CITITUL ŞI TASTATUL
Pentru că fiecare dezbatere are nevoie şi de celălat punct de vedere, mă situez în postura lui Gică Contra, încercând să aduc cel puţin câteva argumente împotriva fetişului contemporan care se numeşte computer şi a utilizării lui excesive în procesul de învăţare. Cel puţin a umanioarelor. Nu spun proces educativ, pentru că acolo chiar îi reneg orice utilitate, ba chiar îl consider profund nociv. Ţin să precizez că nu o fac din perspectiva bătrânului speriat de nou, ci a unuia care petrece (prea) multe ore pe zi la tastatură şi nu numai pentru a o folosi ca maşină de scris, şi chiar aceste gânduri le scriu cu laptopul pe genunchi.
Trebuie să vă mărturisesc sincer că eu îmi imaginam profesorii de română ca alcătuind un fel de falangă de luptă împotriva transformărilor ireversibile în plan psihic şi moral pe care le produce computerul. Am folosit în analiza mea ideile dintr-o carte care a făcut vâlvă a filozofolui italian Giovanni Sartoris care, deşi se referă la televiziune, poate aduce multe sugestii despre ravagiile pe care le produce la nivelul psihologiei limbajului „ecranul global”, după expresia lui Lipovetsky. Dar cel mai mult am folosit experienţa proprie din contactul cu copilul recent, copilul videns. Pe scurt, teza mea este că, dincolo de valoarea unui instrument care să mă ajute să câştig timp: să proiectez repede o schemă, o imagine, o secvenţă de film, computerul trebuie înlăturat cu încăpăţânare din ora de literatură. O a doua precizare, nu mă voi referi strict la instrumentul numit computer, ci, mai amplu, la un anume mod de gândire asupra omului şi a instruirii care este colorat sumbru de mentalitatea computeristică. Trăim într-o civilizaţie a imaginii în care cuvântul devine subordonat. Ca atare, lteratura ăşi pierde rolul axial pe care l-a avut atâtea secole în formarea omului. Asta presupune o schimbare radicală a însăşi condiţiei umane, a modului de funcţionare a minţii, a scărilor de valori. Cred că suntem de acord că unul dintre rosturile noastre fundamentale, probabil ultimul care ne-a mai rămas, ca în 451 gr F, este să apărăm lectura. Adică acel proces tradiţional de citire discontinuă, de la stânga la dreapta, rând după rând, pagină după pagină, recitind dacă e cazul... dând pagini înapoi, acest proces care dezvoltă anumite capacităţi şi anume porţiuni ale creierului. Ei bine, copilul videns dezvoltă cu totul alte capacităţi, unul dintre primele obiecte pe care învaţă să le mânuiască fiind telecomanda şi butonul de start al computerului. El este profund modificat până la nivelul fiziologiei percepţiei, al proceselor cognitve, al raportării la realitate şamd. Ca să dau un exemplu extrem, un astfel de copil videns, este autorul recentului măcel dintr-o şcoală din Germania pe care l-a efectuat, se pare, „ca să se distreze”.
Pedagogic vorbind, situaţia predării literaturii şi limbii române eu aş caracteriza-o printr-un singur cuvînt: catastrofă. Sondajele serioase de tip PISA, TIMSS, PIRLS ne situază pe locuri ultime, cu o pantă abrupt descrescătoare de la un sondaj la altul, cu diferenţe incredibile între şcolile bune şi cele slabe. Elevii noştri au mari dificultăţi în a pricepe un mesaj scris sau oral, în a construi un text coerent, în a percepe un text de o anumită lungime etc. Cauzele sunt numeroase, nu intră în tema discuţiei noastre, voi încerca să prezint aici doar acele cauze „computeraţioniste”. Mai ales că nu am văzut nicăieri analize oficiale care să pornească de la recunoaşterea francă a acestei realităţi. Iată, de pildă, ni se spune în documentele noastre didactice (concepute într-un eurolimbaj de lemn imposibil de digerat, un adevărat atentat la limba română în paranteză fie spus) că studiul limbii şi literaturii române se face din perspectivă comunicaţională. Este prima cărămidă la temelia dezastrului. Li se inculcă elevilor un fel de pragmatism rudimentar, limba este redusă la un simplu instrument de transmitere de informaţii. Deci nu perspectiva estetică, nu o scară de valori umane trebuie să-şi însuşească elevul, ci un biet vehicul de comunicare. Scuzaţi-mă, dacă pui asta pe primul plan, atunci elevul nu mai are nevoie să citească nici Eminescu, nici Shakespeare, nici Război şi Pace, nici Doamna Bovary. Paradoxul face ca, pe vremea când finalităţile obiectului erau altele, de natură estetetică şi culturală, elevii să aibă o capacitate de comunicare mult mai mare, tocmai pentru că îşi însuşeau prin lectură bogată şi diversă o limbă bogată şi elastică, decât a celor de azi, instruiţi după acest pragmatism, utilitarism de foarte joasă întemeiere filozofică. Este simplist să considerăm că PC-ul este dăunător doar pentru că le ocupă timpul copiilor şi nu mai au timp de lectură. Nu este deloc clar că, interzicîndu-le copiilor abuzul de televizor şi computer, în timpul rămas se vor dedica lecturii. Studii serioase de psihologie apărute în Franţa sau America arată că în general tinerilor, a căror minte este structurată pe mesaje de tip mess ori sms, le este foarte greu să proceseze un text de dimensiuni mai ample, necum un roman. Pur şi simplu creierul lor este construit altfel. Aici este nexusul chestiunii. Trebuie să-i obişnuim pe copiii videns cu astfel de texte ample. Cu mesaje continue, nu discontinue. Cu filme lungi, neîntrerupte de reclame, nu cu clipuri. În aceeaşi ordine de idei, la orice inspecţie, dacă profesorul vorbeşte mai mult de 5 minute este apostrofat. Ca şi cum, exerciţiul de a urmări un mesaj oral de, să zic, 15 min, şi de a-i surprinde în scris ideile (luatul de notiţe) nu ar fi esenţial pentru elevi. În occident se studiază temeinic retorica, se pune accentul pe dezbatere, nu este deloc abhorată expunerea ca metodă didactică. Exemplu: elevă bună din clasa a X-a, citeşte curent chiar şi în italiană: ai citit Harap Alb? Răspuns: Nu, este prea lung şi într-un limbaj greoi. Suntem aici într-un cerc vicios din care eu unul nu văd ieşire. L-aş dori îndelung dezbătut şi analizat în toate întâlnirile noastre de specialitate. Pe de o parte, majoritatea textelor din manuale au o anume vechime, sunt într-o limbă inaccesibilă elevilor noştri, promovează valori „rurale”, în afara prestigiului „cultural” (pun ghilimele tocmai pentru că motivaţia de a-i învăţa pe cronicari de exemplu este foarte greu de aflat în actualul context) nu au nimic să-i atragă pe elevii videns, pe de altă parte, dacă încercăm să le introducem texte contemporane, gen Poema Chiuvetei, Familia Popescu, Muzici şi faze, ne lovim de lipsa unui bagaj minim, un backgrund cultural şi literar care face aceste texte la fel de incomprehensibile ca unul al unui cronicar. Observaţie adiacentă privind ultimul titlu: am dat romanul să fie citit unor elevi dintr-o clasă extrem de slabă. Reacţia lor a fost de uimire faţă de limajul fără perdea, deşi evident ei vorbesc cu mult mai colorat. Semn al unei formaţii inconştiente după care literatura trebuie să ne prezinte lucruri „frumoase”.
Un lucru de care ne plângem cu toţii, de la profesorii de liceu la cei univesitari, este nivelul tot mai precar al cunoaşterii limbii române. Toţi dăm vina pe profesorii din ciclul precedent. În fapt, tot sistemul este profund viciat. Cunosc tineri la 30 de ani, absolvenţi de umanioare, (de la ceilalţi e şi greu să mai ai pretenţii) cu studii serioase în universităţi străine, care folosesc o limbă fadă, complet lipsită de plasticitate, aseptică şi redusă la strictul necesar informativ. Se vorbeşte şi se scrie mizerabil în toate mediile, (chiar unii tineri scriitori lăudaţi nu prea ştiu bine româneşte), ortografia nu mai are nici un preţ pentru că messul nu impune nici o ortografie, este aproape imposibil să-i convingi pe unii elevi să nu scrie cu prescurtări în teză, cei mai mulţi se află în imposibilitate de a construi spontan o propoziţie cu mai mult de cinci cuvinte, ca să nu mai vorbesc de fraze complicate. Sărăcia vocabularului, care înseamnă şi o sărăcie a gândirii, nu este singura hibă, şi mai gravă este sărăcia expresiilor idiomatice care, vorba lui Eminescu, fac bogăţia unei limbi. Acestea practic au dispărut, afară de cele argotice ele nu mai apr în limbajul cotidian. Toate testările pe care le-am dat în acest sens au dat rezultate foarte proaste. În acest sens, de exemplu, Creangă sau Caragiale devin scriitori obscuri, fondul idiomatic al operei lor nemaiputând fi descifrat. În fond, noi ne împingem elevii spre o situaţie schizoidă: 99% din timp ei folosesc un alt limbaj şi un alt set de valori decât acelea pe care vrem să le impunem noi la orele de literatură şi chiar decât acelea pe care le cere societatea pentru care ni se cere să-i pregătim. Valorile pe care le impune Ecranul nu pot fi combătute de valorile Cărţii, câtă vreme programa însăşi reduce cartea ca produs cultural la un simplu suport pentru „texte”. Dacă acceptăm ca pe o axiomă celebra afirmaţie a lui Marshall Mc Luhan după care Mediul este mesajul, atunci mesajul spus de computer este unul singur: Eu sunt Totul, nu există nimic altceva în afara mea. Ce mesaj transmite cartea, ca mediu? Mi-e foarte greu să spun. Exemplu: clasă a 9/a intrată, datorită ideii nefericite a tezelor unice, cu medii în jur de 8. Cu 2-3 excepţii, elevii recunosc că nu citesc niciodată o carte. Că n-au învăţat decât comentariile. Mulţi dintre elevi au mari dificultăţi de lectură, ca să nu mai vorbesc de înţelegerea unui mesaj literar simplu, cum ar fi prima pagină din Moromeţii. În aceste condiţii, degeaba studiem schema funcţiilor limbajului şi perspectivele narative.
Copilul videns, aceasta este o altă consecinţă, are o foarte mare dificultate de a construi, înţelege şi manipula noţiuni abstracte. În lipsa lecturii, trăind doar în mediul televizual şi virtual, capacitatea lui de abstractizare este minimă. Şi, fiindcă nu sunt utile, asemena noţiuni sunt discret date la o parte. Iar cultura generală este nomina odiosa. E bine ştiut că Google poate fi foarte util la o informaţie bogată şi rapid căpătată, dar nu oferă cultură. În fond, însuşi efortul de a căuta o informaţie într-o carte, într-o enciclopedie, este un gest cultural fundamental. Scutindu-ne de acest efort, Google ne de-culturalizează. Internetul înseamnă informaţie,(dar la conservă) dar pentru selectarea informaţiei e nevoie de cultură, care vine din altă parte. Ar fi nevoie de o ecologie a informaţiei, de o hrană informaţională curată, fără Eurile netului, naturală, adică obţinută din accesul direct la carte, care să elimine copiii videns, obezi informaţional. Studiile serioase arată că elevii născuţi într-o casă cu cel puţin 100 de cărţi au în medie rezultate mult mai bune decât ceilalţi. Aici trebuie lucrat.
Sistemul nostru de predare a literaturii este importat, ca o tipică formă fără fond, după cel francez, fără, evident, toate articulaţiile aceluia care îl fac acolo funcţional într-o literatură incomparabil mai bogată. Eliminarea criteriului istoric din predarea literaturii a dus la confuzii greu de imaginat. Exemplu: întrebare pe mess de la elevă clasa a XI-a, dintre elevele foarte bune. Domnule profesor, pot să-l trec pe Arghezi la Junimişti? Mutarea accentului în predarea literaturii de la conţinuturi pe structuri (dez-umanizarea) duce la asemenea confuzii. În Franţa Tzvetan Todorov a scris un studiu incisiv despre acest proces. De această hibă ţine şi mania grilelor şi a baremurilor. Se încearcă o formalizare a ceea ce nu poate fi formalizat. Asta în căutarea unei utopice obiectivităţi. Care nu înseamnă decât tot alungarea omului din literatură. Exemplu: să presupunem că elevului i se dă la examen Plumb de Bacovia, cu baremul aferent. Dacă găsim un elev care a citit mai mult şi ne propune interpretarea după care „amorul” este poezia, iar poemul întreg este o artă poetică? Ce face corectorul, pentru că evident lucrarea nu se încadrează în barem? Să ne uităm cum este formulat subiectul de argumentare de la bacalaureat. Este mai important să fie folosite expresiile sacrosante: eu cred că, după părerea mea....dar câte dintre textele respective se constituie în reale păreri personale? Iar grila, ţinând tot de această maladie computeristă, distruge pur şi simplu exprimarea. Revenind la francezi, să vedem ce nu am luat de la ei. Exemple: căutam (bineînţeles pe net) acum doi, trei ani să văd ce s-a scris la ei despre un roman recent, ce tocmai fusese tradus în româneşte. Era un roman de tipul căutarea urmelor unui personaj absent, o fetiţă evreică dispărută în timpul războiului din Paris. Ei bine, dau peste situl unui liceu unde găsesc romanul ca subiect de teză. Reţineţi era vorba la momentul respectiv despre un roman abia apărut, cu minime şanse ca vreun elev să-l fi citit deja. Se dădea incipitul care era un anunţ la mica publicitate – „s-a pierdut fată în vârstă de” etc...- şi se cerea să se construiască diverse continuări: roman realist, psihologic, aventuri, poliţist, de moravuri, de analiză, existenţial etc. Ne permit nouă programa, sistemul, nivelul elevilor, principiile de evaluare, asemenea răsfăţuri didactice? Alt exemplu cu no comment: subiect dat la bacalaureat, acum câţiva ani, la modulul de eseu: argumentaţi dacă poezia vă apropie sau vă îndepărtează de realitate. Atât. Am dat aceste exemple pentru a vedea că, într-un spaţiu cu tradiţie culturală, efectele computeristicii pot fi combătute cu o bună aşezare a sistemului educativ. Ceea ce nouă ne lipseşte la nivel de principiu.
Cu alte cuvinte, NGA (Noua Generaţie Autistă), cum o numesc eu, este prizoniera ecranelor (televizor + computer + mobil + Ipod), a unor modele sociale şi familiale care o îndepărtează radical de lectură. Modelul uman pe care inclusiv documentele şcolare îl promovează este Reuşitul în viaţă, în carieră. Ce contrapunem acestor modele, noi profesorii de română? Şi cu ce eficienţă? Nimic. Ecranul nu apropie, ci desparte în mod radical. Raportul maestru – discipol (esenţial în studiul umanistic, şi nu numai) este înlocuit de lumina rece a ecranului. Umanul ca atare este discret îndepărtat din materia noastră. De aceea ni se impune să discutăm până la un nivel total inutil pentru elevii de liceu chestiuni de perspectivă narativă în romanele lui Camil Petrescu şi mai deloc problema geloziei, a eşecului în dragoste etc. Ar trebui să ne străduim să-l smulgem pe elev din faţa ecranului şi să-i aducem în faţă fiinţa din carne a profesorului şi fiinţa de hârtie a pesonajului şi fiinţa de spirit a limbajului. Să spunem NU profesorului redus la un simplu manipulator de tastatură (că tot am desfiinţat şi arhaica, inutila, blamabila dirigenţie, al cărui biet nume devenise de mult odios pedagogilor de şcoală nouă videns din minister). Nu trebuie să ne plângem că NGA suferă de o acută lipsă de modele, curricula umanistă însăşi le respinge, lăsându-le să fie construite de televiziuni şi jocurile pe calculator. Să ne amintim cu câtă frenezie erau citite revistele literare în perioada interbelică de către elevii de liceu, ca să nu mai zic în toate mediile universitare! Am văzut anchete printre studenţii de la Filologie, incapabili să numească 2-3 reviste literare. Să ne întrebăm: în mediul social de azi, ce rol au lectura, cultura generală pentru reuşita în viaţă? Practic nul, nu veţi găsi asemenea lucruri în CV-urile standard. Când construieşti programa de literatură pornind de la acest scop, al „practicii”, distrugi însăşi motivaţia de profunzime a lecturii. Care este şi va rămâne o „nobilă inutilitate”. Am elevi care, de exemplu, citesc romanele din seria Cotidianul, dar refuză să parcurgă bibliografia şcolară. Semn că ceva este putred în Danemarca.
Mai am o vorbă despre chiar modul în care este predată informatica la începuturi. Ca de obicei, sărim direct la chestiunile complicate, uitându-le pe cele elementare. Exemplu: mă solicită o elevă în clasa a 6-a să-i explic unde sunt diacriticele, pentru că i s-a cerut un referat unde profesoara nu acceptă scrierea fără diacritice. (bravo ei, v-aş ruga să procedaţi la fel). Îi explic şi o întreb, dar vouă nu v-a explicat asta la informatică? Nu, răspunde, noi facem programare. Este un exemplu tipic de cum se pune căruţa înaintea boilor, elevii noştri habar nu au să redacteze şi să pagineze corect un text în word. Deşi cam în orice profesie viitoare vor avea nevoie de asta. Vorbim mereu de reformă dar documentele de orientare sunt construite pe principiul mantalei lui Arvinte. Iau două ore de aici, ca să le lipesc dincolo. Lipseşte orice viziune integratoare, lipseşte un model uman pe care activitatea didactică să-l contrapună modelului autist, lipseşte orice comunicare între discipline. Programa de română a eliminat omul ca unitate, scriitorul nu mai există, fiind substituit de teme, structuri, concepte operaţionale, figuri etc. Cred că ar trebui să completăm iniţiativa fiecărui elev un calculator cu iniţiativa, fiecare elev să citească măcar o carte. Să recunoaştem sincer, câţi dintre noi nu acceptă referate care în mod clar sunt luate de pe internet? De ce, pentru că ne-o impune aproape felul în care este conceput sistemul de evaluare. Nu este idealist ceea ce propun, în momentul când sistemul de evaluare va fi conceput nu ca să ascundă cât mai bine gravele carenţe ale sistemului, ci ca să stimuleze cultura, lectura, atunci şi elevii şi profesorii vor trebui să-şi canalizeze eforturile în această direcţie. Mă uit la subiectele de bacalaureat şi simt un inefasabil gust de cenuşă. Sunt subiecte concepute de roboţi pentru roboţi, nu au nimic de-a face cu literatura. Care este rolul cratimei......auziţi subiect pentru un tânăr de 18 ani care vrea să intre la facultate, deci să facă parte din elita intelectuală a ţării. Cu asemenea subiecte, nu este de mirare că analfabetismul creşte în mod galopant, că ratingul e cu atât mai mare cu cât vedeta este mai analfabetă...
Vă spun sincer că am căutat multe moduri de a încheia pe un ton mai puţin catastrofic, dar mi-a fost imposibil să găsesc vreunul. Libertatea pe care ar fi trebuit să o construiască ca valoare manualele alternative a fost repede anulată de programe şi sisteme de evaluare din ce în ce mai înguste, rigide şi obtuze. Apropo: dacă tot vindem aşa de scump lozinca descentralizării, de ce nu avem curajul să mergem până la capăt şi să renunţăm la programele făcute „la centru”? Nu ar fi mai curajos să concepem centralizat doar un set minimal de competenţe, restul fiind responsabilitatea profesorului? Pseudo-reformele care cariază de trei decenii învăţământul românesc au produs deja o generaţie decerebrată. Ce mai aşteptăm? Computerul pune între om şi om un ecran, fiind cel mai puternic şi parşiv instrument de înstrăinare produs vreodată. Să punem între ecran şi copil un om şi o carte. Să re-umanizăm învăţământul. Iată o sarcină urgentă.
Prof. dr. Crăciun Christian