EUROPA LUI NOICA
Dintre cei patru evanghelişti care au scris creşterea culturii româneşti în epoca interbelică la un nivel non-provincial, Constantin Noica mi se pare a avea posteritatea cea mai ingrată. Explicaţiile sunt multe şi ar putea, fireşte, să fie adunate într-o dizertaţie academică. Nu ele sunt scopul rîndurilor de faţă. Reţin aici doar două elemente: a. paradoxul face ca Noica, rămînînd în România, să se îndepărteze cel mai mult de noi, şi aa. dificultatea inaparentă a textelor sale. În legătură cu punctul a), destul de devreme i s-a reproşat de către prietenii din străinătate (şi foarte insistent după 90 în ţară) că ar fi cauţionat regimul ceauşist şi ar fi pus umărul la naţionalismul dement al acestuia. Este una dintre cele mai flagrante prostii care circulă pe piaţa noastră intelectuală, fie şi numai pentru faptul că un intelectual al trebui să ia aminte la imperativul (amintit nouă de Eminescu): non idem est sic duo dicunt idem. Un fel de sub-reproş implicat de cel de mai sus ar fi şi anti-europenismul lui Noica. Sigur, putem face oricîtă istorie contrafactuală a lui „ce-ar fi fost dacă...” vrem. „Dacă” Noica s-ar fi salvat şi el. „Dacă” ar fi predat în vreo mare universitate occidentală, cartea lui despre Hegel ar fi fost, poate, la fel de faimoasă ca şi seminarul lui Kojève, ar fi scris vreun tratat despre Heidegger, ar fi avut discipoli. Sau...nu. Exerciţiul e van. Noica este cel care a rămas, în ţară şi toată gîndirea lui an-istorică nu poate fi înţeleasă în afara acestui gest istoric. Acest gest face parte din opera lui. Nu o condiţionează mecanicist, nici nu o „explică”. Dar este o perfectă suprapunere între faptă şi gîndul filozofului. El este un iremediabil pro-european, dar pentru o Europă (adică pentru nişte valori) care, din păcate, nu mai are curs la bursa ideilor de azi. Din acest punct de vedere este chiar un euro-centrist convins, nu are nimic din „ecumenismul” lui Eliade care trata programatic toate religiile la aceeaşi scară. Marea gîndire asiatică, de pildă, Noica o priveşte mereu în trecere, fără nici un entuziasm. Sigur că, dacă ar vedea cum arată Europa azi, Noica ar fi pesemne descumpănit în măsura în carea aceasta îşi reneagă toate valorile pe care s-a întemeiat. Neagă în primul rînd ideea de valoare, reduce totul, inclusiv cultura, la statutul de bunuri; de urmărit analiza celor două categorii în cartea de care mă voi ocupa aici.
Cel mai şocant a fost, desigur, momentul în care au apărut, în Viaţa Românească dacă nu mă înşel, cele Trei poeme filozofice pentru Sanda. Era vorba în aceste texte tocmai despre întîlnirea dintre cele două Europe, despre ceea ce trebuie să dea şi să primească fiecare. Cum ştim din Jurnalul de la Păltiniş şi din multe alte evocări, Noica era împotriva oricărei dizidenţe. „Voi ne cereţi mari mărturii în veac”, „Nu ne cereţi mari mărturii istorice”, repetă el. Pătruns de „duhul locului”, sabotînd blagian istoria (e interesant de constatat că şi Eliade şi Cioran au procedat similar, în opera lor), găsind în logică şi matematică un teren ideal, tocmai pentru că sînt dincolo de timp, Noica vrea să construiască un model (în sens matematic) al Europei, implicit un model al Culturii, care nu se înfundă în circumstanţialul istoric. Singura cultură împlinită fiind pentru el cea europeană. Restul: simple configuraţii culturale. Nu-l intereseză Europa bunăstării materiale, atîta vreme cît scade vocaţia edificării spirituale, a creativităţii şi victoriei raţiunii care i se par descoperirile fundamentale ale acestei culturi. Restul este simplă statistică din care plecăm sau în care ne întoarcem. Este prea „mioritic” Noica atunci cînd spune „pe noi ne-au luat de mînă duhurile locului şi ne-au trecut lăturiş”? (prin cumpenele istoriei se subînţelege). Noica pregătea întîlnirea dintre „cele două Europe” care avea să se petreacă numai după cîţiva ani sub semul unui entuziasm repede trecător şi care întîlnire nu s-a desăvîrşit nici acum. Poate pentru că nu a luat seama suficient la ce spunea filozoful nostru că putem oferi Europei: „cereţi-ne în schimb mărturii de bucurie în această lume întristată de atîtea posibile şi lipsită de real”. Era şocant, într-adevăr, să vorbeşti din interiorul Lagărului, după ce ai făcut ani grei de puşcărie, şi să-i spui Europei că-i poţi furniza motive de bucurie. De multe ori, Noica nu e mai puţin paradoxal decît prietenul său, Cioran. Dar substanţa acestor poeme nu era totuşi nouă, o găseam de pildă în tîrziul Răspuns al unui prieten îndepărtat, cu trei decenii înainte, replica sa la cioraniana Lettre à un ami lointain. Falia care a despicat Europa trebuia cumva integrată în explicaţie. „A trecut peste limba aceasta fiorul morţii”, observă Noica şi, cu optimismul lui enervant pentru un popor scenptic prin ADN-ul său, descrie un viitor tehnologic de o pozitivitate fără fisură. Totul este Europa – respectiv Occidentul – încurajează filozoful. „Din colţul acesta de lume, unde, după cum ştii, comentariul a fost totdeauna singura noastră formă de participaţie la istorie, ni se pare limpede,: moare o Europă şi triumfă o alta; moare o Europă a spiritului de fineţe şi triumfă una a spiritului de geometrie. Voi vă tînguiţi că moare, cu voi şi în jurul vostru, Europa spiritului de fineţe, dar nu vedeţi triumful celeilalte şi nu vă vedeţi în el”. „Căci lucidităţii de capăt de drum a Apusului, una din care-ţi place să te împărtăşeşti şi tu, îi opunem sensurile pe care vecinătatea noastră cu moartrea în istorie ni le treszeşte”. Apropo de năucitoarea părere a lui Noica despre comunism: „Nu avem nimic de opus comunismului – decît valorile europene. Sau mai bine: nici comunismul nu are nimic de opus valorilor europene”. Azi vedem, ciudat, cum Răsăritul se opune comunismului, în timp ce Apusul şi tinerii din Est robiţi de şabloanele gîndirii apusene, cauţionează puternic marxism-comunismul. Noica recomandă căutarea a „ceva mai adînc decît libertatea”, anume necesitatea, intrarea într-un rost, de-sine-rostirea. Descumpănitoare soluţii pentru durata scurtă a clipei cea repede ce ni s-a dat! Pentru a sfîrşi răspunsul cu o rugăciune „pentru cei care ne-au învins”. Nu insist asupra valorii creştine a operei, şi mai ales a vieţii, acestui om care s-a închinat unui singur zeu: Cultura. Mă interesează aici în ce măsură harta spiritului european schiţată de Noica este de actualitate după cîteva decenii care au schimbat atît de profund chipul şi întruchipările lumii noastre. De aceea am început cu cele trei texte poematice care contrazic decis un anume fel al nostru de a gîndi istoria. Pe care Noica (deloc naiv totuşi) şi l-a asumat cu perfectă seninătate. Nu este nici corect politic, nici dependent de vreo modă academică, este de o superbă in-actualitate. De fapt, vreau să ajung la o carte de nici 200 de pagini pe care filozoful a dedicat-o exact Europei ca model cultural: Modelul cultural eurpean, ed. Humanitas, 1993.
Găsim în această culegere de eseuri multe dintre temele gîndirii ascetului de la Păltiniş. Fascinantă este însă capacitatea filozofului de „a povesti” spiritul Europei, aşa cum povestise altădată Fenomenologia Spiritului. Capacitatea didactică (aici dau cuvîntului un sens superlativ) a lui Noica de a ex-pune ideile, de a le prinde într-un legato „epic” mi se pare a justifica numai ea singură funcţia exemplară a filozofului. Cele XIX capitole ale romanului ideii de Europa au ca fir al „acţiunii” o hegeliană definire de sine a continentului. Pentru Noica nu încape discuţie că Europa este Centrul, că numai în cultura ei Spiritul şi-a găsit o împlinire, conferindu-i o funcţie regulativă pentru tot restul lumii. Astăzi, o asemenea viziune apare lumii corecte politic drept periculoasă, discriminatorie, sexistă, eurocentristă, rasistă (omul alb), la limită fascistă. Dna. Lavastigne nu crede altceva. Pot vocifera cîţiva că asta este o prostie şi o monstruoasă inadecvare la textul nicasian. Degeaba, cînd „EUROPA” dansează mai toată pe această stupidă, unică melodie. Mi-l închipui pe Noica observînd critic transformarea Europei Spiritului nici măcar într-una a untului, ci într-una îngropată în hârtii cu antetul a 1000 de birouri „comunitare”. Nu întîmplător, prefaţa la cartea de faţă este o Scrisoare către un intelectual din Occident. Care combate dintru început, ca şi scrisoarea către Cioran, lamentoul continuu. Antispenglerian convins, Noica deplînge paralizia Occidentului. „...urîţiţi lumea şi degradaţi acaestă reuşită de neasemuit care este cultura europeană”.
De fapt, Noica nu face o simplă descriere a culturii europene, miza este mult mai sus: în a sugera un nou tip de morfologie a Culturii în general. În perfecta înlănţuire a raţionamentului, începe prin a defini reguli, excepţii şi modul în care se raportează culturile la acestea. Morfologia culturii este construită în sens propriu, pornind nu de la încremenite forme spaţiale, ci de la chiar morfologia limbii. Premiza e clară: celelalte culturi sunt parohiale, simple configuraţii culturale. Cultura europeană este singura ecumenică. Azi, după impactul cu lumea musulmană, care a pus şi mai adînc la încercare rezistenţa modelului european, cînd o parte din intelighenţia euro-atlantică predică „toleranţa”, adică renunţarea la impunerea modelului său (raţionalitate, drepurile omului, democraţie etc etc) admiţînd că ar mai fi şi alte modele viabile, afirmaţia tare a lui Noica are o forţă premonitorie. Cultura europeană este, în primul rînd, creatoare, şi asta pentrru că nu este iniţiatică. Ea se distribuie fără ca să se împartă, după formula folosită în atîtea rînduri. Patru trăsături ar defini o cultură deplină: o supranatură, schimbînd raportul dintre om şi natură, o cunoaştere raţională care integrează iraţionalul, o superioară organizare ştiinţifică, tehnică, a vieţii şi un orizont deschis mereu spre nou.
Există o dimensiune utopică a gîndirii lui Noica? În măsura în care pentru el „accidentele realului” sunt indiferente şi îndeamnă permanent la ridicarea de la nesemnficativul istoriei la abstracţiaunea Modelului, putem spune că da. Şi totuşi, în modelul său una dintre trăsăturile care dau superioritatea culturii europene este tocmai faptul că este singura care a creat istorie. Simultan, supremă valorizare şi devalorizare a istoriei. Aşa se face că îşi imaginează o lume unică pe tot globul, o renunţare la agricultură pentru că ne va hrăni chimia şamd. Filozoful are o capacitate invidiabilă de a extrage pozivitatea din orice lucru. Dar, pentru că modelul propus e unul strict logic, Noica admiră tocmai capacitatea culturii europene de a crea mereu noul. Să nu uităm că în tezua sa de doctorat se întreba tocmai cum e cu putinţă noul pe lume. Numai în cultura europeană schema inertă trece în structura dinamică, fiecare unitate se poate diversifica după modelul Unului prim. Cultura europeană este o unitate sintetică în expansiune, sublinierea îi aparţine lui Noica, şi nu este nimic „imperialist” în ea. Noica nu a scris o antropologie, se vede însă că premisa de la care pleacă este existenţa unor invarianţi dinamici (dacă se poate admite oximoronul) spre care umanitatea ca întreg trebuie să tindă. Şi spiritul european este primul care a pornit, de mii de ani, pe această cale. De altfel, Noica decide o dată exactă la care începe cultura europeană: anul 325 dH, Conciliul de la Niceea. Elogiul adus de Noica Bizanţului nu trebuie să surprindă, cîtă vreme dezbaterea de idei era acolo o operaţie ajunsă la nivelul plebei. „Aici, în Bizanţ, era pasiune şi curgea sînge în numele ideilor”. „Antinomiile lui Kant sau paradoxele logicii matematice de azi sînt anemice şi sînt iniocenţa speculativă însăşi faţă de „paradoxele” care s-au pus în joc atunci”. În limbajul voalat fără de care nu s-ar fi putut publica aceste texte atunci, Noica se vădeşte un gînditor al Întrupării. Tot ce gîndise speculaţia teologică despre Treimea care este Unitate şi despre Unul care este în-treit, reprezintă o bază a întregii gîndiri europene. Chiar o spune, şi e de mirare că lucrul a putut fi tolerat în 1987-1988: „Din ce uimitoare singularitate – un copil născut în iesle – izvorăşte prima jumătate a culturii europene...”. Cultura europeană, îl contrazice Noica din nou pe Spengler, nu începe în ceţurile nordului şi în elanul vertical al catedralelor. Începe în lumina Sudului. „cultura noastră este una a întrupării legii în caz; ca atare, cu manifestările ce decurg din întrupare, ea proclamă peste tot ceva întreit. […] tocamai ca fiind o cultură a întrupării legii în caz, cea europeană era sortită să ajungă la ştiinţă în genere şi la ştiinţe, mai multe, după domenii distincte, aşa cum nu ajung celelalte culturi, în care legea rămîne difuză, fără întrupare bine determinată”.
A doua parte a demonstraţiei lui Noica (pentru că este o demonstraţie extrem de strînsă) construieşte un scenariu al tipurilor de cultură şi al evoluţiei lor în funcţie de morfologie. Vom avea astfel culturi ale substantivului, ale adjectivului şi adverbului, ale numeralului, pînă la cultura conjuncţiei. Glumind amar, aş spune că, în ritmul în care se degradează limbajul, vom ajunge degrabă o zoologică (sub)cultură a interjecţiei. Evul Mediu ar fi astfel o cultură a Substantivului (preocupat să numească lucrurile), Renaşterea una a Adjectivului, Reforma, Contrareforma şi Secolul Clasic francez vor sta sub semnul Adverbului, iar epoca recentă sub semnul conectivelor, al Conjuncţiei. Nu pot intra în analiza seducătoarelor speculaţii despre fiecare dintre aceste momente, să mai adaug şi capitolul despre Pronume şi momentul trecerii de la Eu la Noi. „Acest monstru blajin care este eul omenesc” nu-l putem afla decît în cultura europeană. Sau, cu una din numeroasele formulări memorabile: Montaigne ne face pe toţi extraordinari, desfiinţînd extraordinarul. Un capitol aparte este dedicat numeralului. M-am gîndit mereu la replica lui Bogumil din Meşterul Manole al lui Blaga: numai în iad se numără. Statistica goală a lui Noica nu spune altceva. Observînd că „limitele logosului matematic sunt limitele omogenului”. Poate că în cultura euro-atlantică de azi o tendinţă de omogenizare forţată, de nivelare entropică ar întuneca într-o oarecare măsură speranţa filozofului.
Cultura europeană nu se sperie de eşecuri, conchide Noica. Ar fi interesant să-i comparăm o clipă filozofia cu una construită pe cu totul alte temelii: mă gîndesc la cartea lui Neagu Djuvara Civilizaţii şi tipare istorice. Istoricul român, cu şapte ani mai tînăr decît Noica, încearcă, după modelul lui Toynebee, să construiască un model al naşterii şi succesiunii civilizaţiilor. Pentru el, civilizaţia europeană se află la sfîrşitul ciclului său istoric, prelungită cumva prin clona ei americană dar şi aceasta pe panta descendentă. Legile şi structurile puse în joc de istoric sunt, fireşte, cu totul altele decît cele nicasiene. Pentru Noica însă, speranţa merge totdeauna mai departe decît vederea. Modelul european, prin capacitatea sa de creare şi asimilare permanentă a noului, nu poate fi depăşit, oricît s-ar transforma dîndu-şi mereu noi şi noi determinaţii. Nu are nici o importanţă că Europa lui Noica nu seamănă aproape deloc cu cea pe care o vedem noi (poate că nu vedem bine), cu atît mai rău pentru Europa. Nu are importanţă că nu a ştiut să-şi integreze experienţa Estului. Nu are importanţă că din tabloul înfăţişat de filozof lipseşte complet dimensiunea politică. Europa lui Noica este într-adevăr un continent spiritual locuibil. „Totul nu e încă spus. Să aşteptăm kairosul următor” este ultima frază al cărţii. Ce altceva putem face?
vineri, 14 august 2009
vineri, 7 august 2009
dans filozofic
CUM DANSEAZĂ FILOZOFII
Între paginile 152-156 ale Jurnalului său (Uşa interzisă, Humanitas, 2002), Gabriel Liiceanu descrie cu o minuţie descumpănitoare felul cum, vizitând împreună cu nişte prieteni un amfiteatru din vecinătatea Heidelbergului, se dedă cu un instinct ludic şi histrionic fără greş unui dans straniu, ritualic, "hermeneutizat" pentru cititor, descompus în fiecare gest. Este o "isterie ludică", un gest pur de bucurie fizică (numai fizică?) retrăită scriptic în actul descrierii. Iar în ultimele pagini îl vedem din nou baletând, alături de Andrei Pleşu, de astă dată Lacul Lebedelor (!). Iată că şi filozofii dansează – şi-or fi spus cititorii cărţii, şi pesemne acesta a fost şi unul dintre motivele (subiacente) pentru care un juriu prestigios a decretat-o "cartea anului". Pe bună dreptate, de altfel. Nu vezi oricând un filozof ce părea întruchiparea "seriosului" kierkegaard-ian dansând, gătind feluri sofisticate, asortând vinuri rare, consiliind expert despre cele mai bune mărci de pantofi. Şi făcând-o cu aceeaşi seriozitate. Perceput adesea ca un Jupiter tonans, un iacobin intratabil, îl aflăm aici pe Liiceanu ca pe un eu (ultra)vulnerabil, bolnav de "piatră la suflet", melancolic şi ludic. Este, într-adevăr, cartea în care, spre surpriza repetată în mai toate comentariile care i s-au făcut, Liiceanu dansează cel mai mult, fără a rămâne prin aceasta mai puţin filozoful minat de morbul lucidităţii. Ne atrage atenţia asupra acestei înţelegeri chiar încheierea paragrafului citat la început: "Când am revenit acasă, cuprins de remuşcări în faţa recentelor mele histrionisme, le-am citit, lui Cătălin şi Bogdan, câteva pagini despre 'cod' în filozofie, despre sensul 'existenţial' al jurnalului, despre revenirea în trecut – palid symposion compensativ, menit să răspundă, în alt plan, la destrăbălarea mea ludică de la Heiligenberg".(p.156) Dansul capătă semnificaţie numai citit dinspre acest symposion, altfel ar fi însemnat într-adevăr o simplă destrăbălare. Acest joc pe două nivele simultan, făcând să se întâlnească aparent ireconciliabilele, dă frumuseţea şi interesul, ba chiar şi autenticitatea intelectuală a jurnalului de criză.
Căci este, cum o mărturiseşte diaristul în mai multe rânduri, jurnalul unei grave depresii, terapie prin scris ego-centric, regăsire sau repunere în mişcare a "sistemului de iluzii" fără de care viaţa ne devine in-suportabilă. "Jurnalul meu nu este o luptă cu Timpul, nu este amprenta pe hârtie sau masca mortuară a vieţii mele, ci un suprem exerciţiu de exorcizare, de scoatere la aer şi lumină a conţinuturilor leneşe din mine, aruncate alandala într-o cămară fără ferestre, reziduuri enorme, adunate de-a lungul anilor prin amânări repetate ale momentelor când trebuia să fac curat. Din acest punct de vedere jurnalul este soluţia pe care am găsit-o pentru a putea continua să trăiesc. (p.145) "…prelucrarea formală a unei cumplite depresii, un ţipăt modulat şi trecut pe portativul unei expresii care mă reprezintă" (p.289) Cuvinte mari? Mai degrabă o miză mare, aşa cum au toate cărţile lui Liiceanu. Nici vorbă de renunţarea la uneltele filozofiei, de abandon sau regret al Căii cu unul din capete la Păltiniş. De aceea, deşi sunt prezente din belşug anecdoticul (scene absolut antologice, povestite cu o evidentă plăcere a detaliului şi a "punerii în scenă" precum cele cu Ieruncii, cu colegul "logician" care îşi tratează colegii cu must, apoi le explică originalul proces de fabricaţie, cu palma & berea ce răsplăteau o formulă fericită găsită pentru traducerea heideggeriană, cu turneul de lansare al albumului cu Regele Mihai, cu modul în care îl cunoaşte pe Vlad Zografi etc.etc.), ludicul, portretul şarjat, notaţia lirică, delectarea gastronomică, nimic din acest jurnal nu are un aer de frivolitate. De altfel, deşi ultima însemnare din jurnal este datată 2 octombrie 2002, cartea era deja în librării în noiembrie. "Amănunt" care intră în chiar sensul ultim al cărţii. Este, probabil, un record de viteză a publicării unui jurnal, nu ştiu dacă pe plan mondial dar sigur la noi, de obicei acestea au prin chiar condiţia lor o distanţă suficient de mare între momentul scrierii şi cel al publicării. Rapiditatea aceasta nu se explică, cred, prin vreo vanitate auctorială, cât printr-un sentiment al urgenţei. Dacă scrierea jurnalului a avut o funcţie terapeutică, mă întreb care a fost funcţia acestei urgente publicări a sale. O vom afla probabil din următorul volum… În comentariul pe care-l făceam în AXIOMA din august 2002 la precedenta carte a lui Liiceanu, Declaraţie de iubire, insistam pe calităţile excepţionale de scriitor (în sensul de mânuitor al limbii) ale acestuia. Fără să bănuiesc, fireşte, în ce măsură scriitura acestui jurnal îmi va adeveri observaţia. Liiceanu face parte din acea specie pe cale de dispariţie (vezi.p.99) a celor care se opun vulgarizării, degradării maladive a limbii române. Deşi… "Niciodată, scriind, nu am fost mai departe de literatură. Eram pacient, încercam să-mi fiu medic şi foloseam cuvintele aşa cum foloseşte un credincios mânerul spadei, ca o cruce improvizată ridicată în faţa unui spectru". (p.8) El scrie cum se scria în interbelic, dincolo de orice ideologie, limbajul are o greutate, o densitate pe care la puţini autori contemporani o găseşti.
Este, aşadar jurnalul unei grave depresii, al unui impas existenţial care nu se poate rezolva decât prin revenire la sine, prin regăsirea "vibraţiei" de care vorbeşte la un moment dat. Temele sale sunt: autoanaliza (fireşte!), sentimentul patern (poate cele mai frumoase pagini din literatura noastră despre vinile şi mândriile unui tată, scena în care Liiceanu , aflat în Germania, colindă, în aşteptarea fiului de 9 ani, magazinele de jucării pregătindu-se pentru această întâlnire este literalmente una cutremurătoare), Noica, Heidegger, prietenia cu Pleşu, cu soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (din nou pagini antologice, de adăugat celor din Declaraţie de dragoste), relaţia maestru-discipol, bătrâneţe, Cioran – în special strania sa poveste de dragoste la senectute cu Friedgard Thoma –, lichelismul românesc ("Marea iluzie a Revoluţiei din decembrie: că poporul român ar fi avut nevoie de libertate" p.59; O a doua iluzie ar fi că poporul ar vrea să se dezbare de vinovaţii din comunism), raporturile între generaţii, felul cum îşi asumă ele istoria, criza umanismului ("Ideea că specia umană trebuie regândită nu-mi dă pace" p.116)
Punctul de pornire a crizei, deci şi a jurnalului, este "prăbuşirea sistemului de iluzii", "morcovul existenţial", care nu poate fi refăcut decât scriind fără frica de a părea banal (cum poate evita un jurnal banalul câtă vreme acesta este însăşi substanţa din care el se hrăneşte? – "Mi-am propus atunci să consemnez, pur şi simplu, tot ceea ce simţeam"), "patetic şi poseur" (impresionat de ceea ce îi spune la un moment dat Gabriela Adameşteanu, anume că un scriitor trebuie să pună totul pe tarabă, toate sentimentele lui sunt de vânzare). Impasul existenţial este provocat de o criză de identitate, de pierderea "superstiţiei culturii" ("De fapt, e ca şi cum îţi pierzi pofta de mâncare culturală: nici un fel nu te mai atrage, nici o carte nu-ţi provoacă apetit cerebral. Cărţile edificatoare sunt monotone şi îţi propun experienţe de care nu eşti în stare; Kierkegaard pălăvrăgeşte enorm; Hegel e ca o flaşnetă; Lévinas e mediocru; Hesse e plicticos; Cioran e minunat, dar previzibil şi îţi taie şi mai mult pofta de mâncare" p.38), de căutarea a ceea ce este dincolo de concept. "De fapt, fusesem pregătit pentru a nu şti cine sunt" scrie el disperat în acuta analiză pe care o face modelului Noica. Scriitorul este astfel un salvator neputincios ("În cercetarea academică nu mai cred, eseurile mi se par futile, romancier nu am avut norocul să fiu" p.38). "Nu este Istoria lunga poveste a căderii noastre din verb? Iar ceea ce a trăit generaţia mea nu a fost tocmai consfinţirea acestei căderi, verbul devenit 'infernal'? nu dereglarea raportului cu cuvântul (care este ideologia) este sursa ultimă a crimei sistematizate? Iar falimentul actual al poporului român nu vine din schilodirea fără precedent în istoria limbii române a felului în care cuvântul a fost folosit şi rostit în chip sistematic prin deturnare de la esenţa logosului?"(p.98)
Momentele cele mai fericite ale perioadei cuprinse în jurnal (mai 2001– octombrie 2002) sunt cele petrecute la Heidelberg, împreună cu Cătălin Cioabă, pentru încheierea traducerii uneia dintre cărţile fundamentale ale filozofiei europene Sein und Zeit. Gest la fel de gratuit, într-un fel, ca şi dansul, "poporul «urd» să moară frumos îmbălsămat". Sunt pagini care aduc aminte de jurnalul păltinişean, prin regăsirea furorului intelectual, cu alte roluri, dar cu aceeaşi bucurie (cuvântul acesta revine suspect de des în comentarea unui jurnal al unei depresii. De altfel, mai nimic cioranian în acest mare iubitor de Cioran) a muncii intelectuale."Analizele" heideggeriene nu au de aceea un aer tehnic, în ciuda "codului" atât de specializat. Se simte în scris, în volutele hermeneutice desfăşurate fastuos, aceeaşi dezlănţuire coregrafică, o coregrafie a conceptelor, un "dans al cheilor" pentru un cod filozofic ultraspecializat cum este cel heideggerian. În acest context, două sunt relaţiile asupra cărora jurnalul insistă: cea cu Noica şi cea cu Pleşu. În ceea ce-l priveşte pe Noica, asistăm nu la o "despărţire" la modă, ci la o re-cunoaştere prin rememorare. "Drama mea, ca să zic aşa, 'destinală', este că întâlnirea cu Noica, pe cât de benefică mi-a fost în plan cultural, pe atât de nefastă mi-a fost în planul vibraţiei de fiinţă" (p.292) Să fie acest jurnal încheierea unei "răzbunări nevrotice" începute odată cu Jurnalul de la Păltiniş? El este în orice caz o eliberare, prin cucerirea unui teritoriu interior până acum interzis. Ideea care transpare din paginile despre Noica este una cert pesimistă: cultura română, cel puţin până acum, nu are ce face cu Noica, nu a reuşit să-i dea o întrebuinţare, el incomodează vădit. Filozofi care să-l înţeleagă şi să-l depăşească (la modul în care filozoful de la Păltiniş o cerea tânărului poet ce vrea să-l depăşească pe Eminescu) nu prea avem, iar literaţii îi vor reproşa in aeternum verdictele inclemente la adresa meseriei lor. Vezi "lecţia" pe care Liiceanu i-o dă lui Cărtărescu, apropo de câteva rânduri oarecum băşcălioase din Juirnalul celui din urmă despre Noica. Surpriza, dacă este să vorbim într-adevăr de o surpriză în această carte, este figura Prietenului Andrei Pleşu. Descris fără complezenţe. Găsim, de pildă, la p.159 o scrisoare a acestuia absolut buimăcitoare, din rândurile căreia transpar un Pleşu rece, distant, obosit şi un Liiceanu pătimaş, frivol, melancolic, redistribuire de roluri care arată un "nu sunt ce par a fi" pe care, din păcate, prea adesea îl uităm în graba noastră de a lipi etichete, de a da verdicte. Lui Pleşu i se reproşează inaderenţa la filozofie, "eşuarea" în căutarea fără sorţi de izbândă a îngerilor, Liiceanu fiind într-acestea un sceptic (vezi paginile de critică a revelaţiei, a credinţei, ca forme ale cunoaşterii, opunerea fermă între "luciditatea virilă" vs. "gargara guénoniană"). Altfel, portretul pe care Liiceanu i-l face este şi memorabil şi profund: "Andrei este pesemne cel mai vesel om trist pe care l-am cunoscut vreodată". "…tipologic nu se poate imagina ceva mai nepotrivit decât el şi cu mine". Şi totuşi, ce norocoşi am fost noi, ceilalţi, nu numai în existenţa noastră culturală prin fiecare din cei doi, ci şi prin lucrarea lor laolaltă!
Şi totuşi…nu cred că ne putem iluziona că, din acest jurnal, transpare "adevăratul Liiceanu". Ar fi prea simplu. Ca în castelul în care este răpită prinţesa, existenţa din aceste pagini are o mie de uşi pe care le putem deschide. Dar mereu va rămâne una interzisă, una dincolo de care nu putem şi nu se cuvine să trecem. Este sfidarea pe care o primim din plin şi care, dincolo de "indiscreţiile" (auto)biografice face frumuseţeaa acestor pagini. "Dincolo de 'uşa interzisâ' clocoteşte viaţa morală a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămâne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoară drama fiecărei vieţi. Acolo au loc complezenţele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot acolo apare şi creşte dezgustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră şi, în sfârşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă" (p.355)
Între paginile 152-156 ale Jurnalului său (Uşa interzisă, Humanitas, 2002), Gabriel Liiceanu descrie cu o minuţie descumpănitoare felul cum, vizitând împreună cu nişte prieteni un amfiteatru din vecinătatea Heidelbergului, se dedă cu un instinct ludic şi histrionic fără greş unui dans straniu, ritualic, "hermeneutizat" pentru cititor, descompus în fiecare gest. Este o "isterie ludică", un gest pur de bucurie fizică (numai fizică?) retrăită scriptic în actul descrierii. Iar în ultimele pagini îl vedem din nou baletând, alături de Andrei Pleşu, de astă dată Lacul Lebedelor (!). Iată că şi filozofii dansează – şi-or fi spus cititorii cărţii, şi pesemne acesta a fost şi unul dintre motivele (subiacente) pentru care un juriu prestigios a decretat-o "cartea anului". Pe bună dreptate, de altfel. Nu vezi oricând un filozof ce părea întruchiparea "seriosului" kierkegaard-ian dansând, gătind feluri sofisticate, asortând vinuri rare, consiliind expert despre cele mai bune mărci de pantofi. Şi făcând-o cu aceeaşi seriozitate. Perceput adesea ca un Jupiter tonans, un iacobin intratabil, îl aflăm aici pe Liiceanu ca pe un eu (ultra)vulnerabil, bolnav de "piatră la suflet", melancolic şi ludic. Este, într-adevăr, cartea în care, spre surpriza repetată în mai toate comentariile care i s-au făcut, Liiceanu dansează cel mai mult, fără a rămâne prin aceasta mai puţin filozoful minat de morbul lucidităţii. Ne atrage atenţia asupra acestei înţelegeri chiar încheierea paragrafului citat la început: "Când am revenit acasă, cuprins de remuşcări în faţa recentelor mele histrionisme, le-am citit, lui Cătălin şi Bogdan, câteva pagini despre 'cod' în filozofie, despre sensul 'existenţial' al jurnalului, despre revenirea în trecut – palid symposion compensativ, menit să răspundă, în alt plan, la destrăbălarea mea ludică de la Heiligenberg".(p.156) Dansul capătă semnificaţie numai citit dinspre acest symposion, altfel ar fi însemnat într-adevăr o simplă destrăbălare. Acest joc pe două nivele simultan, făcând să se întâlnească aparent ireconciliabilele, dă frumuseţea şi interesul, ba chiar şi autenticitatea intelectuală a jurnalului de criză.
Căci este, cum o mărturiseşte diaristul în mai multe rânduri, jurnalul unei grave depresii, terapie prin scris ego-centric, regăsire sau repunere în mişcare a "sistemului de iluzii" fără de care viaţa ne devine in-suportabilă. "Jurnalul meu nu este o luptă cu Timpul, nu este amprenta pe hârtie sau masca mortuară a vieţii mele, ci un suprem exerciţiu de exorcizare, de scoatere la aer şi lumină a conţinuturilor leneşe din mine, aruncate alandala într-o cămară fără ferestre, reziduuri enorme, adunate de-a lungul anilor prin amânări repetate ale momentelor când trebuia să fac curat. Din acest punct de vedere jurnalul este soluţia pe care am găsit-o pentru a putea continua să trăiesc. (p.145) "…prelucrarea formală a unei cumplite depresii, un ţipăt modulat şi trecut pe portativul unei expresii care mă reprezintă" (p.289) Cuvinte mari? Mai degrabă o miză mare, aşa cum au toate cărţile lui Liiceanu. Nici vorbă de renunţarea la uneltele filozofiei, de abandon sau regret al Căii cu unul din capete la Păltiniş. De aceea, deşi sunt prezente din belşug anecdoticul (scene absolut antologice, povestite cu o evidentă plăcere a detaliului şi a "punerii în scenă" precum cele cu Ieruncii, cu colegul "logician" care îşi tratează colegii cu must, apoi le explică originalul proces de fabricaţie, cu palma & berea ce răsplăteau o formulă fericită găsită pentru traducerea heideggeriană, cu turneul de lansare al albumului cu Regele Mihai, cu modul în care îl cunoaşte pe Vlad Zografi etc.etc.), ludicul, portretul şarjat, notaţia lirică, delectarea gastronomică, nimic din acest jurnal nu are un aer de frivolitate. De altfel, deşi ultima însemnare din jurnal este datată 2 octombrie 2002, cartea era deja în librării în noiembrie. "Amănunt" care intră în chiar sensul ultim al cărţii. Este, probabil, un record de viteză a publicării unui jurnal, nu ştiu dacă pe plan mondial dar sigur la noi, de obicei acestea au prin chiar condiţia lor o distanţă suficient de mare între momentul scrierii şi cel al publicării. Rapiditatea aceasta nu se explică, cred, prin vreo vanitate auctorială, cât printr-un sentiment al urgenţei. Dacă scrierea jurnalului a avut o funcţie terapeutică, mă întreb care a fost funcţia acestei urgente publicări a sale. O vom afla probabil din următorul volum… În comentariul pe care-l făceam în AXIOMA din august 2002 la precedenta carte a lui Liiceanu, Declaraţie de iubire, insistam pe calităţile excepţionale de scriitor (în sensul de mânuitor al limbii) ale acestuia. Fără să bănuiesc, fireşte, în ce măsură scriitura acestui jurnal îmi va adeveri observaţia. Liiceanu face parte din acea specie pe cale de dispariţie (vezi.p.99) a celor care se opun vulgarizării, degradării maladive a limbii române. Deşi… "Niciodată, scriind, nu am fost mai departe de literatură. Eram pacient, încercam să-mi fiu medic şi foloseam cuvintele aşa cum foloseşte un credincios mânerul spadei, ca o cruce improvizată ridicată în faţa unui spectru". (p.8) El scrie cum se scria în interbelic, dincolo de orice ideologie, limbajul are o greutate, o densitate pe care la puţini autori contemporani o găseşti.
Este, aşadar jurnalul unei grave depresii, al unui impas existenţial care nu se poate rezolva decât prin revenire la sine, prin regăsirea "vibraţiei" de care vorbeşte la un moment dat. Temele sale sunt: autoanaliza (fireşte!), sentimentul patern (poate cele mai frumoase pagini din literatura noastră despre vinile şi mândriile unui tată, scena în care Liiceanu , aflat în Germania, colindă, în aşteptarea fiului de 9 ani, magazinele de jucării pregătindu-se pentru această întâlnire este literalmente una cutremurătoare), Noica, Heidegger, prietenia cu Pleşu, cu soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (din nou pagini antologice, de adăugat celor din Declaraţie de dragoste), relaţia maestru-discipol, bătrâneţe, Cioran – în special strania sa poveste de dragoste la senectute cu Friedgard Thoma –, lichelismul românesc ("Marea iluzie a Revoluţiei din decembrie: că poporul român ar fi avut nevoie de libertate" p.59; O a doua iluzie ar fi că poporul ar vrea să se dezbare de vinovaţii din comunism), raporturile între generaţii, felul cum îşi asumă ele istoria, criza umanismului ("Ideea că specia umană trebuie regândită nu-mi dă pace" p.116)
Punctul de pornire a crizei, deci şi a jurnalului, este "prăbuşirea sistemului de iluzii", "morcovul existenţial", care nu poate fi refăcut decât scriind fără frica de a părea banal (cum poate evita un jurnal banalul câtă vreme acesta este însăşi substanţa din care el se hrăneşte? – "Mi-am propus atunci să consemnez, pur şi simplu, tot ceea ce simţeam"), "patetic şi poseur" (impresionat de ceea ce îi spune la un moment dat Gabriela Adameşteanu, anume că un scriitor trebuie să pună totul pe tarabă, toate sentimentele lui sunt de vânzare). Impasul existenţial este provocat de o criză de identitate, de pierderea "superstiţiei culturii" ("De fapt, e ca şi cum îţi pierzi pofta de mâncare culturală: nici un fel nu te mai atrage, nici o carte nu-ţi provoacă apetit cerebral. Cărţile edificatoare sunt monotone şi îţi propun experienţe de care nu eşti în stare; Kierkegaard pălăvrăgeşte enorm; Hegel e ca o flaşnetă; Lévinas e mediocru; Hesse e plicticos; Cioran e minunat, dar previzibil şi îţi taie şi mai mult pofta de mâncare" p.38), de căutarea a ceea ce este dincolo de concept. "De fapt, fusesem pregătit pentru a nu şti cine sunt" scrie el disperat în acuta analiză pe care o face modelului Noica. Scriitorul este astfel un salvator neputincios ("În cercetarea academică nu mai cred, eseurile mi se par futile, romancier nu am avut norocul să fiu" p.38). "Nu este Istoria lunga poveste a căderii noastre din verb? Iar ceea ce a trăit generaţia mea nu a fost tocmai consfinţirea acestei căderi, verbul devenit 'infernal'? nu dereglarea raportului cu cuvântul (care este ideologia) este sursa ultimă a crimei sistematizate? Iar falimentul actual al poporului român nu vine din schilodirea fără precedent în istoria limbii române a felului în care cuvântul a fost folosit şi rostit în chip sistematic prin deturnare de la esenţa logosului?"(p.98)
Momentele cele mai fericite ale perioadei cuprinse în jurnal (mai 2001– octombrie 2002) sunt cele petrecute la Heidelberg, împreună cu Cătălin Cioabă, pentru încheierea traducerii uneia dintre cărţile fundamentale ale filozofiei europene Sein und Zeit. Gest la fel de gratuit, într-un fel, ca şi dansul, "poporul «urd» să moară frumos îmbălsămat". Sunt pagini care aduc aminte de jurnalul păltinişean, prin regăsirea furorului intelectual, cu alte roluri, dar cu aceeaşi bucurie (cuvântul acesta revine suspect de des în comentarea unui jurnal al unei depresii. De altfel, mai nimic cioranian în acest mare iubitor de Cioran) a muncii intelectuale."Analizele" heideggeriene nu au de aceea un aer tehnic, în ciuda "codului" atât de specializat. Se simte în scris, în volutele hermeneutice desfăşurate fastuos, aceeaşi dezlănţuire coregrafică, o coregrafie a conceptelor, un "dans al cheilor" pentru un cod filozofic ultraspecializat cum este cel heideggerian. În acest context, două sunt relaţiile asupra cărora jurnalul insistă: cea cu Noica şi cea cu Pleşu. În ceea ce-l priveşte pe Noica, asistăm nu la o "despărţire" la modă, ci la o re-cunoaştere prin rememorare. "Drama mea, ca să zic aşa, 'destinală', este că întâlnirea cu Noica, pe cât de benefică mi-a fost în plan cultural, pe atât de nefastă mi-a fost în planul vibraţiei de fiinţă" (p.292) Să fie acest jurnal încheierea unei "răzbunări nevrotice" începute odată cu Jurnalul de la Păltiniş? El este în orice caz o eliberare, prin cucerirea unui teritoriu interior până acum interzis. Ideea care transpare din paginile despre Noica este una cert pesimistă: cultura română, cel puţin până acum, nu are ce face cu Noica, nu a reuşit să-i dea o întrebuinţare, el incomodează vădit. Filozofi care să-l înţeleagă şi să-l depăşească (la modul în care filozoful de la Păltiniş o cerea tânărului poet ce vrea să-l depăşească pe Eminescu) nu prea avem, iar literaţii îi vor reproşa in aeternum verdictele inclemente la adresa meseriei lor. Vezi "lecţia" pe care Liiceanu i-o dă lui Cărtărescu, apropo de câteva rânduri oarecum băşcălioase din Juirnalul celui din urmă despre Noica. Surpriza, dacă este să vorbim într-adevăr de o surpriză în această carte, este figura Prietenului Andrei Pleşu. Descris fără complezenţe. Găsim, de pildă, la p.159 o scrisoare a acestuia absolut buimăcitoare, din rândurile căreia transpar un Pleşu rece, distant, obosit şi un Liiceanu pătimaş, frivol, melancolic, redistribuire de roluri care arată un "nu sunt ce par a fi" pe care, din păcate, prea adesea îl uităm în graba noastră de a lipi etichete, de a da verdicte. Lui Pleşu i se reproşează inaderenţa la filozofie, "eşuarea" în căutarea fără sorţi de izbândă a îngerilor, Liiceanu fiind într-acestea un sceptic (vezi paginile de critică a revelaţiei, a credinţei, ca forme ale cunoaşterii, opunerea fermă între "luciditatea virilă" vs. "gargara guénoniană"). Altfel, portretul pe care Liiceanu i-l face este şi memorabil şi profund: "Andrei este pesemne cel mai vesel om trist pe care l-am cunoscut vreodată". "…tipologic nu se poate imagina ceva mai nepotrivit decât el şi cu mine". Şi totuşi, ce norocoşi am fost noi, ceilalţi, nu numai în existenţa noastră culturală prin fiecare din cei doi, ci şi prin lucrarea lor laolaltă!
Şi totuşi…nu cred că ne putem iluziona că, din acest jurnal, transpare "adevăratul Liiceanu". Ar fi prea simplu. Ca în castelul în care este răpită prinţesa, existenţa din aceste pagini are o mie de uşi pe care le putem deschide. Dar mereu va rămâne una interzisă, una dincolo de care nu putem şi nu se cuvine să trecem. Este sfidarea pe care o primim din plin şi care, dincolo de "indiscreţiile" (auto)biografice face frumuseţeaa acestor pagini. "Dincolo de 'uşa interzisâ' clocoteşte viaţa morală a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămâne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoară drama fiecărei vieţi. Acolo au loc complezenţele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot acolo apare şi creşte dezgustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră şi, în sfârşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă" (p.355)
ars amandi
eseu
ARS AMANDI
Ciudată soartă, din punct de vedere cultural, a mai avut şi ceea ce a fost numit “Grupul de la Păltiniş“! Judecat prea adesea “la global”, ca o mişcare sau un curent ideologic (deşi nu este aşa ceva), în ciuda faptului că cei care-i sînt îndeobşte arondaţi sînt personalităţi accentuate, suficient de diferite pentru a nu îngădui înregimentarea sub aceleaşi stindarde, plasat în planuri de discuţie (politice, ideologice) care nu-i sînt nici specifice nici favorabile, acuzat din mai multe părţi de “izolaţionism” (în mod straniu, unii îi reproşează “naţionalismul’, alţii, dimpotrivă, “cosmopolitismul”), de un fel de boicotare a istoriei de care s-ar fi molipsit de la magistrul Noica, iată că personajele principale din sfidătorul JURNAL DE LA PĂLTINIŞ s-au situat după l990 într-o direcţie a prezenţei publice care contrazice atît de vădit apetenţele maestrului, încît nu se poate să nu ne dea de gîndit. Gabriel Liiceanu vorbeşte direct în cartea care face subiectul acestor însemnări de sentimentul unei trădări. Dacă nu cumva este în această viclenie a istoriei un subtil avertisment că noi nu citim cum trebuie opera lui Noica. Sau, cum ar fi spus el, nu i-am înţeles bine lecţia. Vehemenţa sa împotriva celor care devin “valeţi ai istoriei” pare să le fi oferit discipolilor, atît de diferiţi temperamental şi chiar intelectual, tocmai un backgrund foarte solid pentru a face, atunci cînd s-a ivit prilejul, fiecare în felul său, istorie. Ce dezamăgit ar fi fost gînditorul de la Păltiniş! Ce şansă pentru noi! “Haina croită de Noica în vremuri normale, oarecum dintr-un soi de înţelepciune stoică menită să-i rezolve ecuaţia vieţii sale, se dovedea a fi acum, într-un dezastru al istoriei, nespus de funcţională pentru vieţile multora. Îmbrăcînd această haină, cîţiva dintre noi am cunoscut fericirea şi, în măsura în care aveam senzaţia că evdaserăm din sistemul controlului total, am fost deopotrivă liberi...” Dar tocmai o discuţie în acest plan aş vrea să evit în acest excurs. Tocmai pentru că, obsedaţi de raportarea la istorie, fanii ori criticii “Şcolii de la Păltiniş“ au omis un “amănunt” esenţial: toţi cei care au trecut prin această şcoală (subliniez într-adins cuvîntul) sînt nişte excepţionali mînuitori ai limbii române! Supăraţi pe antiliteraturismul lui Noica, scriitorii noştri “de profesie” (y compris criticii literari) s-au făcut a nu băga în seamă această trăsătură evidentă.
Nu întîmplător, într-un recent interviu din revista 22, Monica Lovinescu insista tocmai pe calităţile de prozator ale lui Gabriel Liiceanu, pe care cartea de faţă le exprimă poate cel mai bine. Prozator, aş spune, în sensul clasic al cuvîntului. Pentru că, atît sentimentul de la care pleacă autorul: admiraţia, cît şi tehnica atît de dificilă a portretului sînt, în esenţa lor, la Liiceanu, rodul lecturilor din marii istorici-scriitori ai antichităţii şi nu numai. Poate că tocmai aici trebuie percepută marea surpriză pe care a adus-o această carte. Monica Lovinescu vorbea în interviul citat de o surpriză comparabilă cu aceea provocată la timpul respectiv de JURNALUL DE LA PĂLTINIŞ. Numai că, dacă atunci cartea a stîrnit o avalanşă de comentarii, cea de acum a trecut abia semnalată, socotită pesemne un simplu act de complezenţă în care un autor îşi strînge între coperţi cîteva texte ocazionale în care-şi congratulează amicii. Nimic mai fals. Explicaţiile acestei receptări distorsionate sînt multe, dar nu aici este locul lor. Textele lui Liiceanu au mereu o miză care le transcende conţinutul. Ca şi Cioran, el este un moralist care vede mereu, dincolo de omul ca individ, ideea în care acesta este prins. Cei care au citit în Liiceanu doar un heideggerian pierdut în abstracţiuni incomprehensibile sau, dimpotrivă, doar incomodul personaj public, incapabil de compromisuri şi spunînd mereu lucruri neplăcute multora, vor fi fi fost deopotrivă surprinşi de căldura care răzbate din paginile acestei cărţi. Cine a văzut -superficial - în Liiceanu doar un încruntat, un justiţiar cu severităţi inchizitoriale, poate fi şocat de patetismul necenzurat al multor pagini din această carte cu prieteni. A fost, din nou, comparată cu Exerciţiile cioraniene de admiraţie. Este, totuşi, vorba de altceva, şi eu aş pune-o în relaţie mai degrabă cu mult mai celebrul (în sensul zgomotului public pe care l-a stîrnit la apariţie) APEL CĂTRE LICHELE, cu care formează, mi se pare, un indestructibil diptic. Recitind acum celebrul text care a stîrnit atîta vîlvă la timpul său, mi-a sărit în ochi o evidenţă care-mi scăpase la timpul respectiv: de acum aproape folclorizatul îndemn, datat 30 decembrie 1989, are abia o pagină şi un sfert. Impactul pe care el l-a avut (fireşte, nu asupra lichelelor, nu cunosc nici una care să fi dat ascultare pateticului manifest) este el însuşi o dovadă oblică despre forţa cu care Liiceanu îşi încarcă fraza. Cine are capacitatea de a stăpîni cu egală încordare ambele energii ale discursului: cea vitriolant acuzatoare (cine nu îşi aminteşte de efectiv năucitoarea hermeneutică a mizeriei noastre din Meditaţie despre gunoaie?) ca şi cea generos laudativă, acela este cu siguranţă un excepţional prozator.
Ceea ce este sublim estetic şi moral în esenţa admiraţiei, este că ea se poate înşela. Ea funcţionează după un sistem de generozitate nesuspicioasă, (admiraţia lipseşte complet în ceea ce a fost numit era suspiciunii) distribuindu-se cu o încîntare şi o bucurie despre care Sfinţii Părinţi au scris în analiza iubirii creştine. De pildă, autorul nu a selectat în această carte (şi poate că rău a făcut) acel portret ditirambic pe care l-a făcut la un moment dat lui George Pruteanu. Se va fi înşelat, desigur, dar dezamăgirea aceasta ascunde în ea tocmai acea doză de naivitate fără de care admiraţia nu există, căpătînd un imposibil damf de troc. Nu curajul îi lipseşte lui Liiceanu, dovadă că volumul începe cu textul care i-a adus atîtea necazuri şi a fost atît de mult răstălmăcit: Sebastian, mon frère. De altfel, din cele zece “discursuri îndrăgostite” care alcătuiesc cartea, şapte sînt dedicate unor oameni apropiaţi ( Mihail Sebastian, Emil Cioran, Constantin Noica, Henri Wald, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Andrei Pleşu, Horia Bernea) şi trei unor “idei” (o splendidă hermeneutică a sărutului, pornind de la o scenă din Romeo şi Julieta, o evocare a felului în care s-a petrecut lansarea Lexiconului negru. Unelte ale represiunii comuniste în apropierea coloniei de muncă de la Canal numită atunci Peninsula, şi o meditaţie finală despre Carte). În societatea noastră de azi, pe care o resimţim tot mai dureros ca fiind una a tuturor dezbinărilor şi speranţelor înşelate, Liiceanu se depărtează din nou de imperativul nicasian al Operei pentru a ne oferi un exemplu pe care unii l-ar putea considera frivol de posibilitate a admiraţiei, a prieteniei. “Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că sîntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întîmplă pentru că este protejat în felul acesta.[...] Dacă ura celorlalţi - covîrşitoare uneori -, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase este pentru că există cîţiva oameni pe care îi iubim pînă la capăt” - spune autorul în textul de pe ultima copertă. De luat aminte!
Ca filozof, să publici o carte cu titlul Declaraţie de iubire, trebuie să scontezi pe o undă de şoc puternică în rîndurile cititorilor. Dar prin tonul scrierii, nu numai prin conţinut, filozoful este mult mai aproape de liniile de gîndire ale post-modernităţii (dacă frivolitatea unei astfel de clasificări ar avea realmente vreo importanţă, eu cred că nu are) decît nu ştiu ce vehemenţi susţinători ai ei. Provocate de împrejurări diferite, textele sînt legate de această “iubire dusă pînă la capăt”. Stilistic, lauda este mult mai dificilă decît injuria (de unde inflaţia de “pamflete” şi texte inflamate din scrisul românesc actual). Este vorba, probabil, şi de un fel de autocenzură provocată de o presiune colectivă; ne-am pierdut, cum spunea în interviul citat la început Monica Lovinescu, capacitatea de a admira. Sau, cel puţin, de a ne exprima public această admiraţie, ca şi cum ar fi vorba dspre ceva ruşinos. Liiceanu sfidează deopotrivă ambele prejudecăţi: cea stilistică (oferindu-ne un model clasic, de studiat în şcoală, al artei portretului) cît şi cea psihologică. Gestul lui mi se pare încă mai important decît conţinutul. Cartea contrariază obişnuinţele culturale autohtone. În termenii Jurnalului păltinişean avem de-a face cu un (alt) scenariu paidetic. Sînt exerciţii asupra verbului a învăţa, aşa cum se conjugă el la vîrste cînd omul este “terminat”, cînd şi-a încheiat formarea şi se pare că nimic nu-l mai poate schimba, “întîlniri admirabile”, cum le-a numit un alt filozof. De acum importantă devine un fel de cunoaştere de tip socratic, în care prezenţa celuilalt este elementul esenţial, mai important decît orice discurs.
Altfel, registrele în care sînt compuse textele sînt suficient de diferite pentru a ne feri de monotonie. Capitolul cel mai patetic (folosesc epitetul într-un sens perfect elogios) dar şi fundamental pentru o viitoare istorie a culturii române postbelice este cel despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. “Cu cît mai deosebită este calitatea oamenilor din care e alcătuit edificiul nostru afectiv, cu atît mai subtil, mai tenace este modul nostru de a persista în viaţă. Dacă uneori mi se întîmplă să mă simt invulnerabil este pentru că în cîteva rînduri - şi acesta a fost şi cazul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca - am ajuns, prin altul, la capătul fiinţei mele. ~n toate aceste cazuri ştii că e în joc ceva care nu se dezminte, că indiferent ce s-ar întîmpla îl vei avea pe celălalt egal cu el în faţa ta. Or, tocmai asta îţi dă garanţia de continuitate a lumii într-o formă suportabilă”. (p.85) Reţineţi: a ajunge prin altul pînă la capătul fiinţei tale, nu este aceasta o splendidă definiţie a comuniunii? Capitolele despre Noica sau Cioran au pagini mai accentuat “filozofice” (ghilimele vor să marcheze doar o anumită inadecvare în context a termenului şi apropierea autorului de jargonul de specialitate). “El [Noica] recurge la filozofie ca la o terapie, iar sistemul şi ideea sînt forme de leac, şi nicidecum expresii ale unui apetit pur cognitiv. Demersul lui e de tip mistic (o afirmaţie din nou extrem de curajoasă, de “incorectă politic” n.m.), nu metafizic: el vizeză mîntuirea prin ¹pătrunderea spiritului în carne¹. Iar această pătrundere este rezultatul unui efort mereu reluat. Viaţa nu se lasă îmbrăţişată pentru totdeauna de o idee. Nu există instalare în spirit (s.a.), aşa cum nu există instalare în sfinţenie. Filozofia este o rugăciune pe care o murmuri toată viaţa”. (p.62). Paginile despre Cioran se apropie uneori de notaţia jurnalieră, vorbind tocmai despre moartea celui care a scris toată viaţa despre moarte. “Atît de tare e împlîntată tema morţii în scrisul lui Cioran, încît atunci cînd vrem să aflăm cum a sfîrşit Cioran, s-ar părea că nu punem o simplă întrebare biografică, ci mai degrabă că vrem să aflăm cum s-a încheiat opera lui”. (p.47) Citatele s-ar putea multiplica, dar, în limitele spaţiului cred că ele sînt suficiente pentru a ilustra ipotezele acestor însemnări. Totuşi, nu se poate trece în nici un fel peste foarte bogatul material iconografic, el însuşi un fel de text paralel, despre a cărui importanţă ar trebui scris un eseu special. Ochiul se plimbă şi se bucură de aceste chipuri (nu sîntem cu toţii întru-chipări?) care-şi impun şi pentru noi o plină de învăţăminte familiaritate. Imaginea este la fel de importantă ca şi textul.
“Dacă am plîns, auzind vestea morţii sale, este pentru că mi se făcuse dor de el pe măsura acestei definitve absenţe care-şi începea de acum istoria ei în mine” - mărturiseşte filozoful la moartea extraordinarului prieten Horia Bernea. Despre felul cum plîng filozofii este vorba, în fond, în această atît de luminoasă carte. Sîntem obişnuiţi a-i considera doar în căutarea unor certitudini raţionale, epistemologice. Liiceanu vorbeşte undeva în carte despre nevoia unor certitudini afective. Despre asemenea certitudini ne împărătăşesc toate cele zece eseuri ale cărţii.
6 mai 2002
ARS AMANDI
Ciudată soartă, din punct de vedere cultural, a mai avut şi ceea ce a fost numit “Grupul de la Păltiniş“! Judecat prea adesea “la global”, ca o mişcare sau un curent ideologic (deşi nu este aşa ceva), în ciuda faptului că cei care-i sînt îndeobşte arondaţi sînt personalităţi accentuate, suficient de diferite pentru a nu îngădui înregimentarea sub aceleaşi stindarde, plasat în planuri de discuţie (politice, ideologice) care nu-i sînt nici specifice nici favorabile, acuzat din mai multe părţi de “izolaţionism” (în mod straniu, unii îi reproşează “naţionalismul’, alţii, dimpotrivă, “cosmopolitismul”), de un fel de boicotare a istoriei de care s-ar fi molipsit de la magistrul Noica, iată că personajele principale din sfidătorul JURNAL DE LA PĂLTINIŞ s-au situat după l990 într-o direcţie a prezenţei publice care contrazice atît de vădit apetenţele maestrului, încît nu se poate să nu ne dea de gîndit. Gabriel Liiceanu vorbeşte direct în cartea care face subiectul acestor însemnări de sentimentul unei trădări. Dacă nu cumva este în această viclenie a istoriei un subtil avertisment că noi nu citim cum trebuie opera lui Noica. Sau, cum ar fi spus el, nu i-am înţeles bine lecţia. Vehemenţa sa împotriva celor care devin “valeţi ai istoriei” pare să le fi oferit discipolilor, atît de diferiţi temperamental şi chiar intelectual, tocmai un backgrund foarte solid pentru a face, atunci cînd s-a ivit prilejul, fiecare în felul său, istorie. Ce dezamăgit ar fi fost gînditorul de la Păltiniş! Ce şansă pentru noi! “Haina croită de Noica în vremuri normale, oarecum dintr-un soi de înţelepciune stoică menită să-i rezolve ecuaţia vieţii sale, se dovedea a fi acum, într-un dezastru al istoriei, nespus de funcţională pentru vieţile multora. Îmbrăcînd această haină, cîţiva dintre noi am cunoscut fericirea şi, în măsura în care aveam senzaţia că evdaserăm din sistemul controlului total, am fost deopotrivă liberi...” Dar tocmai o discuţie în acest plan aş vrea să evit în acest excurs. Tocmai pentru că, obsedaţi de raportarea la istorie, fanii ori criticii “Şcolii de la Păltiniş“ au omis un “amănunt” esenţial: toţi cei care au trecut prin această şcoală (subliniez într-adins cuvîntul) sînt nişte excepţionali mînuitori ai limbii române! Supăraţi pe antiliteraturismul lui Noica, scriitorii noştri “de profesie” (y compris criticii literari) s-au făcut a nu băga în seamă această trăsătură evidentă.
Nu întîmplător, într-un recent interviu din revista 22, Monica Lovinescu insista tocmai pe calităţile de prozator ale lui Gabriel Liiceanu, pe care cartea de faţă le exprimă poate cel mai bine. Prozator, aş spune, în sensul clasic al cuvîntului. Pentru că, atît sentimentul de la care pleacă autorul: admiraţia, cît şi tehnica atît de dificilă a portretului sînt, în esenţa lor, la Liiceanu, rodul lecturilor din marii istorici-scriitori ai antichităţii şi nu numai. Poate că tocmai aici trebuie percepută marea surpriză pe care a adus-o această carte. Monica Lovinescu vorbea în interviul citat de o surpriză comparabilă cu aceea provocată la timpul respectiv de JURNALUL DE LA PĂLTINIŞ. Numai că, dacă atunci cartea a stîrnit o avalanşă de comentarii, cea de acum a trecut abia semnalată, socotită pesemne un simplu act de complezenţă în care un autor îşi strînge între coperţi cîteva texte ocazionale în care-şi congratulează amicii. Nimic mai fals. Explicaţiile acestei receptări distorsionate sînt multe, dar nu aici este locul lor. Textele lui Liiceanu au mereu o miză care le transcende conţinutul. Ca şi Cioran, el este un moralist care vede mereu, dincolo de omul ca individ, ideea în care acesta este prins. Cei care au citit în Liiceanu doar un heideggerian pierdut în abstracţiuni incomprehensibile sau, dimpotrivă, doar incomodul personaj public, incapabil de compromisuri şi spunînd mereu lucruri neplăcute multora, vor fi fi fost deopotrivă surprinşi de căldura care răzbate din paginile acestei cărţi. Cine a văzut -superficial - în Liiceanu doar un încruntat, un justiţiar cu severităţi inchizitoriale, poate fi şocat de patetismul necenzurat al multor pagini din această carte cu prieteni. A fost, din nou, comparată cu Exerciţiile cioraniene de admiraţie. Este, totuşi, vorba de altceva, şi eu aş pune-o în relaţie mai degrabă cu mult mai celebrul (în sensul zgomotului public pe care l-a stîrnit la apariţie) APEL CĂTRE LICHELE, cu care formează, mi se pare, un indestructibil diptic. Recitind acum celebrul text care a stîrnit atîta vîlvă la timpul său, mi-a sărit în ochi o evidenţă care-mi scăpase la timpul respectiv: de acum aproape folclorizatul îndemn, datat 30 decembrie 1989, are abia o pagină şi un sfert. Impactul pe care el l-a avut (fireşte, nu asupra lichelelor, nu cunosc nici una care să fi dat ascultare pateticului manifest) este el însuşi o dovadă oblică despre forţa cu care Liiceanu îşi încarcă fraza. Cine are capacitatea de a stăpîni cu egală încordare ambele energii ale discursului: cea vitriolant acuzatoare (cine nu îşi aminteşte de efectiv năucitoarea hermeneutică a mizeriei noastre din Meditaţie despre gunoaie?) ca şi cea generos laudativă, acela este cu siguranţă un excepţional prozator.
Ceea ce este sublim estetic şi moral în esenţa admiraţiei, este că ea se poate înşela. Ea funcţionează după un sistem de generozitate nesuspicioasă, (admiraţia lipseşte complet în ceea ce a fost numit era suspiciunii) distribuindu-se cu o încîntare şi o bucurie despre care Sfinţii Părinţi au scris în analiza iubirii creştine. De pildă, autorul nu a selectat în această carte (şi poate că rău a făcut) acel portret ditirambic pe care l-a făcut la un moment dat lui George Pruteanu. Se va fi înşelat, desigur, dar dezamăgirea aceasta ascunde în ea tocmai acea doză de naivitate fără de care admiraţia nu există, căpătînd un imposibil damf de troc. Nu curajul îi lipseşte lui Liiceanu, dovadă că volumul începe cu textul care i-a adus atîtea necazuri şi a fost atît de mult răstălmăcit: Sebastian, mon frère. De altfel, din cele zece “discursuri îndrăgostite” care alcătuiesc cartea, şapte sînt dedicate unor oameni apropiaţi ( Mihail Sebastian, Emil Cioran, Constantin Noica, Henri Wald, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Andrei Pleşu, Horia Bernea) şi trei unor “idei” (o splendidă hermeneutică a sărutului, pornind de la o scenă din Romeo şi Julieta, o evocare a felului în care s-a petrecut lansarea Lexiconului negru. Unelte ale represiunii comuniste în apropierea coloniei de muncă de la Canal numită atunci Peninsula, şi o meditaţie finală despre Carte). În societatea noastră de azi, pe care o resimţim tot mai dureros ca fiind una a tuturor dezbinărilor şi speranţelor înşelate, Liiceanu se depărtează din nou de imperativul nicasian al Operei pentru a ne oferi un exemplu pe care unii l-ar putea considera frivol de posibilitate a admiraţiei, a prieteniei. “Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că sîntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întîmplă pentru că este protejat în felul acesta.[...] Dacă ura celorlalţi - covîrşitoare uneori -, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase este pentru că există cîţiva oameni pe care îi iubim pînă la capăt” - spune autorul în textul de pe ultima copertă. De luat aminte!
Ca filozof, să publici o carte cu titlul Declaraţie de iubire, trebuie să scontezi pe o undă de şoc puternică în rîndurile cititorilor. Dar prin tonul scrierii, nu numai prin conţinut, filozoful este mult mai aproape de liniile de gîndire ale post-modernităţii (dacă frivolitatea unei astfel de clasificări ar avea realmente vreo importanţă, eu cred că nu are) decît nu ştiu ce vehemenţi susţinători ai ei. Provocate de împrejurări diferite, textele sînt legate de această “iubire dusă pînă la capăt”. Stilistic, lauda este mult mai dificilă decît injuria (de unde inflaţia de “pamflete” şi texte inflamate din scrisul românesc actual). Este vorba, probabil, şi de un fel de autocenzură provocată de o presiune colectivă; ne-am pierdut, cum spunea în interviul citat la început Monica Lovinescu, capacitatea de a admira. Sau, cel puţin, de a ne exprima public această admiraţie, ca şi cum ar fi vorba dspre ceva ruşinos. Liiceanu sfidează deopotrivă ambele prejudecăţi: cea stilistică (oferindu-ne un model clasic, de studiat în şcoală, al artei portretului) cît şi cea psihologică. Gestul lui mi se pare încă mai important decît conţinutul. Cartea contrariază obişnuinţele culturale autohtone. În termenii Jurnalului păltinişean avem de-a face cu un (alt) scenariu paidetic. Sînt exerciţii asupra verbului a învăţa, aşa cum se conjugă el la vîrste cînd omul este “terminat”, cînd şi-a încheiat formarea şi se pare că nimic nu-l mai poate schimba, “întîlniri admirabile”, cum le-a numit un alt filozof. De acum importantă devine un fel de cunoaştere de tip socratic, în care prezenţa celuilalt este elementul esenţial, mai important decît orice discurs.
Altfel, registrele în care sînt compuse textele sînt suficient de diferite pentru a ne feri de monotonie. Capitolul cel mai patetic (folosesc epitetul într-un sens perfect elogios) dar şi fundamental pentru o viitoare istorie a culturii române postbelice este cel despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. “Cu cît mai deosebită este calitatea oamenilor din care e alcătuit edificiul nostru afectiv, cu atît mai subtil, mai tenace este modul nostru de a persista în viaţă. Dacă uneori mi se întîmplă să mă simt invulnerabil este pentru că în cîteva rînduri - şi acesta a fost şi cazul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca - am ajuns, prin altul, la capătul fiinţei mele. ~n toate aceste cazuri ştii că e în joc ceva care nu se dezminte, că indiferent ce s-ar întîmpla îl vei avea pe celălalt egal cu el în faţa ta. Or, tocmai asta îţi dă garanţia de continuitate a lumii într-o formă suportabilă”. (p.85) Reţineţi: a ajunge prin altul pînă la capătul fiinţei tale, nu este aceasta o splendidă definiţie a comuniunii? Capitolele despre Noica sau Cioran au pagini mai accentuat “filozofice” (ghilimele vor să marcheze doar o anumită inadecvare în context a termenului şi apropierea autorului de jargonul de specialitate). “El [Noica] recurge la filozofie ca la o terapie, iar sistemul şi ideea sînt forme de leac, şi nicidecum expresii ale unui apetit pur cognitiv. Demersul lui e de tip mistic (o afirmaţie din nou extrem de curajoasă, de “incorectă politic” n.m.), nu metafizic: el vizeză mîntuirea prin ¹pătrunderea spiritului în carne¹. Iar această pătrundere este rezultatul unui efort mereu reluat. Viaţa nu se lasă îmbrăţişată pentru totdeauna de o idee. Nu există instalare în spirit (s.a.), aşa cum nu există instalare în sfinţenie. Filozofia este o rugăciune pe care o murmuri toată viaţa”. (p.62). Paginile despre Cioran se apropie uneori de notaţia jurnalieră, vorbind tocmai despre moartea celui care a scris toată viaţa despre moarte. “Atît de tare e împlîntată tema morţii în scrisul lui Cioran, încît atunci cînd vrem să aflăm cum a sfîrşit Cioran, s-ar părea că nu punem o simplă întrebare biografică, ci mai degrabă că vrem să aflăm cum s-a încheiat opera lui”. (p.47) Citatele s-ar putea multiplica, dar, în limitele spaţiului cred că ele sînt suficiente pentru a ilustra ipotezele acestor însemnări. Totuşi, nu se poate trece în nici un fel peste foarte bogatul material iconografic, el însuşi un fel de text paralel, despre a cărui importanţă ar trebui scris un eseu special. Ochiul se plimbă şi se bucură de aceste chipuri (nu sîntem cu toţii întru-chipări?) care-şi impun şi pentru noi o plină de învăţăminte familiaritate. Imaginea este la fel de importantă ca şi textul.
“Dacă am plîns, auzind vestea morţii sale, este pentru că mi se făcuse dor de el pe măsura acestei definitve absenţe care-şi începea de acum istoria ei în mine” - mărturiseşte filozoful la moartea extraordinarului prieten Horia Bernea. Despre felul cum plîng filozofii este vorba, în fond, în această atît de luminoasă carte. Sîntem obişnuiţi a-i considera doar în căutarea unor certitudini raţionale, epistemologice. Liiceanu vorbeşte undeva în carte despre nevoia unor certitudini afective. Despre asemenea certitudini ne împărătăşesc toate cele zece eseuri ale cărţii.
6 mai 2002
alexandru dragomir
Recenzie
ALEXANDRU DRAGOMIR, Crase banalităţi metafizice,
Prelegeri reconstituite de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Partenie, Prefaţă de Gabriel Liiceanu, Postfaţă de Andrei Pleşu, Ed. Humanitas 2004, 260 p.
Un destin intelectual cutremurător, dar exemplar pentru ratările nesfîrşite ale culturii române este cel al lui Alexandru Dragomir, cunoscut pînă acum doar prin folclorul circulînd în lumea intelectuală. Născut în 1916, cu licenţe în filozofie şi drept la Bucureşti, pleacă la Freiburg pentru a-şi da doctoratul cu Heidegger. Face parte din cei cîţiva români care au urmat cursurile filosofului german. Nu rămîne însă aici decît doi ani pentru că, în 1943, înainte de a apuca să-şi dea doctoratul, este rechemat în ţară, mobilizat şi trimis pe front. De aici biografia sa „se închide”. Devine un „filosof ascuns”, ocupă funcţii cît mai umile pentru a face uitat în ochii autorităţilor faptul că este „cel care a studiat cu Heidegger”. Destinul (trebuie să repetăm acest cuvînt) celui care ar fi putut fi un mare filosof român face ca perioada de care ar fi trebuit să fie cel mai mîndru să se transforme într-o cruce. A fost, sudor, merceolog, funcţionar, corector, redactor, economist. Cine să fi ştiut că şeful de birou la serviciul Aprovizionare de la Hidrocentrala „V.I.Lenin” de la Bicaz este cufundat în Platon şi Hegel? O viaţă de om (a murit în 2002) petrecută în subterană. Este aceasta o şansă, sau un blestem? – ne putem întreba. Culturaliceşte – cum ar fi privit Noica – este, desigur, o ratare. În ordinea gîndului dus pînă la capăt este, vorba lui Liiceanu „un naufragiu ratat”. Este cinic sau este doar adevărat să spui că „Sănduc” a filosofat pur şi simplu?
După despărţirea simbolică de Noica, prin Jurnalul de la Păltiniş, filosoful „îi predă” pe discipolii săi lui Alexandru Dragomir pentru nişte „seminarii” private la care vor participa, între 1985 şi 2000, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru, Thomas Kleininger, mai tîrziu Horia Roman Patapievici şi Cătălin Partenie. Biografia lui Dragomir, ca şi atmosfera şi povestea acestor întîlniri, sunt detaliate de editor în prefaţă. Acest prim volum dintr-o serie în care vor fi reproduse caietele păstrate de la acest gînditor care n-a publicat toată viaţa lui decît un singur text cuprinde textele acestor prelegeri, aşa cum s-au păstrat ele în notiţe sau, de la o vreme, în înregistrări pe casete. Unele dintre aceste prelegeri s-au pierdut, a rămas doar fiorul amintirii lor (ni se spune despre una avînd ca temă firul de praf), altele pot fi completate cu notele păstrate în caietele lui Dragomir. Sigur că lectura acestor prelegeri probabil că păstrează foarte puţin din magia acelei atmosfere indicibile a filosofării în direct. Dar ea restituie un model de vieţuire-gîndire foarte rar pe meleagurile noastre. Pe de altă parte, editarea unor asemenea texte pune din punctul de vedere al rigorii filologice (mai ales ţinînd seama de atenţia la gîndul celuilalt pe care ni se spune că o acorda Dragomir în hermeneutica textelor) probleme extrem de dificile. Pe care Gabriel Liiceanu legatarul, înţelegem, al caietelor le-a abordat într-un mod foarte discutabil. Ni se spune astfel că unele texte au fost completate de editor, care nu-şi ia însă nici măcar elementara măsură de prevedere de a tipări fragmentele întregitoare care nu-i aparţin lui Dragomir cu alt corp de literă. Nefiind vorba de o ediţie critică, acest minim gest editorial ar fi fost suficient pentru deferenţa profesională datorată subiectului.
Trecînd peste această obiecţie, lectura este fascinantă, avem de-a face cu siguranţă de una dintre puţinele cărţi de filozofie care-şi merită numele din cultura noastră. Este năucitor de pildă să vezi titlul primului text: „O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută” şi apoi să urmăreşti demonstraţia fascinantă. Textul va intra cu siguranţă printre referinţele obligatorii în bibliografia atît de vastă legată de piesa caragialiană. Impresionant este şi textul despre întrebare şi răspuns, o adevărată lecţie de filozofie. Despre filozofie. Nu se pot „povesti”, fireşte, în 4000 de semne arcanele prelegerilor lui Alexandru Dragomir. Într-o epocă în care mai ales tineretul intelectual pare a se fi rătăcit, rămas într-un no man’s land complet lipsit de repere, biografia dar şi „opera” (ce fad sună acest cuvînt în acest caz!) lui Alexandru Dragomir pot fi cu certitudine propuse ca jaloane. Lucru pe care cu siguranţă filosoful l-ar fi refuzat cu oroare. Sunt însă liniştit, observ că, deşi a apărut de ceva vreme, cartea nu a atras atenţia recenzenţilor aşa cum ar fi meritat, ca unul dintre evenimentele culturale majore ale anului 2004 şi a rămas acoperită de zgura unor scandaluri care la noi ţin loc de viaţă culturală. Iar gînditorul Dragomir notează în Carnetele sale în 1993: „În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu”.
ALEXANDRU DRAGOMIR, Crase banalităţi metafizice,
Prelegeri reconstituite de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Partenie, Prefaţă de Gabriel Liiceanu, Postfaţă de Andrei Pleşu, Ed. Humanitas 2004, 260 p.
Un destin intelectual cutremurător, dar exemplar pentru ratările nesfîrşite ale culturii române este cel al lui Alexandru Dragomir, cunoscut pînă acum doar prin folclorul circulînd în lumea intelectuală. Născut în 1916, cu licenţe în filozofie şi drept la Bucureşti, pleacă la Freiburg pentru a-şi da doctoratul cu Heidegger. Face parte din cei cîţiva români care au urmat cursurile filosofului german. Nu rămîne însă aici decît doi ani pentru că, în 1943, înainte de a apuca să-şi dea doctoratul, este rechemat în ţară, mobilizat şi trimis pe front. De aici biografia sa „se închide”. Devine un „filosof ascuns”, ocupă funcţii cît mai umile pentru a face uitat în ochii autorităţilor faptul că este „cel care a studiat cu Heidegger”. Destinul (trebuie să repetăm acest cuvînt) celui care ar fi putut fi un mare filosof român face ca perioada de care ar fi trebuit să fie cel mai mîndru să se transforme într-o cruce. A fost, sudor, merceolog, funcţionar, corector, redactor, economist. Cine să fi ştiut că şeful de birou la serviciul Aprovizionare de la Hidrocentrala „V.I.Lenin” de la Bicaz este cufundat în Platon şi Hegel? O viaţă de om (a murit în 2002) petrecută în subterană. Este aceasta o şansă, sau un blestem? – ne putem întreba. Culturaliceşte – cum ar fi privit Noica – este, desigur, o ratare. În ordinea gîndului dus pînă la capăt este, vorba lui Liiceanu „un naufragiu ratat”. Este cinic sau este doar adevărat să spui că „Sănduc” a filosofat pur şi simplu?
După despărţirea simbolică de Noica, prin Jurnalul de la Păltiniş, filosoful „îi predă” pe discipolii săi lui Alexandru Dragomir pentru nişte „seminarii” private la care vor participa, între 1985 şi 2000, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru, Thomas Kleininger, mai tîrziu Horia Roman Patapievici şi Cătălin Partenie. Biografia lui Dragomir, ca şi atmosfera şi povestea acestor întîlniri, sunt detaliate de editor în prefaţă. Acest prim volum dintr-o serie în care vor fi reproduse caietele păstrate de la acest gînditor care n-a publicat toată viaţa lui decît un singur text cuprinde textele acestor prelegeri, aşa cum s-au păstrat ele în notiţe sau, de la o vreme, în înregistrări pe casete. Unele dintre aceste prelegeri s-au pierdut, a rămas doar fiorul amintirii lor (ni se spune despre una avînd ca temă firul de praf), altele pot fi completate cu notele păstrate în caietele lui Dragomir. Sigur că lectura acestor prelegeri probabil că păstrează foarte puţin din magia acelei atmosfere indicibile a filosofării în direct. Dar ea restituie un model de vieţuire-gîndire foarte rar pe meleagurile noastre. Pe de altă parte, editarea unor asemenea texte pune din punctul de vedere al rigorii filologice (mai ales ţinînd seama de atenţia la gîndul celuilalt pe care ni se spune că o acorda Dragomir în hermeneutica textelor) probleme extrem de dificile. Pe care Gabriel Liiceanu legatarul, înţelegem, al caietelor le-a abordat într-un mod foarte discutabil. Ni se spune astfel că unele texte au fost completate de editor, care nu-şi ia însă nici măcar elementara măsură de prevedere de a tipări fragmentele întregitoare care nu-i aparţin lui Dragomir cu alt corp de literă. Nefiind vorba de o ediţie critică, acest minim gest editorial ar fi fost suficient pentru deferenţa profesională datorată subiectului.
Trecînd peste această obiecţie, lectura este fascinantă, avem de-a face cu siguranţă de una dintre puţinele cărţi de filozofie care-şi merită numele din cultura noastră. Este năucitor de pildă să vezi titlul primului text: „O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută” şi apoi să urmăreşti demonstraţia fascinantă. Textul va intra cu siguranţă printre referinţele obligatorii în bibliografia atît de vastă legată de piesa caragialiană. Impresionant este şi textul despre întrebare şi răspuns, o adevărată lecţie de filozofie. Despre filozofie. Nu se pot „povesti”, fireşte, în 4000 de semne arcanele prelegerilor lui Alexandru Dragomir. Într-o epocă în care mai ales tineretul intelectual pare a se fi rătăcit, rămas într-un no man’s land complet lipsit de repere, biografia dar şi „opera” (ce fad sună acest cuvînt în acest caz!) lui Alexandru Dragomir pot fi cu certitudine propuse ca jaloane. Lucru pe care cu siguranţă filosoful l-ar fi refuzat cu oroare. Sunt însă liniştit, observ că, deşi a apărut de ceva vreme, cartea nu a atras atenţia recenzenţilor aşa cum ar fi meritat, ca unul dintre evenimentele culturale majore ale anului 2004 şi a rămas acoperită de zgura unor scandaluri care la noi ţin loc de viaţă culturală. Iar gînditorul Dragomir notează în Carnetele sale în 1993: „În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu”.
marți, 4 august 2009
Savatie Baştovoi
SAVATIE ŞI ŞTEFAN
Orice sondaj scrupulos printre criticii literari în exerciţiu nu ar înregistra, sunt sigur, printre cei mai importanţi scriitori de azi din România pe Ştefan Baştovoi. Şi, culmea, cred că lucrul acesta l-ar bucura. Chiar dacă Mircea Cărtărescu îl amintea, în sinteza sa asupra postmodernismului românesc, drept unul dintre poeţii cei mai importanţi ai generaţiei sale. Dacă G. Călinescu îi consemna în Istoria sa, cu un serios spirit ludic, pe Tudor Vladimirescu sau pe Vasile Pârvan (care, în sens strict, numai scriitori nu sunt), sintezele mai recente despre literatura ultimelor decenii nu-şi mai îngăduie asemenea răsfăţuri, nu mai apelează decât la înţelesul îngust (foarte îngust) al termenului de literatură. Acum câţiva ani, Florin Iaru chiar declanşase o polemică pe această temă, întrebându-se dacă un Noica, de exemplu, poate fi socotit scriitor, poetul negând vehement acest lucru, el dând termenului de literatură un sens bine limitat, cel de ficţiune. Mi se pare că se pierde astfel iremediabil o bogăţie pe care nu avem de unde să o mai recuperăm. Eu pornesc de la o definiţie mai încăpătoare, care înţelege prin „scriitor” pe cel care dă un anume sens, supra-lingvistic, limbajului, reîncarcă banalele cuvinte cu o nouă energie. Cel care oferă limbajului o nouă supra-structură. În felul acesta, Iorga este mare scriitor în opera lui istorică şi nu în piesele de teatru, Noica este unul din marii maeştri ai limbii române, iar Eminescu sau Caragiale sunt formidabili scriitori şi în gazetărie. Am avut nevoie de acest mic ocol pentru a justifica afirmaţia de la început: că Savatie Baştovoi este unul dintre cei mai importanţi scriitori români de azi. Şi nu prin volumele de poezii sau romanele publicate, (foarte bine apreciate, de altfel, şi premiate, romanul Nebunul, de pildă, a ajuns deja la a patra ediţie cu peste 20.000 exemplare vândute, premiul UE la Salonul de carte 2008, Chişinău, primul volum de versuri i-a fost multiplu premiat etc.) ci prin mulţimea textelor sale despre creştinism, ortodoxie şi marile teme ale lumii de azi, fie adunate în cărţi, fie risipite pe bloguri sau prin reviste. Pentru cititorii care nu ştiu despre destinul ciudat, din punctul nostru mundan de vedere, al lui Savatie Baştovoi trebuie făcută o scurtă prezentare. Născut într-un sătuc din Basarabia, atât de mic încât nici nu există pe hartă, cum spune, acum 33 de ani, cu un tată propagandist al ateismului ştiinţific, talentat în pictură şi muzică deopotrivă, DJ şi elev recalcitrant, venit să studieze în România, primul său volum de versuri are un important ecou. Când totul părea a fi bine înscris pe o traiectorie de scriitor de succes al generaţiei de după 1990, Ştefan Baştovoi a dispărut pentru a apărea ieromonahul Savatie. Călugărirea a însemnat trecerea de la Ştefan la Savatie, dar şi renunţarea la „vechea” poezie, cea scrisă pe hârtie, pentru noua poezie, cea scrisă în propria carne, în propria existenţă.
În jurul acestei transformări este construită cartea pe care vreau s-o prezint aici, cu excelentul titlu: Ortodoxia pentru postmodernişti, ed. Cathisma, 2007. Cartea are trei secţiuni: prima, Printre afişe şi standuri, este mai publicistică, texte scurte, un fel de parabole cu sursă directă în cotidian (de neuitat discuţia despre Dumnezeu cu beţivul din autogară, poveste de Pateric modern). A doua parte, Ortodoxia şi cultura modernă, cuprinde texte mai ample despre câteva teme ale (post)modernităţii şi raportul lor cu ortodoxia. În sfârşit, secţiunea ultimă este formată din câteva interviuri foarte vii care se centrează firesc pe acelaşi subiect, raportul dintre credinţă, ortodoxie şi marile provocări ale modernităţii.
Spuneam la început că ieromonahul Savatie este un mare scriitor. Discursul lui despre religie şi lumea de azi este discursul unuia care vine din lume, care ştie din experienţă despre ce vorbeşte. Titlul pe care l-am pus acestor însemnări vrea să sugereze acea metanoia, prefacerea omului vechi în omul în-duhovnicit. De aceea, ordinea numelor din titlu nu este cea crono-logică, ci una ierarhic semnificativă. În afară de Steinhardt, nu mai ştiu un scriitor care să comunice cu atâta naturaleţe şi fervoare chestiunile teologice cele mai dificile. Fără nici o abatere de tip protestant de la stricteţea canonului ortodox, prin coborârea lui în terestru, prin ruperea legăturii dintre mundan şi Iisus cel întrupat. Le-am dat elevilor să citească un text al Părintelui Savatie despre Cicciolina şi dragoste, efectul a fost extraordinar. S-a diagnosticat de mult, încă dinainte de 1989, literaturo-centrismul culturii române. Maladie care se perpetuează, ba chiar se accentuează în actualitate. Maeştrii noştri gânditori au o foarte precară cultură filozofică şi una practic inexistentă teologic. De aceea, nu au vederea deschisă spre cărţi de tipul acesteia. Spre a scăpa din această cuşcă aurită a „literaturii” spre adevărata libertate, absolventul Academiei Teologice din Kiev a ales viaţa de mănăstire. Dar, fie şi la o elementară analiză la nivelul limbajului, (care poate fi făcută, dar e păcat să rămâi în ea înnămolit) calităţile de scriitor ale lui Savatie sar în ochi. Exerciţiul lecturii textelor fundamentale în „limba veche şi-nţeleaptă” dă formulărilor sale o greutate pe care literatura egotică şi psihanalitică nu o are. „Adevărul nu este o simplă noţiune filozofică, ci o Persoană” (p.35). „Libertatea înseamnă să nu ai motiv să fugi de Dumnezeu” (p. 36) „...trebuie să citim atâtea romane, încât să ni se facă lehamite”. (p. 68) „Cert este că Eminescu nu a avut niciodată nici cea mai mică înţelegere pentru creştinism şi idealurile creştine”. (p. 127). Şi asemenea fraze pot fi citate de pe aproape fiecare pagină. Nu este o carte de misionarism, ci una de mărturisire de credinţă. Întrebării obsedante: de ce? – Savatie îi răspunde printr-o căldură specială a enunţurilor, dar şi printr-o corozivitate nedisimulată, eficientă ca o ghilotină, atunci când e cazul să prezinte racilele contemporaneităţii. Fundamentul dă propoziţiilor o savoare aparte, ceva din căldura lemnului în raport cu asepticul luciu rece al plasticului. Cine a citit Patericul şi scrierile Sfinţilor Părinţi, recunoaşte această admirabilă eficienţă a limbajului cu scurtă luminare de fulger. Excedat, firesc, de întrebarea directă sau subînţeleasă, mereu prezentă în dialoguri, cu privire la opţiunea sa, el îi răspunde întorcând-o: pot să întreb şi eu de ce nu te-ai făcut călugăr? Avantajul (este un avantaj) de a veni din această lume îl face să o înţeleagă mai bine, să-i înţeleagă frământările şi impasurile, şi să găsească şi un limbaj comun în care să comunice experienţa credinţei. Pe care o contrapune miturilor modernităţii. Din perspectiva trans-temporală a credinţei. Cum spune el la un moment dat, astăzi predicatorul creştin este oarecum în situaţia Apostolului Pavel, într-o lume decreştinată trebuie să folosească un limbaj adecvat, aşa cum Apostolul apela la limbajul filozofiei greceşti pentru a se face înţeles în Areopag.
Cele două texte mai ample, Arta ca monument al despărţirii omului de Dumnezeu şi Patologicul şi demonicul la romantici pot stârni de bună seamă revolta literaţilor impenitenţi. „Arta este ceea ce a înţeles omul din despărţirea sa de Dumnezeu, ea este drama despărţirii şi a însingurării noastre. Însingurarea este tema esenţială în artă şi în afară de asta nici nu poate fi concepută. Însingurarea însă este moarte”. (p. 76) Autorul demitizează arta pe care post-Renaşterea a urcat-o într-un cer din care-l alungase pe Creator. Arta este neîmpăcarea omului cu moartea. De aici, zbaterea ei spectaculoasă, dar inutilă. Sigur că în eseurile amintite este invocat frecvent numele lui Eminescu. M-am bucurat să citesc o opinie curajoasă, radicală, împotriva unui curent care-l anexează forţat pe poet unui ortodoxism absolut, sanctificându-l. Am citat mai sus afirmaţia Părintelui Savatie, chiar dacă ea împinge excesul în sens contrar. Există studii temeinice care îl apropie pe Eminescu de gândirea gnostică, şi probabil că aici stă unul dintre fundamentele gândirii sale. Gnosticismul fiind o ramură deviată a creştinismului, cu rădăcini mult mai vechi. Tocmai problema timpului şi a răului este în centrul filozofiei gnostice. Nu mântuirea sau judecata din urmă. În focul demonstraţiei, Ieromonahul Savatie, apelează chiar la un citat eronat în cazul versului „Ochii mei nălţam visători la steaua singurătăţii”, unde în loc de „ochii” pune „fruntea” şi construieşte o întreagă şi frumoasă speculaţie de ce ar fi trebuit să fie „ochii”. Păi tocmai aşa scrie şi Eminescu: ochii. (vezi Opere ed. Perpessicius, vol. I, p. 199). Mai sunt astfel de mici inexactităţi, de exemplu Călinescu nu a scris nici o carte Viaţa şi opera lui Eminescu, versul lui Arghezi nu este Vreau să te pipăi, Doamne... şamd, scăpate în focul demonstraţiei, dar care se topesc tocmai la căldura acestui foc.
Analizând avangardele, absurdul şi alte fenomene ale artei secolului XX, autorul le consideră tocmai semne ale uitării de Dumnezeu, ale instaurării marelui gol pe care încearcă să-l umple cu disperare arta. Absenţa lui Dumnezeu este însuşi Absurdul, pe care arta îl exhibă. Savatie Baştovoi este şi un pasionat de psihanaliză, care îi furnizează argumente puternice în radiografia pe care o face demonismului lumii contemporane. Arta este un substitut, un fals ontologic, o pseudo-soluţie prin raport cu credinţa: „Arta este fenomenul prin care complexele de tot felul suferă un proces de înnobilare” (p. 81) Aş spune că arta este un gol care încearcă zadarnic să acopere alt gol. Omul nu mai are ce spune lumii. Tot Eugen Ionescu este de găsit aici, în această disperată pipăire a golului, dar şi Cioran. „Arta este reacţia lui Adam care se trezeşte după acest accident, accident care a fost nu doar al său, ci al întregului cosmos. Arta este un efort bolnăvicios al lui Adam de a şi-L reaminti pe Dumnezeu, efortul de a-şi aminti zilele fericirii sale. Această încercare va fi sortită eşecului până în ziua când Însuşi Dumnezeu se va pogorî în trupul bolnav al lui Adam şi, îmbrăcând boala lui ca pe o haină, o va spăla în apele purificatoare ale morţii jertfelnice, pentru a o întoarce iubitului Adam” (p. 83) Tema artei este cuplată şi cu tema libertăţii, întrucât omul modern care se închină la idolul libertăţii, vede în artă tocmai eliberarea de „lanţurile religiei”. Artistul vrea să fie deţinătorul de stindard al acestei „eliberări”. „Da, omul a scăpat de sub „tirania religiei”! Arta a învins, a triumfat asupra religiei! Numai că, la rândul ei, a devenit ea însăşi o religie, o religie vicleană şi tiranică, o religie a distrugerii. Trăim într-o societate tiranizată de artă” (p. 85). Sigur că asemenea afirmaţii pot şoca omul recent, crescut în mitul artei ca încununare a umanului. Vanitatea luptei pentru „libertate” a artistului este pusă în cauză, pentru că el are insolenţa de a se socoti „creator”. Pentru cei care ar judeca grăbit din asemenea citate un fel de fundamentalism ortodoxist, i-aş îndemna la temperanţă. Punctul de vedere mi se pare perfect sustenabil. „Viaţa însăşi a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-şi mai trăieşte viaţa sa reală, ci o viaţă virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realităţii. El este hărţuit de aceste idei, oricât de frumoase ar părea ele. Dar poate că ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar”. (p. 91) Idei înseamnă aici ideologii, în proliferarea lor de junglă, de la cele politice, la cele ecologiste, nutriţioniste, de gen sau mai ştiu eu câte altele, sau chiar religioase, pentru cazurile în care religia a decăzut la simplă ideologie manipulatorie. Autorul este perfect consecvent, încadrat în dogmă (atenţie, cuvântul are în acest context o conotaţie exclusiv pozitivă, teologică!) şi... foarte postmodern în efortul de a împinge demitizarea până la fundamente. Este aici şi un platonism fireşte creştinat, după care arta este o imitaţie a imitaţiei. Cum spune Savatie Baştovoi în interviuri, simţind insuficienţa aceasta constitutivă a artei a hotărât să-şi construiască altfel viaţa, pe o altă temelie.
Şi mai aplicat este eseul despre demonicul romantic. Analizând poetica romantică, autorul găseşte aici începutul acelei religii a artei care acoperă pustiul modernităţii. Luciferismul romantic este, fireşte, ilustrat prin citate în special din Eminescu. Pasionatul de psihanaliză care a fost Ştefan Baştovoi desluşeşte transferuri de energii negative. Pentru artistul modern, arta devine un mijloc de purificare, defularea infernului personal. Ce te faci însă cu cititorul care se încarcă psihic de toată această mizerie? Imaginarul, viitorul, moartea... asemenea teme tipic romantice sunt citite din perspectiva demonicului pe care ele îl conţin. Mi-am amintit observaţia marii scriitoare creştine Simone Weil, după care imaginaţia şi răul sunt sinonime, imaginaţia nu poate fi decât o imaginaţie a răului. Romanticii fug de luciditate. Romanticii nu puteau fi creştini, ne spune Părintele, dar nu erau nici atei. Ei se închinau demonului originalităţii, o altă boală majoră a modernismului. „În Biserică, încetul cu încetul, am început să mă dezbrac de complexele mele de artist, de complexele mele de poet, de scriitor, de om modern şi postmodernist, care crede că are ceva de spus şi am început să preţuiesc simpla aflare împreună cu oamenii, cu un om” (p. 151). Părintele Savatie se adresează în special tinerilor pentru că aici se joacă totul. Şi iată acest admirabil paradox, care poate fi un memento al întregii cărţi.: „....astăzi a fi original înseamnă a redeveni normal”. Să fie acesta drumul nostru?
Dialogurile din ultima parte a cărţii au o dinamică a gândului şi a expresiei care ţine de arta dramatică. Sunt povestea metanoiei. Cel dat lui Dumitru Crudu mi se pare cel mai dez-lănţuit întru mărturisire. Aici Părintele vorbeşte despre trecerea poeziei în cealaltă dimensiune, de la poezia ca artă, la poezia tăcerii, cea scrisă în trup, nu pe hârtie. Aici vorbeşte cutremurător despre calea găsirii lui Dumnezeu şi renunţarea (poate cea mai grea dintre toate) la trufia creatorului estetic. „Eu voiam să existe Dumnezeu, ca să mă facă pe mine nemuritor (p. 170) Greutatea călugăriei, se mărturiseşte, este în primul rând cea a întâlnirii cu sine. Poate că în nici o altă împrejurare existenţială şocul acestei întâlniri nu este mai puternic. „ – E grea călugăria? – Grea este întâlnirea cu sine, grea este despărţirea de oameni, de absolut tot. Greu e să mori încet şi să te laşi îngropat toată viaţa de cei pe care i-ai iubit” (p. 173) Disecând poetica postmodernistă, el vede în acest curent un fel de expresie ultimă a sterilităţii creative. (p.181) M-aş juca iresponsabil pe tastatura cuvintelor spunând că Savatie s-a salvat pre sine de la această poleită sterilitate (atât de vizibilă în literatura ultimelor decenii!) alegând poteca îngustă. Dar el nu abhoră totuşi acest curent, conştient că prezentului trebuie să-i vorbeşti pre limba prezentului şi că mijloacele de expresie atât de laxe ale postmodernismului pot îngădui foarte bine inclusiv transmiterea unui mesaj creştin ortodox. Se conturează actualmente în cultura noastră, foarte discret, nebăgat de nimeni în seamă sau ostracizat de gânditori la comandă un curent neo-conservator foarte interesant. Personal, îmi leg de el ultimele firave speranţe. Logic, Părintele se înscrie în siajul unui asemenea curent. „În primul rând, eu consider că postmodern poate fi numai conservatorismul. Adică ceea ce vine după modernism trebuie să fie totuşi o reîntoarcere la clasici, la tradiţie” (p. 203)
Aş cita încă multe din această splendidă carte, din blogurile şi articolele unui om care a înţeles că nu e suficient să scrii pe hârtie, câtă vreme „materialismul sfinţit” al ortodoxiei îţi oferă şansa unui „scris” infinit mai spectaculos, în propria existenţă, cu cerneala propriei vieţi, prin cuvinte de foc. „Noi zicem că merită să trăieşti numai pentru lucrurile pentru care merită să mori” (p. 78).
Orice sondaj scrupulos printre criticii literari în exerciţiu nu ar înregistra, sunt sigur, printre cei mai importanţi scriitori de azi din România pe Ştefan Baştovoi. Şi, culmea, cred că lucrul acesta l-ar bucura. Chiar dacă Mircea Cărtărescu îl amintea, în sinteza sa asupra postmodernismului românesc, drept unul dintre poeţii cei mai importanţi ai generaţiei sale. Dacă G. Călinescu îi consemna în Istoria sa, cu un serios spirit ludic, pe Tudor Vladimirescu sau pe Vasile Pârvan (care, în sens strict, numai scriitori nu sunt), sintezele mai recente despre literatura ultimelor decenii nu-şi mai îngăduie asemenea răsfăţuri, nu mai apelează decât la înţelesul îngust (foarte îngust) al termenului de literatură. Acum câţiva ani, Florin Iaru chiar declanşase o polemică pe această temă, întrebându-se dacă un Noica, de exemplu, poate fi socotit scriitor, poetul negând vehement acest lucru, el dând termenului de literatură un sens bine limitat, cel de ficţiune. Mi se pare că se pierde astfel iremediabil o bogăţie pe care nu avem de unde să o mai recuperăm. Eu pornesc de la o definiţie mai încăpătoare, care înţelege prin „scriitor” pe cel care dă un anume sens, supra-lingvistic, limbajului, reîncarcă banalele cuvinte cu o nouă energie. Cel care oferă limbajului o nouă supra-structură. În felul acesta, Iorga este mare scriitor în opera lui istorică şi nu în piesele de teatru, Noica este unul din marii maeştri ai limbii române, iar Eminescu sau Caragiale sunt formidabili scriitori şi în gazetărie. Am avut nevoie de acest mic ocol pentru a justifica afirmaţia de la început: că Savatie Baştovoi este unul dintre cei mai importanţi scriitori români de azi. Şi nu prin volumele de poezii sau romanele publicate, (foarte bine apreciate, de altfel, şi premiate, romanul Nebunul, de pildă, a ajuns deja la a patra ediţie cu peste 20.000 exemplare vândute, premiul UE la Salonul de carte 2008, Chişinău, primul volum de versuri i-a fost multiplu premiat etc.) ci prin mulţimea textelor sale despre creştinism, ortodoxie şi marile teme ale lumii de azi, fie adunate în cărţi, fie risipite pe bloguri sau prin reviste. Pentru cititorii care nu ştiu despre destinul ciudat, din punctul nostru mundan de vedere, al lui Savatie Baştovoi trebuie făcută o scurtă prezentare. Născut într-un sătuc din Basarabia, atât de mic încât nici nu există pe hartă, cum spune, acum 33 de ani, cu un tată propagandist al ateismului ştiinţific, talentat în pictură şi muzică deopotrivă, DJ şi elev recalcitrant, venit să studieze în România, primul său volum de versuri are un important ecou. Când totul părea a fi bine înscris pe o traiectorie de scriitor de succes al generaţiei de după 1990, Ştefan Baştovoi a dispărut pentru a apărea ieromonahul Savatie. Călugărirea a însemnat trecerea de la Ştefan la Savatie, dar şi renunţarea la „vechea” poezie, cea scrisă pe hârtie, pentru noua poezie, cea scrisă în propria carne, în propria existenţă.
În jurul acestei transformări este construită cartea pe care vreau s-o prezint aici, cu excelentul titlu: Ortodoxia pentru postmodernişti, ed. Cathisma, 2007. Cartea are trei secţiuni: prima, Printre afişe şi standuri, este mai publicistică, texte scurte, un fel de parabole cu sursă directă în cotidian (de neuitat discuţia despre Dumnezeu cu beţivul din autogară, poveste de Pateric modern). A doua parte, Ortodoxia şi cultura modernă, cuprinde texte mai ample despre câteva teme ale (post)modernităţii şi raportul lor cu ortodoxia. În sfârşit, secţiunea ultimă este formată din câteva interviuri foarte vii care se centrează firesc pe acelaşi subiect, raportul dintre credinţă, ortodoxie şi marile provocări ale modernităţii.
Spuneam la început că ieromonahul Savatie este un mare scriitor. Discursul lui despre religie şi lumea de azi este discursul unuia care vine din lume, care ştie din experienţă despre ce vorbeşte. Titlul pe care l-am pus acestor însemnări vrea să sugereze acea metanoia, prefacerea omului vechi în omul în-duhovnicit. De aceea, ordinea numelor din titlu nu este cea crono-logică, ci una ierarhic semnificativă. În afară de Steinhardt, nu mai ştiu un scriitor care să comunice cu atâta naturaleţe şi fervoare chestiunile teologice cele mai dificile. Fără nici o abatere de tip protestant de la stricteţea canonului ortodox, prin coborârea lui în terestru, prin ruperea legăturii dintre mundan şi Iisus cel întrupat. Le-am dat elevilor să citească un text al Părintelui Savatie despre Cicciolina şi dragoste, efectul a fost extraordinar. S-a diagnosticat de mult, încă dinainte de 1989, literaturo-centrismul culturii române. Maladie care se perpetuează, ba chiar se accentuează în actualitate. Maeştrii noştri gânditori au o foarte precară cultură filozofică şi una practic inexistentă teologic. De aceea, nu au vederea deschisă spre cărţi de tipul acesteia. Spre a scăpa din această cuşcă aurită a „literaturii” spre adevărata libertate, absolventul Academiei Teologice din Kiev a ales viaţa de mănăstire. Dar, fie şi la o elementară analiză la nivelul limbajului, (care poate fi făcută, dar e păcat să rămâi în ea înnămolit) calităţile de scriitor ale lui Savatie sar în ochi. Exerciţiul lecturii textelor fundamentale în „limba veche şi-nţeleaptă” dă formulărilor sale o greutate pe care literatura egotică şi psihanalitică nu o are. „Adevărul nu este o simplă noţiune filozofică, ci o Persoană” (p.35). „Libertatea înseamnă să nu ai motiv să fugi de Dumnezeu” (p. 36) „...trebuie să citim atâtea romane, încât să ni se facă lehamite”. (p. 68) „Cert este că Eminescu nu a avut niciodată nici cea mai mică înţelegere pentru creştinism şi idealurile creştine”. (p. 127). Şi asemenea fraze pot fi citate de pe aproape fiecare pagină. Nu este o carte de misionarism, ci una de mărturisire de credinţă. Întrebării obsedante: de ce? – Savatie îi răspunde printr-o căldură specială a enunţurilor, dar şi printr-o corozivitate nedisimulată, eficientă ca o ghilotină, atunci când e cazul să prezinte racilele contemporaneităţii. Fundamentul dă propoziţiilor o savoare aparte, ceva din căldura lemnului în raport cu asepticul luciu rece al plasticului. Cine a citit Patericul şi scrierile Sfinţilor Părinţi, recunoaşte această admirabilă eficienţă a limbajului cu scurtă luminare de fulger. Excedat, firesc, de întrebarea directă sau subînţeleasă, mereu prezentă în dialoguri, cu privire la opţiunea sa, el îi răspunde întorcând-o: pot să întreb şi eu de ce nu te-ai făcut călugăr? Avantajul (este un avantaj) de a veni din această lume îl face să o înţeleagă mai bine, să-i înţeleagă frământările şi impasurile, şi să găsească şi un limbaj comun în care să comunice experienţa credinţei. Pe care o contrapune miturilor modernităţii. Din perspectiva trans-temporală a credinţei. Cum spune el la un moment dat, astăzi predicatorul creştin este oarecum în situaţia Apostolului Pavel, într-o lume decreştinată trebuie să folosească un limbaj adecvat, aşa cum Apostolul apela la limbajul filozofiei greceşti pentru a se face înţeles în Areopag.
Cele două texte mai ample, Arta ca monument al despărţirii omului de Dumnezeu şi Patologicul şi demonicul la romantici pot stârni de bună seamă revolta literaţilor impenitenţi. „Arta este ceea ce a înţeles omul din despărţirea sa de Dumnezeu, ea este drama despărţirii şi a însingurării noastre. Însingurarea este tema esenţială în artă şi în afară de asta nici nu poate fi concepută. Însingurarea însă este moarte”. (p. 76) Autorul demitizează arta pe care post-Renaşterea a urcat-o într-un cer din care-l alungase pe Creator. Arta este neîmpăcarea omului cu moartea. De aici, zbaterea ei spectaculoasă, dar inutilă. Sigur că în eseurile amintite este invocat frecvent numele lui Eminescu. M-am bucurat să citesc o opinie curajoasă, radicală, împotriva unui curent care-l anexează forţat pe poet unui ortodoxism absolut, sanctificându-l. Am citat mai sus afirmaţia Părintelui Savatie, chiar dacă ea împinge excesul în sens contrar. Există studii temeinice care îl apropie pe Eminescu de gândirea gnostică, şi probabil că aici stă unul dintre fundamentele gândirii sale. Gnosticismul fiind o ramură deviată a creştinismului, cu rădăcini mult mai vechi. Tocmai problema timpului şi a răului este în centrul filozofiei gnostice. Nu mântuirea sau judecata din urmă. În focul demonstraţiei, Ieromonahul Savatie, apelează chiar la un citat eronat în cazul versului „Ochii mei nălţam visători la steaua singurătăţii”, unde în loc de „ochii” pune „fruntea” şi construieşte o întreagă şi frumoasă speculaţie de ce ar fi trebuit să fie „ochii”. Păi tocmai aşa scrie şi Eminescu: ochii. (vezi Opere ed. Perpessicius, vol. I, p. 199). Mai sunt astfel de mici inexactităţi, de exemplu Călinescu nu a scris nici o carte Viaţa şi opera lui Eminescu, versul lui Arghezi nu este Vreau să te pipăi, Doamne... şamd, scăpate în focul demonstraţiei, dar care se topesc tocmai la căldura acestui foc.
Analizând avangardele, absurdul şi alte fenomene ale artei secolului XX, autorul le consideră tocmai semne ale uitării de Dumnezeu, ale instaurării marelui gol pe care încearcă să-l umple cu disperare arta. Absenţa lui Dumnezeu este însuşi Absurdul, pe care arta îl exhibă. Savatie Baştovoi este şi un pasionat de psihanaliză, care îi furnizează argumente puternice în radiografia pe care o face demonismului lumii contemporane. Arta este un substitut, un fals ontologic, o pseudo-soluţie prin raport cu credinţa: „Arta este fenomenul prin care complexele de tot felul suferă un proces de înnobilare” (p. 81) Aş spune că arta este un gol care încearcă zadarnic să acopere alt gol. Omul nu mai are ce spune lumii. Tot Eugen Ionescu este de găsit aici, în această disperată pipăire a golului, dar şi Cioran. „Arta este reacţia lui Adam care se trezeşte după acest accident, accident care a fost nu doar al său, ci al întregului cosmos. Arta este un efort bolnăvicios al lui Adam de a şi-L reaminti pe Dumnezeu, efortul de a-şi aminti zilele fericirii sale. Această încercare va fi sortită eşecului până în ziua când Însuşi Dumnezeu se va pogorî în trupul bolnav al lui Adam şi, îmbrăcând boala lui ca pe o haină, o va spăla în apele purificatoare ale morţii jertfelnice, pentru a o întoarce iubitului Adam” (p. 83) Tema artei este cuplată şi cu tema libertăţii, întrucât omul modern care se închină la idolul libertăţii, vede în artă tocmai eliberarea de „lanţurile religiei”. Artistul vrea să fie deţinătorul de stindard al acestei „eliberări”. „Da, omul a scăpat de sub „tirania religiei”! Arta a învins, a triumfat asupra religiei! Numai că, la rândul ei, a devenit ea însăşi o religie, o religie vicleană şi tiranică, o religie a distrugerii. Trăim într-o societate tiranizată de artă” (p. 85). Sigur că asemenea afirmaţii pot şoca omul recent, crescut în mitul artei ca încununare a umanului. Vanitatea luptei pentru „libertate” a artistului este pusă în cauză, pentru că el are insolenţa de a se socoti „creator”. Pentru cei care ar judeca grăbit din asemenea citate un fel de fundamentalism ortodoxist, i-aş îndemna la temperanţă. Punctul de vedere mi se pare perfect sustenabil. „Viaţa însăşi a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-şi mai trăieşte viaţa sa reală, ci o viaţă virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realităţii. El este hărţuit de aceste idei, oricât de frumoase ar părea ele. Dar poate că ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar”. (p. 91) Idei înseamnă aici ideologii, în proliferarea lor de junglă, de la cele politice, la cele ecologiste, nutriţioniste, de gen sau mai ştiu eu câte altele, sau chiar religioase, pentru cazurile în care religia a decăzut la simplă ideologie manipulatorie. Autorul este perfect consecvent, încadrat în dogmă (atenţie, cuvântul are în acest context o conotaţie exclusiv pozitivă, teologică!) şi... foarte postmodern în efortul de a împinge demitizarea până la fundamente. Este aici şi un platonism fireşte creştinat, după care arta este o imitaţie a imitaţiei. Cum spune Savatie Baştovoi în interviuri, simţind insuficienţa aceasta constitutivă a artei a hotărât să-şi construiască altfel viaţa, pe o altă temelie.
Şi mai aplicat este eseul despre demonicul romantic. Analizând poetica romantică, autorul găseşte aici începutul acelei religii a artei care acoperă pustiul modernităţii. Luciferismul romantic este, fireşte, ilustrat prin citate în special din Eminescu. Pasionatul de psihanaliză care a fost Ştefan Baştovoi desluşeşte transferuri de energii negative. Pentru artistul modern, arta devine un mijloc de purificare, defularea infernului personal. Ce te faci însă cu cititorul care se încarcă psihic de toată această mizerie? Imaginarul, viitorul, moartea... asemenea teme tipic romantice sunt citite din perspectiva demonicului pe care ele îl conţin. Mi-am amintit observaţia marii scriitoare creştine Simone Weil, după care imaginaţia şi răul sunt sinonime, imaginaţia nu poate fi decât o imaginaţie a răului. Romanticii fug de luciditate. Romanticii nu puteau fi creştini, ne spune Părintele, dar nu erau nici atei. Ei se închinau demonului originalităţii, o altă boală majoră a modernismului. „În Biserică, încetul cu încetul, am început să mă dezbrac de complexele mele de artist, de complexele mele de poet, de scriitor, de om modern şi postmodernist, care crede că are ceva de spus şi am început să preţuiesc simpla aflare împreună cu oamenii, cu un om” (p. 151). Părintele Savatie se adresează în special tinerilor pentru că aici se joacă totul. Şi iată acest admirabil paradox, care poate fi un memento al întregii cărţi.: „....astăzi a fi original înseamnă a redeveni normal”. Să fie acesta drumul nostru?
Dialogurile din ultima parte a cărţii au o dinamică a gândului şi a expresiei care ţine de arta dramatică. Sunt povestea metanoiei. Cel dat lui Dumitru Crudu mi se pare cel mai dez-lănţuit întru mărturisire. Aici Părintele vorbeşte despre trecerea poeziei în cealaltă dimensiune, de la poezia ca artă, la poezia tăcerii, cea scrisă în trup, nu pe hârtie. Aici vorbeşte cutremurător despre calea găsirii lui Dumnezeu şi renunţarea (poate cea mai grea dintre toate) la trufia creatorului estetic. „Eu voiam să existe Dumnezeu, ca să mă facă pe mine nemuritor (p. 170) Greutatea călugăriei, se mărturiseşte, este în primul rând cea a întâlnirii cu sine. Poate că în nici o altă împrejurare existenţială şocul acestei întâlniri nu este mai puternic. „ – E grea călugăria? – Grea este întâlnirea cu sine, grea este despărţirea de oameni, de absolut tot. Greu e să mori încet şi să te laşi îngropat toată viaţa de cei pe care i-ai iubit” (p. 173) Disecând poetica postmodernistă, el vede în acest curent un fel de expresie ultimă a sterilităţii creative. (p.181) M-aş juca iresponsabil pe tastatura cuvintelor spunând că Savatie s-a salvat pre sine de la această poleită sterilitate (atât de vizibilă în literatura ultimelor decenii!) alegând poteca îngustă. Dar el nu abhoră totuşi acest curent, conştient că prezentului trebuie să-i vorbeşti pre limba prezentului şi că mijloacele de expresie atât de laxe ale postmodernismului pot îngădui foarte bine inclusiv transmiterea unui mesaj creştin ortodox. Se conturează actualmente în cultura noastră, foarte discret, nebăgat de nimeni în seamă sau ostracizat de gânditori la comandă un curent neo-conservator foarte interesant. Personal, îmi leg de el ultimele firave speranţe. Logic, Părintele se înscrie în siajul unui asemenea curent. „În primul rând, eu consider că postmodern poate fi numai conservatorismul. Adică ceea ce vine după modernism trebuie să fie totuşi o reîntoarcere la clasici, la tradiţie” (p. 203)
Aş cita încă multe din această splendidă carte, din blogurile şi articolele unui om care a înţeles că nu e suficient să scrii pe hârtie, câtă vreme „materialismul sfinţit” al ortodoxiei îţi oferă şansa unui „scris” infinit mai spectaculos, în propria existenţă, cu cerneala propriei vieţi, prin cuvinte de foc. „Noi zicem că merită să trăieşti numai pentru lucrurile pentru care merită să mori” (p. 78).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)