MĂLINI

ȚARA UNDE POMII AU NUME….

        

Da, există o astfel de țară, unde fiecare pom din curte primește un nume. Sunt Oblio, mărul pădureț, Roger, puiul de stejar, Ioana, cireșul, Helga, mărul de pe hat, Lavinia și Alteea sunt gutui și frații lor se numesc Lena și Karen. Sybil, e alt gutui, regina Tuia, prunul Klompe, vișinul Morgothia, vișinul Klim. Ca un nou Adam în paradis, omul e chemat să dea nume la tot ce mișcă: „ – Să ne pui și nouă nume, frate om!, mă roagă unul dintre vișini. – Să le pui și lor nume, frate om!, îmi spune și îngerul de pază […] Să le pui nume!, frate om, repetă îngerul de pază. În cartea vieții sunteți toți: oameni, pomi, păsări, ierburi. Toți – Ce bine, frate înger. Da, Eduard, da…”. Țara asta se numește Mălini. Este Mălinul lui Labiș, firește, dar, de acum, și Măliniul lui Eduard Dorneanu, dintr-o carte cu acest nume, apărută la editura Eikon în 2014. Textul este o decupare de mici scene care ne dezvăluie lumea satului de azi (datele sunt precizate, suntem în anii 2013-2014) contemplată cu o imensă duioșie, iubire, înțelegere și sarcasm. Și, firește, lumea amintirilor. E o țară în care se găsesc deopotrivă și prostia hiperbolică, ura, lăcomia absurdă, naivitatea, mărginirea, violența, lenea, o răutate patologică, dar și vorbirea directă a „fratelui om” cu „fratele înger”, aruncarea dracului de pe punte ca în poveste, expresiile fulgerătoare care fac cât un tratat de filozofie, bunătatea îndurării și îndurerării, ironia fină, munca și timpul ei (aș fi vrut să numesc acest text „Munci și zile” pentru că tocmai acest calendar lăuntric al unui cosmos sfințit prin punerea barabulelor în pământ, culesul vișinelor, văruitul camerei, prășit ș.a.md. este scos în evidență de compoziția cărții), o lume care se prelungește pe nesimțite în mit și poveste, în care omul vorbește firesc cu lighioanele din  ogradă, cu pomii și cu cerul, cu stelele și cu păsările, cu vântul și cu îngerul, iar ele îi răspund, un creștinism cosmic fără ostentație, fără parapon, fără dogmă, dar indestructibil prin rădăcini, precum de câte ori Eduard sapă în grădină dă de rădăcinile vii și puternice ale unui arbore ce de mult nu mai este, așa, când îi cercetează cu amuzată îngăduință pe acești oameni cu scăderile lor de multe ori grave dă de aceste rădăcini nemuritoare ale unui cosmos care s-a ascuns în fiecare dintre personaje. E o lume de o poezie pură și de multe ori atroce.  O lume care face pereche cu Bulzeștiul sorescian din La lilieci.

Cartea este o  însumare de scurte povești, „scene din viața cotidiană” care se constituie într-un autentic document uman, îmbinând poezia cu realismul socio-psihologic,  despre ce înseamnă un sat românesc de azi. Este și un fel de jurnal al muncilor și al anotimpurilor. Surprins cu un autentic lirism, provenit din febrilitatea perceperii naturii ca miracol. „Vântul îngroapă capete de profeți la marginea ogoarelor”. „Copacii din livadă șoptesc rugăciunea de dimineață. Dumnezeu o ascultă în genunchi. Rugăciunea copacilor este simplă, fără cuvinte prețioase, fără metafore bombastice”. Numai cine a îngropat un câine ori o mâță în fundul grădinii sau a vorbit cu un pom, sau i-a mângâiat coaja aspră, sau s-a tăiat în asprele frunze de fasole, poate percepe tonul de elegie și bocet al acestor pagini la contemplarea „țării” acesteia de oameni și jivine și îngeri. „Dimineața se așază flămândă în palmele Domnului. Roua se scurge printre degetele Lui și răcorește gutuii, porumbul spintecat de grindină și mormântul tatălui meu. Îngerii de noapte se retrag lăsând în urmă șoapte și ecouri. Clopotul bisericii clatină liniștea. Respir adânc. Livada mă strigă cu vocea firelor de iarbă. Aud și înțeleg. Aud”.

 Pe de altă parte, există momente narative surprinse cu un ochi necruțător, iar urechea percepe sonoritatea limbajului local, de o savoare excepțională. „- Uăi, tu vrei batai! Nu ti lășî. Amu ti pocnesc! – Ia fă-ti încoaci sî ti învăț minti!, prostălăuli. […] – Da ci i-am pus eu sî intri în șanț?...Ci i ar sări sî mă agiuti pi mini?[...] – Uăi!, dacî ti belesc aicia în drum îi ghini? Uăi!, nu mă fă cî ti bat di crăchi”. Se conturează și câteva personaje: în primul rând mama, octogenară neobosită, în continuă „trebăluire” și trăitoare firesc a ritmurilor unei existențe ritualizate, marcată de lucrurile care trebuie făcute fiecare după rostul și timpul său. Apoi tatăl, plecat dintre cei vii, evocat în amintiri de o tandrețe virilă, în ancestrala lui înțelepciune. („Copile!, țăranul nu are voie să doarmă, să se îmbolnăvească ori să se rătăcească. Pe el nu îl ajută nimeni”). Și, desigur, Eduard însuși, se conturează (auto)portretul unui rebel fără cauză (scenele de Bunuel din școala sau armata ante 1989) cu vocația de a-i provoca pe ceilalți să-și dezvăluie fără rest trăsăturile, de a surprinde în culori tari o umanitate  deloc idilică, o „lebădă neagră”, anomalie cromatică în zarea Mălinului unde oamenii se ghidează după „io am făcut ceva din viața me”. Este un „melancolic” (antologică povestea acestui epitet, sub forma „meclancolic”, primit de la un maistru, pe când era în clasa a IX-a la practică agricolă. De altfel școala, copiii apar în aceste povești în latura lor infernală), privit ca o ciudățenie care „scrie poezii” de consăteni. Dar martor extrem de atent al unei lumi în extincție și al nașterii uneia noi. „Dumnezeu ia cei doi fluturi din ghiveciul cactusului și îi așază înapoi pe sticla ferestrei. Fluturii alunecă și cad pe podeaua cerdacului. Nimeni nu poate încălzi fluturii, zilele ploioase și inimile oamenilor triști”. Și acea splendidă evocare a strămoșilor veniți la coasă, un fel de catalog homeric al corăbiilor/cosașilor, pomelnic al străbunilor: „În mișcarea cosașului e toată dârzenia, tot orgoliul unei generații. Cosesc. Aici a cosit Iacob Dorneanu, stră-stră-străbunicul meu. Și Andrei Dorneanu, stră-străbunicul meu. Și Ilie Dorneanu, străbunicul meu. Și Vasile Dorneanu, bunicul meu. Și Neculai Dorneanu, tatăl meu. Aici vor cosi urmașii neamului meu. Nu mă mai dor brațele. […] Mă așez pe spate în iarbă. Văd în albastrul cerului pe Dumnezeu cosind. E dezbrăcat de orgoliu, asemenea unui țăran bucovinean. Hărșt! se aude din cer. Dumnezeu cosește în albastru. Ehei!”

Urmează apoi puzderia de personaje din lumea satului, evocate cu numele și porecla, mereu pitorești, strigarea unui inventar al caracterelor rurale (dar nici bișnițarii de la oraș nu diferă cu nimic tipologic). „Agresivitatea din zona rurală nu va dispărea nici dacă România ar fi ocupată de extratereștri, iar aceștia ar monitoriza fiecare formă de viață care respiră la sat”.

Fiecare din cele 41de schițe are structura unei „zile” sacralizate, începe și se termină cu o rugăciune. Pline de aceeași îmbinare de lirism și realism sunt și evocările vremurilor de dinainte de 89. De pildă, scena în care copilul trebuie să se ducă la oraș să cumpere pâine, precizia cu care sunt enumerate magazinele de unde se putea cumpăra pâinea, dimensiunea de aventură pe care o capătă călătoria, căci nu-l ia nici un „ia-mă nene” la întoarcere, pentru ca totul să se ridice, odată cu mirosul de pâine caldă, spre mit: „La plecarea din oraș priveam întotdeauna în oglinda retrovizoare a mașinii. Acolo vedeam pe Dumnezeu cum aleargă n spatele mașinii cu o pâine neagră în mâna stângă. Știam că va alerga după mine o viață întreagă. Știam. Vântul mângâie umbrele îngenunchiate. Stau spate în spate cu Dumnezeu. Nu ne vorbim. Nu ne privim. Nu”. Citatul acesta ne dă o idee și despre ritmul interior al narațiunii, fraza este scurtă, alertă, precisă, pentru a mă păstra în simbologia cărții aș spune că este un stil tăios, eficient, cu minimum de efort și maximum de eleganță „taie”, precum gestul cosașului, maximum de sens.

Mă întreb asupra funcției literare a unui asemenea text. Cu o structură de  jurnal și cu o sinceritate de antropolog, naratorul consemnează o „ciocnire a civilizațiilor”. Asemenea momente de trecere dau, se știe, tipurile umane și poveștile cele mai interesante. E cazul bătrânului care vrea să-și încarce telefonul mobil și care e nemulțumit că a primit doar minute nelimitate. Sau a celuilalt care e  supărat pe altul că face speculă cu „găleți de internet”. Dar, pe de altă parte, această lume, cu un sens atât de specific al vieții și al morții, este iremediabil condamnată la dispariție. Scriind-o, naratorul se arată perfect conștient că este martorul unui apus. Din acest punct de vedere, finalul cărții poate fi citit și ca o alegorie. Merele viermănoase, căzute din pom, pe care îngerul le duce în azur celor morți, ca ofrandă, fac văzduhul albastru și deschid căile de comunicare cu cei duși. „Chemarea oamenilor și animalelor dragi mie seamănă cu o baladă gothică. Acum știu că albastrul e plin de roade neculese. Plin”. Asemenea acestor roade este și cartea aceasta despre o lume în extincție. O rodire a omului-pom de dus de către înger dincolo. Cartea lui Eduard Dorneanu, mi-a readus în minte o ipoteză, habar n-am dacă are vreo bază „științifică” (cuvântul însuși nu are ce căuta aici), la care mă gândesc de ceva vreme: anume că lumea tradițională a satului nostru, cu cosmosul său de obiceiuri și viziuni, nu mai poate supraviețui acolo, in situ.  Acolo este condamnat la dispariție, tipologia umană care îl încarna se stinge cu rapiditate, sub presiunea „civilizației”. Și, dacă această lume mai supraviețuiește, se datorează „străineilor”, celor care au asimilat-o mai degrabă pe cale livrescă, satul mai este de găsit mai degrabă la Muzeu decât „la sat”. A trebuit să vină englezii, turiștii, pentru ca dragii noștri maramureșeni să înțeleagă ce comori înseamnă casele lor de lemn. Poate că este o erezie, din punct de vedere etnologic și sociologic, ceea ce spun, nu știu, dar povestirile lui Eduard Dorneanu, cu așezarea acestei lumi sub aripa îngăduitoare a îngerului, mi-au întărit părerea enunțată. El este un observator privilegiat și poartă această lume, ca un martor, în sine, pentru a-i mai da o șansă.

„ - Ești bucuros? frate om

   - Sunt bucuros, frate înger.[…]

    - Sunt bucuros, frate înger. Îți jur că sunt bucuros.

Închid ochii și simt arsura pleoapelor”.

Christian Crăciun

Schimbarea la Față 2016