Cuvintele IUBIRII

CUVINTELE  IUBIRII

               

Este, desigur, o întâmplare că materialul pe care îl propun pentru numărul 2 al Buletinului nostru este, ca și la primul, tot transcrierea unei conferințe. Dar și întâmplarea este întemeiere de sens…Nu sunt un tip care să cultive oralitatea, deși ultimii ani m-au proiectat adeseori în ipostaza neobișnuită pentru mine a unui wandering speaker. Dar nu cumva chiar revenirea la oralitate (oricât de diferită de cea tradițională și mediată de felurite gadgeturi) este una din mărcile antropologice esențiale ale vremii noastre? Provocând prefaceri ale condiției umane încă greu de bănuit și de cuantificat? De aceea  însăși forma acestor texte, de o retorică „tradițională”, este implicit polemică și are o dimensiune antropologică vădită. Dincolo de tema lor. Am transcris, deci, în cele ce urmează scurtul logos pe care l-am ținut în ziua de joi 25 februarie, la invitația Centrului Județean de Cultură Prahova, în spațiul generos intim al Centrului Dramatic Mythos. Prilejul de astă dată a fost o întâlnire pe tema dragostei, cu mai mulți vorbitori, dintre care mie mi-a revenit sub-tema „Dragoste și literatură”. Publicul tânăr, fremătător, participativ, încântător. Acesta este contextul necesar înțelegerii conținutului. Am transcris cu minime corecturi și modificări acolo unde avalanșa rostirii libere risca să lase textul în obscuritate.

Tema care îmi revine mie în întâlnirea din această seară este: literatura și dragostea. Să nu se supere Părintele Bogdan, dar vreau să încep cu o mică observație: uneori când întrebi un preot sau un teolog despre o chestiune din aceasta mai subtilă, mai dificilă respectivul ridică ochii în tavan și spune: fiule, asta e o taină, și a scăpat. Asta pot să fac și eu, vă spun: Dragostea e o taină, și am scăpat, pot să plec. Ar fi bine dacă ar fi așa ușor, evident că nimeni nu știe ce e aceea dragoste, evident că toată lumea știe ce este aceea dragostea și v-aș propune să pornim de la următoarea premisă: dragostea se învață. O premisă pe care îmi pare tare rău că nu pot să v-o demonstrez aici, pentru că este destul de dificilă. Imediat se pun două întrebări: de la cine o învățăm? Și cum o învățăm? Vă mai spun ceva, dragostea este legată de foarte multe cuvinte – o să vorbim imediat și despre vocabular – și printre ele se află și cuvintele dificile cum ar fi fericire de pildă, eternitate, niciodată ș.a. Dacă învățăm, învățăm la tinerețe, dragostea este legată de tinerețe, deși, din păcate, sau din fericire, se  mai iubește și la bătrânețe și știți că pojarul, dacă îl faci la bătrânețe e mortal, la tinerețe te faci bine. Eu sunt om bătrân și știu. Deci nu cumva iubim la tinerețe ca să nu știm? Dragostea se leagă firește de cei doi termeni fundamentali ai universului: masculinul și femininul. Nu spun bărbatul și femeia pentru că masculinul și femininul se pare că au existat înainte de a exista bărbatul și femeia, care se unesc printr-o energie care se cheamă iubire ce duce la creație. Iubirea care nu duce la creație, nu este iubire. Există un cântec mai profund decât pare, pe care-l știți cu toții, formația Taxi parcă îl cântă, în care bărbații se chinuiesc să spună: te iu…te iu… de ce, pentru că este cel mai greu cuvânt de spus, nu există cuvânt mai greu de spus decât te iubesc. Pentru că, dacă l-ai spus ușor, înseamnă că l-ai mințit. L-ai mințit pe celălalt, te-ai mințit pe tine și ai mințit și cuvântul iubire. Mă leg foarte mult de cuvinte, firește, observa și Părintele Bogdan că se poate spune  a face dragoste, dar nu se poate spune a face iubire. Ambele cuvinte provin în limba română din limba slavă, probabil, trebuie cercetat și asta, ele sunt sinonime pe 99% din suprafața lor, dar la un moment dat apare această sciziune care trebuie să ne pună pe gânduri.

Ce înseamnă, de fapt, această capacitate de a spune cuiva te iubesc? Pentru că, în momentul când îi spui cuiva te iubesc, îi spui ești nemuritor (numai?) împreună cu mine. Pentru că amândoi suntem capabili să creăm ceva care vine din viitor, de dincolo de noi. Pentru că iubirea vine de dincolo de noi, trece prin noi și ajunge dincolo de noi. Noi suntem niște vase prin care iubirea doar trece. Dacă suntem vase curate, iubirea iese curată din noi, dacă suntem vase murdare, se murdărește firește și iubirea care trece prin noi. Apropo de întrebarea de  unde învățăm ce este iubirea, de bună seamă din literatură. Peste 90 % din cărțile care formează literatura lumii, de la Ghilgameș până astăzi, au ca temă iubirea. Dar, spune undeva Novalis, dragostea e mută, numai poezia o poate face să vorbească. Iată, devii poet când iubești,  fără să fii făcut un singur vers, o jumătate de vers, un sfert de vers. Prin simplul fapt că  dai glas  iubirii tale. Încă două lucruri care se apropie: poezia și dragostea. Dacă ele practic se confundă, pe de altă parte cărți cum să vă spun de teorie a dragostei, de filozofie a dragostei, nu de sexologie, cărți care să facă ceea ce încercăm noi să facem aici, să privim dragostea dintr-o perspectivă mai metafizică, mai metaforică, nu mai sunt așa multe precum sunt cele de literatură. Sigur că putem merge la Banchetul lui Platon, sigur că sunt și alte cărți de această factură, eu v-am adus aici câteva, câte am putut prinde la repezeală din biblioteca mea. În altă ordine de idei, dragostea nu unește numai două persoane, ci și cele două, ca să nu spun trei părți ale ființei noastre: trupul, sufletul și spiritul. Dragostea care nu cuprinde toate aceste părți nu este dragoste. Adică dragostea care prinde numai sufletul este sensiblărie, e sensibilitate excesivă și e slabă. Dragostea care cuprinde numai spiritul este răceală, e calcul. Dragostea care cuprinde numai trupul este eros pur și simplu. Dragostea care le cuprinde pe toate, abia aia este iubire și abia ea duce la împlinirea ființei. Pentru că asta căutăm în fond în iubire: să ne împlinim. Și ne împlinim în cifra trei, în treime. Nu în cifra unu, nu în cifra doi – cifra doi e necesară, dar nu este suficientă – ne împlinim abia odată cu cifra trei. Sensul Treimii ține și de acest aspect al iubirii. În Epistola lui Ioan se spune simplu: Dumnezeu este iubire! Punct. Mai mult de atât nu se poate spune despre Dumnezeu, sau mai puțin de atât. Poate că v-a surprins că v-am spus că dragostea se leagă și de partea rațională. Vă dau două exemple din poetul pe care-l iubim cu toții, Eminescu. Poetul are un vers infernal pe care nu-l învață elevii la școală: Ce e iubirea: E-un instinct atât de van, ce le-abate și la paseri de vreo două ori pe an. Te-a terminat! Este „iubirea” ca „basic instinct”, formă care, observăm, tinde să le obnubileze treptat pe toate celelalte. Un asemenea tip de iubire are în poezia eminesciană un personaj tip pe care-l știți și pe care-l cheamă Călin. El ar fi în limbajul de azi un gagicar, de neam prost, care vede și el una bună și prințesă și cu avere și de neam bun și o agață, și dă-mi un sărut și gata. Dar, surpriză, după ce se petrec niște schimbări foarte ciudate cu firea lui Cătălin, uitați-vă dumneavoastră la a doua declarație de iubire pe care el i-o face Cătălinei. Limbajul lui seamănă acum cu cel al Luceafărului. Eu îi întreb pe elevi: cine vorbește acolo, și elevii care de obicei nu sunt atenți, că de aia sunt elevi, răspund cu grabă: Luceafărul. De ce? Pentru că limbajul lui Cătălin s-a „luceferizat”. S-a hiperionizat, zic eu chimic. El îi spune acolo acest lucru extraordinar: revarsă liniște de veci pe noaptea mea de patimi! Iată ce devine suprema iubire la el acum: nu patima, ci liniștea de veci, absolută, care stinge patima. Este opusul lui Cătălin din prima apariție. Aici este apexul iubirii, în momentul când patima s-a liniștit și când devine liniște de veci, devine spirit. Uite, v-am adus aici într-una din cărți, o splendidă carte despre  iubire a unui  teolog contemporan Costion Nicolescu și care are și un titlu minunat: Carte despre îndrăgostiții care vor să se împrietenească. Pentru că el vede în prietenie – și demonstrația este teologic și sentimental și cum vreți s-o luați absolut superbă – o etapă deasupra dragostei. O etapă când patima s-a potolit și când se întâlnesc cele trei, poți să ai liniștea spirituală, ceea ce în Scriptură este numit etapa lui agape, etapa supremă a iubirii.

                Iubirea presupune și inspirație, și asta o leagă iarăși de literatură, presupune duh, la fel ca și literatura. Numai oamenii bogați sufletește știu să iubească. Ne întrebam dacă iubirea poate fi învățată… iată, ajungem din nou la concluzia că nu toți oamenii știu să iubească, toți oamenii au instincte, dar aia nu e iubire. Numai oamenii foarte rafinați, oamenii care au o educație sufletească, intelectuală și spirituală știu să iubească. Ei au o complexitate care permite iubirea, pentru că iubirea este complexă. Ceilalți sunt niște simplii purtători de instincte. Și vă mai arăt aici o carte, apropo de faptul că fără literatură n-am fi știut niciodată să iubim, Denis de Rougemont Iubirea și Occidentul, o carte care arată foarte clar ce mutație s-a petrecut în conceperea și trăirea iubirii în momentul când au apărut trubadurii. Este o schimbare de paradigmă, cum se spune în termeni pretențioși, științifici, în care raportul dintre femeie și bărbat s-a schimbat radical față de cum era privit până atunci. La trubaduri suprema încercare  a iubirii era să nu vezi niciodată iubita, să o iubești fără să o vezi. Donna Angelicata era înger adică ceva de dincolo. Și mai invoc aici un cuvânt: căutare. Iubirea este căutare. Toată viața, și acum suntem din ce în ce mai precoci, începem de pe la 12- 13 ani, ba am văzut și fetițe mai mici pe FB care își caută iubitul: mămico, în cls I sau clasa 0, am iubit! Și tot căutăm iubirea… Gândiți-vă la două personaje: Don Juan, cel care caută iubirea prin o mie și ceva de femei, și nu știm dacă a găsit-o. Și celălalt Don, Don Quijote , care dă de una, vorba lui Creangă balcâză și lălâie, dar care pentru el este idealul. Aici ne întâlnim cu altă trăsătură a iubirii: ea transfigurează. Știți vorba: nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie. Iubirea este ceea ce iubesc eu, și atât. Asta se vede foarte bine în povestea Dulcineei lui Don Quijote.

                E important deci limbajul. Limbajul este erotizat pentru că are gen. Cel puțin limba română încă mai are trei genuri. Dintre care cel mai interesant este neutrul. Există o carte foarte interesantă care demonstrează că limba română este o limbă feminină, ceea ce-i dă o forță teribilă. E o carte la fel de profundă cum sunt mult mai cunoscutele cărți ale lui Noica. Această erotizare, pentru a v-o demonstra vă adresez o singură întrebare: de ce limbajul îndrăgostiților conține atâtea diminutive și nume de animălașe? Găsiți o explicație! Eu nu am găsit una, sau una care să mă mulțumească deplin. Este o cataliză care transfigurează limbajul, îi dă alte funcții decât cele de simplă comunicare. La fel ca în poezie. Limbajul, chiar cel al iubirii mistice este profund erotizat. Și nu vă trimit doar la Cântarea Cântărilor, care este poate cea mai frumoasă poezie de dragoste care s-a scris vreodată. Dar dacă îi veți citi de pildă pe misticii spanioli, pe Sfânta Tereza de Avilla sau Sf. Ioan al Crucii veți descoperi un limbaj erotic, erotic. În Biserică vorbim tot timpul de Mire și Mireasă. De ce? Pentru că această Putere a dragostei, fără ea  nu ar exista lumea. Și nu am exista nici noi, nici la modul biologic, cu atât mai mult la modul spiritual. În momentul când iubim, chiar la modul fizic mă refer acum, iubirea transfigurează trupescul. Cum spune cineva: atunci trupul devine Chip. Iubești în celălalt pe Celălalt. Pentru că nu te poți iubi pe tine însuși. Asta e o aberație, un narcisism insuficient. E una din maladiile societății contemporane. Dragostea mai este legată și de Sărbătoare. Nu de o anume sărbătoare calendaristică: nici de Valentine, nici de Dragobete, nici de 1 Martie, care, după părerea mea, este adevărata sărbătoare a dragostei în folclorul nostru. Dragobetele a fost reinventat ca un fel de reacție la Valentine, el era o tradiție obscură, puțin răspândită în câteva regiuni ale țării. Pe mine mă interesează sărbătorescul. Atunci când iubești sigur că timpul curge altfel, sigur că toată lumea e în sărbătoare și toată lumea e în primăvară, de aia sunt toate sărbătorile iubirii primăvara. Nu numai pentru că aleargă sângele și sevele în flori și copaci și totul renaște la viață, ci pentru că orice iubire e un început, și primăvara fiind Începutul, e normal ca sărbătorile iubirii să pice, indiferent de cultura în care ne aflăm, în primăvară. Prin ce se mai leagă iubirea de literatură?

Prin aceea că întotdeauna ne îndrăgostim de o imagine. Literatura se face cum știți din imagini, și noi, înainte de a ne îndrăgosti de o persoană reală, ne îndrăgostim de o imagine, am dat deja exemplul lui Don Quijote, care, înainte de a o cunoaște pe Dulcineea, auzise e ea. Imaginea femeii perfecte, sau a bărbatului perfect, dacă avem noroc, găsim corespondatul acelei imagini și în realitate, modelul și realul se suprapun într-o mai mică sau mai mare  măsură, fizic și psihic. Dar totdeauna ne îndrăgostim de această imagine. Hai să vă mai arăt câteva cărți […] Câteva cărți care nu că ne învață să iubim (contrazic acum ce spuneam la început) pentru că pentru a învăța să iubim trebuie să iubim. Aici nu merge ca la școală: trei săptămâni de teorie, o săptămână de practică. Aici, în iubire, din fericire teoria („literatura despre”) și practica nu pot fi separate. E precum cerneala vărsată în apă: nu mai știi care e cerneala și care apa. Nimeni n-a putut să iubească fără să citească, dar nimeni n-a învățat să iubească citind o carte. Asta e la fel de adevărat. Mă duc aici la palatul Culturii, iau fișierul cu toate cărțile despre dragoste și devin un îndrăgostit perfect. Asta nu e posibil. Roland Barthes aici vorbește despre abrealitate, această forță pe care o are iubirea de a ne smulge din realitate. E lucrul cel mai folositor pentru noi, să știți. De ce spunem că îndrăgostiții umblă cu capul în nori? Pentru că pentru ei realitatea imediată nu mai este preocuparea numărul unu ci numărul….nu știu care. El este preocupat doar să iubească. Pentru că ființa lui, atâta cât este, pentru că avem o ființă mărginită, e atât de copleșită de o forță care vine din tot cosmosul și care se cheamă iubire, încât nu mai are timp să se uite că i s-a rupt flecul la pantofi (asta depinde, totuși se îmbracă frumos ca să placă celuilalt, e o întreagă semiologie a modei aici, despre care nu am timp să vă vorbesc) sau că nu are ce mânca mâine sau alte lucruri de genul acesta. Îndrăgostitul are un alt mod de a se raporta la realitate decât îl are omul neutru sau omul care este într-o perioadă de anti-îndrăgostire, ca să spun  așa.

                Și un  ultim lucru, pentru a încheia… Am încercat să trec prin câteva cuvinte ale iubirii. Ultimul pe care vi-l propun este fascinație. Adică de un fel de hipnoză. Apropo și de ce spuneam înainte, când ești îndrăgostit nu mai vezi nimic din realitate. Nu-l mai vezi nici măcar pe cel pe care-l iubești, vezi acea Imagine. Don Quijote nu o vede pe Dulcineea. Și asta se numește fascinație, ești răpit, ești dus în duh   - iată, iubirea este și inspirație – din această cauză marii poeți au reușit să îmbine inspirația poetică și inspirația erotică, tocmai pentru că sunt conștienți de această forță care nu știm de unde vine și care, repet, numai trece prin noi, ne călăuzește.

                Vă doresc să fiți vase bune conducătoare de iubire!

Christian Crăciun