miercuri, 12 septembrie 2007

Literatura feminină

TEMĂ INCORECTĂ



Vă atrag atenţia că tema pe care aţi propus-o este complet incorectă politic. Şi foarte greu de circumscris teoretic. Deosebirea de gen sau de sex este inoperantă şi tematic şi stilistic. Există un specific al „scriiturii feminine”? Toate datele şi chiar experimentele sociologice arată că nu. La noi, este celebră păţania lui Lovinescu, preocupat de încurajarea literaturii feminine, atunci când Camil Petrescu, mult înainte de apariţia romanului, a publicat într-o revistă scrisorile Dnei. T. Criticul a salutat generos „apariţia unei noi scriitoare”. Dacă acceptăm şi principiul feministelor de la dna. Simone de Bauvoir citire, cum că femeie nu te naşti, ci devii, atunci lucrurile devin şi mai complicate. Pentru că rolul unei anume literaturi în matriţarea acestei deveniri este (a fost) esenţial. De ce este romantismul, de pildă, o literatură evident feminizată, spre deosebire de masculinitatea clasicismului? Numai pentru că primul presupune ca principiu ordonator reveria, iar celălalt calculul raţional? Primul este nocturn, lunar, celălalt limpede solar? Nu cumva termenii raportului bănuit cauză – efect ar trebui inversaţi? Şi literarul a inventat femeia/feminitatea (după cum tot literatura a creat dragostea şi nu invers). Cu ce ar sluji analiza textului literar şi valorizarea lui cunoaşterea sexului autorului? Sigur, temele feminităţii şi ale feminismului sunt în vogă şi au dat o bogată literatură cu situări valorice diverse. De la Virginia Woolf la Sandra Brawn distanţa e mare. Şi nu ţine de feminitate.
Ca unul care am evidente aprehesiuni faţă de feminismele de tot felul vă pot îndemna să răsfoiţi manualele noastre de liceu. De când Hortensia Papadat Bengescu nu mai este în canon, nici o scriitoare nu intră în programa de bacalaureat şi foarte puţine sunt prezente în manuale. (Parafrazând, aş putea spune că pentru români un bun scriitor este un scriitor mort şi bărbat). Deşi avem o excepţională falangă de poete contemporane. Sau mă întreb: când va intra în manuale romanul Cruciada copiilor al Florinei Ilis. Ca să nu mai spun că eliminarea completă (o eroare după părerea mea) a părţii biografice din prezentarea literaturii ne lipseşte de posibilitatea de a-i informa pe elevi despre rolul excepţional pe care femeile l-au avut în viaţa (y compris opera) scriitorilor. La limită, un elev poate termina liceul fără să aibă habar că în viaţa (şi opera) lui Eminescu a existat o Veronica Micle. Să ne mai mirăm atunci de ce societatea noastră este încă una masiv şi vulgar machistă?
Spre deosebire de doamna scriitoare franţuzoaică pe care o citam mai sus, eu cred că diferenţa dintre sexe chiar există, nu este doar un simplu construct cultural al bărbaţilor pentru a-şi impune dominaţia. Şi că este foarte firesc ca ea să fie tematizată literar. Aici intrăm în domeniul foarte gingaş al corpului ca temă literară. Mult discutat la noi, cel puţin în ultimul deceniu, odată cu o dezinhibare a limbajului (care nu se confundă, cum par a crede unii dintre autori cu o dezinhibare reală a concepţiilor). De ce au şocat în aceste circumstanţe mai mult textele scrise de femei este lesne de înţeles. (Elena Zaharia Filipaş a publicat anii trecuţi o sinteză excelentă despre literatura română scrisă de femei) Eu văd în asta un fenomen de adolescenţă literară acneică, o literatură incredibil de tânără, care n-a trecut prin experienţe de tip Petronius, Boccacio, Sade, Miller (căci de când s-a născut ca literatură cultă a avut mereu cu totul alte griji decât să speculeze filonul folcloric mult mai bogat decât s-ar crede în domeniul licenţiosului) şi care descoperă brusc un teritoriu nou, incredibil de vast, un spaţiu de joacă nepermis până acum. Şi a mai descoperit ceva incredibil că nu are cuvinte pentru a juca acest joc. Teoria mai veche a lui Nicolae Manolescu, cum că literatura română nu şi-a construit un limbaj care să exprime sexualitatea fără a cădea în trivial s-a văzut cu brio ilustrată de literatura ultimilor ani. Personal, îmi este greu să înţeleg de ce o Catherine Millet îşi expune la nesfârşit experienţele sexuale. Căci sexul este repetitivul însuşi şi, literar vorbind, devine de aceea foarte repede plicticos. Umberto Eco a scris lucruri sclipitoare despre filmul pornografic în acest sens. Când această spuzeală va trece (sunt semne că deja lucrul este pe cale să se producă) literatura va câştiga câteva cărţi pe o temă inedită în „sanctuarul limbii române”, iar limba însăşi îşi va fi modificat câteva câmpuri semantice pentru a putea exprima corporalul fără a fi trivială. Scriitoarele vor fi avut un rol foarte important într-aceasta.
Rezumând: literatura română se feminizează şi asta e (şi) bine, detest femeile care vor să fie „ca bărbaţii” şi mai ales femeile care vor să scrie „ca bărbaţii” (tocmai pentru că nu cred că există două feluri de scriere). Literatura feminină este o bazaconie care ţine eventual de sociologia creaţiei şi a receptării şi nu-şi poate găsi locul în estetică sau teorie literaturii. Şi vă rog să n-o luaţi ca pe o ironie şi să mă credeţi pe cuvânt că am scris acestea în ziua de 8 martie, o „sărbătoare” cel puţin la fel de stupidă ca Valentine’s Day.

2006