THEOPHIL MAGUS SAU LOGOSFĂTUL NARDI
Mi-au plăcut dintotdeauna textele
limită. Texte de graniță. Inclasabile. Texte de negăsit pe hărțile deja
desenate, ci care cartografiază teritorii încă nedescoperite. Imposibile,
improbabile, insolente și insolubile. Adică nerezolvabile, în sensul că sunt
greu de dizolvat în acidul concentrat al gândirii. Pentru că au în ele câteva
grăunțe de aur pur. Sunt texte palimpsest. Scrise peste ele însele și peste vârstele
succesive ale autorului. Și ale literaturii. Stratigrafie a sensurilor.
Arheologi au ultimei/primei Ilion a sensului, noi, cititorii, căutăm în pagină urma
și umbra diafană a originii. Ele nu sunt de aflat în niciunul dintre straturi
ca atare. Ci în suprapunerea lor
transparentizată hermeneutic. 
E nevoie de o astfel de bază de gândire ca să înțelegi
stranietatea lui Theophil Magus[1]. Moment de căftănire (după zisa lui Ion Barbu) a scrisului contemporan în
idiom românesc. Datorat lui Leonard Oprea - pe care mi-am îngăduit să-l botez
fiu/făt al logosului - cunoscut de prieteni sub apelativul Nardi. Despre logofăt și logostea (adică steaua care vestește nașterea Cuvântului) are el un
eseu în acest tom. Iar despre Logosul
Ioanic este vorba tot timpul. Volumul strânge la un loc lucrări apărute separat
la Polirom și Liternet după 1990. ultimele 2 volume și în engleză,
SUA la Xlibris/Random House. Cartea I Cele nouă învățături ale
lui Theophil Magus despre magia transilvană. Cartea II Cartea lui Theophil Magus sau 40 de Povești despre Om. Cartea III Theophil Magus. Meditații și Respirații. Este
meritul Editurii Eikon de a ne pune la îndemână această ediție elegantă
(ilustrațiile fac parte din poveste) și mult îmbogățită, însoțită de o prefață
a lui Vladimir Tismăneanu și o postfață de Liviu Antonesei. Ce să zici că este
această bizară alcătuire? Roman? Pentru că definiția genului e suficient de
laxă cât să cuprindă aproape orice macro-secvență de cuvinte cu ceva narațiune?
Eseu? Pentru că definiția genului e suficient de laxă cât să cuprindă orice
macro-secvență de cuvinte cu ceva speculație personală? Meditație teologică,
obsedată de întruparea Cuvântului? Text de filozofie existențialist-creștină
din post-modernitate? Poem gnomic ancestral? Epopee? Dicteu mistic, transcript
al unui mesaj venit dintr-o lume care nu e a noastră, dar e aici? Rugăciune? Și
câte și mai câte. Toate și niciuna în mod special.
Leonard Oprea este el însuși un personaj. Izbucnit discret (e
un oximoron obligatoriu) în literatura noastră de după 1990, pentru că înainte
nu se putea, fiind una dintre vocile anti-comunismului nostru, a fost bine recepționat
de către cunoscători, dar nu de către publicul larg. Anii 90 nu erau deloc
prielnici unei astfel de literaturi înnoitoare. Este însă o forță a naturii, un fabulator, adică unul dintre aceia care
transformă firesc tot ce ating cu existența în poveste. Poate pentru că este
destul de diferit de mizele parohiale, minore ale unei mari părți a prozei
noastre de azi. El scrie direct în gama majoră. Este printre cei puțini
scriitori naturali, nu
(auto)inventați. Nebunul se agită să
cucerească lumea./Înțeleptul se chinuie să cunoască lumea./Creștinul se luptă
să iubească lumea. /…/ Însă , eu nu am întîlnit Creștin adevărat fără să fi
fost odată un Nebun, sau un Înțelept, ori amîndouă la un loc”. E inclasabil, nu intră în sistemul
literar național. Cel puțin eu, nu-i cunosc, azi, asemănători. Sigur, vine
dinspre Dionis al lui Eminescu,
dinspre proza existențialist fantastică (dar cu inserții puternice în politicul
imediat) a lui Eliade și apoi Culianu, dinspre tensiunea și libertatea
meditației creștine și morale a lui Steinhardt. Dinspre Creanga de aur, esotericul mister sadovenian, și, mai ales, dinspre
fabuloasa tradiție folclorică transilvană.
Transilvania apare aici, mi se pare mie, ca un fel de rugăciune a inimii pentru
spațiul românesc. Ni se propune, dacă am înțeles eu corect miza, un nou umanism
(normal, noul e înapoi, nu în față), mistic și creștin. Bazat, firește, pe
vestea Evangheliei și fundamentul biblic, dar care face mereu străpungeri
deopotrivă în Buddhismnul Zen și Filocalia, Artele marțiale și Dogmatica sf.
Ioan Damaschinul, Origen, Thomaso a Kempis și Kierkegaard, Zoharul ș.a.m.d. „Scriitorul - în definiția mea – este o
ființă religios socială și politică, dar este și un vindecător, iar această
ființă și acest vindecător sunt cei care /alimentează/ inspiră artistul în
creația sa (mai ales în cazul meu, fost disident anti-comunist și scriitor
interzis oficial de Securitatea ceaușistă, înainte de Decembrie 89. Pe de altă
parte, pentru mine, în mod evident, /artistul/ scriitorul trebuie să fie o
ființă responsabilă din toate punctele de vedere ale existenței și creației
sale, dar în primul rînd în fața lui Dumnezeu. Iară mie, Credința mea creștină
îmi este decisivă pentru că, finalmente, Ea, Credința este cea care generează
opțiunea morală, culturală, socială și politică personală, într-un sens sau
altul, anume poziționîndu-ne în sfera antagonismelor „bine-rău”, „frumos-urît”,
„moral-imoral”…” (526). Scrisul
este pentru Leonard Oprea o formă de rugăciune. Adică topire a minții în inimă.
Rugăciune luptătoare și mărturisitoare despre frumusețea Creației divine și
misterul coborârii Logosului sfânt în istorie. Cele aproape două decenii petrecute
în America se simt în felul cum scrie, chiar dacă multe texte vor fi precedând
această experiență. Nu numai în cărțile apărute acolo, cât într-o anume dezinvoltură
și siguranță a abordării necrispate a temelor existențiale majore.
Este, această carte, o „lecție a tigrului”, pe care ești
obligat să ți-o însușești. (vezi p.250). Lectura eseului-roman al lui Leonard
Oprea lasă acest „gust minunat de fragă”. Am spus, cercetându-i stilul, că este
un Kahlil Gibran român, umple astfel un spațiu gol până acum în stilistica
noastră epică. Pornind de la premisa că „mileniul
3 va fi magic sau nu va fi deloc”, autorul construiește o Transilvanie
fantastică și mistică, atemporală și aspațială. Ca în Profetul legendarului
scriitor creștin libanez, sau, la cealaltă extremă, în Zarathustra al lui
Nietzsche, stilul este alegru, patetic, liric și efervescent. O carte de un
fabulos sincretism, tocmai pentru că, pentru adevăr, nu există separație. „magia este actul de integrare al ființei
umane în condiția sa inițială și inițiatică, aceea a primului om, omul edenic”.
(72) Pentru că „omul integral nu
poate fi decât nemuritor”.(80). Căci „Adevărul
nu se dăruiește” (65). Acest roman fantastic și sapiențial, derutant prin
sincretism, este ca un torent de mici parabole și învățături, construind pe
nesimțite un spațiu noetic fabulos, pe care autorul numește „Transilvania”,
fără să aibă nimic din vreo „dacopatie” incriminantă. Textul are o densitate halucinantă, el este chiar
drogul din care se nutrește transa. „Trupul
tău, cum poate fi doar templul bucuriei sufletului tău, dacă el este temnița
lui și până la umbră devine țarină? Cum poate fi doar temnița sufletului tău,
dacă este bucuria lui și până la urmă
devine țărână? Cum poate fi doar țărână, dacă este bucurie, dar și suferință?
Trupul tău este și templul bucuriei sufletului când în cinstești pe Dumnezeu;
el este și temnița sufletului când vrei să ajungi la Dumnezeu și nu știi cum;
el va fi și țărână ori de câte ori te vei lepăda de Dumnezeu.”(85)
Un amănunt care nu trebuie neglijat: subtitlul tomului este calea și adevărul și viața. Ce este cu
această încatenare suplimentară, sunând cumva nefiresc? Acest și în plus față de
textul scriptural, Ioanic? E o subliniere, mi se pare, a egalității de situare
a celor trei trepte. Care urcă,
dumnezeiesc, în același plan. Separate și nedespărțite. Legătura este însă tocmai esența magiei,
omul magic este cel care deține această putere, de a stabili un contact, o
influență între elemente ale Realității (înțeleasă ca un continuum fără fisură)
pe care omul obișnuit le percepea ca disparate. Forțând tautologic denominația,
aș încadra această carte într-un soi de „suprarealism magic”. Autorul zburdă
pur și simplu prin tot felul de mituri, eresuri, tehnici magice, ritualuri, parabole,
cu o suverană indiferență față de originea sau coerența sau eventuala incompatibilitate
a lor. Yoga și vreun descântec popular transilvan, leac băbesc și șamanism,
dialoguri a la Castaneda și neo-platonism, zen și isihasm, e o enumerare
aleatorie și inutilă, importantă e consistența pe care textul o capătă
înglobându-le. Toate fac un tot, o plasmă uniformă care te absoarbe ca un
șuvoi. Stranietatea acestui eclectism duce la un fel anume de fantastic
sapiențial, textul pare dictat, nu
alcătuit în urma unei lăuntrice deliberări. Este textul unui discipol care are de transmis o învățătură. Atât. „… această carte este realmente un îndrumar
practic pentru a trăi magic, folosind învățăturile, tehnicile, rețetele și
practicile magiei transilvănene” (81) Se practică o integralitate a
făpturii, trup și suflet una sunt, de aici seria de „rețete” pentru diferite
beteșuguri ale organelor noastre lesne vătămabile.
Cel mai greu dintre limbaje este limbajul parabolei. Pentru
că tinde spre cel mai departe, ținta sa este cea mai îndepărtată. Aș spune că
parabola este un cuvânt-cometă, cuvântul cu coadă, în care miezul tare e urmat
de o mult mai spectaculoasă și lungă trenă de sensuri. Din acest punct de
vedere, este o carte care se citește greu, pentru că nu este o carte
delectabilă, ci una existențială. Dacă m-aș juca puțin cu etimologia, delectabil așa s-ar putea traduce adecvat
realităților de azi prin „a dez-citi”. Adică un text care te construiește pe
dinăuntru. Text edificator. Text care trebuie dez-citit.
Partea a doua a cărții este un simili tratat de teologie
ortodoxă, o mărturisire de credință. Sunt parabole, povești „de alungat iarna”
din sufletele noastre și din istorie, reflecții despre religie. „Iar Dumnezeu îi trimise înapoi pe pământ
luîndu-i unuia sihăstria și celuilalt pustnicia. Le înlocui sufletul și
cugetul, umplîndu-i doar cu inimă și duh. Și le lăsă poveștile. Să umble cu ele
prin lume. Să alunge iarna”. (186) Este o „culegere” (mai potrivit spus un
florilegiu, o „floare a darurilor”) de „povești” care țin de fondul unei înțelepciuni
neperisabile. Este, în tot ce scrie Leonard Oprea, o încredere (guénoniană?)
într-o Rădăcină unică a întregii înțelepciuni a lumii, pe care noi o percepem
doar prin infinita ramificare a corolei sale de mituri, basme, povești. De
aici, plăcerea vizibilă de a
(re)povesti a prozatorului, senzația că spune
un text pe care nu el l-a născocit,
ci îi este dictat la modul profetic. De fapt, autorul se lasă „citit” de text. Stilul
seamănă aici mult prin dezinvoltura asocierilor culturale întru mărturia de
credință ortodoxă cu cel al părintelui său spiritual, părintele Nicolae
Steinhardt, pe care îl „auzim” într-o frază ca aceasta: „Creștinătatea la sfârșit de mileniu doi se teme cumplit de tare de
Domnul Iisus Christos” (334) Poate surprinde dar este o carte realistă.
Militând adică pentru întoarcerea în realitate. În realitatea christică. (v.
pag. 341).
În non-umanismul contemporan (când nu este de-a dreptul și
violent anti-umanism), în această criză a omului lipsit de cer, astfel de texte
precum „romanul” lui Leonard Oprea au un efect restaurator, catarhic. Cartea
este cercetare, drum, rugăciune, demonstrație, întrebare și – finalmente –
triumf. Ceea ce justifică polifonia compoziției. Cartea a III-a, Theophil Magus, Meditații și Respirații, adaugă
la această compoziție „totală” și poeticul, prin excelentele haikuuri care
completează textul în proză. „Creat de
Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, –
este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație (aforism, cugetare, poezie,
poem, proză scurtă, micro-eseu etc.) încheiată întru doar un haiku, ce redeschide
meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane”.
(514) De fapt, aici în a treia carte avem două părți: meditațiile și
respirațiile, ceea ce dă tomului în ansamblu o alcătuire cvaternară, evident
căutată spre a închipui brațele Crucii. Uităm prea adesea că Dumnezeu l-a făcut
pe om perfect…dar liber. (e una dintre temele preferate de meditație ale
autorului: liberul arbitru). Literatura, ceea ce numim convențional astfel,
urmărește, după Leonard Oprea, să reconstituie această perfecțiune pierdută, să
readucă măcar aminte de ea, să deschidă cerul pentru zbor. „Artistul autentic este doar acela-singurul
care conține intrinsec tot ceea ce
Creația Domnului conține, menirea lui fiind aceea de a redescoperi, în fel și
chip artistic, rostul lumesc în rostul divin al creației.[…] Într-o formă sau alta,
subiectul fundamental – ascuns sau dezvăluit – al artistului autentic este
deci, viața, frământările și căutările ateului, sau ale agnosticului, în
aflare/descoperire de Dumnezeu, de Credință. Poate fi vorba despre un Sfânt, sau
poate fi vorba despre un tâlhar. Oricare ar fi povestea și oricum ar fi
povestită – acesta este subiectul. În concluzie, artistul autentic este acela care
se întreabă și vă întreabă veșnic: quo
vadis, Domine?”
(432)
Toate aceste „cugetări creștine”, cum le numește însuși
autorul, sunt, în fond un îndemn la gândirea și practicarea metanoei. Schimbarea
omului. Numai în acest sens, cartea are și un înțeles politic: „Comunismul se detașează net și victorios
față de celelalte două cataclisme printr-un unic, inegalabil record, anume,
trădarea desăvârșită a Domnului Iisus Christos printr-un acord tripartit care a
alcătuit (și încă funcționează) trinitatea antichristică distrugătoare de om
întru Credință.[…]
Astfel, în mod evident, tratamentul anti-comunist este incomplet și puțini sunt aceia care realizează necesitatea imperioasă a existenței
uni vaccin anti-comunist eficient. Omenirea pare a fi preferat însă, vaccinul
uitării rapide… Ieftin și extrem de la îndemînă…” (460) Salvarea de această boală amnezică?
Rugăciunea.
Aș încheia cu parabola de la pagina 250. Aflat într-o
situație extremă, atârnând în gol, pândit sus de o panteră, jos de un tigru, cu
șoarecii care rod coarda de care e atârnat, un om întinde mâna și culege o
fragă. Povestea e mai complicată, cel care îi povestește lui Buddha fiind de
fapt însuși tigrul, șocat de gestul omului și obligat să-i trăiască experiența
groazei. „- O, Siddharta, am întâlnit
tigrul, dar ce gust minunat avea fraga!”. Mă întreb dacă o carte nu ar
trebui să fie până la urmă doar o astfel de simplă frăguță, pentru noi, cei
pururi amenințați de fiarele zilei și ale nopții. Pentru că numai astfel are
sens acea teribilă rugăciune amintită la un moment dat, ca expresie a ultimei
smerenii: „Doamne, nu lăsa omul să
biruie!”.
Christian Crăciun
11 iulie
2016 Sf. Olga
Florești
[1] Leonard
Oprea, Trilogia lui Theophil Magus, Calea
și Adevărul și Viața; ed. Eikon, 2015, ediție adăugită și revizuită,
Prefață de Vladimir Tismăneanu, Postfață de Liviu Antonesei; 680 p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați