DESPRE CELE DOUĂ TIMPURI…
Unul dintre cele mai profunde texte despre timp pe care
le-am citit are la bază o conferință pe care filozoful italian Giorgio Agamben
a ținut-o la Catedrala Notre Dame din Paris în 2009 și care este de găsit, sub titlul Biserica și Împărăția, alături de alte
două eseuri, Prietenul și Ce este un dispozitiv, într-o culegere
apărută la Humanitas în 2012, în traducerea lui Vlad Russo.
Agamben își fondează demonstrația pe o subtilă disociere
dintre timpul mesianic și timpul apocaliptic. „Dacă am vrea să rezumăm
într-o formulă diferența dintre timpul mesianic și cel apocaliptic, ar trebui
spus, cred, că timpul mesianic nu este sfârșitul timpului, ci timpul
sfârșitului. Mesianic nu este sfârșitul timpului, ci relația fiecărei clipe,
fiecărui kairos, cu sfârșitul timpului și cu eternitatea” . Pentru a
ajunge în final la chestiunea rolului Bisericii, azi, în lume, în și între cele
două timpuri. Analitica sa pornește însă de la un alt cuvânt cheie: paroikein, care înseamnă în grecește
locuirea (provizorie) a străinului. Cei atenți vor ghici în acest cuvânt cuvântul
nostru parohie. El apare ca atare în,
poate, cel mai vechi text creștin neinclus în canonul Noului Testament și aparținând
episcopului Clement al Romei, faimoasa sa Scrisoare
adresată locuitorilor din Corint. Locuirea vremelnică este, însă, tocmai semnul
condiției noastre muritoare. Noi toți suntem pe această lume parohiali. Un
singur cuvânt ne spune că suntem fundamental străini în această trecere. În această vremelnicie stă sensul
așteptării eschatologice și aici se întemeiază Biserica. Este ceea ce Agamben numește „experiența mesianică a timpului”. „Timpul mesianic nu desemnează în fapt o
durată cronologică, ci, înainte de toate, o transformare calitativă a timpului
trăit”. Filozoful combate, în consecință, teoria
„întârzierii parousiei”, care i se pare, în această configurare a timpului
mesianic, un non sens, introducerea unei „cronologii” strict mundane într-o cu
totul altă structură a Timpului. Amintește, ca argument scriptural,
atenționarea lui Pavel către Tesaloniceni. „Iar
despre ani și despre vremuri, fraților, nu aveți nevoie să vă scriem. Căci voi
înșivă știți bine că Ziua Domnului vine așa, ca un fur noaptea”. Verbul este în ultima propoziție prezentul,
este, de fapt, acel „prezent” atemporal, ucronic, cum l-am numit altă dată. Mesia
însuși e numit „cel ce vine”, ce nu încetează să vină, observă filozoful. El
vine neîncetat, el e un continuu.
Interesul gânditorului nu e îndreptat spre ultima zi,
ziua mâniei („Pavel vede sfârșitul
timpului și descrie ce vede”), ci spre prezentul acut al timpului mesianic,
„timpul care se contractă și începe să se
sfârșească”, „timpul care rămâne
între timp și sfârșitul său”. Experiența noastră intuitivă a cronologiei,
care ne face să concepem timpul ca pe o săgeată cu vârful spre viitor (dar nici
cel mitic, ciclic) nu ne mai ajută aici. Trebuie să ne depășim intuiția și să
ne forțăm gândire pentru a înțelege kairosul
mesianic. Eu unul mă întreb, fără legătură cu intențiile filozofului italian,
în ce măsură acest „alt timp” poate fi „tradus” în limbajul nostru discursiv. Sau
este, asemenea teoriilor cuantice, imposibil de redat în limbajul articulat. Agamben
însuși forțează metafora pentru a ne face să înțelegem. „E vorba, mai degrabă, de un timp care crește și se umflă în cadrul
timpului cronologic, frământându-i-l și transformându-l dinăuntru”. Cum să
nu-ți vină în minte uluitorul vers eminescian:
Timpul mort și-ntinde trupul și
devine veșnicie? Căci „… acest timp
nu este un alt timp, situat într-un altundeva improbabil și viitor. E,
dimpotrivă, singurul timp real, singurul timp pe care-l putem avea. A trăi
experiența acestui timp implică integrala transformare a noastră înșine și a
felului în care ne ducem viața”. Metanoia nu este, deci, numai o
transformare morală, psihologică, gnoseologică, e și una a ordinii de timp în
care alegi să trăiești. Sau pe care o vizualizezi. Omul care a ales Imitatio Christi, creștinul, este cel
care trăiește în interiorul acestui timp mesianic, se lasă scăldat de prezența
lui. „Iar acest timp nu este un alt timp,
situat într-un altundeva improbabil și viitor. E, dimpotrivă, singurul timp
real, singurul timp pe care-l putem avea. A trăi experiența acestui timp
implică integrala transformare a noastră înșine și a felului în care ne ducem
viața”.
Timpul mesianic transformă pe dinăuntru timpul cronologic. Și aici Agamben ajunge la punctul nodal
al demonstrației. Cum se raportează la aceste două timpuri credinciosul, pe de
o parte, și Biserica, pe de altă parte. El evidențiază deosebirea dintre lucrurile
ultime și cele penultime. Și susține separarea drastică a celor două. Întrebarea
fundamentală în acest context este: „Poate
un creștin să trăiască numai din
lucrurile ultime?”. Habotnicia de orice speță așa crede. Dar, ne
atrage atenția Agamben,: „Așa cum timpul
mesianic nu e un alt timp, ci o transformare lăuntrică a timpului cronologic,
tot așa a trăi lucrurile ultime înseamnă înainte de toate a trăi altfel
lucrurile penultime”. A trăi altfel lucrurile penultime – mi se pare o excelentă
definiție a corectei viețuiri lumești a creștinului. În consecință, escatologia e transformarea, transfigurarea acestor
lucruri penultime. Suntem din nou ajutați de verbul originar, anume Pavel
folosește verbul katargein, care
înseamnă „a face să devină inactiv”. „Realitatea
ultimă dezactivează, suspendă și transformă realitățile penultime – și,
totodată, tocmai în acestea, și mai cu seamă în acestea, devine ea mărturie și
se pune la încercare pe sine”. Timpul mesianic nu este, cum și-l închipuie
perspectiva comună, un timp „viitor”, ci ho
nyn kairos, „timpul de acum”, cum spune Apostolul Pavel. „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii”
(2 Cor. 6,2). În acest loc se
întâlnesc paroikia și parousia, sălășluirea ca străin pe
această lume și prezența mesianică în ea. Și în/din această întâlnire apare și
funcția fundamentală a Bisericii. Căci „Nu
există Biserică decât în cadrul acestui timp și prin acest timp”.
Celălalt versant al demonstrației lui Agamben de aici se
deschide. El observă că, obsedată de social, biserica de azi „și-a închis poarta escatologică”. Adică și-a pierdut esența, rațiunea de a fi,
aș spune. „Evocarea lucrurilor ultime
pare să fi dispărut din cuvintele Bisericii”. În acest context, autorul
citează o vorbă sarcastică a unui teolog francez: Cristos anunța Împărăția și a
venit Biserica.
Cu fața prea mult întoarsă spre Lume, Biserica riscă să
rateze tocmai escatologia, care nu este la sfârșitul timpului, ci este acum, este prezentul cel mai acut. Prezent
prin ta semeia ton kairon, semnele
kairosului, semnele timpului. Istoria, pe care toți o experimentăm zilnic prin
media cu stupoare și groază, este penultimă în raport cu Împărăția. „A trăi timpul mesianic necesită, prin
urmare, capacitatea de a citi semnele prezenței sale în istorie, de a
recunoaște în curgerea ei pecetea economiei mântuirii”. În Epistola a doua
către Tesaloniceni, Apostolul Pavel desparte clar cele două timpuri: to catechon, amânarea neîncetată a sfârșitului
de-a lungul timpului cronologic și o întrerupere continuă a timpului, ținând în
tensiune originea și sfârșitul. Această tensiune pare a fi dispărut din lumea noastră. Și aici vede
filozoful parodierea escathonului în catastrofismul cotidian în care tot felul
de coduri meteo, asteroizi, cutremure, viruși, dezastre ecologice, atentate,
găuri de ozon șamd ne scufundă cotidian. Toate aceste „nu sunt decât parodia secularizată a reamintirii neîncetate a Judecății
de Apoi în istoria Bisericii”. Dacă nu se mai raportează la escatologie,
Biserica riscă să devină o simplă „instituție”, naufragiată în timp. Pierind
odată cu timpul civil. „…astăzi nu există
pe pământ nicio putere legitimă, iar puternicii lumii sunt ei înșiși convinși
de lipsa lor de legitimitate. Dominația totală a juridicului și economicului
asupra relațiilor umane, confuzia între ceea ce putem crede, spera și iubi și
ceea ce suntem siliți să facem sau să nu facem, să spunem sau să nu spunem își
pun pecetea nu numai asupra crizei dreptului și a statului, ci și, mai cu
seamă, asupra crizei Bisericii”.
Pentru
a încheia cu această întrebare cutremurătoare și avertizatoare: „…se va hotărî Biserica în cele din urmă să
folosească prilejul istoric și să-și regăsească vocația mesianică? Căci,
altminteri, există riscul să cadă în ruina ce amenință toate guvernele și toate
instituțiile de pe pământ”.
16 iulie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați