miercuri, 12 septembrie 2007

A doua zi după

După cutremurul din 1989, sistemul literar, extrem de rigid, centralizat şi ierarhizat cum se constituise, s-a pulverizat ca un castel din cărţi de joc. O libertate neţărmurită a devenit cea mai grea povară pentru scriitorul român. Şi s-a iscat o babilonie în care ceea ce izbeşte este lipsa de criterii. Or, cînd spui criterii, spui critică. Nu cred că este vorba despre o catastrofă, ci de un fenomen inevitabil, de altfel, între timp plăcile tectonice au început să se aşeze altfel. Literatura (şi scriitorul, ca persoană publică) s-a trezit marginalizată, non-ficţiunea şi literatura de consum au luat în stăpînire piaţa, am asistat la o adevărată inflaţie de publicaţii şi de edituri, calitatea, de la cea estetică la cea a cărţii ca obiect propriu zis şi a redactării nu mai este luată în consideraţie. Paradoxal, exact în momentul în care am fi avut mai multă nevoie de critica al cărui oficiu să aşeze lucrurile în deplină lumină, tocmai atunci critica a suferit o sincopă.
Care critică? Pentru că este o mare deosebire între criticul de întîmpinare, trăgătorul din prima tranşee a recunoaşterii valorii, şi comentatorul pe spaţii ample sau autorul de sinteze. Senzaţia generală a fost că „literatura a scăpat de sub control”, evoluînd anarhic din momentul în care marii critici din generaţia 60 s-au retras practic din exerciţiul cronicii curente. Intuind probabil că fenomenul literar devine cu totul altceva decât înainte şi nu mai poate fi explicat cu acelaşi instrumentar. Explicaţiile degringoladei sunt mai multe. Încerc să prezint cîteva de ordin practic: imposibilitatea unui om de a cuprinde satisfăcător producţia editorială (reviste & cărţi), pauperitatea bibliotecilor, neprofesionalismul multor edituri care nu-şi pot permite un serviciu de PR, tirajele insuficiente, lipsa cronicii literare de răsunet din cotidienele de mare tiraj, sărăcia criticului care nu-şi poate permite să-şi procure cărţile care l-ar interesa, dacă nu le primeşte de la autor, difuzarea practic în circuit închis a publicaţiilor culturale care sunt necitite de oamenii obişnuiţi, ci numai de cei din branşă, veşnicul nostru deficit de sinteze: dicţionare, istorii, crestomaţii, monografii, ediţii critice etc. Vreau să spun că vremea verdictului unic a trecut, nu mai avem o literatură, ci un număr greu numărabil de universuri paralele, fiecare cu criticii şi scara lui de valori (cu sau fără ghilimele). Spre deosebire de corul bocitoarelor din această tragedie carpato-danubiano-pontică, cred că fenomenul este absolut normal şi, pe termen lung, benefic. La fel ca şi un corolar al său: a fost acuzat partizanatul ideologic al multor critici care ar falsifica primatul judecăţii estetice. Cred că superstiţia purităţii estetice ţine de o vîrstă revolută a literaturii noastre. În vremea cînd exista o ideologie unică la care nici un om serios nu putea adera cu sinceritate, era firească refugierea în primatul absolut al esteticului. Va trebui să ne obişnuim cu pluritatea ideologică, să acceptăm existenţa unor critici de orientare conservatoare, liberală sau (de ce nu?) marxistă, religioşi sau agnostici, feminişti sau fundamentalişti. Cu o singură condiţie: ca respectiva orientare să fie asumată deschis, întemeiată teoretic şi nu ascunsă sub masca unei „obiectivităţi a judecăţii estetice” imposibilă în practică. Criteriul estetic rămîne, sigur, fundamental, dar el nu poate fi aplicat niciodată în stare pură. Regretabilă nu este afilierea criticului la o ideologie revendicată ci pe lîngă puternicii zilei, ţuţăreala, partizanatul politic, întunecarea vederii şi punerea automată de etichete în funcţie de „gaşca” din care face parte subiectul criticat, transformarea actului critic dintr-o judecată de valoare argumentată într-o ocupaţie mecanică de lipire de etichete.
De ceva vreme situaţia criticii dă semne de normalizare, mulţi critici tineri şi-au făcut deja un nume. „Bătrîna doamnă” România Literară are o excelentă echipă critică foarte tînără, multe alte publicaţii au lansat nume ce merită reţinute. Sigur că intră în discuţie autoritatea care se cîştigă cu greu şi cu timpul. Reacţia unor „seniori” care nu acceptă judecata tinerilor pe motiv că: „cine eşti tu acela fără operă să mă judeci pe mine?” mi se pare un simplu ciocoism noncultural. Pentru mine, un adevărat critic literar este acela pe care-l citeşti cu delicii, chiar atunci cînd nu eşti de acord cu diagnosticul pe care-l dă. Am avea apoi foarte multă nevoie de critici care să ştie să spună NU, cine citeşte presa noastră literară trăieşte cu impresia că orice carte apărută la noi este excepţională, „marchează un moment de referinţă” etc. Rubrici „sanitare” de genul celei ţinute de Alex Ştefănescu ar fi cred bine venite în cît mai multe reviste. Căci nu totdeauna tăcerea este o bună judecată de valoare. Nu mai am suficient spaţiu pentru a atinge şi un alt subiect care mi se pare foarte important cel al modelelor. Din păcate, critica noastră s-a împotmolit multă vreme în modelul Călinescu, în realitate un antimodel, căci a fost un creator din speţa celor care nu pot iniţia o şcoală, prin excelenţă inimitabili. Linia mult mai fertilă Maiorescu, Lovinescu, Vianu, să zicem, mai puţin atrăgătoare prin spectaculozitate, pare singura cale fertilă pentru critica noastră.
Noua literatură care evident se naşte are nevoie şi de o nouă critică. Nu de una normativă, greu de aflat aşa ceva în altă parte, ci de una judicativă, aflată în consens cu timpul nostru şi conştientă de noile imperative culturale de care trebuie să dea seama. Literatura o ajută, şi asta e foarte important.

2005