Surprinzător
acest roman, Părăsește-mă!, al Magdei
Marin (ed. Eikon 2016)! Neverosimil prin raportarea lui la contextul general al
literaturii noastre din ultimele decenii. Cuvinte desuete: lacrimi, plâns,
fericire, sentiment etc. Temă cunoscută: dragostea imposibilă. Evident,
folosesc epitetele „neverosimil” sau „desuet” în sens laudativ, tocmai pentru a
atrage atenția că este un roman de o finețe a analizei rarisimă în literatura
recentă. Este un roman al feminității spirituale și erotice care se descoperă
pe sine la o vârstă avansată, se descoperă prin construirea Lui, iar el are
blândețea și înțelepciunea și răbdarea și iubirea de a se lăsa modelat. Povestea
este simplă: o femeie matură, la vârsta când speranțele încep să adoarmă una
câte una, profesoară, se îndrăgostește de un student (nu tocmai un puști, dar
oricum mult mai tânăr, cam de vârsta fiicei ei) căruia îi predase la un moment
dat niște meditații. Cei doi sunt în egală măsură retractili, sensibili, atenți,
cu o puritate generoasă a trăirilor, dispuși să joace totul pe cartea unei
iubiri fără șanse de împlinire în imediat. Epicul, minimal, e compus din nenumărate
plimbări pe care cei doi le fac cu mașina condusă de el, mai aproape sau mai
departe de oraș. Atât. Textul e compus din două nivele, marcate cu corp diferit
de literă: unul este jurnalul femeii, celălalt o perspectivă naratorială
exterioară, dar redând, într-un stil indirect, tot trăirile personajului și
dialogurile. E, în fond, același text. De altfel, timpul perfect simplu sau
prezent din acest al doilea plan are o funcție importantă în susținerea
tensiunii trăirii, între ritmul inevitabil lent al analizei psihologice și
instantaneitatea timpilor verbali este exact spațiul sfâșierii sufletești a
protagonistei. Mai sunt două amănunte, și cu asta am spus tot despre
articulația epică: femeia este bolnavă de inimă și are o fată, deja adultă,
care intervine la un moment dat decisiv în acțiune.
Și de aici începe povestea. Este un roman pur
psihologic, nu avem date despre contextul social și nici bărbatul nu apare
decât ca obiect al dorinței și obiect (de)scris. Într-un singur loc ni se spune
în treacăt că era absolvent al unei facultăți tehnice și, doritor să urmeze o
facultate umanistă, are nevoie de
pregătire, prilej cu care ajunge să fie
meditat de ea. În felul acesta descoperim cea de-a doua temă a romanului, la
fel de importantă ca prima. Femeia trăiește, conștient și cu sufletul rupt,
această dragoste cu disperarea cu care un înecat soarbe ultimele guri de aer. E
speriată de inadecvare și, evident, de suferințele implicate, de răul pe care i
l-ar putea pricinui lui, sau pe care și l-ar asuma aruncându-se într-o
aventură, dar și de darul neașteptat al frumuseții unei iubiri depline. Dar
dragostea ei are multe fațete, nu e în principal erotică (târziu devine astfel,
de altfel foarte puternic și delicat în același timp, mult timp, chiar după ce
își începuseră lunga serie de peregrinări, cei doi își vorbesc la plural) ci și
maternă. Nu neapărat din cauza diferenței de vârstă, ci pentru că ea îl naște pe el, introducându-l în
cultură, nu numai ca bărbat, ci și ca om și ca personaj. O naștere triplă. E
modul ei de a-și salva in extremis dragostea. „Personajul și creatorul său se pândesc, iar din lupta aceasta pe viață
și pe moarte dintre mine și mine va ieși cineva învingător?”. Ea e un
Pygmalion invers. Jurnalul, început firește ca o încercare de a se lămuri pe
sine, de a scăpa de „spaima și cutremurul” experienței noi, de incertitudinea
viitorului, de golul resimțit în urma „dislocării” din habitudinile ei de om
singur, devine tot mai mult un scop în sine, e conceput să devină carte, ceea
ce dă naștere la o nouă serie de frământări.
„Caietul acesta, singurul semn de
nemoarte. Martorul tăcut. Prelungirea gândurilor mele, blândețea disperării și
extazul unei lumi în care eu, cea adevărată, și eu, cea construită, ne dăm mâna
și intrăm în dialogul acela al nuanțelor, al timpului infinitezimal în care și
una, și cealaltă se caută reciproc, se împletesc și se despart, se iubesc și se
detestă, își vorbesc și intră apoi într-o tăcere gravă în care cuvintele dispar
refugiindu-se în zona aceea a unei liniști mai adânci decât toate mările lumii”.
Dragostea îi naște pe cei doi protagoniști, dar naște și Cartea lor,
simultan. „…ce caut eu în povestea asta,
ce caut eu în povestea lui, dar, mai ales, ce caută el în povestea mea?”
Finețea analizei
aduce aminte de vremuri în care sufletul
era o dimensiune fundamentală a literaturii. Inima, vorba lui Finkielkraut,
trebuie să fie inteligentă. Și asta îl
învață femeia, devenită mentor, pe bărbat, construindu-l spiritual. („Ce avea el? O ingenuitate, o ignoranță
delicată, o vârstă a zborului, o privire, o privire a adâncurilor, o delicatețe
a gesturilor, o voce liniștitoare, o mare nevoie de a ști, o aprigă dorință de
a fi în preajma ei. Pentru cât timp? Cât putea să dureze totul? Și până unde se
putea ajunge?”). În nesfârșitele lor deambulări, cei doi nu numai se descoperă pe sine și unul pe altul,
își descoperă cu infinită precauție (e un roman lent, și asta e altă calitate a
lui) sentimentele, ci descoperă și tot felul de alte „lucruri”: ploaia, ninsoarea,
un apus, copacii, păsările, marea, noaptea, muzica, un con de brad etc. etc. E
un fel de luare în stăpânire a lumii, dragostea deschide lumea ca pe o carte și
cei doi învață împreună să o citească, o cunoaștere aurorală sub semnul
tragicului. Gesturile lor cele mai banale refac lumea, așa cum se petrece cu
toți îndrăgostiții, de la începutul lumii. „…și
atunci am întins mâna către el și l-am
mângâiat simțind o explozie de bucurie
în inima mea gata să se rupă în bucăți, îmi plimbam ușor degetele peste părul
lui, peste obraz, având sentimentul că mâna îmi alunecă peste o întreagă lume,
că în această atingere blândă stă un
grăunte de geneză, începutul, izvorul vieții care atunci se năștea umplând
de liniște tot universul locuit de două inimi care-și armonizau bătăile cu cele
ale Timpului etern”. De altfel, lacrimile și plânsul apar aproape în
fiecare pagină, obsesiv, sunt un lait motiv al unui text impregnat de lirism
tocmai pentru a-l face impenetrabil la urâtul din jur. Roman al delicateței, vulnerabilității,
ezitării, răbdării, dantelăriei de nuanțe,
- toate convertite în forța sentimentului – se opune tocmai prin această
sensibilitate și profunzime grobianismului ambiant. „Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările,
simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei
mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el, nu numai
dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a
barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile
cerului, lumea intergalactică, vedeam ca
prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de
acolo, de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al
patului și știam, simțeam că ie parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă
ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit
de taina lucrurilor și știam că iubirea
aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la
întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””.am în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările,
simțeam focul acela ascuns pe ca
Motivul
jurnalului (autoreferențial) e legat de cel al oglinzii: căutare de sine,
dublu, cealaltă lume, semn al trecerii timpului, martor rece, și tot restul de
conotații implicate. De altfel, femeia are un gest care se repetă obsesiv:
întoarcerea capului. Ea își întoarce mereu fața, nu vrea să ni se arate, iar semnificația
acestui gest matricial e multiplă. Nu doar pentru a-și ascunde lacrimile permanente,
de bucurie fără speranță, sau pentru a
nu-și trăda trăirile pe care pudic le dorește ascunse. E un refuz al
realității, un refugiu speriat al unei ființe profund vulnerabile și, din cauza
asta, mereu bănuitoare, un refuz al prezentului, dar și al „chipului” care
înseamnă materialitate, o fugă de confruntare, o neîncredere în sine însăși și
în darul primit al dragostei, o fericire disperată și disperare a unei fericiri
neașteptate, o repliere în imaginar și interogație tot mai acută. E un fel de a
fugi de sine pentru a se regăsi pe sine într-o transfigurare nesperată prin
iubire. De altfel, încă de la început vorbește despre întâlniri în viață care
au loc prea târziu și întâlniri care au loc totuși totdeauna atunci când
trebuie.
Avantajul
epicului minimal este acela că gesturile se încarcă de bogății nebănuite (e una
din trăsăturile discursului îndrăgostit, cum
știm). Așa, într-una din plimbările lor, el se dedă unui straniu dans cu mașina,
ca o declarație de dragoste și un semn al bucuriei. Răspunsul ei: „În noaptea aceea am înțeles pe propria-mi
ființă ceea ce știam doar din teorie: că o femeie poate atinge extazul suprem
DOAR stând alături de un bărbat, ascultându-l și urmărindu-i gesturile pe care
el le face pentru ea”. În această pânză de păianjen în care din ce înaintăm
spre sfârșitul romanului, cultura construiește tot mai mult bărbatul, ca și
femeia îndrăgostită, apare, brusc, o turnură compozițională surprinzătoare.
Fiica femeii, martor implicat al acestei iubiri devastatoare, îi aduce un plic,
ajuns la ea prin hazard. Și care conține, probabil, (nu vom ști până la
sfârșit) un jurnal al bărbatului sau scrisori în care, acum, Ea devine
personaj. Joc de oglinzi, un complicat mise
en abyme dublu (din care însă noi nu
putem citi decât paginile pare) în care, cum știm de la trubaduri, dacă
dragostea nu e literatură, nu e dragoste. E, se pare, ultima lecție pe care ea
i-a predat-o. Eliberându-l, cum îi cerea fiica ei, din eros spre cultură. „Câtă luptă e într-un suflet care ține totul
în el, care nu poate și nu are cui să spună, care explodează doar în el însuși,
care se lasă cuprins de toate deziluziile și disperările lumii, care întinde
arcul neputinței și al vulnerabilității până ajunge în pragul sfârșitului
sfârșitului! Am închis ochii aducând în inima
mea toată grozăvia lumii, toate
războaiele sufletelor dintotdeauna, toate patimile oamenilor care s-au născut,
au trăit și au murit pe acest pământ”.
Prin fiica ei se
face oarecum legătura cu realitatea socială. Fata răspunde uneia dintre vocile
ei interioare, îi cere imperativ să-i redea lui libertatea, pare a-i înțelege
perfect și bucuria împlinirii ființei într-o minunată iubire tardivă și
inhibițiile, dar, realistă, pare a-i impune să-și asume o suferință actuală
pentru a evita una, mult mai gravă și inevitabilă, mai târziu. Și, în același
timp, tocmai în numele acestei iubiri de neîmplinit în social, îi cere să-l elibereze
pe el, îngăduindu-i să-și trăiască vârsta. Dar nu este orice iubire o formă de
egoism, de acaparare a celuilalt? Să nu
uităm însă că fata este singura care a citit ceea ce se află în plic, ea știe
despre el lucruri pe care noi nu le știm, nici femeia. Dar îl poate ea,
într-adevăr, elibera pe Celălalt? Din momentul în care el devine personaj, apoi
și ea devine personaj în propriu jurnal dar și în textul lui secret, din acel moment cei doi își sunt reciproc prizonieri,
dragostea lor devine inexpugnabilă, abia acum se împlinește și se rupe complet
de contingențe, îngropându-i și eliberându-i, pe amândoi, în Carte. „Este oare scrisul o slăbiciune? Ne refugiem
în noi pentru a uita? Pentru a ne crea o altă lume, paralelă, în care să fim
altcineva decât suntem în realitate? Avem voie să modificăm realitatea? Se gândi
că, totuși, scrisul e cea mai bună terapie, te vindecă de tine, te justifică,
te creează, tu devii ce nu credeai niciodată că vei fi, oricum cartea bate
viața, iar ea, autorul, își face drum printre personaje, iar ea, personajul,
devine mai puternică decât modelul și, de ce nu, îți domină autorul luând-o pe
drumul propriu, rupând lanțurile în care creatorul vrea să o țină. În carte, și
ea și el își lasă în urmă autorul, ies din viață și intră în ficțiune, poate
fără să dorească să mai iasă de acolo”.
E un roman al
„educației sentimentale” în care drama se confundă cu fericirea și se topesc în
aceeași lacrimă ascunsă printr-o elegantă întoarcere a capului. Autoarea ne-a
dăruit o lume elegantă și nobilă prin rafinamentul trăirii, care m-a dus cu
gândul la de neuitatul Aimez-vous Brahms?
Insist pe asta pentru că un astfel de model de literatură (nu foarte bine
reprezentat la noi) este mai actual decât cred spiritele superficial branșate
la experiențe așa zicând moderne.
Goana ei după
iubire este și o goană spre moarte, pasărea speriată a inimii se zbate tot mai
tare, și cu atât mai presantă devine sarcina scrierii. Triunghiul
eros-thanatos-scris oferă astfel armătura de rezistență a cărții. Întorcându-și
chipul plâns de la realitate spre carte, femeia trece pragul, recunoscând că
adevăratul personaj prins în colivia cuvintelor este Ea. Ea cealaltă.
Magda Marin ne-a
oferit un excepțional roman de dragoste de care literatura noastră avea nevoie,
subtil, profund, delicat și cu o sensibilitate teribilă la adevărurile etern
umane. În acest sens, poate, acest imperativ eliberator: „părăsește-mă!” se
poate traduce prin alt imperativ eliberator al iubirii „scrie-mă!”.
Christian
Crăciun
28 iulie 2016
în mine,
recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență,
părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos
al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi
întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul
îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să
trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un
geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și
tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de
păcătoasă, dar omenească „Descopeream
în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela
ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din
mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și
drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea
peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică,
vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM
a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos
al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi
întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul
îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să
trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un
geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și
tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de
păcătoasă, dar omenească „Descopeream
în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela
ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din
mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și
drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea
peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică,
vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul
zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe
care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din
Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire
cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta
uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la
întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””
„Descopeream
în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela
ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din
mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și
drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea
peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică,
vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul
zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe
care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din
Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire
cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta
uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la
întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””
sul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de
păcătoasă, dar omenească „Descopeream
în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela
ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din
mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și
drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea
peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică,
vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul
zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe
care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din
Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire
cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta
uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la
întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””
„Descopeream
în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela
ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din
mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și
drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea
peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică,
vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul
zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe
care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din
Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire
cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta
uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la
întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””
„Descopeream
în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela
ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din
mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și
drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea
peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică,
vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul
zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe
care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din
Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire
cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta
uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la
întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați