miercuri, 12 septembrie 2007

limbaj

AGONIA OGLINZII

În numărul 4/2000 al CRONICII am publicat eseul Săgeata şi ţinta în care porneam de la întrebarea: ce urmează după epoca limbajului? Observam că preocuparea excesivă a secolului XX pentru limbaj/limbaje (jocul singular/plural nu este în cazul acesta deloc inocent, în jurul lui se poate bănui o întreagă filozofie) nu îşi are corespondentul într-o sporire proporţională a înţelegerii, a capacităţii noastre de comunicare. Ne rătăcim într-un univers caracterizat de inflaţia limbajelor, de narcisica lor autoreflexivitate, referentul este în mare suferinţă. Oglinda a fost spartă. Sau este într-o perpetuă agonie pînă la sfîrşitul lumii.
Un sentiment de panică se insinuează totuşi, o alarmă interioară, ca în faţa unui dezastru anunţat şi inevitabil: oare nu se mai poate face nimic? De fapt, este oarecum abuziv să vorbim despre limbaj, de vreme ce timpurile predominanţei certe a unui singur limbaj (teologic, poetic, ştiinţific, psihanalitic) au trecut. Tocmai babilonia, lupta între limbaje, războaiele ierarhice, autoritarismul imperialist al unora au făcut farmecul epistemelor de la Renaştere şi Luminism încoace. De aceea şi privirea noastră, obligatoriu retro-spectivă, se vede îndreptată vertical, încearcă să se descurce în jocul acesta de presiuni ierarhice. Şi forţele interne ale limbajului ne călăuzesc spre o regăsire, spre o (horribile dictu) democratizare, în care limbajele vor învăţa să dialogheze (şi) între ele. Agonia (lupta) internă şi lupta cu referentul vor fi, probabil, mult mai puţin importante. Impasul evident în care se află limbajul matematic şi cel al microfizicii, incredibil de rapida expansiune a informaticii prin care virtualul devine mult mai prezent şi mai important decît realul, recenta descifrare integrală a genomului uman (acest enorm dicţionar cu ajutorul căruia vom învăţa probabil destul de curînd să facem şi fraze), disputele în jurul (id est în interiorul) psihanalizei…sînt doar cîteva exemple despre impasul epistemologic pe care-l trăiesc (ar trebui subliniat cuvîntul, căci despre trăire este vorba) limbajele foste predominante. Într-un singur cuvînt, era superiorităţii indiscutabile a „limbajului ştiinţific”, a pozitivismului sub diferite ambalaje filozofice, pare să fie în amurg.. Socotite pînă mai an periferice, ieşite din uz, nevalorificabile, limbajul teologic, acela poetic, metafora în general îşi recîştigă dreptul în cetate. Un tratat actual de cosmografie este mai plin de metafore decît multe volume de poezie. Criteriul formal devine astfel mai greu operant în separarea „genurilor”. Limbajul îşi redescoperă bucuria originară de a numi, jocurile infinite ale de-scrierii, bogăţia fără de seamăn a referinţelor, impactul transcendental.
Fără contact în absolut, orice limbaj se desemantizează, îşi pierde în timp referinţele, nu mai are substanţă vitală. Avem o zicere în limba română: a vorbi cu miez. Bineînţeles, o splendidă imagine poetică. „Cojile” şi „miezul” vorbirii, ce hermeneutică plină de semnificaţii majore poate fi construită pornind de la această pereche! A vorbi cu miez înseamnă în primul rînd că miezul există. După ce s-a plimbat vreme de secole pe contur, încercînd să epuizeze extensiv lumea, limbajul se întoarce la condiţia sa de săgeată care trebuie să străpungă vălul, să spargă crusta , să fie direct, să poarte cu sine toată încordarea arcaşului, să lege prezentul cu viitorul. Pozitivitatea se baza pe iluzia unor universalii, adică, în final, a (măcar) unui limbaj care nu este supus Timpului. Redescoperim acum că, fără transcendenţă, nu mai putem comunica. Ne întoarcem la rugăciune, forma absolută a comunicării. Tocmai pentru că proiectează Răspunsul pe o altă curbă a existenţei.
Marca scrisului era pînă recent o anume întîrziere, faţă de vorbire, scrisul avea avantajul/dezavantajul unei rupturi temporale, el era un apoi al textului. De aici, de pildă, farmecul discret şi desuet al genului epistolar ori al jurnalului. Acum, prin Imperiul Internet (cel mai puternic imperiu din istoria omenirii, depăşind cu mult ceea ce au visat marii conducători ai unor părţi din pămînt „între hotarele cărora soarele nu apunea niciodată”) scrisul îşi schimbă, pentru prima oară de la invenţia tiparului, funcţiile şi regimul ontologic. El devine o „realitate” cvasiinstantanee, defazarea faţă de „oralitate” dispare, cuvîntul capătă un alt fel de trup. În vremurile aurorale ale Scribilor şi Evangheliştilor scrisul era o îndeletnicire secretă, sacră, însemna a deţine o incredibilă Putere, poate cea mai importantă dintre toate. Îşi redescoperă el acum ceva din această pierdută putere? Într-o lume secularizată sigur că nu mai poate fi vorba despre sacralizare, deşi o mitologie a Internetului există cu siguranţă. Dar ceva din prestigiul intangibil al magului a renăscut surprinzător în persoana navigatorului faţă de profanul care-l priveşte cu uimire pianotînd cu o misterioasă graţie pe claviatura care-l transportă instantaneu la conducerea Imperiului. Un sentiment general de opacitate ne bîntuie, mai toată lumea are senzaţia că înoată într-o apă tulbure, viitorul nu mai are pertinenţă, totul se reduce la un prezent incolor, aseptic. Dar această mahmureală globală îşi are cauza tocmai în schimbarea statului limbajului. Cîtă vreme aveam un limbaj dominant, el era o călăuză, oferea o certitudine. Cînd totul ne părăsea (vezi Iov, Ecclesiastul, Noaptea din grădina Ghetsemani, dar şi mare parte din literatura lumii, de la tragedia greacă la Shakespeare şi Kafka) ne rămînea apelul la cuvinte, golul putea fi umplut (ca într-o cunoscută Elegie nichitiană) imediat de „materialitatea” cuvintelor. Se năşteau Plîngeri, Rugăciuni, Imprecaţii profetice. Ştiinţa a crezut o vreme că poate suplini fără probleme toate acestea. Dar, în vreme ce textul sacru se îndreaptă ireversibil spre Centru, ştiinţa profană este un domeniu al marginilor, ea tinde constant să lărgească nişte frontiere, ceea ce este în interiorul acestora îi scapă cel mai adesea. Ştiinţa se construieşte pe o continuă confruntare cu limitele. Şi a venit un moment al „rupturii epistemologice” în care — filozofi ai limbajului, fizicieni sau matematicieni sau biologi — au descoperit că, dincolo de o anume limită, nu mai pot înainta din cauza limitelor limbajului însuşi (vezi teorema lui Gődel), trebuie să se întoarcă spre centru, ceea ce echivalează cu o radicală transformare a limbajului.
Agonia referenţialităţii pare a se apropia de sfîrşit. Oglinda spartă odată cu Turnul Babel (vezi CRONICA nr.5/2000, p.19) este recompusă din bucăţi şi ne poate oferi din nou iluzia unei imagini totalizatoare, unice. Joc temporal în jurul unei fraze celebre: Dumnezeu a murit; Dumnezeu e mort; sau Dumnezeu moare ? Prezentul acesta mi se pare mult mai plin de sens. Pentru că mă transformă instantaneu dintr-o simplă gîndire care constată un fapt petrecut în afara ei, într-un martor, responsabil de ceva ce se petrece tocmai acum, în prezenţa mea şi — poate — din cauza mea. Dumnezeu moare, printre altele, şi pentru că nu (se) mai comunică. Dumnezeu e o chestiune de limbaj, înainte chiar de a fi una de credinţă. Pentru că Dumnezeu trebuie mai întîi să Se vestească, el nu poate fi văzut (chiar interzice expres asta), dar vorbeşte. Mai tîrziu şi scrie: „Cînd a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Exodul 31.18) Între a vorbi cu miez şi a scrie în piatră joacă toată filozofia limbajului. Aici sînt de aflat puterile lui ştiute şi neştiute.
Într-o lume coruptă, căzută în istorie, limbajul este singurul care îşi mai pune problema adevărului. Trezorierul comoarei nu a dezertat de la datorie, chiar dacă, precum într-o poveste japoneză, a fost nevoit să ia cele mai diferite înfăţisări şi să treacă.prin cele mai grele încercări. Cine deţine limbajul, se ştie de mult, deţine puterea. De aceea proliferarea bacteriană a limbajelor a dus la o nesănătoasă fărîmiţare a puterii, în cele din urmă la scăderea ei, deşi pentru noi ea apare ca infinit mai apăsătoare. Nostalgia unui limbaj tare este greu de ocolit. El presupune, fireşte, o gîndire fondată pe adevăruri solide, pe sisteme axiomatice indiscutabile. Dar voinţa lui de totalitate (limbajul este lichid sau, mai degrabă, gazos; el tinde să ocupe instantaneu tot spaţiul care-i stă la dispoziţie) Mă întreb dacă medievala ipoteză a flogisticului nu descrie în ridicolul imageriei sale privită dintr-un punct de vedere „ştiinţific” tocmai această tendinţă infinit expansivă a limbajului. Prea grei de limbaje, preocupaţi (prea — ocupaţi) de jocul infinit dintre ele, atenţi doar la spectacolul autoreflexivităţii, am pierdut tocmai spectacolul celălalt, simplu şi măreţ al Lumii. Revenirea limbajelor pierdute este ca întoarcerea Fiului Risipitor. Ea ne cere să jertfim viţelul cel gras. Să reflectăm la drumurile noastre întortocheate printr-o realitate care nu mai încape în cuvintele „de acasă”. Ne întoarcem spre demnitatea de nomothet platonician?
Scriu pentru a fixa imaginea unei rătăciri care dă sens lui Acasă. Modernitatea (care cunoaşte după mine două etape: prima conţinînd Renaşterea şi Luminismul, a doua Romantismul şi urmaşii săi) se sfîrşeşte odată cu al doilea război mondial care (prin Şoah şi comunism, eritierii săi istorici) a schimbat fundamental ceea ce ştiam şi gîndeam despre om. Postmodernitatea începe odată cu învăţămintele acestei aşteptări a întoarcerii limbajelor refulate. Postmodernitatea este, fatalmente, tot o chestiune de limbaje. Cărora le schimbă statutul, renunţînd la mitul insidios al oglinzii unice. Cuvîntul cheie pluralism nu are numai o semnificaţie politică (nici măcar în primul rînd politică), ci şi una estetic — literară. Scriu fără graniţe, fără să fiu prizonierul unor anume limbaje, indiferent cît de atrăgătoare, pline de promisiuni ar fi acestea. Romanticii privilegiau poezia, o socoteau limbajul originar al omenirii. Vom redescoperi limbajul poetic, acum la sfîrşit de ciclu istoric?
Agonia oglinzii ne oferă un peisaj multiplu fragmentat, imposibil de reconstituit în presupusa lui „unitate” originară. Dumnezeu moare în zgomotul unor rugăciuni intraductibile. O mare şi obositoare pace se lasă peste omenire. Noi, singuri pe scenă dar spectatori, asistăm la acest timp al unei noi cunoaşteri. Niciodată omul nu a fost mai pasiv şi mai agitat. Tot mai multe pare că i se întîmplă dar el face tot mai puţine. Se schimbă raporturile dintre interioritate şi exterioritate. Priorităţile sînt altele, noi nu ne mai găsim locul. Ce rol mai are în toată această polifonie literatura? Este întrebarea care vine totdeauna la urmă. Ea a avut desigur un rol principal în amintita subminare a limbajelor totalizante, în păstrarea logo-diversităţii (dacă mi se îngăduie acest calc). Mitul oglinzii îi aparţine în întregime. Se pare că ea a cîştigat pînă la urmă surda sau violenta bătălie. Este agonia învingătorilor. Limitele formalizării au fost atinse, biografia individului a rămas în modul cel mai firesc mai bogată.

2005