miercuri, 12 septembrie 2007

Europa şi eu

ADIO, EUROPA!


Voi aştepta anul 2007 cu romanul lui I.D.Sîrbu sub ochi. Ca un memento lipsit de cruţare despre ceea ce înseamnă România şi ceea ce înseamnă Europa. Id est Occident. (Vezi viziunea dulce-sarcastică a lui Cristian Mungiu din filmul cu acest nume). Spaţiul sacru al tuturor iluziilor noastre. De ieri, de alaltăieri, de azi. Ne-am grăbit însă prea încet, ca în parabola sadoveniană despre rostul neamurilor, am ajuns ultimii şi n-am mai găsit acolo nimic: nici pe Dumnezeu, înlocuit de mult cu Allah, nici Occidentul, prea preocupat de feeria automistificării şi autodistrugerii pentru a-l mai interesa altceva. Înapoi nu mai avem de ce să ne întoarcem, aici va locui o specie ciudată de hominizi motorizaţi şi violenţi, stăpîni de neo-sclavi şi de vechi teritorii în care doar arar cîte o umbră mestecînd colţul unei basmale va mai bate cărările către un mormînt pe care-l îngrijeşte parcă de la facerea lumii. „Ţara de la apus” se va fi predat deplin barbarilor după ce îi va fi anesteziat deja cu decadenţa ei strălucitoare şi abundenţa alimentară. Asta dacă explozibilul teroriştilor nu va fi transformat deja Parisul într-o ruină, după ce intelectualii săi s-au străduit cu deplin succes de aproape un secol să-i paralizeze orice capacitate de ripostă francă.
În anul de graţie 1989 Europa Occidentală se odihnea în slava sa stătătoare, netulburată decât la digestie. Erau 45 de ani de pace, lumea părea bine împărţită în hemisfere care-şi găsiseră un relativ echilibru al capacităţilor de distrugere reciprocă, ecourile strigătelor de Dincolo erau atent vătuite, să nu altereze idila sistemelor. Mai mult, orbiţi de măreaţa Utopie de la răsărit, intelighenţii şi militanţii occidentali îi priveau cu cea mai mare ură pe revenanţii din Est-ul care experimentase în propria-i carne, prin milioane de morţi, adevărul prim şi ultim al acestei sinistre inginerii sociale. Îi urau în numele unui somn dogmatic din care s-ar fi simţit îngrozitor dacă ar fi fost deranjaţi de către aceşti martori incomozi În aceste împrejurări, în 1989 s-a petrecut unul dintre acele evenimente iraţionale şi imprevizibile care apar cîteodată în istorie, un val a cărui origine tectonică este imposibil de precizat care a răsturnat utopia, scoţîndu-i maţele. Bătrîna Europă s-a trezit în braţe cu un lighean de castane încinse cu care era evident că nu ştia ce să facă. Era obligată să se trezească, să ia iniţiative, să gîndească (ce oribil!), să acţioneze, dar era şi evident că nu avea un proiect pentru ce are de făcut. Au început de atunci nişte decenii de bîjbîieli proclamate pompos „integrare” şi „Europa unită”. Dar plătite cu sînge în România sau Iugoslavia. Esticii veneau cu bucurie spre paradisul interzis atîtea decenii, nouă barbarie care, împlinită cu cea africană, musulmană şi asiatică, îneacă încet şi sigur ceea ce strămoşii noştri ridicaseră la putere de vis şi de concept: „civilizaţia occidentală”. Profeţit de multă vreme, apusul Apusului înghite în primul rînd neimunizatul Răsărit. Spectaculoasă perversitate a ultimei Istorii. În care Occidentul se arată îmbolnăvit de ură de sine şi spaimă. Să-ţi fie frică a vorbi în Constituţia europeană de creştinism este dovada unei devitalizări şi a unui rahitism intelectual de care aşa-zisă diplomaţie continentală suferă…suferă. Ce este Europa în afara creştinismului? La ce mai foloseşte o Europă căreia-i este frică de propria-i identitate? Am visat să intrăm într-o Europă a democraţiei şi ne-am trezit într-una a birocraţiei.
În tot acest spectacol se află rătăcită şi o ţară cu memorie neprotejată, pregătită să se infecteze de toate bolile veacului acesta şi ale veacului de apoi. Venind cu toate bolile de care nu s-a vindecat din trecut. Aflată după unii la o margine, după alţii chiar în centrul continentului, ţară neidentificabilă, roză a vînturilor în tăcerea unor oameni devertebraţi. O patologică indiferenţă de sine o face să-şi alunge copiii şi să-şi batjocorească bătrînii. Am plătit bacşiş ca să trecem dintr-un mileniu într-altul şi acum stăm – nedumeriţi – pe malul celălalt, fără să ştim încotro s-o luăm. Parcă ne este frică să ne îndepărtăm de mal, de locul privilegiat de unde se mai vede încă locul de la care ne-am desprins barca. „Era mai bine înainte” nu este o nostalgie politică, ajunge de-a dreptul una ontologică. Ne-am trezit că nu mai avem nici o cetate de cucerit, Occidentul s-a predat de mult, necondiţionat, şi nu mai este acolo unde îl situam noi pe hartă. Parcă nici harta nu mai este. La ce bun barbarii la cumpănă de veacuri?
Un continent obosit de propria istorie, incapabil să se mai definească altfel decât urînd tînăra, şturlubatica, inconştienta dar dinamica şi creatoare de Nou Americă, acest continent ne aşteaptă cu teamă şi fără speranţă, pe noi săracii şi neciopliţii, rebuturile celor două războaie, ca şi ale multora ce le-au precedat. Această (sub)conştiinţă de rebutaţi ai istoriei ne-a fost infuzată de „ai noştri” şi de „ei” deopotrivă. Este aerul pe care-l respirăm cotidian. În marea lor înţelepciune bruxelles-ocraţii au inventat un monstru de hîrtie numit „Constituţie” pe care nimeni nu-l poate citi de la un capăt la altul fără să adoarmă de plictis. Dezertori de la demnitate, incorporăm cea mai mare cantitate de nesimţire istorică, exagerînd fără măsură tot ceea ce ţine de trecut, într-o încercare disperată de a obnubila prezentul cu provocările lui. Mă declar un eurosceptic iubind Europa. În care, nu ştiu de ce, parcă nu se mai nasc oameni, ci mediocrii. Un continent uriaş în sus, care şi-a extirpat voios singura lui putere faţă de colosul asiatic la care a fost ataşat ca o simplă notă de subsol: spiritul. Noi nu ştim ce avem de adus acestei adevărate mame vitrege care ne-a aruncat o jumătate de secol într-un centru de reeducare şi acum cam strîmbă din nas cînd e să ne primească în spaţiul său locativ, căci mirosim urît. A oaie şi a garsonieră cu gazele şi apa debranşate. Ea nu ştie ce are de primit de la noi. Voi aştepta deci anul 2007 recitind romanul lui I.D.Sîrbu „Adio, Europa!”.

2004

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentați