CĂMAȘA DE FORȚĂ

CĂMAȘA DE FORȚĂ

Moto: Sînt un laș sau sînt un nebun? Ori amîndouă? Voi scrie. Măcar atît

Leonard Oprea este prozatorul puternic al ultimelor decenii. Înțeleg prin asta: forța imaginației epice, arhitecturarea textului, originalitatea stilistică. De la volumul de proză scurtă Radiografia clipei (interzis în 1987, apărut în 1990) la romanul Cămașa de forță (interzis 1988, apărut 1992), ajungând la somptuoasa Trilogie a lui Theophil  Magus (2015) el a abordat maniere epice diferite dar finalmente convergente, într-unul din cele mai complex articulate universuri epice ale literaturii române. Romanul despre care vreau să notez aici, se sugerează încă din titlu, este o distopie, o parabolă a lumii totalitare ca azil de nebuni. Câteva contextualizări sunt necesare pentru cititorul care nu a trăit în comunismul final, nu a simțit presiunea lui evidentă, insinuantă și strivitoare. Scris exact în această perioadă, anii 80, romanul evident că nu putea apărea în condițiile de atunci, a fost publicat abia la începutul anilor 90, într-o perioadă foarte puțin favorabilă receptării unei opere literare, fie ea și dizidentă; eu citez acum după ediția a III-a, tipărită în 2016 la editura Eikon.

Cum încadrăm o asemenea carte în cronologia fenomenului literar românesc? Ne izbim aici de o chestiune de istorie și teorie literară greu de descâlcit: în regimurile totalitare, cu cenzură ideologică vigilentă, există  defazaje – de ani, de decenii – între momentul scrierii unei cărți și momentul apariției ei. Și atunci, evoluția formelor literare nu mai este cea organică, ele se suprapun și se amestecă. Cum este, de exemplu, generația de poeți care a debutat spre sfârșitul anilor 40 și a re-debutat, după vreo trei decenii, prin anii 70. În cazul de față, trebuie spus că în anii 80 nu exista un asemenea tip de roman în literatura noastră. El este de o complexitate narativă pe care nu știu câte alte romane au mai atins-o de trei decenii. Și nu mă refer acum la conținutul romanului, ci la scriitura lui, asupra căreia voi reveni. Dacă ar fi apărut la timp, s-ar fi instituit ca model. O a doua problemă de încadrare, tematică de astă dată,  ne obligă să ne reamintim că există un „existențialism” românesc (i s-a spus trăirism sau în alte feluri, nu are acum importanță) a cărui istorie ar trebui scrisă odată și în devenirea căruia acest roman înseamnă un moment important, mai ales ținând cont de contextul scrierii.  Se mai pot scrie distopii sau kakotopii astăzi, după ce multe texte clasice, de la Swift și Kafka la Zamiatin, Orwell, Huxley, Burgess, Ray Bradbury par să fi demontat toate mecanismele imaginabile ale infernalului socio-politic, să-i fi dezvăluit toate structurile și toposurile? Cu certitudine că da. Câtă vreme istoria are totdeauna, cum vedem zi de zi, mai multă imaginație decât scriitorii. Iar în literatura noastră, cartea lui Leonard Oprea stă frumos alături, de exemplu, de Al doilea mesager  al lui Bujor Nedelcovici sau Lupul și catedrala  și Adio, Europa! de I.D. Sârbu. Prin astfel de cărți literatura noastră își depășește parohialismul, sunt cărți de miză majoră, oricând traductibile (Bujor Nedelcovici a apărut, din câte știu, numai în Franța). Lucrările lui Leonard Oprea au avut o bună primire în S.U.A., unde autorul a stat vreo cincisprezece ani, iar un roman de complexitatea acestuia ar fi o bună carte de vizită.

Avem deci povestea unui spațiu aparent liber, dar în fond un „cerc de cretă”, un azil care, prin pacienții săi, este o metonimie a societății. „Străinul”, intrusul din acest spațiu este naratorul, Inochente Damian. Sanatoriul, un fel de stațiune de odihnă, într-un peisaj magnific, nu are, aparent, nimic de spațiu concentraționar, nimic terifiant precum „cuibul de cuci”. Și totuși… Există o boală, o boală fără nume, pe care Inochente și-o caută. Nu este aici să se vindece, ci să-și achiziționeze boala. Sau, altfel spus, să identifice boala de a nu avea boala tuturor celorlalți.  Maladia de a fi diferit. În raport cu galeria, gogoliană aproape, de personaje cu care intră în contact - pacienții sanatoriului-stațiune - el dă dovadă de o formidabilă capacitate de a se plia după fiecare interlocutor, ca și cum l-ar supune unor probe ale înțelegerii, ca și cum ar proba o haină să vadă dacă i se potrivește. Este, pe rând, la fel ca fiecare, de acord cu toți, își încearcă parcă personalități posibile, îi testează pe ceilalți. Conform arhetipului, adevărata nebunie este cealaltă, a lumii din afară, cu adaptații, normalii, „pacienți ai normalului”, cum sunt numiți la un moment dat. Mottoul pe care l-am ales acestui text, și care este parte dintr-un insert care deschide și închide romanul, cred că trebuie citit  în relație cu faimoasele Trei soluții, din Testamentul politic  ce deschide Jurnalul Fericirii  al lui Nicolae Steinhardt. Între nebunie (a fi altfel) și lașitate (integrarea, asimilarea, adaptarea, acceptarea, asumarea, acomodarea) se joacă totul. Inclusiv, finală, scrierea romanului. Căci, în această parabolă a unui sistem totalitar (lumea ca azil) omul – destructurat – nu are de ales decât între lașitate și nebunie. S-a scris mult despre represiunea psihiatrică, și „ei” aveau paradoxal dreptate: trebuia să fii nebun să te opui lor. Într-atât nu aveai nicio șansă!

Această „nebunie a existenței” într-un regim, insidios, care închide totul, îl paralizează, încet, încet pe Inochente. Nume, evident, cu cheie etimologică, mielul nevinovat, sacrificat în marele angrenaj distructiv al ștergerii identității. Nu există o represiune vizibilă, manifestă, violentă, nu există sânge și tortură, nu există un Big Brother, Malefica Instituție a supravegherii și pedepsei nu apare, suntem într-un stadiu ultim în care toate acestea s-au difuzat în mediu, au devenit normalitatea amputatoare. Personajul încearcă „evadări”, prin muzică, pictură, eros. Leonard Oprea „mixează” în acest roman, cu abilitate de DJ versat, și ceva din absurdul kafkian, și realism social la limita naturalismului, și eseu existențialist și puțin realism magic. Ce se întâmplă, de fapt, în acest Zauberberg al socialismului în putrefacție? Trimiterea la marele roman fiind obligatorie și sugerată și prin numele excepționalului personaj feminin principal: Clavdia. Nimic spectaculos: plimbări, discuții, beții, consultații dialogale care sunt broderii ideatice cu doctorul, rememorări. Încet, încet cercul însă se strânge.

„Damian era trist. Și singur. Pietrișul aleii amesteca galbenul cu verdele, ruginiul cu roșul. Se gîndi la o tipsie abia scoasă din foc și lăsată să se răcească încet în aerul umed al dimineții. Oftă. De lehamite și de posomoreala care începuseră să-l cotropească. Sau așa mi se pare mie? Se nedumeri de starea lui sufletească […] Pufăi de cîteva ori. Dar fără poftă. Aruncă țigara. Nu prea obișnuia să fumeze pe stomacul gol. Poate o țigară să elimine durerea de cap? Unii spun  că da. Pe naiba! A elimina să însemne a dispărea, a nu mai exista deloc, a deveni invizibil?! omul nevăzut, un mutilat, imaginea lui cu capul bandajat mi e pare idioată, dar să dispari complet… exisă oare o altă formă de conștiență?”. Așa începe romanul și fragmentul ne atrage atenția asupra principalei sale performanțe narative, păstrată la nivel de excelență în tot textul: această glisare insesizabilă, uneori în chiar aceeași frază, de la persoana a treia la persoana întâi, de la naratorul exterior la monologul interior. Se formează astfel un flux narativ de o formă, din câte știu, unică în literatura noastră. Așa cum în ocean curenții de apă rece se întâlnesc cu cei de apă caldă, aici suprapunerea celor două persoane narative dă naștere unui fel inedit de Stream of consciousness, rezultat din simultaneitatea celor două priviri. Dar mai există și un al doilea palier stilistic: acela al textelor unor nebuni „autentici” colecționate de Clavdia în „dosarul negru” și citite/reproduse de Inochente. Versatilitatea autorului atinge aici virtuozități de improvizație jazzistică, textele au fiecare identitatea lor stranie, povestea pe care încerci să o ghicești în spatele ilogismului lor impenetrabil e impresionantă, nu seamănă compozițional absolut deloc unul cu altul. Segmentul acesta de roman ar merita el singur o analiză aparte.

„…vina e întotdeauna mai presus de orice îndoială”, axioma kafkiană stă ca un fatum antic și asupra acestei lumi. Inochente Damian este un „perturbator social”, „Marele-nebun- lucid” este Dumnezeul lui (sintagma „nebunie lucidă” apare foarte des, sub diferite forme, în roman); abulia, patologia inaparentă a singurătății, faptul că nu dezvăluie niciodată nimic din sine celorlalți, luciditatea, destructurarea personalității sunt nu boli, ci feluri de a evada din marea maladie socială. O notă a medicului psihiatru: „Nu știu dacă un astfel de pacient poate fi atît de lucid încît să-și ceară singur internarea” spune tot despre dialectica asta secretă între înăuntru și afară, între spațiul concentraționar și „nebunia” ca închisoare interioară. Căci textul lui Inochente e sortit, poate, să ajungă tot un document în Dosarul negru al Clavdiei. „Clavdia, sînt aici, printre ei și, odată cu primul text, la care, te rog, anexează aceste rînduri, sper să-mi capăt locul cuvenit în dosarul tău negru”. „Paranoia e una dintre puținele posibilități reale de regăsire a visului ca univers alcătuit anume pentru tine. Ca orice adevărată cale – te străbate, parcurgînd-o”.

Unul dintre cele mai dense romane ale literaturii noastre, Cămașa de forță propune multe paliere posibile de lectură. Are un soi de, l-aș numi, realism parabolic, îmbinând finețea observației psihologice, tipologia realist clasică și o viziune estetico-morală asupra lumii. Nu trebuie omis acest ultim aspect, căci, în ciuda aspectului „negru” al spațiului coercitiv, dezumanizant, o posibilitate de evadare totuși se străvede, în chiar scufundarea în luciditatea paradoxală a nebuniei: muzica. „Nu, Clavdia, sînt un… paralogic și nu voi perturba societatea, îmi voi cere doar dreptul, inalienabil, la  un pic de zbor, deasupra munților și văilor, orașelor și ruinelor voastre. E mult? E banal? Clavdia mea, încearcă să mă ajuți și convinge normalii de aici să fie îngăduitori cu mine în ceea ce privește muzica. Audițiile. […] Bizar… normalul nu poate înțelege că pînă la urmă doar muzica aparține deopotrivă tuturor  lumilor”. „Normalii de aici” e spus fără ironie, e spus cu un ton tragic. Ton care este al întregului text.

Ce ne răpește, în fond, regimul de teroare care ne internează ca să ne inventeze boala? Este întrebarea care ți se insinuează pe parcursul romanului. Și răspunsul, complicat de simplu, este: identitatea. Miza majoră a romanului simfonic scris de Leonard Oprea este, în plan existențial, regăsirea identității nemasificate și, în plan estetic, un nou tip de „monolog polifonic”.

9.02.2017

Sf. Mucenic Nichifor