CRITICA JUDECĂŢII DE PUTERE
A avea putere înseamnă a judeca. În ambele sensuri ale cuvîntului: a utiliza raţiunea şi a supune pe cineva unui proces. Iar a judeca înseamnă a stabili o relaţie ierarhică între tine şi cel judecat. De aici ura-iubire cu care meseria de critic de artă este primită încă de la apariţia ei la începuturile epocii moderne. Raporturile de putere îi oferă criticului iluzia deţinerii secretului faraonilor. El este cel care decretează. Inter-dependenţa astfel creată între autor şi criticul său pune foarte delicate probleme de gîndire a libertăţii. Criticul se simte „mai liber” decât artistul, iar acesta resimte însăşi prezenţa criticului ca pe un atentat totalitar la propria libertate de exprimare. Astfel exprimate, sim-biozele dintre cei doi sunt totuşi simpliste. În realitate, schema aceasta bipolară (astfel o percep din păcate de multe ori actorii înşişi) este mult mai complicată, intervin o mulţime de alţi jucători care se vădesc în final (ca într-un policier bun) adevăraţii deţinători ai puterii. Iar cei care se ceartă în prim plan nu par decît pionii unui război mult mai mare. Şi mai folositor doar pentru cei care trag sforile.
Paradoxul puterii, după care între stăpîn şi sclav se stabileşte o relaţie mult mai complicată decât pare la prima vedere, se vede şi mai bine în cazul puterii critice. Critică şi criză şi criteriu. Toate împreună. Libertatea şi critica sunt feţele aceleaşi monede. Sau, dacă vreţi, nume diferite pentru o aceeaşi substanţă conceptuală. De aceea primul simptom al carenţei de vitamină democratică este alergia la critică. Regimurile totalitare încep prin a aboli funcţionalitatea normală a criticii sau, cele mai soft, prin a o controla, lăsînd-o să răbufnească strict supravegheat după legea oalei sub presiune. Nu am ce face, după atîta teorie, hai să ne lăsăm puţin omorîţi de practică. Critica literară românească se naşte odată cu statul nostru modern, îşi atinge apogeul în timpul României Mari (din punct de vedere cultural, nu geografic) prin strălucita pleiadă de critici interbelici, nenoroceşte o întreagă generaţie prin pervertirea criteriilor în perioada proletcultistă, oferă paiul prin care ne tragem gura de oxigen ce ne asigură supravieţuirea sub ceauşism. Nu s-a scris poate suficient despre rolul criticii literare sub dictatura ceauşină. Este ştiut că literatura epocii a avut funcţii perverse, (s-a scris mult despre asta dar nu destul), ţinînd loc (oliţă defulatorie) de multe: istorie, sociologie, psihologie, politologie, filozofie, teologie etc.; mai puţin s-a studiat care a fost atitudinea criticii vremii faţă de acest fenomen. Şi ce presiuni formidabile a suferit critica însăşi datorită funcţiilor auxiliare pe care şi le asuma literatura şi la care ea era implicit somată să răspundă. Aparent, critica literară şi-a apărat condiţia susţinînd celebra autonomie a esteticului. Care, într-un regim super-ideologizat, este prin sine însăşi profund subversivă. Nu e, totuşi, atît de simplu. Într-o literatură obligată de vremi să fie, cum s-a spus, esopică, criticii îi revenea şi menirea de a decripta subtextele. De a le decripta în aşa fel încît ele să rămînă totuşi suficient de mascate încît să nu provoace seisme. Sunt convins de pildă, ca să dau un exemplu pur anecdotic, că nimeni dintre cei care au citit celebrul volum cu motanul Arpagic nu s-a gîndit la „marea lui încărcătură subversivă”, nu a vrut să provoace vreo indigestie regimului prin darea bunului de tipar. Pur şi simplu reacţia paranoică de supra-interpretare caracteristică oricărui regim totalitar a dat unui simplu text pentru copii un înţeles dement. Critica în sine, ca ocupaţie, intră în contradicţie cu regimurile construite pe inatacabila premisă că deţin adevărul absolut. Nu criticul decretează un anume adevăr în acest caz, ci liderul politic. Critica este prin excelenţă relativistă, ea supune discuţiei o anume premisă. Şi mai ales premisele totalitare. Chiar cele ale totalitarismului estetic (ce mi-ar plăcea o discuţie pe tema asta!). De aceea ea oferă, în orice formă s-ar manifesta, un spaţiu al libertăţii. Trăim vremuri de maximă derută axiologică, dificile tocmai pentru critici. Ei nu mai au puterea, şi poate nici cheful, de a impune ierarhii. Se ocupă de lucruri mult mai evanescente. Şi apoi, ce haz mai are critica în vremuri de libertate? Dacă nimic nu i se opune, critica încetează de-a mai fi reactivă, îşi pierde din consistenţă.
Deschisă spre a întîmpina noul, critica îl sugrumă cu dragoste. Derutată de o libertate cu care nu este obişnuită, îşi pipăie propriile margini. Dar Doamne fereşte de funcţiile subtextuale ale criticii literare!
2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați