații sunt de o
înspăimântătoare actualitate. Ele se cuvin citate din perspectiva
Salvării…termen occidentalizat al Mântuirii, dar nu numai. Pentru că nu este
vorba doar de a-ți identifica aproapele… Societății occidentale înseși pare a-i
fi lehamite de a se mai apăra. Nu mai este nimic înlăuntrul zidurilor
Ilionului, de vreme ce de decenii gândirea evacuează de acolo tot ce se numește
valoare. Când nu-ți mai rămâne nimic,
îți rămâne Dumnezeu, la asta meditează Theophil Magus.
Câteva cuvinte se cuvine să fie
spuse și despre limbajul cărții. Dintru început ai senzația că ești prins
într-un torent, sunt multe registre, niveluri, o complicată muzică interioară
pentru care se cere ureche exersată. Scriitorul nu se ferește nici de lirism,
nici de imprecație, nici de aforism, nici de descriere naturală. E un fel de
demnitate redată a unui limbaj față de a cărui putere îți trebuie maximă
deferență. Pentru că o întreagă
secțiune a cărții este dedicată acutului comentariu al Nietzsche-anului Dumnezeu a murit!, aș lega asta – prin
energia lehamitei – de chestiunea
limbajului. Pentru că, atâta vreme cât mai avem limbajul, Dumnezeu e viu în el!
Numai ucigând limbajul, prin sărăcire, ne scufundăm în mormântul uitării. De
noi înșine, de esența noastră fixată întru eternitate în Logosul întrupat.
Întâlnim astfel una dintre temele repetitive ale cărții: cea a rugăciunii, a
misticii. Theophil Magus este un mistic, și mă gândesc la celebrul început al Prefeței lui Paul Claudel la volumul de Opere de Arthur Rimbaud din 1929:
„Arthur Rimbaud fut un mystique à l´état sauvage, une
source perdue qui ressort d´un sol saturé”.
Cuvântul cheie de aici este sălbatic.
Acest tip special de „sălbăticiune mistică” îmi place în ultimele volume ale
lui Leonard Oprea. Cum să trăiești, în lumea de azi, alături de și pentru Iisus
Hristos? E întrebarea pe care și-o pune scriitorul panoramând problemele lumii
noastre. Astăzi nu se mai pune problema a te retrage din lume, ci a te retrage în lume,
căci lumea însăși este un imens pustiu…
Scriind despre lehamite, Leonard
Oprea a încercat o astfel de întoarcere către originea lumii de azi.
[1]
Leonard Oprea, Lehamitea lui Theophil
Magus, ed. Eikon, 2016, Postfață Mirela Roznoveanu, Vladimir Tismăneanu,
Ilustrații după Capriciile lui Goya.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați