duminică, 17 iulie 2016

două timpuri


DESPRE CELE DOUĂ TIMPURI…



            Unul dintre cele mai profunde texte despre timp pe care le-am citit are la bază o conferință pe care filozoful italian Giorgio Agamben a ținut-o la Catedrala Notre Dame din Paris în 2009 și care  este de găsit, sub titlul Biserica și Împărăția, alături de alte două eseuri, Prietenul și Ce este un dispozitiv, într-o culegere apărută la Humanitas în 2012, în traducerea lui Vlad Russo.

            Agamben își fondează demonstrația pe o subtilă disociere dintre timpul mesianic și timpul apocaliptic. „Dacă am vrea să rezumăm într-o formulă diferența dintre timpul mesianic și cel apocaliptic, ar trebui spus, cred, că timpul mesianic nu este sfârșitul timpului, ci timpul sfârșitului. Mesianic nu este sfârșitul timpului, ci relația fiecărei clipe, fiecărui kairos, cu sfârșitul timpului și cu eternitatea” . Pentru a ajunge în final la chestiunea rolului Bisericii, azi, în lume, în și între cele două timpuri. Analitica sa pornește însă de la un alt cuvânt cheie: paroikein, care înseamnă în grecește locuirea (provizorie) a străinului. Cei atenți vor ghici în acest cuvânt cuvântul nostru parohie. El apare ca atare în, poate, cel mai vechi text creștin neinclus în canonul Noului Testament și aparținând episcopului Clement al Romei, faimoasa sa Scrisoare adresată locuitorilor din Corint. Locuirea vremelnică este, însă, tocmai semnul condiției noastre muritoare. Noi toți suntem pe această lume parohiali. Un singur cuvânt ne spune că suntem fundamental străini în această trecere. În această vremelnicie stă sensul așteptării eschatologice și aici se întemeiază Biserica.  Este ceea ce Agamben numește „experiența mesianică a timpului”. „Timpul mesianic nu desemnează în fapt o durată cronologică, ci, înainte de toate, o transformare calitativă a timpului trăit.  Filozoful combate, în consecință, teoria „întârzierii parousiei”, care i se pare, în această configurare a timpului mesianic, un non sens, introducerea unei „cronologii” strict mundane într-o cu totul altă structură a Timpului. Amintește, ca argument scriptural, atenționarea lui Pavel către Tesaloniceni. „Iar despre ani și despre vremuri, fraților, nu aveți nevoie să vă scriem. Căci voi înșivă știți bine că Ziua Domnului vine așa, ca un fur noaptea”.  Verbul este în ultima propoziție prezentul, este, de fapt, acel „prezent” atemporal, ucronic, cum l-am numit altă dată. Mesia însuși e numit „cel ce vine”, ce nu încetează să vină, observă filozoful. El vine neîncetat, el e un continuu.

            Interesul gânditorului nu e îndreptat spre ultima zi, ziua mâniei („Pavel vede sfârșitul timpului și descrie ce vede”), ci spre prezentul acut al timpului mesianic, „timpul care se contractă și începe să se sfârșească”, „timpul care rămâne între timp și sfârșitul său”. Experiența noastră intuitivă a cronologiei, care ne face să concepem timpul ca pe o săgeată cu vârful spre viitor (dar nici cel mitic, ciclic) nu ne mai ajută aici. Trebuie să ne depășim intuiția și să ne forțăm gândire  pentru a înțelege kairosul mesianic. Eu unul mă întreb, fără legătură cu intențiile filozofului italian, în ce măsură acest „alt timp” poate fi „tradus” în limbajul nostru discursiv. Sau este, asemenea teoriilor cuantice, imposibil de redat în limbajul articulat. Agamben însuși forțează metafora pentru a ne face să înțelegem. „E vorba, mai degrabă, de un timp care crește și se umflă în cadrul timpului cronologic, frământându-i-l și transformându-l dinăuntru”. Cum să nu-ți vină în minte uluitorul vers eminescian:  Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie? Căci „… acest timp nu este un alt timp, situat într-un altundeva improbabil și viitor. E, dimpotrivă, singurul timp real, singurul timp pe care-l putem avea. A trăi experiența acestui timp implică integrala transformare a noastră înșine și a felului în care ne ducem viața”. Metanoia nu este, deci, numai o transformare morală, psihologică, gnoseologică, e și una a ordinii de timp în care alegi să trăiești. Sau pe care o vizualizezi. Omul care a ales Imitatio Christi, creștinul, este cel care trăiește în interiorul acestui timp mesianic, se lasă scăldat de prezența lui. „Iar acest timp nu este un alt timp, situat într-un altundeva improbabil și viitor. E, dimpotrivă, singurul timp real, singurul timp pe care-l putem avea. A trăi experiența acestui timp implică integrala transformare a noastră înșine și a felului în care ne ducem viața”.

            Timpul mesianic transformă pe dinăuntru timpul cronologic. Și aici Agamben ajunge la punctul nodal al demonstrației. Cum se raportează la aceste două timpuri credinciosul, pe de o parte, și Biserica, pe de altă parte. El evidențiază deosebirea dintre lucrurile ultime și cele penultime. Și susține separarea drastică a celor două. Întrebarea fundamentală în acest context este: „Poate un creștin să trăiască numai din  lucrurile ultime?”. Habotnicia de orice speță așa crede. Dar, ne atrage atenția Agamben,: „Așa cum timpul mesianic nu e un alt timp, ci o transformare lăuntrică a timpului cronologic, tot așa a trăi lucrurile ultime înseamnă înainte de toate a trăi altfel lucrurile penultime”. A trăi altfel lucrurile penultime – mi se pare o excelentă definiție a corectei viețuiri lumești a creștinului. În consecință, escatologia e transformarea, transfigurarea acestor lucruri penultime. Suntem din nou ajutați de verbul originar, anume Pavel folosește verbul katargein, care înseamnă „a face să devină inactiv”. „Realitatea ultimă dezactivează, suspendă și transformă realitățile penultime – și, totodată, tocmai în acestea, și mai cu seamă în acestea, devine ea mărturie și se pune la încercare pe sine”.  Timpul mesianic nu este, cum și-l închipuie perspectiva comună, un timp „viitor”, ci ho nyn kairos, „timpul de acum”, cum spune Apostolul Pavel. „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii” (2 Cor. 6,2). În acest loc se întâlnesc paroikia și parousia, sălășluirea ca străin pe această lume și prezența mesianică în ea. Și în/din această întâlnire apare și funcția fundamentală a Bisericii. Căci „Nu există Biserică decât în cadrul acestui timp și prin acest timp”.

            Celălalt versant al demonstrației lui Agamben de aici se deschide. El observă că, obsedată de social, biserica de azi „și-a închis poarta escatologică”.  Adică și-a pierdut esența, rațiunea de a fi, aș spune. „Evocarea lucrurilor ultime pare să fi dispărut din cuvintele Bisericii”. În acest context, autorul citează o vorbă sarcastică a unui teolog francez: Cristos anunța Împărăția și a venit Biserica.

            Cu fața prea mult întoarsă spre Lume, Biserica riscă să rateze tocmai escatologia, care nu este la sfârșitul timpului, ci este acum, este prezentul cel mai acut. Prezent prin ta semeia ton kairon, semnele kairosului, semnele timpului. Istoria, pe care toți o experimentăm zilnic prin media cu stupoare și groază, este penultimă în raport cu Împărăția. „A trăi timpul mesianic necesită, prin urmare, capacitatea de a citi semnele prezenței sale în istorie, de a recunoaște în curgerea ei pecetea economiei mântuirii”. În Epistola a doua către Tesaloniceni, Apostolul Pavel desparte clar cele două timpuri: to catechon, amânarea neîncetată a sfârșitului de-a lungul timpului cronologic și o întrerupere continuă a timpului, ținând în tensiune originea și sfârșitul. Această tensiune pare  a fi dispărut din lumea noastră. Și aici vede filozoful parodierea escathonului în catastrofismul cotidian în care tot felul de coduri meteo, asteroizi, cutremure, viruși, dezastre ecologice, atentate, găuri de ozon șamd ne scufundă cotidian. Toate aceste „nu sunt decât parodia secularizată a reamintirii neîncetate a Judecății de Apoi în istoria Bisericii”. Dacă nu se mai raportează la escatologie, Biserica riscă să devină o simplă „instituție”, naufragiată în timp. Pierind odată cu timpul civil. „…astăzi nu există pe pământ nicio putere legitimă, iar puternicii lumii sunt ei înșiși convinși de lipsa lor de legitimitate. Dominația totală a juridicului și economicului asupra relațiilor umane, confuzia între ceea ce putem crede, spera și iubi și ceea ce suntem siliți să facem sau să nu facem, să spunem sau să nu spunem își pun pecetea nu numai asupra crizei dreptului și a statului, ci și, mai cu seamă, asupra crizei Bisericii”.

            Pentru a încheia cu această întrebare cutremurătoare și avertizatoare: „…se va hotărî Biserica în cele din urmă să folosească prilejul istoric și să-și regăsească vocația mesianică? Căci, altminteri, există riscul să cadă în ruina ce amenință toate guvernele și toate instituțiile de pe pământ”.



16 iulie 2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentați