PESCUITORUL
DE
SEMNE
Vianu
Mureșan este un pescar semiologic. „Pescuitul semiologic” apare ca
expresie stingheră undeva în următoarele
pagini și am „pescuit-o” la rândul meu, ca o
trăsătură a acestei cărți aparte. În altă pagină vorbește despre lectura
hermeneutică în termenii unui „gest vânătoresc”, ai „nevoii ancestrale de
pradă”. Un astfel de admirabil hăituitor de sensuri este autorul următoarelor
analize. El are simțurile ascuțite și vigile, atenția trează, insomniacă,
vocația urmăririi, răbdarea tăcută și, mai ales, știe că totul e urmă significativă, totul e semnătură,
ce se cere numai observată, citită, înțeleasă. Convențional vorbind, avem de-a
face cu o carte de comentarii la cărți de literatură și filozofie… Și imediat
intrăm într-un impas teoretic, dintre acelea pe care autorului îi place să le
iscodească în carnea fiecărui text
analizat. Căci aproape toate comentariile încep prin a surprinde o chestiune
teoretică: pe Erofeev îl analizează printr-o senzațională epoché a organului
viril (pentru care inventează un cuvânt compus ce ar trebui să ne îmbogățească
de acum dicționarele, mai ales că ne definește foarte bine), la analiza
celebrului tablou Originea Lumii de Gustave
Courbet observă că „eul transcendental husserlian nu are corp”, la Pamuk
teoretizează despre raportul autor – personaje ș.a.m.d. Impasul meu teoretic de
care vorbeam este de natura peșterii mitico-filosofice: umbra unei umbre, dublă
reflectare: cum să comentezi o carte de comentarii? Mai bine zis ce
trebuie să comentezi într-o astfel de structură? Adecvarea eului hermeneut la
zecile de euri auctoriale (plus idei & personaje)? Stilistica? Judecata de
valoare? Poziția teoretico-filosofică? Vianu Mureșan nu este (din fericire, mă
grăbesc s-o subliniez apăsat) un critic profesionist. Ca atare nu e molipsit de
ticurile, automatismele profesionale, „șmecheriile” retorice, idiosincraziile
și orgoliile branșei. Și tot în această ordine de idei adaug imediat că orice
scriitor și-ar dori un comentator de sagacitatea, atenția, bucuria proaspătă a lecturii cum e Vianu Mureșan. E înainte de
toate un filozof, adică un întrebător. El ia fiecare carte ca și cum ar fi singura și dialoghează cu ea, cu bucuria
exploratorului care descoperă un teritoriu cu totul nou. Fenomenologul,
hermeneutul caută semne care scapă cititorului grăbit și care pun în lumină
parcă mereu cărări noi spre inima pulsatorie a cărții. Nu-i vorbă, pare a căuta
cu dinadinsul și texte mai ex-centrice, nu dintre cele foarte în „mainstream”:
Erofeev, Thomas Bernhard, o Ars
flatulatoria de Pierre-Thomas-Nicolas
Hurtaut, Jonathan Littell, Binevoitoarele,
Milorad Pavić, Celălalt trup, Péter
Esterházy, Cartea lui Hrabal, Walter
Ghidibaca, Totul e bine când se termină
prost, Horia Ursu, Milan Kundera, teme, variaţiuni şi paradoxuri terminale până la Sacontala lui Calidassa, corespondența Ingeborg
Bachmann - Paul Celan, Penthesileea lui Heinrich von Kleist, dar și Pamuk, Borges,
Rushdie. Aici intră în discuție mai cu seamă partea a doua a cărții, cea în
care comentează cărți de filozofie și în care aduce în prim-plan lucrări
remarcabile, dar care în autismul nostru cultural au trecut ca și neobservate,
din pricina lipsei de „notorietate” a autorilor sau editurilor în care au
publicat. Să fim sinceri: câți dintre făcătorii și desfăcătorii noștri de
canoane culturale, în genere degrabă vărăstorii de sânge, au auzit sau au scris
despre Radu Drăgan, Peter Russell, Peter Novak, Alain Badiou, Jakob Taubes,
Jean-Yves Leloup, Ion Copoeru, Remus Foltoș, hegelianul Vasile Gogea, Sandu
Frunză, Dumitru Cornel Vâlcu? Și nu cel din urmă, despre Vianu Mureșan însuși,
unul dintre specialiștii de vârf din Europa în opera lui Levinas, autor a
câtorva cărți remarcabile, să le amintesc aici doar pe ultimele două: romanul Nebunul lui Dumnezeu (una dintre cele
mai complexe și bogate arhitecturi epice din literatura noastră, firește
ignorat de „topuri”) și tulburătoarea analiză fenomenologică a morții din eseul
Pavese. Omul jignit. O carte de filozofie care nu și-a găsit încă
un Vianu Mureșan să o recenzeze după merit. Este acesta un simptom pe care
Horia Roman Patapievici îl definea prin
formula non sequitur, nimic nu urmează, boala culturii române….Apar opere
de mare valoare, dar nu se leagă între ele, nu se încheagă acea cultură secundă
a Comentariului care leagă cu adevărat operele între ele. E cimentul
edificiului cultural. Împotriva acestei izolări lucrează și Vianu Mureșan,
citind în profunzime texte și autori incomozi, ignorați, necitiți suficient.
Sunt două texte cu caracter să îi zic
mai „teoretic” în carte: Argumentul
de început și unul situat cam la locul unde se sprijină cumpăna, jumătatea
volumului, cu teribilul titlu: Scriem ca
să vedem, scriem ca să orbim. Citind
comentariile lui Vianu Mureșan trebuie să fii permanent atent la această
tensiune dialectică a „ascunsului și revelatului”. „Scrisul ar putea fi, în cele din urmă, un instrument care înlocuieşte
ochelarii, atunci când vederea slăbeşte şi începi să fii nemulţumit cu ceea ce
ţi se arată. Nu e vorba aici de slăbirea numai a vederii în afară, pe care
cineva cu destulă fantezie o suplineşte fără a se plânge, ci mai curând de
slăbirea vederii interioare, aceea cu care priveşti în sine, de la care aştepţi
să-ţi aducă măcar atâta cât ţi-aduc visele. Poate că scriitorul e la fel de ahtiat
precum pictorul să vadă, să vadă cât mai mult din ceea ce îi rezervă lumea, dar
şi să se vadă pe sine. Şi dacă s-ar putea, ar achiziţiona la orice preţ acei
ochelari magici care îi dezvăluie „viziunea secretă” (Gracián). N-ar ezita,
pentru că şi-ar recupera odată cu acel instrument lumea despre care scrie.” (157) Astfel de „vedere interioară” pare a fi
ținta vânătorii comentatorului printre/prin cărți. Pe de altă parte, cărțile
sunt cea mai scurtă/directă cale de a te despărți de om pentru a ajunge la om.
„Din cărți am învățat mai multe despre
oameni, decât de la oameni despre ei înșiși”, așa începe Argumentul cărții. O evidentă „plăcere a textului” se face resimțită la fiecare
dintre aceste lecturi. De tip palimpsest, decopertând răbduriu strat după strat
de semnificații. „De fiecare dată când
descopăr un text care mă entuziasmează, un autor nou, tresar uluit, mi se
revelează trista ignoranță de-a mă fi lipsit de el până atunci. Trecutul mi se
răscolește brusc, încerc să-mi închipui cum aș fi evoluat ca cititor dacă îl
știam de mai devreme, ani buni înainte. Pedeapsa pe care mi-o aplic imediat, e
să citesc tot ce prind scris de acel autor de parcă mi-aș putea răscumpăra
astfel vina necunoașterii. Ceva asemănător cum se-ntâmplă când descoperi o nouă
iubire la vârstă înaintată, brusc te grăbești să fii din nou tânăr
săltând-napoi peste vârstă precum curcubeul peste cascadă, vrei s-o iei de la
capăt vinovat că n-ai cunoscut-o încă de la-nceputul vieții, iar în neputința
ei de-a anula timpul iubirea preschimbă vina în zel. Iubești cu sârguință, te
precipiți în stări de excepție pentru că simți că vremea e puțină pentru
etalarea întregii minunății de care ești năpădit”.
Orice
cititor cât de cât experimentat își pune la un moment dat chestiunea jocului
dintre realitate și ficțiune, face naveta între ele, amuzându-se sau
îngrozindu-se să le confunde. Lectura „de specialitate” nu poate face altfel,
pentru că în alt mod nu te îmbogățește,
e doar sec exercițiu intelectual. Autorul nostru caută ceva mai mult. Mult mai
mult. „Scriitorul începe prin neliniştea de-a
vedea şi sfârşeşte în orbire, pentru că lumea fictiv-fantastică pe care o
inventează devine atât de densă de la o vreme încât seamănă întunericului total
sau atât de rarefiată încât se destramă în lumină. Or, lumina pură e la fel de
orbitoare ca şi întunericul total. Maeştri miniaturişti din Mă numesc Roşu a
lui Pamuk râvneau la orbirea clarvăzătoare în care, în sfârşit, adevărul li se
arăta minţii necorupt de simţuri, iar imaginile apăreau pure ca în mintea lui
Dumnezeu. Scriitorul, ajuns la măiestrie, nu e mai prejos decât acei
miniaturişti, pentru că nu mai exprimă lumea fantasmelor, ci a luminii din care
ele se-nfiripă şi în care se resorb, şi literele lui nu mai ţin de niciun
alfabet. Ţinând peniţa în mână el scrie cu mintea direct pe coala albă a
luminii divine, pe care n-o poate privi fără să orbească”. (159)
Excepțională, în această ordine vizionară, intuiția că mulțimea heteronimilor
lui Pessoa își scrie textele, suprapuse, pe aceeași coală – albă – ajungând
prin suprapunere, la „pătartul negru pe fond negru” al lui Malevici.
Întunericul absolut care se confundă – mistic – cu lumina absolută. O limită
„de sus” a scrierii. Iar în continuare (insist pe acest text confesiv) autorul
ne deslușește: „Acum nu mai citesc
cărțile de dragul lor, ci de dragul oamenilor, al celor care le-au scris, fie
că îi cunosc sau nu personal, și al acelora pe care nu-i pot cunoaște, nu-i pot
întâlni în altă parte pentru că sunt personaje, pe care doar indolența sau
uitarea mi i-ar mai putea îndepărta. Am dezvoltat cu timpul aceeași afecțiune,
același interes și considerație pentru personajele literare precum pentru
autorii și în general oamenii în carne și oase, după ce am depășit faza
exaltării literare în care tot ceea ce ere nescris îmi păruse inconsistent. Ca
cititor ambițios, sistematic, nu puteam să convin că mă joc de-a realitatea, că
personajele și aventurile lor nu au viață, pentru că ar fi fost contrar
pasiunii cu care tocmai le urmăream. Dacă mintea este reală, atunci și formele
pe care le capătă ea în exercițiul lecturii sunt la fel de reale, îmi spuneam,
așa încât dacă s-ar fi întâmplat să văd pe stradă vreunul dintre eroii unei
cărți abia parcurse nu m-aș fi mirat. Mult mai mare mi-era și încă mi-e mirarea
că aceștia nu apar. Ei, cei inventați de mințile autorilor sunt acolo la locul
lor pe care-l știu, pentru totdeauna, însă nu sunt sigur că ar putea rămâne
veșnici dacă nu și-ar trage seva din interesul, curiozitatea și fascinația mea,
a noastră, pentru ei. Or fi ei niște demoni care se hrănesc din mine și care mă
răsplătesc cu plăcerea lecturii și entuziasmul iluminării doar pentru a-și
asigura rezervorul de energie? Încă nu pot să spun”.
Cercetând ființa unor opere epice,
Vianu Mureșan dovedește un excepțional talent
de a povesti (pe care ar trebui să-l dețină orice critic literar
profesionist), reordonând epicul întru străluminarea unor noduri de
semnificație care să provoace interesul cititorului pentru problemă. Narațiunea lui secundă devine act de înțelegere. Formația
lui filosofică este aici un avantaj. Scrie strălucitor, exact și bogat, ludic
și ironic. Insist asupra acestei din urmă trăsături, sunt fulgerătoare
împunsături, dar și texte întregi, (le-aș enumera pe cele dedicate Laurei
Pamfil, lui Andrei Marga sau Gabriel Liiceanu) în care floreta ironică este
mânuită cu o îndemânare de muschetar al ideilor. O face fără răutate sau
parti-pris, doar ca un exercițiu intelectual și cale de căutare a adevărului.
Ironia (și autoironia) este modul de a nu ceda comodităților formulelor de-a
gata, entuziasmelor facile sau orgoliilor auctoriale, de-a măsura înțelept relativitatea atoate. Este
fundamental un socratic, distanțarea (auto)ironică asigură de fiecare dată perspectiva necesară de-subiectivizării
percepției, dar și trăirii adecvate a
„vieții” care s-a întrupat în carte.
„Pacostea civilizaţiei occidentale şi-ar
putea trage originea şi dintr-o nefericită evoluţie a modelului său filosofic
modern. Respectiv din prestigiul teologic acordat subiectului (Ego sub diversele
lui ipostaze), precum şi din eticizarea superficială a filosofiei practice.
Înţeleg prin asta abandonarea idealului antic al în înţelepciunii – practicat
peste 1000 de ani, de la Solon la Plotin –
şi a acelui medieval al sfinţeniei în câştigul mult prea superficialului
arbitru moral între bine şi rău. Conştiinţa morală n-are nicio consistenţă şi
nici efectele scontate de vreme ce râvna spre înţelepciune, iluminare şi
sfinţenie au dispărut. Alegerea etică, pusă în mâinile unor ignoranţi,
capricioşi, superficiali sau frivoli nu poate da rezultate mulţumitoare nici în
plan personal şi nici social”. Cum face autorul să depășească
dezabuzarea, suprasaturația, oboseala care nu-l ocolesc niciodată pe cititorul
„de seviciu”? Tocmai prin „vizarea” acestei pierdute „înțelepciuni”, de dincolo
sau dincoace de răceala (simplismul?) cogitoului rațional. El caută în texte
ceva fundamental antropologic, adică dimensiuni ale umanului, câștigate prin
exprimare. De aici prospețimea, curiozitatea nedisimulată cu care își transcrie
experiențele de lectură. Căci nu de judecăți de valoare e vorba în primul
rând (deși ele nu lipsesc, și nu sunt deloc complezente, indiferent de „numele”
celui analizat), ci de judecăți de
existență, de observarea chipurilor infinite ale „meseriei de a trăi”,
pentru a reproduce titlul unui autor iubit de Vianu Mureșan, Cesare Pavese.
Despre
partea a doua a cărții, dedicată comentării unor lucrări de filozofie, ce să
spui? Doar să observi câtă nevoie ar avea revistele noastre care își spun „de
cultură” de astfel de comentarii sagace, de întregirea culturală care să ne
scoată din superstiția „autonomiei esteticului” și literaturo-imperialismului
specific provincialismului nostru cultural. Perspectiva tensionată de întrebări
a lui Vianu Mureșan, exercițiul său speculativ antrenat fenomenologic, lipsa de
complexe bibliografice, fac din această carte un prilej de îngrijorată recitire
a culturii noastre. Relieful ei, așa cum îl prezintă nostalgia acestei cărți –
așa îi „traduc” eu titlul, trimițând la un adamism adolescentin al lecturii,
cine nu îl regretă? – arată altfel decât o știm din lojele capitonate. Mult mai
variat, mai bogat, mai temeinic decât ne lasă să-l percepem dezabuzările
circumstanțiale.
Lecturile
lui Vianu Mureșan sunt dintre cele sporitoare, ele spun povestea cărților ca o
experiență catafatică. A unui sens în care unii dintre noi mai credem…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați