miercuri, 12 septembrie 2007

solidaritatea intelectuală

VEDERE PRIN STOMAC

Cine mă puse pe mine… cum zice cântecul, să-i propun redactorului nostru şef această temă? Despre care nu se poate scrie cu calm. Ideea a pornit, mărturisesc, dintr-o evidentă şi irepresibilă exasperare. Valul de anti-intelectualism care s-a revărsat de câteva luni cu o energie fantastică m-a pus pe gânduri. Ziarişti ignari lipesc etichete de „aşa-zişi intelectuali”, orice polemică este sugrumată în faşă de afilieri secrete. Presa, inclusiv parte din cea culturală, lucrează cu ciocanul lui Marx sau cu cel al lui Nietzsche. Demolează adică în loc să construiască. Solidaritatea este o dulce utopie. De ce totul e deşirat? Căci solidaritatea trebuie să fie, vorba unui filosof care a devenit post mortem piatră de poticnire şi de violentă sciziune, fără voia lui evident, trebuie să fie întru ceva, are nevoie de un coagulant puternic, în stare să ne oprească alenea curgere („se cobor la vale”) spre neantul valah. Unde să găsim acest grăunte de sare în jurul căruia să cristalizeze totul? Când la o repede ochire peste, ce vedem: orice iniţiativă constructivă: MŢR-ul lui Bernea şi Irina Nicolau (trecuţi într-o lume mai puţin crâncenă), Humanitasul lui Liiceanu şi Bookfest-ul organizat de el, NEC-ul lui Pleşu, UNITER-ul lui Caramitru, „Palma” luată de Mungiu, reforma învăţământului urnită de Andrei Marga, proiectul Cărtureşti, GDS-ul, ICR-ul lui Patapievici, premiile din cultură, toate dar absolut toate au fost prelucrate nu cu mortarul zidarului care construieşte, ci cu acidul atoate-dizolvant al stomacului uriaş care ne digeră pe toţi, cotidian. Înainte de a înfiinţa ceva totul trebuie des-fiinţat, şi în primul rând cei care au nebunia să înfiinţeze.
Aşa am ajuns la starea patologică de a ne bucura că un lucru rezistă, în loc să ne bucurăm că el există. Şi să consumăm infinit mai multă energie pentru a-l păstra în funcţiune decât pentru a-l perfecţiona. Facem mare caz că societatea românească este una anomică, destructurată, lipsită de coeziune şi de ideal, de spirit civic. Dar nu este însăşi casta intelectuală astfel? Oferind indirect şi implicit cel mai nefast model. Am spus bine, casta. Căci trăieşte închisă, cu minime legături cu ţara reală, complet absorbită de vederea din interiorul stomacului, de luptele intestine, ca să-l cităm pe Tatăl nostru Caragiale. În această baie de acizi, coeziunea apare drept o utopie. Asimilarea, şi ea dificilă. Nici un Proiect nu pare suficient de bun, de generos pentru a îngădui senina viziune impersonală şi acceptarea acestuia de către toată lumea. Totul este instantaneu personalizat: a, îl ştiu eu p’ăla! Trebuie mereu să găsim resorturile ascunse: cutare vrea să facă asta: Ce urmăreşte? Cine-l sprijină? Pe cine vrea să luxeze? S-a spus de mult că mitul nostru fundamental nu-i Mioriţa, ci Meşterul Manole cu implacabila ruinare nocturnă a ceea ce s-a construit peste zi. Cu observaţia că noi înşine dărâmăm ceea ce am construit. Ne simţim triumfători printre ruine (reale sau de instituţii şi proiecte), prilej excepţional pentru ieremiade despre nimicnicia românească. Aşa se explică şi lugubra inversare a sensului care face ca Dărâmătorul cel mai funest din istoria României să apară în mentalul colectiv drept Constructorul prin excelenţă. „Nu pot vărui ăştia cât a construit Ceauşescu”. O întreagă metafizică diabolică zace în această frază bine impregnată în creieraşul unui popor de Doreli. Şi cum ar fi altfel când mai niciuna dintre marile iniţiative culturale nu ajunge la marele public… Aţi văzut la televiziunile noastre (nu la TVR- Cultural, la celelalte) vreo transmisie de la minunea numită MŢR? S-a transmis vreo conferinţă Microsoft sau cele de la Teatrul Naţional? I-aţi văzut la un singur talk-show invitaţi pe absolvenţii NEC? Ştie cineva de la televiziuni de Centrul de cercetare a imaginarului de la Cluj sau de A treia Europă de la Timişoara? Sunt promovate formaţiile de muzică alternativă, de dans modern sau teatru neconvenţional? Festivalurile de film? Hai sictir – aud răspunsul – nu fac rating!
Şi recădem în bolul indistinctului repede digerabil: trebuie să dăm poporului numai ceea ce se digeră uşor şi repede. Iar uniţi, ticăloşii de intelectuali l-ar putea hrăni, Doamne fereşte, cu valori culturale şi morale autentice! I-ar putea arăta că există şi altă vedere decât cea exclusiv din perspectiva stomacului. Şi atunci băieţii lucrează cu sârg nu întru ideea românească, ci împotriva ei prin dezarticulare, dizolvare, descentrare, anihilare. Cândva scriam cu acelaşi năduf (e mai mult de un deceniu de atunci) că nu există o cultură română ca ansamblu, ci doar câteva minunate iniţiative individuale de care ne agăţăm ca înecatul de pai. Nici o Reţea care să se închege, un sistem. Observ acum că situaţia nu s-a schimbat, nici o iniţiativă publică dusă cu bine până la capăt. Dar, aud o întâmpinare, într-o societate pe care ne străduim s-o dezvăţăm de gregarism, de colectivism, şi s-o obişnuim cu individualismul contemporan demo-liberal, nu este pledoaria aceasta pentru solidaritate contraproductivă şi revolută? Asta înseamnă să ai o imagine cu totul greşită, forjată după lecţiile de socialism ştiinţific, despre istorie. Spaţiul politic şi cultural democratic, capitalist şi liberal s-a forjat tocmai prin depăşirea egoismului şi încurajarea solidarităţii ca valoare supremă. V-aţi gândit cum au apărut de pildă Băncile, o invenţie umană care nu ar funcţiona fără dubla valoare a încrederii şi a solidarităţii? În mod sigur ele nu ar fi putut fi inventate în România, tărâm pitoresc al eternei suspiciuni. E doar un exemplu despre carenţa în digestia noastră naţională a vitaminei numită solidaritate. Despre care cu siguranţă vom mai vorbi căci deocamdată nu se fabrică nici o Bază care să neutralizeze acidul mentalo-ideologic-geo-politic care ne dizolvă feeric ultima fibră de identitate.

2007