IOSIF BERMAN

ROMÂNIA MEA ȘI A LUI

                Unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-am primit anul acesta a fost un foarte elegant album de fotografii: ROMÂNIA LUI IOSIF BERMAN, pe care aflăm siglele Asociației România Culturală și A.F.C.N. și Federației Comunităților Evreiești din România. Albumul, bilingv, cu textele în română și engleză,  redă publicului de azi o personalitate a publicisticii noastre dispărută în indiferențele istoriei, fotograful Iosif Berman. Primul nostru fotograf de presă profesionist. Cu toată neputința pe care o simt cuvintele în lipsa imaginilor, încerc să sugerez aici frumusețea, bogăția, diversitatea și intensitatea spirituală a acestor imagini. Evreu, dintr-o familie de așkenazi din celebrul Burdujeni, naturalizați în urma participării tatălui la Războiul de Independență, a venit în București și a devenit „omul cu o mie de ochi”, colaborator al unora din cele mai cunoscute publicații românești interbelice: Adevărul, Dimineața, Gazeta Ilustrată, Realitatea Ilustrată, Cuvântul Liber, dar și internaționale New York Times sau National Geographic. Înainte de asta, însă, fusese trimis în Rusia, în timpul Primului Război, l-a surprins acolo revoluția, a fost arestat și de albi și de roșii, dar în cursul acestor aventuri o cunoaște pe viitoarea sa soție, Raisa, cu care va întemeia o familie fericită. A avut cultul familiei și fotografiile  „de familie” arată insistent chipuri și ipostaze ale fericirii. Cele două fete ale cuplului au urmat și ele cariere artistice: Luiza Berman, actriță de renume, cea care a păstrat cu devotament și spirit de sacrificiu și cultul tatălui și cât s-a putut din imensa sa arhivă foto, și Matilda (cunoscuta coregrafă Tilde Urseanu). Apoi Iosif Berman a devenit fotograful oficial al lui Carol II, calitate în care s-a alăturat inițiativelor culturale ale Regelui. În primul rând campaniilor sociologice ale lui Dimitrie Gusti, la Goicea Mare, Cornova, Rușețu, Nereju, Fundu Moldovei, Runcu între 1928 și 1940. Este reprodusă în album  o scrisoare a profesorului Gusti, care îi solicită imperios prezența, explicându-i că, fără imaginile lui, toată cercetarea și munca lor pe teren (concepută, cum știm, în ciuda precarității mijloacelor tehnice de atunci, ca integrată, cuprinzând și înregistrări audio și imagini) ar fi incomplete. Și, trebuie să spun de pe acum, imaginile, care ar merita fiecare analizată în parte, sunt excepționale. Iosif Berman a fost apreciat de toată lumea Sărindarului interbelic, și de personalități ale epocii, de la Iorga și Enescu la reporterii Brunea Fox sau Geo Bogza. Berman a fost peste tot: în sate și pe bulevarde, în aer cu Bâzu Cantacuzino și cu trenul pretutindeni, la Maglavitul lui Petrache Lupu și în mahalale, la Balcicul Reginei Maria și alături de diferite evenimente ale Familiei Regale. Când vor fi editate (cum se spune în textul final al albumului) complet toate clișeele rămase de la el, vom avea o istorie în imagini a României interbelice neprețuită. După 1940 și plecarea Regelui, steaua lui Berman apune, noul regim îi interzice prezența publică și se stinge anul următor. Am rezumat cât am putut biografia acestui personaj (este un personaj, nu numai al fotografiilor în care apare el însuși, un personaj din cele care dau textura de rezistență a unei epoci cum este Interbelicul românesc), așa cum e de aflat din materialele însoțitoare ale albumului. Să le amintesc: Prefața, semnată de Acad. Răzvan Theodorescu, prezentarea albumului în studiul Berman inedit, care explică redescoperirea acestuia după 1990, aparținând Adinei Ștefan (moștenitoarea fondului Berman de la dna. Luiza), o prezentare extrem de comprehensivă a contextului istoric și a personalității jurnalistului, Omul cu aparatul de fotografiat de Emanuel Bădescu, o analiză a temelor sale iconografice de Acad. Sabina Ispas, Drumurile fotografice ale lui Iosif Berman, și un Cuvânt de încheiere de Anca Beatrice Todireanu.

                Două sunt întrebările pe care mi le-a ridicat desfătul ochilor pe aceste icoane din alte vremuri. Prima, despre statutul  Imaginii în vremea noastră, ca formă de exprimare, de cunoaștere și de memorie. A doua, despre necontenita nevoie de a ne revizui ideile asupra acestei complicate și inepuizabile epoci a Interbelicului românesc. Aceste fotografii ne somează să ne întrebăm, din nou, ce înseamnă într-adevăr „civilizația imaginii” în care se spune că trăim. Într-adevăr, suntem asaltați, sufocați de imagini, statice ori dinamice, care dublează, multiplică indefinit și finalmente modifică radical realitatea, care devine un concept mult prea flou. Dar care ascultă și ea de principiul inflației: cantitatea diminuează calitatea. Altfel spus, civilizația imaginii nu înseamnă nimic fără o cultură a imaginii. Constatăm că omul de azi, sufocat de imagini, nu știe, de fapt, să le „citească”, fie ele un clip publicitar, un film artistic, un tablou ori o fotografie, clasică sau digitală. Le „consumă” și se lasă consumat de ele pur și simplu, în timp ce sensurile îi rămân ascunse. Tocmai împotriva unei astfel de fagocitări a Sensului ridică un obstacol un astfel de album. Privind imaginile lui Berman, ești obligat să întârzii, să-ți odihnești ochiul obosit pe echilibrul lor. Nu poți da pagina repede. Este o copleșitoare, pentru noi cei de azi, invazie de Frumos pe care ne-o propune omul acesta îndrăgostit de lumea captată prin obiectiv. Sigur că se pot face analize tehnice: lumină, perspectivă, decupaj, ritm interior, etc. Dar nu astea impresionează pe privitorul de azi (mai mult cred decât pe contemporanii lui Berman, care se hrăneau din aceeași atmosferă), ci tensiunea sufletească evidentă din fiecare clișeu. Fotografia presupune un cult al memoriei, dar și știința de a face faptul cotidian memorabil. Pe ambele le deține la modul superlativ fotograful. O horă, întâlnirea a doi cosași sau a trei coșari, niște rândunele pe sârmă sau niște rufe întinse la uscat devin, în expunerea lui Berman, urme, martori ai inefabilului, rup banalul muritor pentru a deveni semne ale imperisabilității frumosului. „Vânătorul de nori”, cum îi spunea fiica sa, avea și răbdarea și viteza de reacție și atenția de a surprinde, în orice privea clipa cu sens. De aici bucuria evidentă a fiecărei imagini. Autorul pare a triumfa de fiecare dată la gândul că a mai smuls morții o clipă. Această jubilație se transmite cu generozitate privitorului de azi. Obișnuit să ucidă clipele prin imagini de o clip-ită. Epoca lui Berman era una în care imaginea avea încă statut de unicat, nu se substituia cuvântului, sugera prin împlinire, nu devora prin excludere structura complicată a realității. Fotografia avea rangul înalt de martor, și răspunderea lui. Țăranii fotografiați de Berman își mai puneau în coliba lor săracă „poza” făcută la târg la nuntă, sau la nașterea vreunui prunc, toată familia, pe peretele de răsărit, alături de icoana cu busuioc. Acesta era statutul fotografiei, complinire în mundan a sacrului. Precaritatea tehnică a aparaturii de atunci ne dăruiește un aer de autenticitate pe care cel mai perfecționat Nikon de azi mi-e teamă că a pierdut-o iremediabil. Limba veche avea o formulare care, în ciuda a ceea ce cred pedanții, nu era deloc pleonastică: am văzut cu ochii mei! Expresia instituia vederea, prin subliniere, ca ultim criteriu al adevărului. Da, privind fotografiile lui Berman vedem cu ochii noștri cum arăta o epocă pe care, fatalmente, nu o cunoaștem decât livresc. Și este o „plus-cunoaștere”, ca să zic așa, absolut necesară. Berman e prezent (e condiția de bază a reporterului, fie el de cuvinte sau de  imagini) și reușește să ne facă prezent, după decenii, acel trecut deja foarte îndepărtat. E o școală a vederii, a faptului că răbdarea obține, paradoxal, cele mai reușite efecte ale instantaneului.

                Să privim, de exemplu, fotografia (îmi place să-i spun „poză”, oare cuvântul, ușor arhaic, s-a demodat?) în care ne este înfățișată o clacă (m-a dus gândul la niște texte ale lui Dumitru Cristian Amzăr despre șezătoare, probabil erau împreună în acele campanii). Femeile care torc sunt evident „așezate”, ca în compoziția unei Renascentiste Cine de taină, îmbrăcate de sărbătoare, torcându-și caierul ca niște Parce eterne. Totul într-un decor încărcat etnografic, ex-punându-se cu ostentație demonstrativă. Există chiar și o poză a Regelui Ferdinand (dacă ochiul meu obosit nu-mi joacă feste) în spate. Dar fascinante sunt Chipurile acestor bătrâne. Chipuri de neam vechi, care vine din eternitate și se duce în eternitate. Sculptate de timp. Ceva le leagă dar sunt perfect individualizate fiecare. Fără îndoială avem un document etnografic prețios, dar, înainte de asta, o capodoperă artistică. Fiecare fotografie are un asemenea nexus care să te pună pe gânduri. Imaginea se deschide spre poveste, devine poveste și, în felul acesta, capătă viață. Autorul nu caută exoticul, pitorescul cu orice preț, excepționalul. Dimpotrivă, el încearcă să capteze comunul, obișnuitul, identicul. De pildă, câtă singurătate și siguranță și forță e în imaginea acelui moș care se întoarce de la coasă, cu traista și coasa pe umăr și cu toiagul vârtos în dreapta! Observ că fotograful nu caută niciodată dramatismul, îi place calmul „care nu deplasează liniile”. O poză cu niște plutași în luptă cu vâltorile e una dintre puținele care te duc cu gândul la o confruntare dintre om și stihii aici.

                Acest sentiment al păcii exterioare și interioare ne leagă de cel de-al doilea aspect al viziunii lui Iosif Berman: atmosfera epocii. Interbelicul românesc mai are multe să ne spună, să ne învețe și să ne dezvețe. Aici văd eu lecția minunată pe care  ne-o oferă pozarul. Să contemplăm, în primul rând, portretele. Cele ale Casei Regale au, firește, caracterul impus de „discurs oficial”. Și totuși, reușește să le ofere credibilitate și viață, să le scoată din „înțepenirea” care marchează îndeobște un astfel de discurs vizual. Solemnitatea nu exclude firescul. Este apoi marea temă a familiei. Aici ludicul și drăgăstosul și răsfățul și bucuria omului împlinit și dragostea nemărginită pentru soția și fetele sale răzbat din fiecare imagine. E un fel de imn de mulțumire în aceste compoziții, adresat Domnului pentru atâta fericire. Epoca e surprinsă prin oameni. Autorul este evident un iubitor de viață, de oameni. Lumea rurală pe care ne-o prezintă este cea a cuviinței. Două femei, una cu pruncul în brațe, se închină la o troiță. E aici un hieratism de icoană bizantină. La fel în statura țăranului în alb care vine pe lângă carul cu fân ca și cum s-ar ruga, într-o așezare a mâinilor de reculegere cuviincioasă. Iosif Berman știe să îmbine în duhul adevărului rigoarea documentului antropologic cu frumosul operei de artă, fără să le afecteze pe niciuna. Sunt apoi instantaneele din viața urbană. Bătrânele, dintre care una surdă, cu pâlnia la ureche, într-o conversație pe bancă. Tomberoanele salubrității înșirate la riglă, într-o ordine militară, ca de paradă. O aproape suprarealistă imagine cu un câmp de damigene, spațiul de depozitare al cine știe cărei sticlării. Biserici, parcă mereu pierdute în ceață. Târgoveții la piață (unde nu pare a-l interesa „bâlciul” caragialian, ci tot liniștea, adesea sunt surprinși dormitând lângă tarabă). Doamne elegante jucând șah. O șatră în care m-a frapat (antropologic!) asemănarea corturilor cu cele pe care le vedeam în copilărie în filmele cu Pieile Roșii. O țărancă desculță înălțându-se pe vârfuri pe un peron pentru a-i întinde unei doamne cu două fete la geamul trenului București-Dărmănești- Vatra Dornei un pahar umplut din ulcica din mână, poate lapte, poate vreun sirop. E o eleganță de balet clasic în dinamismul vertical al mișcării. Doi oameni care sparg gheața cu topoare, pe un sloi, surprinși tot într-un moment de repaus, în timp ce-și aprind țigările. Totul reflectat în apă. Niște mori de vânt stranii în precaritatea lor.  Și acea fotografie care rușinează toate superlativele, pe bună dreptate reprodusă în format mare, pe pagină dublă, cu Hora satului. Avem aici tot Coșbucul epopeic & Rebreanu realist, o întreagă narațiune într-o imagine cu zeci de personaje. Și așa mai departe.

Aceste secvențe de imagini se articulează într-o Lume. O lume coerentă, fragilă și frumoasă în sărăcia ei. O lume în alb și negru, clară. O lume în care omul și natura nu s-au despărțit, nici măcar la oraș. Ochiul atent și artist din spatele obiectivului a surprins esența acestei lumi, oferindu-i adevărul neuitării. Vedem cu ochii noștri că această lume a existat. Iosif Berman se situează pe sine ca păzitor al memoriei. Obligația memoriei încarcă imaginile cu un lirism care nu este numai cel presupus de melancolia că toată lumea aceea s-a stins. Intuiesc, nu știm, poate că viitoarele cercetări de arhivă și monografii ne vor proba ipoteza, că artistul bănuia extincția rapidă a acestei lumi tradiționale și valorilor ei și deci însemnătatea inestimabilă, testimonială a clișeelor sale. Iosif Berman este liric pentru că este comprehensiv, dar nu idealizează. Imaginile lui au o precizie care ne sugerează că nu puteau fi altfel. O mare înghețată, un pod, o locomotivă, un bătrân și un copil ducând o bătrână bolnavă cu o cotigă, toate devin semne ale timpului. „Vede-n capăt începutul cine știe să le-nvețe”.

Ajung astfel la o chestiune care mi se pare a încadra perfect trăsătura de eveniment cultural a apariției (în 2015, uitam să spun) acestui album: titlul lui, România lui Iosif Berman.  Asta s-ar putea citi la o primă vedere România din perspectiva  lui Iosif Berman. Și n-ar fi, desigur, greșit… bazându-ne pe tot ce am spus până acum. Artistul avea un „ochi inteligent” care știa să infuzeze sens imaginii decupate, depășind minimalul ziaristic al documentului plat, simplă duplicare a realității (cum a devenit fotografia azi, în epoca haoticei sale multiplicări digitale). Pentru noi, paseiștii irecuperabili, România lui Berman este pur și simplu țara care ne justifică. În ultima sa epocă în care își mai păstra identitatea. Din fiecare clișeu răzbate acest specific  al oamenilor și al locurilor și care s-a pierdut sub timpuri și dezvăluirea lui înseamnă monumentalizarea efemerului. Dar mai există un sens al titlului, și acesta ne leagă și ne dezleagă de istorie. Este cel mai direct. România lui Iosif Berman chiar este România lui Iosif Berman. Așa cum este a mea, a ta și a tuturor celor care se simt aparținându-i. Discursul fotografic al artistului este evident unul îndrăgostit, pătimaș îndrăgostit, exact în sensul în care îndrăgostitul spune „iubita mea”. Da, poate că definirea fotografiei ca vânare de nori e mai mult decât o metaforă! Nu se poate încheia decât mulțumindu-le celor care au trudit pentru această excepțională restituire: coordonator Anca Beatrice Todireanu, grafic-design layout și copertă Roland Edgar Vasiliu, prelucrare imagini Andrei Scărlătescu, traducere în engleză dr. Adriana Bulz, consultant științific Acad. Răzvan Theodorescu, editor dr. Cătălin D. Constantin.

Și iarăși nu putem încheia, răsfoind încă odată suita de imagini, decât oftând prin parafrază că totul este vânare de nori și ce oameni frumoși am avut în ce țară frumoasă! Nimic despre prezent…

Christian Crăciun

1 august 2016