LUMINA ȘI
HARUL
Muzeul județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” a găzduit în luna
noiembrie 2016 o amplă retrospectivă (în jur de 150 de picturi, acuarele,
desene) a pictorului Horea Paștina, cu ocazia împlinirii a 70 de ani. Prilej de
a revedea de visu operele acestui mare pictor contemporan, dar și de a medita
(este vorba de o pictură esențialmente meditativă) asupra lumii noastre. Curatorul
expoziției a fost criticul Mircea Oliv, textele din caietul de prezentare îi
aparțin, ca și lui Florin Sicoie și pictorului însuși.
Nu încerc să fac
aici o prezentare a grupului Prolog,
nici măcar a expoziției întregi, încerc doar să desprind câteva idei plastice din răspunsurile pe care
ni le oferă pictorul. Incipitul, să
zic așa, din prima sală, consta în cele două pânze uriașe, așezate față în
față, cea cu masa pe care se află 5 pâini și 2 pești, adică Hrana totală, și
cea cu imensul câmp de crini (toată pictura sa poate fi așezată sub versurile
bunului prieten Ioan Alexandru: „Lumină lină, lini lumi/Răsar din codri mari de
crini…”). E o intrare inițiatică, te afli prins între cele două imagini, treci
o portă, un prag; inițiatică pentru că ne impune cu smerenie de la început un
cod al dialogului vizual. Horea Paștina, pictează tocmai aceste „lini lumini”.
În paloarea sa coloristică încearcă refacerea unui fel de transparențe
originare a lumii. E o smerenie fundamentală a acestei picturi care nu vrea să se arate pe sine, ci să arate lumea, natura. „Fără
a privi lucrurile în mod rece, neutru, încerc să le pun pe ele în valoare” mărturisește
pictorul. Aș sublinia antiromantismul programatic al acestei picturi. În sensul
deprivării de orgoliul creator, nici vorbă de concurența făcută demiurgului.
Aici, simplu, creatorul se supune, încearcă
prin imagine să înțeleagă doar unicitatea și frumusețea creației divine, ca
etern corp al slavei. De altfel, titlul sub care este construită această
expunere este versul psalmic „Fericit
poporul care cunoaște strigăt de bucurie”.
Scris pe tabloul uriaș care sugerează hrănirea masselor în pustie, deodată cu Cina cea Tainică. Este cumva împotriva modei să vorbești azi „poporului” despre fericire, despre bucurie. Un rost ascuns al artei este, în viziunea pictorului, tocmai reînvățarea acestor cuvinte simple. Când este „atâta frumusețe, folos și rost în jur” pictorul este chemat să le descopere și să le transmită, să fie un observator modest al naturii ridicată la simbol. Pentru că simbolul este origine, este rădăcină, ca atare stabilitate. „Metodă pentru înțelegerea imaginilor, simbolurilor etc. Nu încercarea de a le interpreta; a le privi până ce izbucnește lumina. Dumnezeu nu a putut crea decât ascunzând-se. Altfel totul ar fi el”. (Simone Weil) Simbol, nu alegorie: pâinea lui Paștina este chiar pâine, floarea este chiar floare, cana este cană și dealul, deal. Pictura face, înțelegem, lucrurile să fie ceea ce sunt. Horea Paștina pictând meditează la ceea ce se vede prin lucruri. La ceea ce le animă. Pentru că anima aceasta nu este altceva decât Duhul însuflețitor. Și duhul se cere captat pe pânză. Ca de pildă în acea cană fără toartă, obiect umil, neîntreg, aflat în plină slavă, o adevărată rugăciune pictată. Privind tablourile, mi-a venit în minte acea zguduitoare carte creștină Greutatea și harul a lui Simone Weil. Imponderabilitatea obiectelor picturale ale lui Horea Paștina se descifrează de minune în dialog cu fragmentele despre har ale scriitoarei: „Există o singură greșeală : să nu ai capacitatea de a te hrăni cu lumină. Această capacitate o dată abolită, toate greșelile sunt cu putință”. Lumina, ca materia rerum a pictorului. De altfel, dacă observăm prezența insistentă a temei viței de vie și rodului în tablourile lui Paștina, apoi ne uităm în dicționar și vedem că materia însemna etimologic lemnul cel nou al viței după altoire, ni se deschid căi nesfârșite de meditație despre lumina și harul care coboară peste aceste pânze.
„Cei dinainte au făcut o fântână, cunoscând unde este apa. Dacă o părăsim,
ea este năpădită de buruiană și căutăm apa unde nu e. Trebuie să ne străduim să
păstrăm această fântână, care conține apa adevărată, în stare să ne astâmpere
setea, căci ea este viața noastră și sorbind din ea ne păstrăm și ne dezvoltăm
pe noi înșine”, notează pictorul. Creștinismul picturii lui Horea Paștina
nu este unul de proclamație (nu rețin să fi văzut vreo cruce de exemplu), ci
unul de asumare. Crinii sau irișii uriași sunt evident ad-mirări (aduceri la
mirare) în fața splendorii creației. Când bunul Ioan Alexandru ne vorbea în
facultate, în stilul lui (auto)mistuitor, despre rost și rânduială ne oferea o
perspectivă de care un tânăr de acum 40 de ani era cu totul lipsit. Despre
același mod de așezare a lumii în
rânduială, după o ordine arhetipală, povestesc pânzele lui Horea Paștina.
Dealurile acestea estompate, topite parcă în textura pânzei, potirele sau
ciorchinii de struguri ne fac să ne gândim la o pictură liturgică. Iar țesătura
geometrică de linii, un caroiaj foarte discret care marchează multe dintre
tablouri subliniază principiul ordinii geometrice în univers.
Mă gândesc că un
pictor cu o asemenea filozofie a creației este pândit de pericolul
panteismului. A-l vedea pe Dumnezeu în fiecare element al naturii. Nu este
cazul acestei picturi, tocmai datorită stării de rugăciune în care se află.
Soluțiile plastice sunt căutate în
vederea descoperirii frumuseții tainice a lumii. La urma urmei, între
măreția crinului sau a irisului și orice buruiană umilă nu există diferență
substanțială, toate sunt de sub cruce. Și
astfel le pictează Horea Paștina. „Umilitatea
e refuzul de a exista în afara lui Dumnezeu. Regină a virtuților”(Simone
Weil). Sacrul se arată pe sine pentru a ne dărui.
Suntem fructele darului. Grădinile, ca miraculoasă amintire de aici a
paradisului, pe de o parte, obiectele umile ale casei, pe de altă parte și
dealurile reduse la o linie a unui grafic divin topit într-un aer care se vede alcătuiesc un triptic tematic.
Pictor al luminii neapropiate, Horea Paștina lucrează întru sporirea
bucuriei, a harului. Este o pictură a descoperirii prin amintirea că trăim
într-o grădină. Din care, poate, nici n-am fost alungați, doar ni s-a acoperit
privirea pentru a nu o mai vedea.
14.01.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați